CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un eseu de Pamfil Şeicaru – Rusia, „duşmanul natural” al României.

Foto: Pamfil Șeicaru (n. 18 aprilie 1894, Buzău, România – d. 21 octombrie 1980, München, RFG) a fost un ziarist român, director al ziarului „Curentul”, cel mai combativ cotidian românesc în perioada dintre cele două războaie mondiale. Este considerat a fi cel mai mare gazetar din perioada interbelică

Redăm mai jos un  text scris de Pamfil Şeicaru în anii ’70 şi publicat în 2002-2003 într-o revistă de la München (în trei părţi: „Un tratat cu Rusia?”, „Amintiri pentru prezent și viitor”, „Relațiile româno-ruse”), text sesizat nouă de George Stanca, invocarea actualităţii nu ţine numai de profunzimile textului. Ţine şi de o potriveală neobişnuită de împrejurări.

Neîndoielnic, Pamfil Şeicaru a scris despre relaţiile româno-ruse într-un timp când Occidentul se iluziona în privinţa blândeții internaţionale a URSS. Mai demult profet al pericolului întruchipat de bolşevismul moscovit, Pamfil Şeicaru încearcă şi reuşeşte să avertizeze în 1972,  trecând în revistă notele comune ale regimului bolşevic şi regimului ţarist, că Uniunea Sovietică e la fel de primejdioasă pentru Europa ca şi Rusia ţaristă.

Uniunea Sovietică a devenit Federaţia Rusă, o revenire a Uniunii Sovietice la ceea ce era de fapt: Rusia țaristă fără văl ideologic. Rusia eternă.

Textul lui Pamfil Şeicaru se referă la Rusia eternă.

Citit azi, el reclamă un efort invers celui din 1972: de a descoperi în Rusia lui Putin notele comune cu Uniunea Sovietică a lui Stalin şi a lui Brejnev.

 Anexarea Crimeii cât ai clipi din ochi, fapt de neimaginat în timp de pace, a descumpănit pe liderii occidentali, iluzionaţi de două decenii că Rusia post-comunistă e altceva decât Uniunea Sovietică. Rusia lui Vladimir Putin e însă Rusia lui Ivan cel Groaznic, Rusia lui Petru I, Rusia Ecaterinei şi Rusia lui Nicolae al II-lea.

Într-un cuvânt, Rusia de ieri, de azi şi de mâine. Rusia eternă.

În aceasta constă uluitoarea actualitate a textului despre relaţiile româno-ruse. Mai ales pentru noi, românii de azi, la fel de ignoranți într-ale Rusiei ca românii denunțați astfel de Pamfil Șeicaru în eseul său.

 Ion Cristoiu

 

Rusia, „duşmanul natural” al României. Un eseu de Pamfil Şeicaru

 

Politica externă a unui Stat este condiţionată în­totdeauna de spaţiul geografic pe care îl ocupă, deoarece spaţiul geografic este singurul nevariabil.

Un total dispreţ [faţă] de acest factor permanent acelaşi este fatal pentru orice aşezare statală, dat fiind că este baza istoriei sale.

Cronicarul se tânguia că suntem „aşezaţi la răs­pântia tuturor răutăţilor”, definea poziţia geo­grafică a Românilor aşa de dramatică, verificată de atâtea se­cole de chinuită exis­tenţă istorică.

Exis­tenţa noastră, nu numai ca Stat, dar chiar ca naţiu­ne, este un con­tinuu miracol, reînnoit printr-o vitali­tate excepţională.

Când s-au potolit invaziile bar­bare, ultimul val a fost cel al maghiarilor, cele două principate, Ţa­ra Româ­nească şi Moldova, au avut de luptat cu neîn­treruptul asalt al Ungariei şi Polo­niei de a ne cotropi şi des­fi­in­ţa ca naţiune.

Ce este istoria domniei lui ştefan cel Ma­re decât o aprigă împotrivire Ungariei şi Po­loniei, în timp ce trebuia să facă faţă la Est Tătarilor şi la Dunăre, Turciei.

În­delungata domnie a lui Ştefan cel Mare ilustrează aşa de dramatic factorul geo­grafic, care, neschim­bat, condiţionea­ză politica ex­ternă a poporului ro­mân, indiferent de regimul politic pe care îl are.

Începând din timpul ţarului Rusiei Petru cel Mare, po­po­rul român a cunoscut blestemul unei vecinătăţi care vroia să se reverse peste noi spre Constan­ti­nopol.

Ca Stat, Ru­sia nu a ajuns în imediata ve­ci­nă­tate a Moldovei decât după Tratatul de Pace încheiat în Decembrie 1791 la Iaşi, prin care se con­firma pacea de la Kuciuk Kainargi şi re­cu­noaş­terea achi­ziţiei Crimeei de către Rusia.

Între altele, Ca­­­the­ri­na a II-a câştiga Stepa Oceakovului, între Bug şi Nistru.

Un stat cuceritor şi militarist

Deci, începând de la 1792, am avut de vecin pe Nistru imperiul Rusiei, spre marea noastră neno­rocire. Găsesc de mare folos pentru orice român şi, îndeosebi pentru cei cari sunt stăpâniţi de ambiţii politice, adică de a conduce desti­nele ţării, să ci­tească un pasaj din Essais sur l’Historire de la Civilisation Russe, de Paul Miliukov, profesor la Uni­ver­si­tatea din Moscova şi, în acelaşi timp, şeful par­tidului Ca­de­ţilor, adică al liberalilor, cari preco­nizau o Monarhie Con­stituţională.

Lucrarea acestui istoric rus de mare autoritate a apărut în traducerea fran­ceză în 1901, editura V. Girard şi E. Briere.

Citez acest fragment din cartea lui Miliukov:

„După împărţirea Poloniei şi anexiunea ţărilor de la Ma­rea Neagră, sub Catherina II-a, vechile aspi­raţii ale politicei ruseşti erau în sfârşit satisfăcute. Dar ve­chiul caracter cu­ce­ritor al politicei ruseşti nu [se] schimbă pentru aceasta. Participarea Rusiei la răz­boaiele lui Napoleon, departe de a fi fost dezin­te­resată, şi anexiunea Finlandei, a Poloniei şi a Ba­sarabiei, nu s-au făcut deloc contra inimei ei. şi cu toate acestea tendinţele anexioniste ale Rusiei con­tra Tur­ciei n-au fost încă satisfăcute prin achi­zi­ţiile lui Alexandru I. Din timpul lui Nicolae I, fai­moasa ches­tie a Orientului s-a des­chis şi ea rămâ­ne încă azi o ameninţare eternă pentru pacea europeană.

Trebuie să adăugăm aici şi expan­siu­nea rapidă a Rusiei în Asia Occidentală. Astfel că nece­si­tatea de a spori forţele militare nu scade du­pă Petru cel Mare. Arma­ta care spre sfârşitul dom­niei lui atingea 200.000 de oameni (subliniez că în epoca lui Petru cel Mare nici un alt Stat european nu atingea această cifră), era către epoca celui de-al doilea război turc (1787-1791) de 400.000 de oameni, se dublă încă (800.000 de oa­meni) în perioada războaielor lui Alexandru I cu Napoleon (1802-1812). De atunci, ea este o dată şi jumătate de oameni, de 12 ori mai mare decât sub Petru cel Mare. În­treţinerea armatei şi flotei continuă, fireşte, în aceste con­diţii să ceară cele mai mari sa­crificii populaţiei… În a doua jumătate a secolului trecut (XVIII), întreţinerea armatei şi a flotei compta 45 la 50% din toate cheltuielile, în prima ju­mă­tate a secolului nostru (XIX), pentru 43 la 42% şi în ultimii cincizeci de ani această proporţie scade la 1/3 din toate cheltuielile Statului (34 la 31%).

Dar această diminuare proporţională este încă mult mai aparentă decât reală. De la Petru cel Mare până în zilele noastre n-a fost nici un război care a putut fi acoperit cu ajutorul veniturilor ordi­nare; Sta­tul era întotdeauna forţat să se recurgă la resurse suplimentare pentru a se face faţă chel­tuielilor extra­ordinare.

Dacă guvernele celorlalte State europene puteau să re­curgă la îm­prumuturi externe, Rusia, cu toată do­rinţa ei, nu putea să contrac­teze datorii, datorită faptului că nimeni nu vroia să-i încredinţeze capita­luri. Chiar după Petru cel Ma­re, încercarea de îm­prumut în străinătate, care s-a făcut sub Elisabeta, n-a izbutit deloc.

A trebuit deci să se recur­gă la un cre­­dit forţat în ţară, sub formele pe cari noi le cu­noaştem deja, a folosirii monedei sau de înlocuirea ei prin asignate. Pentru războiul contra Suediei, Pe­tru cel Mare a bătut din monede, scăzându-le la ju­mătate greutatea ante­rioară;pentru războaiele cu Tur­cia, Catherina a II-a a emis asignate;Alexandru I, pentru războaiele cu Napoleon, a sporit numărul lor;s-a procedat la fel pentru războiul Cri­meei cu hârtia de credit introdusă de ministrul Kankrin. Dar ase­­menea procedee nu sunt fără pericol:noi ştim că ele au totdeauna drept consecinţă deprecierea banului, scă­derea cursului.

Astfel, îndată ce guver­nul rus a pu­tut să aibă credit în străinătate, trecu imediat sub Catherina a II-a la sistemul împrumu­tului. Cu îm­prumuturi se acopereau cheltuielile de război sub Ni­colae I şi Alexandru al II-lea;prin îm­prumuturi gu­vernul s-a forţat de mai multe ori să răs­cumpere hârtiile de credit, cari au servit pentru a aco­peri chel­tuielile războaielor precedente;astfel, datoria gu­ver­­nului către ţară, care nu era fără do­bândă, a fost trans­formată în datorie externă cu dobânzi şi amor­tizabilă. Într-un fel sau altul, direct sau indirect, da­to­ria Statului rus, ca­re atinge azi (adică la 1900), 4 miliarde ruble metalice şi care excede de mai multe ori venitul anual al Statului, este făcută aproape ex­clu­­siv în vederea acoperirii cheltuielilor militare sau de a plăti banii împrumutaţi pentru aceste chel­tuieli, excepţie făcând numai pen­tru cheltuielile făcute în construcţia de căi ferate sau de răscumpărarea rede­venţelor ţăranilor în timpul emancipării din iobăgie. Ast­fel, nevoia unei forţe militare, care este nevoia Sta­tului cea mai esenţială, a fost de la început pâ­nă în zilele noastre, principala necesitate a gu­vernului rus”.(Paul Miliukov, Essais sur l’Histoire de la Civilisation russe, capitolul „Les origines de l’Etat”, pp. 164-167)

FOTO:Caricatură politică din 1792, ridiculizând tendinţele expansioniste ale împărătesei Ecaterina cea Mare

Era necesar să fac acest lung citat, menit să în­tipă­reas­că în mintea fiecărui român că Rusia este un Stat prin natura lui mereu, conform naturii lui, cuce­ritor şi militarist.

Revoluţia bolşevică din Octombrie 1917 nu i-a schim­bat natura – dovadă bugetul Rusiei sovietice, care consacră înarmării 50%, ca şi pe vremea lui Pe­tru cel Mare. […]

Pentru a sublinia trăsătura dominantă a politicei de Stat a Rusiei, indiferent de regim, este bine să a­mintesc figura se­natorului Nicolae Novossiltzoff, care repetă fără încetare în timpul domniilor lui Alexandru I şi Nicolae I că ordinea, pa­cea şi feri­cirea vor putea să domnească în Europa nu­mai când ucazurile por­nite de la Sankt Petersburg vor fi executate la Stockholm, Constantinopol, Viena, Ber­lin şi Pa­ris. Senatorul Nicolae Novossiltzoff a murit când era preşedintele Consiliului Imperial rusesc. S-a prăbu­şit ţa­ris­mul în Martie 1917, iar în Octom­brie acelaşi an, Lenin a preluat puterea instaurând dictatura pro­letariatului şi dând Statului forma sovietică.

Dar natura războinică a concepţiei de Stat ru­sesc, sau mai exact moscovit, nu s-a schim­bat. În 1920, război con­tra Poloniei, război pierdut ca să-şi ia revanşa în 1939, du­pă pactul Ribbentrop-Molo­tov, căruia i-a urmat atacul con­tra Finlandei şi cucerirea Republicilor baltice. Ca în 1942-45, cu ajutorul lui Roosevelt şi al lui Churchill, să cuce­rească jumătate din Europa şi puţin a lipsit ca în­treaga Eu­ropă să fie – aşa cum cerea Nicolae No­vossiltzoff – con­dusă cu ukazuri date de Stalin din Kremlin.

Acesta este vecinul pe care îl avem datorită si­tuaţiei geo­grafice, care ne condiţionează existenţa istorică. […]

Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut

Prima critică a culturii occidentale, prima atitudine cate­goric şi total ostilă faţă de Europa, a făcut-o Odoievski în Nopţi ruseşti, prin gura eroului Faust, care nu are nimic comun cu Faust al lui Goethe, numele dat eroului în inten­ţia autorului este ales pentru a indica trăsătura fundamen­tală a eroului rus:căutarea pasională a adevărului. Voi face câ­teva citate menite să ilustreze atitudinea tuturor gân­di­torilor ruşi faţă de Europa de la 1825 şi până azi, indiferent de etichetele ideologice;ele repre­zintă o con­stantă moscovită faţă de Occident.

„Să îndrăznim să rostim cuvântul care va putea să pară straniu multora, dar care va fi în câtva tip foarte simplu:Occidentul piere? Tot aşa cum într-o zi creştinismul a adus forţe noi lumii decadente a lumii antice şi i-a reînnoit existenţa, la fel astăzi salvarea Europei nu este cu putinţă decât dacă un popor nou, cu forţe proaspete, apare pe scena istoriei”. Un astfel de popor, credea Odoievski, este poporul rus, deoa­rece „noi suntem la răspântia a două lumi, a tre­cutului şi a viitorului;noi suntem proaspeţi şi ne­uzaţi, noi n-am fost amestecaţi cu stricăciunile bătrânei Eu­rope;înaintea noastră se desfăşoară o dramă stranie şi mis­te­rioasă, alcărei deznodământ poate este ascuns în profunzimile spiritului rusesc”.

„Dar nu numai singur corpul pe care noi ceilalţi, ruşii, trebuie să-l salvăm:mai este şi su­fletul”, afirmă Faust-ul rusesc. Este vorba de transfi­gu­rarea interioară a chiar fundamentelor cul­tu­rii occidentale. „În Sfânta triplă trinitate a credin­ţei, a ştiinţei, a artei, tu (se a­dresează poporului rus), tu vei găsi seninătatea pen­tru ca­re s-au rugat părinţii tăi. Secolul al XIX-lea aparţine Rusiei”. „Idei­le amicilor mei asupra Occi­dentului sunt exa­gerate. Dar să aplecăm urechea spre scriitorii Occiden­tu­lui… Ascultă strigătele lor de disperare, care iz­bucnesc în literatura contimporană occidentală. Noi vedem aici o în­grijorare de nevin­de­cat, o spe­ranţă fără viitor, o negaţie fă­ră nici o afirmaţie. Eu văd în Occident o pierdere fără mă­su­ră de ener­gie… Scu­fundat în lumea forţelor elementare, Occi­dentul le-a dezvoltat cu mare grijă, admirabil a fost lu­crul şi a făcut lucrări minunate. Occidentul a pro­­dus tot ce puteau să dea forţele lui. Dar în acti­vitatea lui neliniştită şi precipitată, el a dat liber curs unei energii şi rezultatul a fost o pierdere de echi­libru. Occidentului îi lipseşte un Petru cel Mare, care i-ar fi injectat seva proaspătă a Ori­entului slav”. […]

În lunga listă a scriitorilor şi gânditorilor ruşi, toţi, fără excepţie, revendică pentru Rusia dreptul care îi re­vine de a conduce destinele ome­nirii. A treia Romă creştină, pe care o visa călugărul Filotei, nu a sub­­stituit a doua Romă, dar a apărut sub forma Inter­na­ţio­nalei a treia, care a condus destinele revoluţiei mondiale pâ­nă în 1960, când a apă­rut calmă, ma­sivă, contestaţia Peking-ului.

Dar să ne imaginăm că Moscova cedează, că re­nunţă la dominaţia ei ide­ologică, menită să în­les­nească dominaţia efec­tivă a planetei. Impe­ria­­lismul moscovit nu se poate con­juga la trecut, el stă în prezent şi lup­tă să continue şi în viitor până la domi­naţia lumii. Este o idee fixă a „in­telighenţiei” ru­seşti, fie că este comunistă sau antico­munistă.

Voi lua un exemplu:cazul lui Bakunin, prezent, halu­ci­nat, pe toate baricadele Europei occidentale. Nu mai puţin concepea panslavismul revoluţionar ca­re nu se deosebea cu nimic de panslavismul lui Dani­lev­ski sau al generalului Ig­natiev. Până la 1917 nu s-a cunoscut Confe­siuneascrisă a lui Ba­kunin, la cererea ţarului, când neînfricatul revo­luţio­nar se afla închis în fortăreaţa Petropavlovsk.

Cu toate că recla­ma autonomia Poloniei şi a Ucrainei, de altfel într-o for­­­mă foarte naţiona­listă, Bakunin urmărea o U­niune fe­de­rală a tuturor slavilor, având Constantinopolul drept capitală.

Foto:„Prăjitura regilor” – desen alegoric înfăţişând liderii implicaţi în prima împărţire a Poloniei (1772). De la stânga la dreapta:Ecaterina a II-a Rusiei, regele polonez Stanisław August Poniatowski(încercând cu greu să-şi păstreze coroana), împăratul habsburg Iosif al II-lea şi Frederic al II-lea al Prusiei;deasupra, îngerul păcii face cunoscut lumii că suveranii au reuşit să evite războiul

Karl Marx avea dreptate când denunţa pansla­vismul revo­lu­ţionar ca o simplă deghizare a panslavis­mului mos­covit. Es­te de prisos să amin­tesc de Dostoievski, a cărui ostilitate faţă de Europa şi mi­siunea pe care o atribuia Rusiei stră­ba­t cele trei volume din Journal d’un écri­vain, publicate în 1927, la editura Bossard;găsim aceleaşi opinii şi la şeful radicalismului ru­sesc, Alexandr Herzen, care era convins că Ru­siei îi revine misiunea salu­tară pentru Euro­pa.

Pentru acest strălucit reprezen­tant al spiritului rusesc, străbătut de cultura occi­dentală, trăind toată viaţa la Paris, europeanul era „omul de pe malul celălalt”. Pentru el, me­sia­nismul Rusiei ortodoxe se trans­for­ma în mesianism re­vo­luţionar.

În 1947, Berdiaiev, recunoscut ca un filosof al or­todoxiei, publica Au seuil de la nouvelle époque. Voi extrage un frag­ment asupra căruia ar fi bine să me­diteze românii află­tori în exil, ca şi cei din ţară:„Trecutul şi prezentul se vor topi din nou.

Acesta este misterul tim­pului. Acesta este misterul istoriei. Atitudinea ex­clusiv conservatoare faţă de trecut este falsă şi dău­nătoare. Ar fi precis o trădare a ceea ce, odinioară, a fost creator şi dinamic. Pro­cesul creator al prezentului nu poate fi decât cre­dincios trecutului. Nedăsrădăcinata putere a trecu­tului trebuie să fie transmisă viitorului creator, deve­nit factorul său.

Ru­sia so­vietică intră în această oră a exis­tenţei ei, în care trecutul şi viitorul se unesc pentru a înde­plini ma­rea vocaţie a Rusiei şi a popo­rului rus în lu­me, de­oarece sunt multe motive de a crede că se apro­pie «pe­rioada rusească» a istoriei universale. În a­ceastă conştiinţă a vocaţiei Rusiei, ideea revolu­ţio­nară, socialistă, sovietică, se unesc idei mesianice, sla­vo­file, moştenire a trecutului”.

Comentând cartea lui Danilevski, Rusia şi Europa, so­cio­logul rus Pitirin Sorokin confirmă părerea lui Karl Marx asupra panslavismului revoluţionar:„Citind capitolele de po­litică ale lui Danilevski nu e greu să se vadă o izbitoare asemănare între opiniile lui pri­vind relaţiile şi per­spectivele ruso-europene şi cele ale guvernului sovietic, ideologia lui Da­nilevski şi ide­o­logia şefilor sovietici cu privire la relaţiile ruso-eu­ropene sunt în esenţă la fel. În acest fel, şi în re­laţie cu acest cel mai conservator slavofil, Politbiroul şi Internaţionala comunistă îşi dau mâna. Este greu de ima­ginat o mai stranie tovărăşie de pat”.

Am făcut această succintă trecere în revistă a conti­nu­ităţii ideii politice care formează elementul di­namic al impe­rialismului moscovit, mereu acelaşi, de etichetă ideologică a regimului, pentru a legitima ui­mirea pe care am încercat-o verificând absenţa de studii asupra politicei ruseşti, inva­riabil aceeaşi în lungul secolelor, care a constituit, consti­tuie şi va con­stitui până la dizolvarea imperiului sub acţiu­nea principiului naţionalităţilor pericolul de moarte pentru existenţa noastră ca Stat şi ca naţiune.

„Istoria ne-a făcut garda civilizaţiei europene împotriva năvălirii asiatice“

Rămâne, în nepăsarea faţă de un vecin care ne vrea ex­terminarea, un glas izolat, o atitudine de ade­vă­rat om de Stat, articolul lui Take Io­nescu, „Duş­manul natural”, publi­cat în 1900, care azi rămâne de o dramatică actualitate, ca un strigăt de a veghea:Naţie, ia seama, duşmanul stă la pândă!

„În marea luptă dintre popoare, ca şi dintre indivizi, sunt două riva­li­tăţi, unele, oricât de vii, oricât de pline de con­secinţi dureroase, oricât de prejudiciabile pen­tru pacea lumii, nu sunt datorite decât în­tâmplării. Un capriciu de suveran, o nebunie naţională, o neînţe­le­gere subită, o a­tingere de amor propriu, care la rân­dul său provoacă la ad­versar o sete nestinsă de răzbunare, una singură dintre a­ceste cauze este de ajuns ca să provoace manifestarea lor. Aceste realităţi joacă desigur un rol în istorie, uneori însân­gerează chiar un veac întreg, dar până în sfârşit sunt des­tinate să se stingă, pentru că rădăcinile lor nu se află în fa­talitatea lucrurilor.

Sunt şi altfel de rivalităţi, rivalităţi de acele întipărite în car­tea istoriei prin cursul inexorabil al evenimen­te­lor, şi care, cu toate silinţele gu­ver­nelor, cu toată mă­ri­nimia suve­ranilor, cu toate îmbrăţişările şi toate ju­ră­mintele de prie­tenie eternă, mai curând sau mai târ­ziu izbucnesc. Aceste rivalităţi sunt cele mai pri­mej­dioase, jocul lor serveşte de subiect în acea nesfârşită epopee ce se cheamă istoria omenirei. Căci el nu se îm­pacă decât când unul dintre ri­vali a dis­pă­rut, sau cel puţin, când amân­doi, în urma unei lungi şi dureroase experienţe, au dobândit convin­ge­rea că le este cu neputinţă să se suprime unul pe altul.

Rivalitatea imperiului rusesc către noi aparţine a­cestei ul­time catego­rii. Ne explicăm pentru că nu vrem să ni se atribuie alte gânduri decât ale noastre. Departe de noi ide­ea de a acuza de ostilitate guver­nul ac­tual al imperiului vecin. Din contră, credem ferm că împăratul actual este un sincer partizan al păcii. Dar puterea lucrurilor este aşa:pre­supunând că mâine un filantrop şi chiar un filoromân s-ar sui pe tronul Ţarilor, problema ar rămâne aceeaşi.

Exis­ten­ţa noastră este incompa­tibilă cu realizarea idealului im­periului rusesc;ostilitatea sa nu poate să înceteze decât în ziua când ar reuşi să ne suprime, sau în ziua în care îi va fi complet probat că îi este cu ne­putinţă să ne facă să dispă­rem. Este inutil să sco­to­cim istoria ca să ne convingem de acest adevăr. Ori­cât de puternice ar fi probele pe cari ni le dă şi de­monstrează că, de aproape două veacuri – adică de când ne cunoaştem – imperiul ţarilor a făcut tot ce-i stă în putinţă ca să ne subjuge, oricât de evident ar fi că no­rocul singur ne-a scăpat de soarta Basa­ra­biei şi a Poloniei, nu ar fi de ajuns. Au mai fost şi alte rea­lităţi cari au durat două veacuri, şi care, totuşi, nu-şi aveau isvorul în nemi­loa­sa logică a lucrurilor.

 

Nu. Ceea ce dă ostilităţii Rusiei în contra noastră adevă­ratul caracter este poziţiunea noastră pe harta Europei. Noi ne aflăm în pragul celui mai mare impe­riu al vremurilor moderne, suntem vecinii unui popor de o sută de milioane de suflete (azi, în 1972, popu­laţia Rusiei este de două sute trei­zeci de milioane – n. Pamfil Şeicaru), care în 50 de ani îşi îndoieşte popu­laţia;ne aflăm în drumul unei naţii tinere, inteligente, entuziaste, a unei naţiuni cu atât mai de temut cu cât nu-i contestăm ca­lităţile;noi suntem la graniţa unui popor care – ca toate popoarele din nord – se simte atras de un neînfrânt şi veşnic avânt către mările de smarald ale Sudului. Este o regulă, o tendinţă natu­rală ca naţiunile, ca şi indivizii, să alerge după aerul îmbălsămat, după soa­rele arzător de miazăzi.

Rusia, cu tot vastul său teritoriu, se înăbuşea în ceţile Bal­ticei, ea caută să răsufle prin Sud şi se sileşte să-şi dea aer prin trei deschizături deodată:prin Orient, în apele Japoniei, prin golful Persic, care se deschi­de pe jumătate vastului său imperiu, şi prin Medi­terană, către care au aspirat toţi oamenii din nord şi pe malurile căreia atâţia şi-au găsit mormântul. Din aceste trei drumuri, cel mai impor­tant este desigur cel al Mediteranei:acolo se află faimoa­sele strâm­tori, cheia Europei;acolo se află cetatea Ceza­rilor Orientului şi Metropola Ortodoxiei. Toate silinţele im­pe­riului, toate aspiraţiile naţiunei ruse se îndreaptă către acest punct.

Ei bine, soarta ne-a aşezat ca o piedică pe acest drum, astfel încât Rusia nu poate să ajungă acolo unde o chea­mă logica desvoltărei sale decât tre­când peste trupul nostru. Între Rusia şi noi nu este vorba de o neînţelegere trecătoare, nici chiar de a­cele uri necugetate pe care vre­mea poate să le to­pească tot aşa cum le-a făurit. Este aici ceva mai profund.

Este vorba de două vieţi cari se exclud reci­proc, sau mai bine zis de o existenţă, de aceea a neamului românesc, care nu poate ră­mâne în picioa­re de­cât dacă Rusia este forţată să pună frâu am­bi­ţiei sale. Într-o astfel de problemă nu poate fi chestia de înţelegere, de com­promis, de concesii. Da­că tră­im, Rusia nu reuşeşte în ceea ce, de două veacuri, a încălzit inima poporului rus, da­că imperiul reuşeşte să-şi realizeze visul pe care l-a urmărit cu atâta în­credere şi tenacitate, Statul român şi neamul românesc nu vor mai fi decât o amintire. Iată adevărul.

Locul pe care îl ocupăm pe harta Europei nu este al fe­riciţilor cari pot să trăiască fără grijă şi fără trudă. Îndărătul ruinelor Parthenonului, aco­perit de gloria cla­si­cismului, as­cuns în fundul unei peninsule, po­po­rul grecesc poate să stea spectator la marile realităţi cari turbură naţiunile mo­derne. Cu totul altul este destinul nostru.

Aruncaţi de soartă pe valea Dunării, în această vale care a fost atâ­tea veacuri şi va fi încă teatrul marilor catastrofe, postul nostru este greu, dar va fi un post de onoare. Istoria ne-a făcut gardă civilizaţiei eu­ro­pene împotriva năvălirii asi­atice, când aceasta venea de la Sud. Să opunem spada noastră la orice călcare, fie că ar veni de dincolo de Du­năre ori de dincoace de Nistru, aceasta a fost şi va fi soarta noastră. Ori­cât de dureroasă ar fi constatarea aces­tui adevăr tot este mai bine să ne dăm pe deplin seama de dânsul, decât să adormim într-o sigu­ranţă iluzorie.

Forţa lucrurilor face din noi un obstacol în mersul înainte al unui mare imperiu, care în acelaşi timp es­te o naţiune pu­ternică. Acest imperiu a încercat, în­cearcă şi va încerca să meargă pe calea care crede că îi este indicată de Pro­videnţă. Noi ne aflăm în calea sa. Imperiul ţarilor, aşadar, a încercat, în­cear­că şi va încerca să ne şteargă de pe harta po­poa­relor. De altfel este oare aşa de necesar să căutăm în logica situa­ţi­ei geografice şi în învăţă­min­tele isto­riei care va fi politica viitoare a im­pe­riului rusesc? A­ceastă politică nu este de loc un secret.

Gânditorii, ca şi oamenii de Stat, ai Rusiei, afară de cei pe cari scrupulele unei situaţii ofi­ciale îi opresc, nu se sfiesc de a ne spune. Îşi maschează vederile cu­ceritoare printr-o teorie distantă după dânşii, ca să dea lumei mo­derne un nou tip de civilizaţie, să facă să nască în partea orientală a Europei o viaţă nouă. […] Ru­sia, că­reia Providenţa i-a încredinţat o mi­siune aşa de ma­re, nu poate să se oprească în mersul ei pentru ca să dis­trugă neamul românesc”.

După 72 de ani, articolul „Duşmanul natural”, pu­blicat de Take Iones­cu în 1900, păstrează neştirbită valabilitatea lui politică.

Nicolae Titulescu a fost la începutul carierii lui in­tim legat de Take Ionescu;acesta i-a înlesnit ascen­siu­nea politică, acesta l-a impus în 1917, la Iaşi, mi­nistru în guvernul pre­zi­dat de Ionel I.C. Brătianu. Când se făcea agentul de pro­pa­gandă al admi­te­rii Rusiei sovietice la Socie­tatea Naţiu­nilor, ce feno­men schimbase natura a­ces­tui imperiu, să-i anu­leze politi­cele de expansiune cotro­pitoare, dând ţării asi­gu­rări ilu­zorii? Lupta lui Nicolae Titu­les­cu pentru orga­ni­za­rea internaţională a păcii, a­ceasta fiind tema agi­taţiei aces­tui membru activ al Societăţii de la Ge­ne­va. Şi pentru a completa şi întări această orga­nizare, era necesar să fie stăvilită din punct de ve­dere legal.

Când această comple­ta­re va fi rea­lizată, „lumea va putea mai uşor să gsească, ea singură, împinsă de o comu­ni­tate de interese tot mai pu­ter­nice, substanţa vie cu care să um­ple vasele goale de lut ce sunt, luate în sine, crea­ţiile juridice ab­strac­te”. Şi o primă contribuţie a fost fai­moa­sa contribu­ţie:de­finirea a­gre­sorului, din iulie 1933, ca­re se ştie ce bine a stăvilit răz­boiul după pac­tul Ribben­trop-Mo­lo­tov, din august 1939. Scutul de aramă al de­fi­ni­ţiei agresorului, iniţiativă a Rusiei sovietice – s-a ve­ri­ficat că era de carton poleit.

Neputinţa Societăţii Naţiuni­lor s-a arătat în 1937 cu in­va­zia Austriei, după ce, în 1936, Hitler înlăturase pe can­celarul Dolfuss prin mij­locul expeditiv al asa­sinatului. N. Ti­tulescu nu mai de­ţinea în 1937 nici pos­tul de ministru de Externe şi nici pe acela de reprezentant al României la So­­cieta­tea Naţiunilor. Nu putea să mai joace niciun rol în politica inter­na­ţională. Fără îndoială că nimic nu i se opu­nea să revie la Bucureşti şi să-şi afirme prezenţa printr-o activitate politică internă, cu atât mai uşor cu cât partidul naţional-ţărănist îi oferea şefia. Dar N. Titu­les­cu, din 1921, când a fost numit la Lon­dra, nu a mai luat contact cu ţara. Chiar când era ministrul de Ex­terne al României, după moar­tea lui Ionel Bră­tia­nu, luând conducerea politicei ex­terne a ţării, la Bu­cureşti era doar un călător grăbit, cel mult în cursul unui an stătea două luni, ca să se întoarcă la Ge­neva. Este un caz unic la toate Statele, ca ministrul de Externe să fie anual zece luni absent din ţara lui. Ră­mâne însă meritul lui Nicolae Titu­les­cu de a fi iz­butit – fireşte, după moartea lui Ionel Bră­tianu – să con­vingă toate partidele că aşa se cuvine pentru a servi mai bine interesele ţării […].

A existat o opunere la politica de cât mai strânsă legă­tură cu Rusia sovietică, din partea Parla­men­tului. În 1935, N. Titulescu a venit să veri­fice reacţiile Ca­merei şi Sena­tu­lui faţă de o eventuală alianţă mili­tară cu Rusia sovietică, con­vocând comisiile afa­cerilor externe ale camerei şi se­­natului, în faţa că­rora a citit un proiect de alianţă în care participarea militară a României era escamotată. Proiectul lui N. Titulescu a fost combătut şi numai un singur deputat l-a susţinut cu unele rezerve:Gri­gore Iunian. Eram, ca de­putat, mem­bru al Comisiei afacerilor externe şi am fost sur­prins că niciun deputat sau senator al partidului naţional-ţărănesc şi nici al partidului liberal n-au luat cuvântul pen­tru a apăra pro­iectul prezentat de N. Ti­tulescu. Furios, a plecat fără să răspundă cri­ticilor ce s-au adus proiectului. Nu s-a „pus în pielea unui fran­cez” când a pre­zentat pro­iectul, ci a susţinut politica elaborată de Litvinov şi Beneş. În 1937, N. Titulescu a căutat să se prezinte ca victimă a iden­ti­ficării lui cu politica Fran­ţei, „s-a pus în pielea unui fran­cez, că tocmai de ace­ea au vrut să i-o gă­urească”.

Din nefericire, politica genevistă a fost continuată şi după plecarea mi­nistrului de Externe N. Titulescu, până la în­frân­gerea Franţei, în iunie 1940, când Ro­mânia a pri­mit ultimatumul haitei sovietice, care ui­tase de definiţia agre­sorului, contrasemnată la 3 iulie 1933. Devenise inutilă du­pă semnarea pactului Rib­ben­trop-Molotov, în august 1939. „Soluţia nu-i de­cât la Geneva”, ne asigura N. Titulescu prin pana lui Edouard Driault.

Biata Societate a Naţiunilor a ară­tat care este unica soluţie de care dispunea în decem­brie 1939, când Rusia sovietică a atacat Fin­landa, şi ea sem­natară a faimosului acord de defi­ni­ţie a agre­sorului, sem­­nat şi de Moscova. Care a fost soluţia de care dispunea Societatea Naţiu­nilor? Eli­mina­rea Rusiei sovietice din So­cietatea Naţiunilor. Stalin nu s-a emoţionat deloc şi a o­cupat Republi­cile baltice, iar în iunie 1940, Basarabia şi Bucovina de Nord. Era bilanţul himerelor geneviste al cărui tenor pentru ţara noastră a fost N. Titulescu, parti­tura fiind scrisă de Eduard Beneş.

Să măsurăm îndepărtarea de la politica naţională a lui Take Ionescu, luminos fixată în articolul „Duş­manul Natural”, publicat în 1900, şi politica exact contrarie a lui Nicolae Titulescu, de prietenie, ceva mai mult decât atât, de alianţă cu Rusia sovietică, spre a măsura greşita îndepărtare de linia pe care ne-o impunea experienţa istorică şi factorul geo­grafic, prin natura lui, neschimbat.

Marele istoric francez, Camille Julian, adresându-se diplomaţilor în 1916, amintea că politica naţională este condiţionată de experienţa is­torică şi că a con­strui fără să ţii seama de istorie înseamnă să con­struieşti pe nisip. Exact ce a definit politica României între 1935 şi 1940, cu bilanţul ştiut:catastrofa din 1940, desăvârşită la 23 August 1944. Dacă factorul geografic nu se schimbă, factorul politic nu o schim­bă şi încât ar fi de deosebită Rusia ţaristă de Rusia sovietică? La aceas­tă întrebare voi căuta să răs­pund.

Foto: Țarul Nicolae I al Rusiei

RUSIA MEREU ACEEAŞI CA STRUCTURă ŞI CA TENDINŢE

 

Este o constatare pe care o facem din cunoaş­terea popoarelor:dacă revoluţiile constituie un factor de accelerare a schimbărilor care se produc în struc­­tura societăţilor, natura popoarelor, aşa cum a fost ea modelată de experienţa lor istorică, nu se schimbă. În ce priveşte Rusia, avem o lucrare scrisă de unul dintre cei mai pătrunzători observatori, mar­chizul de Custine, care a publicat La Russie en 1839, adică acum 133 de ani. În Rusia ţaristă nu s-a putut publica în traducere şi s-a citit numai în cer­curile restrânse ale aristocraţiei.

Abia în 1930 s-a publicat în traducere la Moscova de către „Socie­tatea deţinuţilor şi exilaţilor politici”, care în prefaţă au calificat La Russie en 1839drept „Cartea cea mai inteligentă ce s-a scris asupra Ru­siei de un stră­in”. şi abia în 1946 s-a publicat o e­diţie prescurtată – dar inalterată –, în franceză, a căr­ţii marchizului de Custine, sub titlul Lettre de Russie, care, dat fiind climatul politic din Franţa, nu a avut succesul pe ca­re l-a avut în Rusia traducerea cărţii La Russie en 1839.

Ceea ce dă o valoare deosebită cărţii marchizului de Custine este dezamăgirea pe care a încercat-o cunoscând Rusia de aproape şi nu în graba unui turist:a fost primit cu toate atenţiile de Nicolae I.

Bunicul lui, generalul Custine, ca şi tatăl lui, au fost condamnaţi la moarte de Robespierre, capetele lor au fost zvârlite în coş după ce călăul le-a arătat triumfător canaliei de uliţe, care striga satisfăcută când se rostogoleau sub tăişul ghilotinei. Tânărul Custine se ducea în Rusia să vadă ordinea ideală a unei monarhii, după care inima lui tânjea. Această călătorie, care trebuia să-l întărească în convingerile lui monarhiste, a avut darul să-l ralieze ideii de liber­tate creatoare a unei ordini umane. Voi extrage frânturi din observaţiile lui, cari sunt valabile şi pen­tru regimul sovietic.

„Rusia este o naţiune de muţi;un oarecare magi­cian a schimbat şaizeci de milioane de oameni în automate, cari aşteaptă un alt vrăjitor ca să renască şi pentru a trăi. Nu lipseşte nimic decât libertatea, adică viaţa”. La 1839, ca şi la 1972, Rusia este me­reu aceeaşi:o naţiune de muţi.

„Ruşii sunt totdeauna curteni:soldaţi de cazarmă sau de biserică, spioni, temniceri, călăi, în această ţară toţi fac mai mult decât datoria lor: îndeplinesc meseria lor. Cine poate să-mi spună unde poate să meargă o societate care nu are la bază demnitatea umană?”.

„Trebuie spus, Ruşii de toate clasele conspiră într-un minunat acord de a face să triumfe la ei dupli­citatea. Ei au o îndemânare în minciună, o natura­leţă în prefăcătorie al cărei succes revoltă sinceri­ta­tea mea pe cât e mai înspăimântată. Tot ce dă un sens şi un scop instituţiilor politice se confundă aici într-un singur sentiment de frică. În Rusia, frica înlo­cuieşte, adică paralizează, gândirea;acest senti­ment, când domneşte singur, nu poate să producă decât aparenţe de civilizaţie:să nu se supere legis­latorii cu vederea scurtă, frica nu va fi niciodată sufletul unei societăţi bine organizate, nu este or­dinea, ci vălul haosului, aceasta este totul.

Unde libertatea lipseşte, sufletul şi adevărul lipsesc. Rusia este un corp fără viaţă, un colos care subzistă prin cap, dar toate membrele, egal lipsite de forţă, lânce­zesc. De aici o linişte profundă, o tortură morală de neexprimat, şi această tortură morală este expresia experienţei pozitive, indiciul unei boli organice.

Eu cred că din toate părţile pământului, Rusia este aceea unde oamenii au mai puţină fericire re­ală. Noi suntem fericiţi la noi, dar noi simţim că fericirea depinde de noi;la Ruşi este cu neputinţă. Imaginaţi-vă pasiunile republicane (încă odată, sub Împăratul Rusiei domneşte egalitatea fictivă), fier­bând în tăcerea despotismului;este o combinaţie înfiorătoare, mai ales prin viitorul pe care îl preves­teşte lumii. Rusia este o căldare de apă care fierbe, bine închisă, dar pusă pe un foc care devine mereu mai arzător, mă tem de explozie;şi ceea ce nu e dat să mă liniştească este că Împăratul de mai multe ori a încercat aceeaşi frică, similară fricei mele, în cursul laborioasei lui domnii, laborioasă în pace ca şi în război;căci în zilele noastre imperiile sunt ca nişte maşini care se uzează când sunt în repaos. Neliniş­tea în inacţiune le sfâşie. Este deci acest cap fără corp, acest suveran fără popor, care dă sărbători po­pulare. Mi se pare că, înainte de a-şi face popula­ritate, ar trebui să-şi facă un popor…”

A venit revoluţia, s-a instalat la conducerea Rusiei Lenin şi după el ce s-a schimbat? La 1972, ca şi la 1839, Rusia este aceeaşi. „Cu cât văd Rusia, cu atât îl aprob pe Împărat când interzice Ruşilor să călătorească şi face acce­sul în ţara lui foarte greu pentru străini. Regimul po­litic al Rusiei nu rezistă la douăzeci de ani de liberă comunicaţie cu Occidentul Europei.

„În Rusia secretul prezidează tot“

S-a schimbat ceva în 133 de ani, în afară de vo­cabularul tiraniei? Ai impresia că s-a accentuat lipsa de respect a demnităţii omeneşti.

Custine observa sub ordinea perfectă garantată printr-o supunere totală „energicul sentiment de o­poziţie care trebuis să germineze în sufletele obici­nuite să reflecteze în tăcerea despotismului”.

„La acest popor ascultător, influenţa instituţiilor sociale este aşa de mare în toate clasele, educaţia nevoită a obiceiurilor domină în aşa măsură caracterele, în­cât chiar şi furia de răzbunare pare reglemen­tată prin­ disciplină. Aici moartea calculată se exe­cută în cadenţă;oamenii dau altor oameni moar­tea mili­tă­reş­te, cu religiozitate, fără mânie, fără e­moţie, fără cuvinte, cu o linişte mult mai teribilă de­cât delirul urii. Ei se izbesc, se răstoarnă, se stri­vesc, trec pes­te corpurile unora, ale altora, ca nişte mecanisme cari se învârt pe pivoturile lor. Această impasibilitate fizică în mijlocul actelor celor mai vio­lente, această monstruoasă răceală în execuţie, această tăcere în turbare, acest fanatism mut este, dacă ne putem ex­prima astfel, crima conştiincioasă;o oarecare ordine prezidează această uimitoare ţară cu excesele cele mai neauzite;tirania şi revolta merg aici în cadenţă şi reglându-şi pasul una după cealaltă”. […]

„Tot ce pot să vă spun este că, de când sunt în Rusia, eu văd în negru viitorul Europei”. O scria Custine în 1839, ca să devină o înfiorătoare realitate în 1945. Opera lui Roosevelt şi a lui Churchill.

„Eu văd colosul de aproape, şi sufăr să mă con­ving că această operă a Providenţei nu are drept ţin­tă decât să cadă pradă barbariei Asiei. Mi se pare că Rusia este destinată mai ales să pedepsească reaua civilizaţie a Europei printr-o nouă invazie;e­ter­na tiranie orientală ne ameninţă necontenit şi noi vom suferi dacă extravaganţele şi nedreptăţile noas­tre ne fac demni de o aasemenea pedeapsă”.

Mar­chizul descifrează profetic misterul tiraniei ruseşti:„Ruşii sunt de asemenea convinşi de eficacitatea minciunii, şi această iluzie mă uimeşte din partea unor oameni cari au folosit-o atât de mult. Nu este că spiritul lor este lipsit de fineţe sau de puterea de a înţelege;dar în această ţară în care guvernanţii n-au înţeles încă avantantagiile libertăţii chiar pentru ei, guvernanţii trebuie să dea înapoi înaintea incon­ve­nientelor sincerităţii. Eşti nevoit să repeţi în fiecare moment:aici popoarele şi cei mari, toţi ne a­mintesc de Grecii din Imperiul decadent. În Rusia secretul prezidează tot:secret administrativ, politic, social, discreţie utilă şi inutilă, acestea sunt inevitabilele consecinţe ale caracterului primitor al acestor oameni, întărite prin influenţa guvernului lor.

Orice călător este un indiscret;fiind totdeauna prea curios, trebuie să-l ai sub supraveghere cât mai politicos, de teamă să nu vadă lucrurile cum sunt, ceea ce ar fi cea mai mare dintre necuvinţe”. „Aceşti oameni nu ne îngăduie să uităm vorba suveranului lor favorit, Petru cel Mare:«Trebuie trei Evrei ca să înşele un Rus!»”. „Starea socială, intelectuală şi politică a Rusiei este rezul­tatul, sau putem spune rezumatul domniilor lui Ivan al IV-lea, supranumit cel Groaznic, chiar de către Ruşi, de Petru I, numit cel Mare, de Catherina a II-a, divinizată de un popor care visează cucerirea Lumii şi care ne măguleşte aşteptând să ne sfâşie, aceas­ta este moştenirea de temut de care dispune îm­păratul Nicolae… Dumnezeu ştie în ce scop”.

Custine dă o prezentare de ansamblu a regimului Rusiei ţariste care seamănă izbitor cu regimul so­vietic, simplă continuare cu altă etichetă.

Foto:Ultimul țar rus, Nicolae al II-lea

„Sub această domnie smintită nici un om nu ur­mează cursul natural al vieţii sale, nici unul nu ajun­ge la termenul probabil al existenţei lui:nelegiuirea omenească anticipează asupra prerogativelor di­vi­ne;chiar însăşi moartea, moartea este redusă la condiţia de valet al călăului, o pierdere a prestigiului ei în proporţia în care viaţa îşi pierde preţul. Tiranul a detronat pe înger şi pământul udat de lacrimi şi de sânge vede cu resemnare pe slujitorii justiţiei lui Dumnezeu mergând supuşi în urma ucigaşilor plătiţi ai prinţului.

Sub ţar, moartea devine sclavul unui om. Acest atotputernic nesocotit a înregimentat ciuma, care depopulează, cu supunerea unui caporal, ţări întregi destinate prăpădului prin capriciul unui prinţ. Bucuria acestui om este disperarea celorlalţi, pute­rea lui, exterminarea celorlalţi;viaţa lui, războiul fă­ră glorie, războiul în plină pace, războiul împotriva persoanelor particulare fără apărare, goale, fără vo­in­ţă şi pe care Dumnezeu le pusese sub protecţia lui sfântă;legea lui, ura de neamul omenesc;presiunea lui, frica;frica dublă, aceea pe care o simte şi aceea pe care o inspiră”. […]

Acest antagonism ireductibil pe care Emile Monté­gut îl găsea între Rusia şi Europa, ca şi Jules Miche­let, în 1855, surprinzător l-am găsit – în afară de gân­ditorii ruşi, adversari categorici ai Europei –, la un scri­itor, Dimitri Merejkowski, în Le Tsar et la Révolution, carte scrisă în 1905, în timpul repetiţiei generale a re­vo­luţiei din 1917, şi tradusă în limba franceză la 1907 şi publicată la Mercure de France, [cu] o pre­faţă, putem spune fără exagerare, profetică:

„Mai devreme sau mai târziu se va produce o cioc­nire între Europa şi revoluţia rusă, nu între cutare sau cutare popor european, dar din contră, între Europa în­treagă şi revoluţia sau anarhia rusă. Nu se poate preciza încă ce se petrece în acest moment în Rusia. Este o schimbare în Constituţia Statului? Este o res­pin­gere a oricărei forme cunoscute de guvernare? De acum, în orice caz, este evident că o partidă pericu­loasă se joacă nu numai pentru noi ruşii, dar de ase­menea şi pentru voi, europenii. Voi urmăriţi cu teamă şi mare atenţie această revoluţie, dar nu cu suficientă atenţie şi nici suficientă teamă:ce se petrece la noi este mult mai de temut decât pare. Noi ardem, nu în­cape îndoială, dar vom arde numai noi singuri şi nu vă vom cuprinde şi pe voi?

Toate evenimentele revo­lu­ţiei noastre sunt cunoscute în Europa până în cele mai mici amănunte, dar sensul lor scapă. Europa ve­de corpul, dar nu vede sufletul revoluţiei ruse. A­cest suflet, sufletul poporului rus, rămâne o eternă e­nigmă pentru Europa. Noi vă asemănăm ca mâna dreaptă mâi­nii stângi. Mâna dreaptă şi mâna stângă nu se pot suprapune exact.

Trebuie să întorci una pentru a su­pra­pune cele două mâini. Ce este la voi, este şi la noi, dar într-alt sens. Rusia este contrariul Europei. Pentru a vorbi limba lui Kant, domeniul vostru este fe­nomenal, al nostru intranscendent, pentru a vorbi lim­ba lui Nietzsche, în voi Apolon, în noi Dionisos;geniul vostru este măsura, al nostru excesul. Ştiţi să vă opriţi la timp;ajunşi la zid, voi faceţi ocolul sau vă daţi înapoi;noi ne sfărâmăm capul de zid. Este greu să ne mişcăm, dar odată porniţi, noi nu ne mai oprim, noi nu mergem, noi alergăm, noi zburăm, noi nu zbu­răm, noi «cădem cu călcâiele în sus», după expresia lui Dostoiewski.

Voi iubiţi exact mijlocul, noi iubim ex­tremele;voi sunteţi cumpătaţi, noi ne îmbătăm me­reu;voi sunteţi drepţi, noi suntem fără lege;voi ştiţi să vă salvaţi sufletul, noi căutăm totdeauna să-l pier­dem. Voi stăpâniţi Cetatea prezentului, noi suntem căutătorii Cetăţii viitorului.

În sfârşit, deasupra celei mai mari libertăţi pe care o puteţi avea, voi recunoaş­teţi puterea Statului, Noi, în adâncul sclaviei, noi n-am încetat niciodată să fim în taină rebeli şi anarhişti. Pentru voi politica este o ştiinţă, pentru noi o religie. Raţiunea şi sentimentul ne-au dus adesea până la negaţia absolută, până la nihilism;dar voinţa noastră cea mai ascunsă face din noi mistici”.

Transcriu aceste pagini, o repet, nu pentru a fi nu­mai citite, ci pentru a fi meditate, spre a fi meditate dat fiind că noi nu suntem pe malul Senei sau al Ta­misei, ci pe malurile Dunării şi frontiera de Est a nea­mului este pe Nistru. Continui să citez din Mere­j­kowski:

„În literatura rusă, mai ales în principalele ei somi­tăţi, Tolstoi şi Dostoiewski, acest principiu fundamen­tal al sufletului rus, voinţa mistică, v-a fost în parte re­velată, dar numai în parte. Pentru a ne înţelege pe deplin, este puţin să ne citiţi, trebuie să ne trăiţi. A­ceasta este greu, de temut, repet, mult mai de temut decât credeţi voi. Noi suntem pericolul vostru, plaga voastră, vârful de fier al lui Satan sau al lui Dumne­zeu înfipt în carnea voastră”.

 

Foto:Glob pământesc de secol XVII, dăruit lui Petru cel Mare de către Karl Friedrich, Duce de Holstein-Gottorp.

Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil

În judecata noastră politică, noi, ca vecini ai acestui monstru statal, Rusia, nu ne putem situa pe Sena, pe Tamisa sau la Geneva, ci acolo unde ne-a situat des­ti­nul nostru istoric. Numai strălucitul elev al lui Planiol îşi imagina că rezolvă ecuaţia rusească în raport cu via­­ţa noastră nu numai ca Stat, ci şi ca naţiuni, în con­ci­liabule cu Litvinov, biet figurant al politicii de coexis­tenţă cu Europa, pentru a fi zvârlit atunci când Rusia le­păda masca şi relua politica imperialismului mosco­vit.

Nicolae Titulescu ignora istoria, el o reducea la o se­­rie de tranzacţii ca între doi negustori şi avocatul es­te util la orice tranzacţie. O cât de superficială cu­noaş­tere a istoriei noastre l-ar fi condus la concluziile pe care le impuneau două momente decisive:1859 şi 1918. Unirea Principatelor a fost posibilă într-o epocă de înfrângere a Rusiei:Crimeea. Înfăptuirea Româ­ni­ei Mari a fost posibilă în absenţa Rusiei de la Confe­rin­ţa de la Versailles. Aceste două momente se im­pun politicii noastre naţionale, adică de prezervare a naţiunii. […]

Se poate observa o dife­renţă com­parând spiritul francez de la 1840 şi cel de azi faţă de dimensiunile crescânde ale Rusiei în Europa. Acum 140 de ani, Rusia preocupa, neliniştea spiritele eli­tei intelectual politice, care căuta să descifreze na­tura şi direcţiile expansiunii ruseşti. Este impresio­nant ce pătrunzător a fost Jules Michelet, istoricul fran­cez;în câteva linii a definit structura statului ru­sesc, „Natura lui, spiritul care îl animă”:

„Rusia, în na­tu­ra ei, în viaţa ei proprie, fiind chiar minciună, politica ei externă şi arma ei contra Europei sunt în chip ne­cesar minciuna. Numai că este aici o remarcabilă di­ferenţă:pe cât Rusia, ca rasă, este mobilă, fluidă, ne­si­gu­ră, pe atât, în politică şi diplomaţie ea este fixată şi perseverentă”.

„Rusia este un monstru. Construită du­pă tiparul unui înspăimântător păianjen, ea este mon­struoasă în aceasta, mai ales că picioarele nu se ţin cu nimic de corp. Dar o strânsoare enormă de la centru, care reţine totul laolaltă, ele vor porni în toa­te părţile. Corpul îl formează 30 de milioane de ade­văraţi moscoviţi (cât erau la 1850, n.a.);picioa­rele (Siberia, Lituania etc.) s-ar desprinde. Cazacii nu ţin de corp decât datorită avantagiilor pe cari le află în acest imens imperiu, în care ei sunt un fel de fac­totum militar, care de altfel îi dispreţuieşte pe ruşi. «Falşi ca apa», a zis Shakespeare. Ochii lor:grecii îi nu­meau pe ruşi «ochi de şopârlă» şi Nickewitz a spus mai bine, că adevăraţii ruşi aveau ochi de insecte, stră­­lucitori, dar fără privire umană.

Noi vrem să spu­nem că le lipseşte ceva esenţial al omului:facultatea morală, sensul binelui şi al răului. Acest sens, aceas­tă idee este temelia lumii. O lume care pluteşte încă la întâmplare, ca un haos moral, care aşteaptă crea­ţia. Nu negăm că ruşii n-ar avea calităţi simpatice. Ei sunt blajini şi apropiabili, buni tovarăşi, părinţi duioşi. Numai că sinceritatea, moralitatea le lipsesc în între­gi­me. Adevărul şi ceea ce este drept nu are nici un sens pentru ei. Vorbeşte-le, ei rămân muţi, ei surâd, nu pricep ce vrei să spui. Ideea de justiţie nu este nu­mai garanţia oricărei societăţi, ea formează realitatea, fondul şi substanţa [acesteia]. O societate în care ea este ignorată este doar o societate aparentă, fără rea­li­tate, goală de con­ţinut. De sus şi până jos, Rusia în­şeală şi minte, este o fantasmagorie, un miraj, este imperiul iluziei”.

Aceeaşi sumbră imagine a Rusiei, pe care o a­veau acum 130 de ani elitele intelectuale ale Euro­pei:„Vom avea înspăimântătorul spectacol al unei dema­go­gii fără idee, fără principiu, nici sentiment, un popor care va merge către Occident cu o mişcare oarbă, au­tomată, teribilă, ca un corp mort galvanizat, care loveşte şi poate să ucidă încă. Cine va salva Rusia de această infernală pierzanie şi Europa de ne­cesitatea de a extermina acest gigant beat şi ne­bun?”.

Viziunea aceasta de apocalips o vom găsi şi la Er­nest Renan. Dar Jules Michelet zvârlea aceste aver­tis­mente Europei:„Când noi admitem Rusia, noi ad­mi­tem holera, descompunerea, moartea”. Marele is­­toric francez avea intuiţii profetice, cum le putem ve­rifica din această caracterizare pe care o făcea la 1855 metodelor propagandei moscovite:„Astfel este propaganda rusească, infinit de variată după po­poa­re şi ţări. Ieri ne spunea:«eu sunt creştinismul», mâine ne va spune «eu sunt socialismul». Ea foloseşte zia­rişti, oameni de lume, femei spirituale şi încântătoare. Cum să refuzi paharul din frumoasele mâini ale Medeei?”

Este suficient să comparăm aceste tresăriri ale instinctului de conservare al Europei ataşată de ide­ea libertăţii, cu abdicarea spiritului critic în faţa Rusiei sovietice, ca să ne dăm seama de gradul de slăbire a re­flexelor vitale în rândurile intelectualilor Europei libere. […]

La 1 ianuarie 1941, preşedintele Franklin Delano Roose­velt a rostit o cuvântare în care şi-a rezumat po­litica lui nu numai pentru americani, ci ca un mesa­giu pentru lumea întreagă într-o frază:„Pretutindeni în lume naţiunile trebuie să fie asigurate de libertatea cuvântului şi a expresiei, de libertatea de a-l onora pe Dumnezeu;ele trebuie [e]liberate de nevoi, [e]liberate de frică”. În iulie 1941, când a început fioroasa răfu­ia­lă între cei doi tovarăşi, Hitler şi Stalin, pentru a asi­gu­ra libertăţilor tuturor naţiunilor, [l-]a trimis pe Bob Hopkins la Moscova. Căuta să afle un colabo­ra­tor şi un susţinător pentru a asigura toate libertăţile şi pen­tru a [e]libera lumea de teroare, de frică. Şi le-a eli­berat, dându-le la zeci de milioane liniştea eternă. Marele ipocrit putea să facă semnul crucii deasupra ze­cilor de milioane de morminte în care dormeau som­­nul de veci toţi cei cărora Stalin, cu o vrednicie dem­nă de înaintaşii lui, Gingis Han şi Tamerlan, le-a asi­gurat [liniştea]. Marele pontif al democraţiei ameri­ca­ne nu ştia, nu aflase măcar cât de vag, din zv­on[uri], ce operaţii asasine s-au săvârşit de [către] Sta­lin după ce a semnat pactul cu Hitler, în afară de zecile de milioane de cetăţeni ai Rusiei sovietice, e­xecutaţi sumar sau deportaţi în Siberia, la muncă for­ţată. Când a operat epuraţiile în Polonia, ce intra ca be­neficiu al pactului cu Hitler, executând şi depor­tând pe polonezii bănuiţi că ar fi prea nărăviţi la liber­tă­ţile burghezo-capitaliste, şi-a întors asasina lui grijă spre Sta­tele Baltice, la sfârşitul lui septembrie 1939. Stalin era un om tare metodic în operaţiile lui de paci­ficare a spiritelor, dându-le pacea eternă. Şi era, de ase­me­nea, preocupat de a respecta formele dreptului inter­naţional.

A încheiat la 2 octombrie cu Estonia, la 5 octombrie cu Letonia şi la 10 octombrie 1939 cu Lituania tratate de asistenţă mutuală, între Statele Baltice şi Uniunea Sovietică şi, în baza acestor tratate, stabilirea de ba­ze militare în teritoriile eston, leton şi lituanian.

A fost prima fază, fiindcă Moscova procedează prin etape.

A doua fază:invazia şi ocupaţia militară a Lituaniei, la 15 iunie 1940, a Letoniei şi Estoniei, 17 iunie 1940, de către forţele sovietice şi ca urmare a ultimatu­mu­rilor sovietice adresate la 14 iunie guvernului Lituniei şi la 16 iunie Letoniei şi Estoniei.

A treia fază:decizia Consiliului suprem al Uniunii So­vietice la 4 august 1940, la 5 august pentru Le­to­nia şi la 7 august pentru Estonia, relativ la încorpo­ra­rea Statelor Baltice în Uniunea Republicilor Sovietice […]

În 1942, du­cân­du-mă la Odesa, am văzut la o distanţă de 50 de kilometri o imensă groapă în care fuseseră depuse ca­davrele românilor din Bucovina, asasinaţi de ruşi ca să facă economie de transporturi. Câteva cămăşi ţă­răneşti arătau după broderie că victimele erau din Bucovina. Am văzut că într-o manifestare a românilor din Canada se amintea şi smulgerea ţinutului Herţei, care nu era prevăzută în harta ce însoţea ultimatumul rusesc din 21 iunie 1940. Este bine să se aminteas­că:nimic nu trebuie socotit definitiv, totul este instabil.

Franklin Delano Roosevelt a conceput pacea pe ca­­re o propovăduia asigurând-o cu împărţirea plane­tei între Statele Unite şi Rusia Sovietică, paznici ai libertăţilor. Şi a izbutit să o realizeze cu o sfidare a ce­ea ce i-ar fi arătat istoria Rusiei. […]

 

Surse: 

 

 

https://www.rumaniamilitary.ro/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/rusia-dusmanul-natural-al-romaniei-rusia-de-azi-uniunea-sovietica-de-ieri-rusia-dintotdeauna

17/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru.Românii moldoveni de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Populația moldovenească de la gura Niprului și a Bugului în veacurile XVII și XVIII

Ştirile privitoare la România de pe ţărmul de miazănoapte al Mării Negre, la răsărit de Nistru, sunt cu atât mai numeroase cu cât ne apropiem de vremea noastră; ele nu lipsesc însă nici pentru epoca mai veche. 

Încă din veacul al XVI-lea un act italian aminteşte de o româncă Marioara [„Mairore”] căsătorită în Caffa Crimeii. În 1430 printre soldaţii străini care apărau acest oraş genovez e pomenit şi un Iacob Valahul („viril Iacobini Velachi”).

În 1155 găsim pe moldoveni stăpânind cetatea Lerici, la gura Niprului apoi ca soldaţi şi negustori, îi întâlnim în Crimeea, pe vremea lui Ştefan cel Mare. La 6 februarie 1468 e pomenit, tot la Caffa, un Iohannes Velachus sive Ungarus adică un Ioan Românul, apoi, în 1469 şi 1470, un Standu, un Dumitru, un Radu, un Stoica.

Odată cu extinderea dominaţiei turceşti asupra ţărmului de miazănoapte al Mării Negre, regiunea de la vărsarea Niprului şi a Bugului capătă o deosebită importanţă.

Noii stăpâni zidesc aici un complex de cetăţi destinate pe de-o parte să asigure noua cucerire, pe de altă parte să ţie în frâu pe cazacii zaporojeni, ale căror raiduri, tot mai îndrăzneţe, cu bărcile peste mare, ameninţă până şi Constantinopolul. Din acest complex, cel mai însemnat e grupul de trei cetăţi de la Oceakov sau, cum îi spuneam noi, de la Vozia.

El se afla la extremitatea nordică a largului estuar al Niprului, estuar care poate fi socotit şi ca un adevărat golf de mare şi în care se varsă şi Bugul. Distanţa, în linie dreaptă, între Oceakov şi Cetatea Albă, este de circa 110 km.

De multe ori voievozii noştri au trebuit să dea oameni şi materiale pentru repararea sau reconstruirea Oceakovului. În 1587, Petru Şchiopul trimite în acest scop nu mai puţin de 15.000 de salahori şi 3.000 de care.

De-a lungul întregului veac al XVII, cronicile amintesc atari reparaţii; şi voievozii munteni, între alţii Constantin Brâncoveanu, trebuie să contribuie la întreţinerea în bunăstare a acestui grup de cetăţi.

Dar dacă Oceakovul sub raportul militar e atât de des amintit în izvoarele noastre interne, în schimb, asupra populaţiei lui şi asupra aceleia a regiunii înconjurătoare ele nu ne dau ştiri. Trebuie să recurgem la izvoare străine şi în special la descrierile călătorilor care au trecut prin partea locului pentru ca să ne documentăm în această privinţă.

Rezultatul e din cele mai însemnate, deoarece constatăm o numeroasă populaţie românească în regiunea puternicului grup de cetăți turceşti de pe ţărmul nordic al Mării Negre.

Primele ştiri, şi cele mai însemnate, ni le dă călugărul italian Niccolo Barsi da Luca. După o îndelungată călătorie în părţile Caucazului, el ia în 1639, calea întoarcerii spre ţară, spre Italia.

Trece prin posesiunile Hanului din Crimeea şi după ce străbate stepa nogaică, ajunge la gura Niprului pe ţărmul de miazăzi, între fluviu şi mare, Barsi observă o fortăreaţă cu câteva tunuri.

Pe malul nordic al estuarului Niprului care – aici la vărsare – are o lungime de zece mile italiene se află o cetate cu trei fortăreţe -, una din ele cea mai mică, e aşezată pe malul fluviului; în faţa ei, se găseşte cea de a doua, lângă malul mării, pe vârful unei mici coline, bine înarmată cu tunuri, având şanţuri împrejur şi un pod ce se ridică (pont-levis); cea de a doua, lângă Nistru.

Între o fortăreaţă şi alta, erau case, dar înconjurate cu ziduri de jur împrejur, astfel ca pentru o singură fortăreaţă, în cea de sus nu putea intra nici un străin; în cea de jos – continuă Barsi şi afirmaţia e extrem de importantă pentru noi – se făcea târgul şi acolo puteau intra toţi locuitorii fortăreţelor care erau turci şi cei din afară care erau valahi.

Cele trei fortăreţe „sunt numite de turci cu un singur nume Gian Chriman, iar de valahi Ozia, de la fluviul care, în limba acestora din urmă, se numeşte Ozi.

De la oraşul Bakcesarai înainte, în Crimeea, Barsi făcuse drumul împreună cu delegaţia de moldoveni care aducea din Caucaz pe viitoarea soţie a lui Vasile Lupu, pe frumoasa circasiană Ecaterina.

Paşa de Silistra, care se afla în acel moment la gura Niprului, fermecat de această frumuseţe, încearcă s-o oprească spre a o lua în haremul său. Comandamentul delegaţiei se opune, vesteşte pe voievod şi pe hanul tătăresc şi până la întoarcerea curierilor, caută să ascundă pe circasiană, într-un car în apropierea locului unde se afla Barsi.

Dar oamenii Paşei, după ce căutaseră mai întâi în hanurile tătarilor şi – citez – în acelea ale moldovenilor – e vorba de localnici – sfârşeşte prin a o descoperi şi o duc la locuinţa Paşei.

Circasiana refuză însă cu statornicie propunerile repetate ale Paşei; între timp, se întorc şi curierii aducând ordine formale de eliberare. Incidentul fiind aplanat, călătoria e reluată, înainte de plecare, continuă Barsi, mă dusei în casa unul moldovean, din care, după cum am spus sunt mulţi în acest oraş, şi îl rugai să-mi facă câţiva biscuiţi contra plată, deoarece trebuia să trec, timp de trei săptămâni încheiate, prin locuri pustii. Mi-i făcu – adăugă Barsi cu bunăvoinţă şi astfel fiind aprovizionat cu toate cele necesare, plecarăm la 6 septembrie, din zisul oraş.

Din această povestire a călugărului italian rezultă în mod limpede că la Oceakov sau Vozia, pe vremea lui Vasile Lupu, era o numeroasă populaţie moldovenească. Ea se ocupa cu negoţul, agricultura, avea hanuri pentru călători; e vorba de o populaţie aşezată, stabilă, şi nu de niscaiva robi ai turcilor sau tătarilor.

Şaptezeci de ani mai târziu, în 1709, un alt cleric superintendentul Daniel Krmann, se îndrepta spre Oceakov.

Plecase de la Pultava, însoţind resturile armatei lui Carol XII în care se aflau şi români. Pe drum între 11 şi 16 iulie, suferise de foame, trebuind să se mulţumească numai cu câteva pâinişoare cât degetul date de un român şi de un evreu şi cu o spată de mielu.

La 25 ale lunii convoiul intra în Oceakov.
Iată descrierea cetăţii și a oraşului dimprejur. Oraşul – spune Krmann – îl locuiesc în primul rând valahii, tătarii, grecii şi turcii, vânzând diferite mărfuri şi în special ghimber, piper, smochine, stafide fine, castane, alune excelente, tutun şi pânzeturi turceşti. În hanul în care trage la început, clericul nostru bea la masă, vinul moldovenesc.

Apoi se mută în gazdă la un valah; acesta îl primeşte în tinda casei sale, împodobită cu covoare; şi fiind întrebat ce credinţă mărturiseşte, el răspunde făcând semnul crucii.

De astfel – adaugă Krmann, acest neam valahic de oameni are aceeaşi limbă ca a valahilor, religia la fel cu a ruşilor şi a grecilor, iar obiceiurile comune cu ale păgânilor. Zic că sunt creştini, dar noţiunile creştinismului le-au părăsit cu totul, mulţumindu-se cu ştiinţa negoţului pe care îl practică pe uscat şi pe mare.

Aşadar, la începutul veacului al XVIII, Oceakovul continuă să aibă o însemnată populaţie românească, ea fiind citată în frunte, înaintea celorlalte.

Alături de comerţ, ea făcea, desigur şi agricultură; ne-o spune – indirect – ceva mai târziu, în a doua jumătate a veacului, francezul de Peyssonel, autorul unei documentate lucrări asupra comerţului în ţările limitrofe Mării Negre; el arată că „Teritoriul Oceakovului nu produce altceva decât grâu, orz, mei şi pepeni” şi că nu se găseşte un singur arbore de la acest oraş până la Nistru.

 

 

 

 

 

O altă ştire asupra românilor de pe ţărmul mării, la răsărit de Cetatea Albă, ne-o dă, în 1799, aşadar la câţiva ani numai după anexarea de către ruşi a ţinutului dintre Bug şi Nistru şi înainte de a începe acţiunea de colonizare, consilierul rus Paul Sumarocov.

El întreprinde o călătorie prin Crimeea, Transnistria şi Basarabia, publicând apoi, impresiile sale.

La finele lui iulie pleacă din Odesa spre Ovidiopol. În acest din urmă orăşel locuitorii sunt mai toţi moldoveni şi greci, numai puţini ruşi. Toţi sunt negustori de sare, marfă adusă de la Akerman, şi pe care o vând cu câştig cumpărătorilor veniţi din Podolia.

Urmându-şi drumul prin Maiac, ajunge la Tiraspol, zidit pe locul unde era mai înainte localitatea românească Sukleia.

Tiraspolul are 350 de case; locuitorii sunt: maloruşi, moldoveni, munteni, evrei şi ţigani. Mai departe, Sumarocov trece prin Mălăieşti unde observă – citez – obiceiul ciudat al femeilor românce de a umbla torcând.

Notează apoi satele româneşti Bytyry (azi Buturu), Taşlîc şi Pugatschonn (Puhoceni), precum şi orăşelul Grigoriopol, locuit de armeni veniţi de dincoace de Nistru.

În Dubăsari sunt moldoveni, pomeniţi deci în primul rând – greci, bulgari, evrei şi numai câţiva ruşi. Călătorul e vădit impresionat de frumuseţea, fertilitatea şi marea bogăţie în produse de tot felul a malului răsăritean al Nistrului.

Iată cuvintele lui: Iarba creşte atât de înaltă încât nici nu se văd turmele de vite. Aerul este curat şi priveliştea minunată. Zarzavaturi şi fructe, păsări şi peşti de tot felul sunt bogăţia acestor ţinuturi îmbelşugate. Nimic nu lipseşte, decât locuitori care să se poată bucura de aceste minunate daruri ale naturii.

Pe temeiul mărturiilor de mai sus, putem afirma prezenţa, în veacurile XVII şi XVIII, a unei însemnate populaţii româneşti pe ţărmul nordic al Mării Negre, la răsărit de Nistru.

O consemnăm în 1639, în 1709, în 1799. Desigur ea exista de mai înainte, continuând pe negustorii şi soldaţii din veacul al XV-lea, întâlniţi la Caffa şi la Leriri.

Ţărmul mării între Nistru şi Kertci, ca de altfel, întreg ţinutul dintre Nistru şi Nipru păstrează urmele expansiunii româneşti, urmele vitalităţii etnice a neamului nostru.

 

Constantin C. Giurescu, istoric

 Târguri sau orașe și cetăți moldovene: din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea, București: Editura Enciclopedică, 1997

23/03/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , | Lasă un comentariu

De la Basarabia rusească la Basarabia românească si caile diferite de dezvoltare ale românilor moldoveni de pe cele doua maluri ale Prutului dupa anul 1812

bessarabskaia_gubernia

Harta Basarabiei ocupate de Rusia

 

(Fragment din cartea lui Onisifor Ghibu ”De la Basarabia rusească la Basarabia românească”, Vol. I, Cluj, 1926)

Până cătră anii ’40 ai secolului trecut, desvoltarea elementului românesc, din cele două părţi ale vechei Moldove din dreapta şi din stânga Prutului, a mers în general într’un oarecare paralelism.

Dar încetul cu încetul acest paralelism începe a dispărea şi, de-o parte şi de alta a popularului râu viaţa începe să se desfăşoare în forme tot mai deosebite.

Principatul Moldovei ajunge, graţie unui întreg complex de împrejurări, într’o altă constelaţie de viaţă politică, culturală şi economică.

Dinspre Orientul, de care fusese legată până aci prin toate interesele ei, ea se îndreaptă acum spre Occident. In locul limbei greceşti şi a celei ruseşti pătrunde în clasa de sus limba franceză, cultura franceză, moda franceză. O năvală de idei nouă, ”progresiste”, are loc peste vechea viaţă patriarhajă a ţării.

Tinerii, trimişi la studii în Apus, se întorc acasă cu vederi înaintate şi se apucă să le introducă în grabă în viaţa ţării.

Instituţii vechi şi puternice îşi pierd pe zi ce merge importanţa şi o viață nouă se pregăteşte, după reţete aduse din străinătate.

In timp de câteva decenii, Moldova este inundată de o literatură profană, tradusa mai ales din franţuzeşte şi cuprinzând preocupări cu totul deosebite de acelea, cari se obişnuiseră înainte în ţară.

Se încep reprezintaţii de teatru, se înjghebează societăţi filarmonice, se abandonează vechiul alfabet eirilic, înlocuindu-se mai întâi cu unul civil, de transiţie, pe urmă cu cel latin.

Apoi încep o serie de profunde reforme politice şi sociale: la 1859 Moldova încetează de a mai exista ca ţară deosebită; ea devine o parte a României.

Vechea ei capitală, Iaşii, devine oraş de-a doua mână, ceeace aduce cu sine gravitarea elementelor ei celor mai de seamă spre Bucureşti.

Tendinţa centralizatoare a Bucureştilor face ca viaţa Moldovei să scadă necontenit în vigoare şi oraşele ei să se înstrăineze an de an tot mai mult.

La câţiva ani după Unire, legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti, urmată de alte dispoziţii in acelaş spirit, creează Bisericii o situaţie cu totul nouă.

Vechea instituţie atât de binemeritată pentru neam în unele privinţe, începe a-şi pierde din zi în zi importanţa.

Conducătorii ei ajung într’o penibilă dependenţă faţă de puterea laică a Statului şi, în afară de unele excepţii, se îndepărteaiză şi dela Vechea tradiţie şi dela datoria lor apostolică, lăsând seminarele într’o dureroasă părăsire, iar pe preoţi într’o înspăimântătoare ignoranţă, sărăcie şi dispreţ.

Mănăstirile, cari odinioară fuseseră lăcaşuri de pietate, muncă şi lumină, au ajuns simple pepiniere de trândăvie brevetată de Stat. Biserica a ajuns să fie considerată de cătră oamenii cu cultură nouă ca o instituţie de obscurantism, iar de cătră slujitorii ei înşişi ca un fel de pedeapsă dela Dumnezeu.

Conflicte peste conflicte se ivesc între Stat şi Biserică, între arhierei şi preoţi, între preoţime şi popor şi ele ţin încordarea permanentă, împiedecând şi progresul Bisericii şi pe al Statului. In acelaş timp, Dinastia strănă, (adusa în ţară la 1866 de cătră patrioţii, cari nu găsiau în altceva putinţa de liniştire a patimlior, era şi ea un element nou în viaţa țării şi ca atare avea să fie înţeleasă în diferite feluri de cătră Românii din singuraticele ţări.

In timp ce aveau loc toate aceste profunde prefaceri în Moldova de dincoace de Prut şi în întregul românisnr eisprutean, care se adapta din ce în ce mai conştient la viața vest-europeană,— în Moldova de dincolo de Prut lucrurile mergeau cu totul altfel.

Boierimea, care a simţit că e în interesul ei să rămâie supt ocrotirea Rusiei, simţia tot mai puţin necesitatea de a păstra legături cu capitala Moldovei, cu Iaşii, care decenii de-arândul, până după 1834, şi- altfel fusese mai mult la cheremul Ruşilor, neputându-le oferi ceva de preţ deosebit.

Pentru boierimea, de acum „basarabeană”, se desenau centre noi, de o atracție puternică: Odesa, Chievul, Moscova, Petrogradul, Gravitarea ei spre acestea era, în împrejurările date, un proces cu totul firesc (La 1866 boierul C. Stamati, care fusese ales membru al Academiei Române, refuză cinstea oferită şi nu veni niciodată la Bucureşti) . Pe de altă parte, ţărănimea n’avea nici un motiv să fie nemulţumită de regimul nou, supt care intrase, căci ei nu era, în primele decenii, mai rău decât cel din Moldova.

Preoţimea, la rândul ei, se găsia într’o situaţie mai bună, decât în Moldova: pe seama fiilor ei s-a deschis la Chişinău un seminar mai bine organizat decât cei dela Iaşi,— partea materială a vieţii ei era pe deplin şi din belşug garantată, silințele căpeteniilor ei erau îmbrăţişate sus de blagocestivul împărat cu o solicitudine necunoscută până aci, munificenţa împărătească se cobora asupra Vlădicăi şi asupra întregului norod pravoslavnic în forme mai mult decât ademenitoare.

Nici un conflict între Biserică şi Stat, ci tocmai dimpotrivă,— nici o inovaţie bătătoare la ochi în viața Bisericii şi a ţării,— totul lăsat să-şi meargă mersul său firesc, patriarhal: Biserica îşi vedea de slujbele sale în aceeaşi limbă a poporului,—ţărănimea îşi lucra mai departe pământurile sale, fără a fi măcar obligată decenii de-arândul, să facă serviciu militar, — iar boierimea, atrasă spre înalta societate rusească, şi chiar spre Curtea împărătească, prin fel de fel de atenţii şi răsplătiri, mergea în mod fatal spre contopirea cu aristocraţia ţarii,— proces care s’a petrecut la fel aproape în toate timpurile şi în toate țările din lume.

Ideia naţionala, în sens politic şi cultural, — idee care la 1812, când Basarabia s’a despărţit de Moldova, încă nu exista, de cât doar în colţul sufletului vre-unui visător singuratec, dar care idee se cristaliza în ţările române an de an tot mai limpede şi mai puternic în Basarabia nu putea nici să răsară, nici să crească, în împrejurările date.

Câtă vreme toate clasele cari constituiau poporul nostru socotiau, că Rusia garantează mai bine viaţa şi fericirea lor, o organizare pe baze naţionale, politice, culturale şi religioase, a Moldovenilor din Basarabia, era o imposibilitate şi în consecinţă ea nici n’a avut loc.

Dimpotrivă, desvoltarea Moldovei le părea acestora, — în măsura în care aveau posibilitatea de a lua cunoştinţă de ea — de-a dreptul catastrofală.

Cultura profană adusă din Apus li se părea şi ridiculă şi primejdioasă, căci era împotriva legilor apucate din bătrâni şi chiar împotriva canoanelor şi a pravilei; alfabetul latin li se părea o profanare şi o cădere dela pravoslavia cea adevărată; înoirea limbei moldoveneşti, devenită „românească”, o socotiau drept o înstrăinare; dinastia străină o considerau ca ultima treaptă, care duce la pierderea Moldovenilor,—prinţul, şi, mai târziu „corolul” fiind şi „Neamţ” şi „catolic”.

O profundă milă se aşternea în sufletul Basarabenilor, an de an, faţă de biata Moldovă, care şi-a trădat şi tradiţii, şi limbă şi suflet şi viitor, din pricina boierilor înstrăinaţi şi a corolului străin şi de neam şi de lege.

Mulţimea dezertorilor din armată, cari treceau Prutul şi se aşezau definitiv în Basarabia, făcea ca acest sentiment să nu se şteargă nici cum din sufletul fraţilor noştri, cari socotiau a fi singuri pe calea cea dreaptă.

Decenii de-arândul această cale a urmat-o sufleteşte Basarabia. Sistemul politic autocrat al Rusiei ea nu l-a simţit ca o povară prea mare, căci ştia din Scriptură că stăpânirile sunt dela Dumnezeu şi că, pe cine-l iubeşte Dumnezeu, pe acela îl şi ceartă. Nimeni nu a încercat vr’odată, până înainte cu 20 de ani, să o convingă că adevărul ar fi altfel, de cum îl ştia ea. Căci boierii s’au dat cu boierii ruşi şi, fără să se rusifice totdeauna cu totul, renegându-şi originia,—nu se simţiau niciodată îndemnaţi să facă cauză comună nici cu ţăranii, şi cu atât maţ puţin cu nenorocitul de popor din minuscula țară de cealaltă parte a Prutului.

Pe de altă parte, preoţimea, crescută în cultul imensei împărăţii chemate de Dumnezeu să apere creştinătatea de păgâni şi să regenereze însăşi omenirea demoralizată de o cultură fără de Dumnezeu, precum şi în acela al împăratului prea puternic şi prea bun care este însuş chipul lui Dumnezeu pe pământ, — preoțimea, care simţia la fiecare pas binefacerile părinteşti ale împăratului, în formă de pământuri întinse şi bogate, de salar mai mult decât suficient, de biserică şi odăjdii pompoase şi de autoritate impunătoare pe care i-o împrumuta—, preoțimea aceasta n’avea nici un motiv să dorească o stare mai bună decât cea pe care o avea.

Dacă mai adăogăm la acestea şi locurile Sfinte ale Ruşilor, cu pelerinagiile la Chiev şi Moscova, apoi mulţii sfinţi ruşi, cari erau înfăţişaţi ca modele de viată şi de virtuţi, în vreme ce Românii n’aveau nici un singur sfânt al lor, şi dacă mai amintim şi situaţia materială înfloritoare şi impunătoare a mănăstirilor basarabene, putem înţelege de ce Moldovenilor de supt oblăduirea rusească nici prin gând nu le-ar fi putut trece că în alte ţări li-ar putea fi mai bine.

Că n’aveau şcoli, şi că şi câte erau, dela o vreme împărtăşiau învăţătura tot mai mult numai în ruseşte, aceasta nu-i supăra, din simplul motiv că şcoala, la ei nu avusese nici o tradiție.

Şi-apoi, şcolile pe cari le cunoscuseră ei în vechea Moldovă, fuseseră tot şcoli străine, greceşti. Iar împotriva limbei ruseşti nu puteau avea nimic de zis, căci ea era o limbă pravoslavnică, era limba împăratului şi a celei mai mari împărăţii din lume.

A învăţa o astfel de limbă este o adevărată fericire pentru Moldovan. Limba proprie nu trebue s’o mai înveţe în şcoală, căci o ştie de-acasă.

Cu o astfel de ideologie nu este de mirare că decenii de-arândul aproape nici un Basarabean nu s’a simţit, îndemnat să vie dincoace de Prut, fie la studii—Universitatea din Iaşi a fost socotită totdeauna inferioară celor ruseşti, de asemenea seminariile din România, cari până în ziua de astăzi sunt inferioare celui din Chişinău,— fie pentru alte motive.

Nici un ţăran basarabean n’a venit în timp de o sută de ani să se aşeze în România, nici măcar temporal, pentru nici un motiv. In vreme ce plugarii ardeleni ajunşi la sapă de lemn din cauza sistemului de oprimare politică şi economică, treceau cu zecile de mii la diferite servicii „în ţară”, Moldovenii, în setea lor după pământ, se duceau mai bucuros în Siberia, decât să treacă dincoace, Prutul, la fraţii pe cari îi ştiau într’o mizerie înfiorătoare.

Pe de altă parte, trebue să recunoaştem că, în vreme ce dincolo de Prut domnia această mentalitate, dincoace de Prut nimeni nu s’a sinchisit de ea. Împrejurările din noua Românie nu le permiteau celor dela conducerea ţării să se ocupe de Românii din afară de hotare.

Nici chiar puţinii moldoveni veniţi şi aşezaţi în ţară, n’au încercat să schimbe, pe oarecare căi, acea mentalitate.

Un В. Р. Haşdeu, care-i ura din suflet pe Ruşi, mai ales din cauza sistemului politic care domnia in ţara lor, n’a pus niciodată în discuţie chestiunea Românismului de peste Prut în forme concrete. Se pare că marele om de ştiinţă şi înflăcăratul patriot nu era nemulţămit de stările din Basarabia, în măsura în care să le vadă alarmante.

Deasemenca Mitropolitul Iosif Naniescu, născut şi ei în Basarabia— a stat un sfert de veac în scaunul de mitropolit a Moldovei, fără să fi făcut nimic pentru ţara lui de origine, de care totuş nu-l despărţiau decât câţiva zeci de chilometri. Tot astfel filozoful V. Conta, n’a lucrat nici el nimic pentru ţara lui natală.

Abia în timpul mai nou, dela 1896 încoace întâlnim câţiva Basarabeni, cari pun în discuţie problema basarabeană, dar aproape numai din latura ei de politică antirusească şi nu de viață integrală românească: Z. Arbore, D. Moruzzi (Singurul care făcea, de la 1905 încoace, excepţie), С. Stere, Dr. P. Cazacu, Ax. Frunză şi Alexis Nour.

Ce-au făcut aceştia în cursul petrecerii lor în România, este extrem de caracteristic nu numai pentru ei, ci şi pentru mediul din care au venit şi pentru acela în care au trăit.

Unul din ei, profesorul A. Frunză dela Iaşi, mărturisia la 1916 în „Viața românească”[1] următoarele, vorbind despre intelectualii basarabeni aşezaţi în România:

Cei vreo 5—6, maximum 10, câţi se găseau în ţară, se simţiau prea străini de spiritul societăţi, în care îi aduseseră alte nevoi, decât dorul praznicului şi carierei, şi credeau absolut inutil, aproape un Sacrilegiu la adresa ţării lor,— de a mai vorbi despre nevoile acestei ţări, unei societăţi, unde goana după franc sâu o clipă de plăcere, e unicul scop al vieţii, unde cultul minciunii şi pălmuirea zilnică a adevărului constituia o dogmă morală, unde fraza umflată şi lipsită de conţinut era aproape singura hrană intelectuală şi estetică a elitei culte„.

Aceste cuvinte explică în deajuns, pentru ce n’a existat dincolo de Prut o „problemă basarabeană” şi pentru ce o astfel de problemă n’a existat şi n’a putut să existe nici dincoace de Prut.

Moldovenii din Basarabia trăiau în convingerea că starea lor este foarte bună şi că România este o ţară rătăcită şi slabă, a cărei mântuire de boeri, de nemţi şi de catolici n’o poate aduce decât tot Rusia.

Basarabenii emigraţi în România pentru motive revoluţionare, cari îi făcuseră imposibili în Rusia ţarista, socotiau România atât de decăzută, încât n’o credeau capabilă să înţeleagă problema naţională a românismului întreg şi să se expuie pentru ea, iar conducătorii politici ai României ocupaţi peste măsură cu alte probleme, n’au ajuns niciodată să vadă şi problema Românilor din afară de hotare ca o problemă naţionajă permanentă şi să lucreze pentru rezolvarea ei aşa cum lucrau,—dacă nu Francezii, Germanii şi Italienii pentru fraţii lor in diasporă, cel puţin cât făceau Sârbii, Bulgarii şi Grecii pentru ai lor.

Cercetările noastre au arătat paralelismul între desvoltarea Moldovenilor de pe ambele maluri ale Prutului, până în preajma Unirii Principatelor române într’o singură ţară, România,— unire care însemnează un moment deosebit în istoria întregului românism.

Acest fapt făcu să tresară sufletul întregului popor român de pretutindenea, de mândrie şi de speranţă.

Un fior tainic străbătu întreaga fiinţă a neamului, cu privire la destinele viitoare ale lui. Literatura românească din toate provinciile se resimte de acest fior.

Nu face excepţie nici Basarabia, unde ideea general-românească, isvorîtă din istorie şi filologie, o găsim exprimată în forme bine cristalizate încă la 1848 in Crestomaţia românească a lui Iacob Hânculov, tipărită la St. Petersburg. In cărţile lui Ioan Doncev
apărute în anii 1865 şi 1866 la Chişinău, ideea unităţii naţionale româneşti o găsim exprimată cu aceiaşi tărie şi cu aceleaşi mijloace ca şi în provinciile de dincoace de Prut: Doncev a evoluat dela moldovenism la românism.

Cărţile lui se intitulează: „Curs primitiv de limba română” şi Abecedă română (în loc de Bucoavnă moldovenească); ele se tipăresc cu alfabetul din România, adecă parte cu cel civil şi în cea mai mare parte cu cel latinesc, care se impunea încetul cu încetul ca singurul alfabet românesc.

Dar, ce este mai caracteristic, cuprinsul cărţilor este dela un capăt la altul curat românesc şi vest-european, ca şi în cărţile de dincoace de Prut. Astfel, găsim aci istorie românească, literatură românească curentă şi orientări româneşti generale.

Printre multe alte lucrări de această natură întâlnim bucăţi patriotice româneşti ca: Imn închinat Domnului Moldovei Grigore Ghica, Adio Moldovei de V. Alecsandri, Cea din urmă noapte a lui Mihai Viteazul de D. Bolintineanu şi chiar Imnul român în cinstea lui Alexandru I. Cuza, de G. Tăutu[2].

Dar, cu toate acestea, nu trebuie să ascundem adevărul, că manifestațiunile de românism, ca cele din cărţile lui Hânculov şi Doncev, devin tot mai rari.

Orientarea boierimii şi preoţimii basarabene mergea din zi în zi tot mai pronunţat spre Rusia. Centrele universitare ale acesteia atrăgeau cu o putere tot mai mare pe fiii Moldovei anexate. Scriitori ca C. Stamaţi, A. Donici şi A. Nacco se inspirau în producţiile lor româneşti aproape exclusiv din literatura rusească, iar acesta din urmă, deşi scriitor destul de bogat, se depărta aşa de mult de concepţia românească, încât în cartea sa de Istorie â Basarabiei, tipărită în limba rusească la 1873-1876, afirma că poporul român este o amestecătură de sânge, in care elementul principal este elementul slav, că Ruşii au pus stăpânire pe Basarabia incă în timpurile formării statului rus, şi că la 1812 ea era o ţară pustie etc.

In astfel de împrejurări, când boierimea, în dorinţa ei de a se face simpatică puternicilor zilei şi de a-şi menţinea şi spori privilegiile personale şi de tagmă, renunţă însăşi la drepturile sfinte ale poporului din care se cobora,—e uşor de înţeles că conştiinţa românească nu se putea cristaliza în Basarabia la fel ca în celelalte provincii româneşti, libere sau sub stăpâniri străine încă.

Nu poate fi, astfel, nisi o mirare că alfabetul latin,—acest primordial mijloc de cultură românească, deşi introdus în Basarabia, şi sprijinit chiar şi de Ruşi n’a putut rămânea în întrebuinţare şi că, din această cauză s’a rupt deodată legătura între noua cultură românească de dincoace de Prut, care se servia dela 1863 încoace, exclusiv de acest alfabet, şi între Basarabia, care dela vechiul alfabet cirilic românesc a evoluat spre alfabetul rusesc, şi prin el spre limba şi cultura rusească.

Pornită pe această cale, Basarabia ajunge încetul cu încetul ca o parte a elementelor ei ridicate prin cultură deasupra nivelului masselor, să se îndrepte lot mai mult spre ideologia rusească a timpului,— ideologie care, pe urma marilor zguduiri interne provocate mai ales de insuccesele Rusiei în războiul crimeic (1853-1856) şi în cel ruso-turc (1877-78), lua un caracter din ce în ce mai extremist, năzuind spre anarhism şi nihilism.

La 1879 avem deja un număr oarecare de reprezmtanți basarabeni, de diferite naţii, ai acestor curente sociale radicale. Urmăriţi de organele statului rus, aceşti „socialişti-revolutionari” din şcoala lui Karl Marx, se refugiară din Basarabia, trecând Prutul şi aşezându-se în România, unde încercară pe diferite căi să-şi dureze o organizaţie în vederea realizării ideilor lor.

La Iaşi ei încercară să publice, supt numele atrăgător de Basarabia, un organ de răspândire a ideilor lor, ceeace în prima jumătate a lunei Noembrie le şi răuşi. Gazeta afişă dela început idei radicale în contra religiei, a statului, a societăţii şi a familiei, plutind exclusiv în atmosfera de idei a noii Rusii, şi neglijind cu desăvârşire problema vieţii reale a Basarabiei româneşti.

După câteva săptămâni de apariție, la 14 Decemvrie 1879, „din cauze cu totul independente de ea” gazeta încetă din viată,— fapt care a fost probabil provocat de autorităţile de stat române[3].

De aici încolo, social-revoluţionarismul rusesc, cu caracter international, ajunge să fie decenii de-arândul aproape singura idee dominantă a elementelor culte basarabene, fie că ele au rămas în Basarabia,— ceeace s’a întâmpiat în prea puţine cazuri,— fie că s’au exilat, de silă, sau de bună voie, în diferitele gubernii ale Rusiei,— fie că s’au aşezat în România.

Aceste momente, iar nu sistemul de asuprire al Rusiei ţariste, au dus Basarabia spre o tot mai pronunţată înstrăinare de Românism. Afirmaţiunea că, până la revoluţia din 1905 n’a fost posibilă o cultură românească în Basarabia, trebuie primită, astfel, cu rezerva cuvenită. Adevărul este că în Basarabia trupele teatrale româneşti puteau trece mai liber decât în Transilvania şi că ele puteau juca fără nici o împiedecare la Chişinău, câtă vreme de exemplu la Cluj, niciodată, până în ziua de 15 Maiu 1919, n’a putut juca vreodată o trupă teatrală din România. De asemenea, cu toată censura rusească, literatura română putea trece Prutul, fără piedeci mai mari decât acelea, pe cari le resimţia la Carpaţi, Transilvania[4].

Că cultura românească a fost lăsată în destulă libertate şi înainte de 1905, despre aceasta am putea aduce o mulţime de dovezi. Ne restrângem însă numai la următoarele :

La 1884 guvernul rus a permis să se tipărească la Chişinău o gazetă în limba românească. Despre această gazetă, pe care n’am izbutit să o vedem[5] —, avem oarecari ştiri din gazete contimporane româneşti. Astfel, găsim în ziarul Românul din Bucureşti, (15 Ianuarie 1884) următoarea informaţiune:

Ni se scrie din Chişinău, că guvernul rus a dat permisiune d-lui Drumaşcu de a edita un nou ziar: Mesagerul Basarabiei. Această permisiune excepţională însă e legată de următoarele două condiţii: a) redactorul ziarului va fi numit de guvern şi b), foaia în chestiune va fi censurată în Odesa. D. A. P. Drumaşcu a consimţit şi guvernul notificând permisiunea guvernatorului, a numit redactor pe d. Riabcic, fostul arhivar la poliţia locală„.

In numărul său dela 18 Ianuarie, ziarul Românul şi publică vre-o câteva ştiri din Mesagerul Basarabiei, dela Chişinău.

Un alt caz.

La 1866 oficialitatea rusească tipăreşte la Odesa, cu litere latine, o carte românească despre Filoxeră.

La 1895 un cetitor din ţinutul Sorocii, trimite unui librar din Iaşi o scrisoare, în care, printre altele îi scrie:

Stimaţilor Domnilor Şaraga,
Cărţile cerute de mine, care d-voastră mi liaţi expediat recomandat, eu le-am primit; aveţi a sci că cărţile au fost trecute prin censura imperială, care se află la Odesa, semnul censurei acestai Д Ц permis de censurâ (L. S)… acuma puteți şti că cărţile didactice şi literatura română intră’n Rusia; cum se vede acuma-s mai puţine dificultăți”.

In continuarea scrisorii, se cer o mulţime de cărţi, cari desigur că au şi fost trimise şi că au ajuns la destinaţiune[6].

Un alt document, dela anul 1900, este scrisoarea d-lui Ion N. Halippa directorul comisiunei Arhivelor Statului din Chişinău, — scrisoare în care se face apel la Românii din România să trimită la Chişinău cărţi şi manuscrise româneşti.

Iată partea din urmă a acestei scrisori, adresată de I. Halippa, compozitorului Gavril Muzicescu din Iaşi, originar şi el din Basarabia:
Comisiunea vă roagă să-i veniţi în ajutor cu feliu de susţinere (în formă de sacrificiu de cărţi, manuscripte), care va fi mai lesne. Credem că d-voastră nu ni-ți lăsa fără atenţiune acest sincer rugământ„.
Ion Nicolai Halippa
Directorul al afacerilor Comisiei.

La aceste rânduri, Muzicescu adăugă: „Dacă toată societatea cultă a Moldovenilor din Basarabia ştiu tot aşa de bine a cugeta şi a scrie româneşte, ca d. Halippa, cestiunea românismului e salvată în Basarabia, căci de poporul dela ţară nu trebuie să ne îngrijim, el îşi păstrează limba în casă, ca cel mai scump odor. Ţăranii Basarabeni nici până azi, dela 1812, n’au învățat ruseşte, din contra, a silit adeseori pe preotul rus să înveţe moldoveneşte, înlesnindu-l şi cu cărţi bisericeşti aduse din Moldova. Acum însă, când ni se prezintă ocaziunea aşa de favorabilă de a înlesni învăţarea— în mod indirect — a limbii române, prin formarea bibliotecii societăţii basarabiene Arhiva, cred că serviciul cel mai real îl putem face, trimiţând donaţiuni de cărţi cu conţinut istoric şi literar acestei instituţiuni, căci altfel cu greu vor răzbate cărţile noastre în Basarabia, unde toţi Românii vor avea ocaziune să se adape din izvorul binefăcător al limbei moderne„[7].

Apelul dela Chişinău se pare că n’a găsit ecoul cuvenit nici la Iaşi, unde pe scaunul mitropolitan stătea pe atunci basarabeanul Iosif Naniescu, nici la Bucureşti, unde se găsiau,— ca şi la Iaşi, de altfel,— o mână de intelectuali basarabeni, refuigiaţi din Rusia, din cauza sistemului politic. Nici basarabenii aşezaţi in țără, nici Românii de acolo nu se simţiră mişcaţi de chemarea venită de peste Prut.

Şi în sfârşit, încă o dovadă: la 1902 s’a înfiinţat la Chişinău o societate preoţească: Frățimea naşterii lui Christos, care a tipărit şi răspândit în mii de exemplare, „filişoare” de cuprins religios, fără ca cineva să-i fi pus vre-o piedică.

In vreme ce românismul din celelalte provincii, stătea, între anii 1902—1905, supt influenţa ideii unităţi româneşti bazată pe cultura naţională, în Basarabia ideea naţională era inexistentă în toate straturile poporului,— ţărănime, preoţime şi boierime—; ea pălpăia doar, în chip sfios, abia în câte o inimă de tânăr student de pe la universităţile ruseşti.

„Moldovenii” din Basarabia se pare că, în adevăr nu mai fac parte efectivă din neamul românesc; ei nu simt nicio afecţiune faţă de acesta şi nu caută pe nici o cale să se identifice cu el. Pare că am avea a face cu acel fenomen, pe care vremurile mai nouă l-au produs într’o provincie cu o situaţie analogă, din Apusul Europei, în Alsacia-Lorena, unde s’a plămădit, în afară de naţiunea franceză şi de cea germană, nаțiune ”alsaciană”, cu „sânge alsacian”. In Basarabia avem tot mai mult a face cu un „norod moldovenesc”
aparte, – cu o noţiune naţională „basarabeană”. Evoluţia deosebită a românismului de dincoace de Prut, pe de o parte, pe de alta gravitarea tot mjai pronunţată a boierimei şi a preoţimei spre centrele ruseşti, la cari se mai adaugă sporirea căsătoriilor mixte la cei ieşiţi odată din ţărănime — toate acestea au făcut ca, in adevăr, la un moment dat Basarabia să poată fi socotită de cătră mulți, ca ceva ieşit definitiv din patrimoniul national românesc.

[1] Vol. II, p. 275, 1916.

[2] Cf. St. Ciobanii, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, p. 323.

[3] Vezi gazeta Ştafeta din Iaşi, 1879, N-le 249, 255 şi 283.

[4] Autorităţile de stat austriace şi ungare au luat în nenumărate rânduri măsuri în contra cărţilor din Ţările române libere, totuş
aceste masuri nu numai că n’au fost în stare să împiedece circulaţia cărţilor romaneşti dela o provincie la alta, ci, dimpotrivă au provocat-o şi mai tare. — Când un popor asuprit vrea să eludeze anumite măsuri ale asupritorului, nu există putere capabilă să-i reziste până la sfârşit.

[5] Ea nu se găseşte în nici o bibliotecă publică, din ckte ne sunt
cunoscute.

[6] Vezi revista Arhiva, din Iaşi, 1895, p. 106.

[7] Arhiva, Iaşi, 1900, p. 480.

01/06/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: