CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O istorie dramatică, ignorată de oamenii noștri politici, privitoare la continuitatea românilor dintre Nistru, Bug și mai departe…

Românii de dincolo de Nistru și Bug. O istorie dramatică a continuității ignorată de politicieni!

Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale așa-zisei regiuni ”Novorosia” cucerită de la turci de Petru cel Mare și, mai ales, de Ecateriana a-II-a (sec. XVIII) în nordul Mării Negre, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească constată istoricul și publicistul clujean Ionuț Țene.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizanini sub denumirea de boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu.

Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre. 

Multă lume crede că noile republici reunite Donețk și Lugansk, în noul pseudo-stat Novorosia sunt consecințe ale crizei ucrainene.

Așa-a zisa „Novorosia” nu este un stat nou pe harta lumii, ci o gubernie autonomă, de fapt o marcă de graniță a Imperiului Rus de la sfârșitul secolului XVIII, răsărită în urma „luptelor de eliberare de sub ocupația turcească și tătărească”.

Apoi Novorosia s-a extins la sud-vest până la Cherson, actuala Odessa. Lumea nu cunoaște rădăcinile românești ale pseudo-statului Novorosia, care s-a format peste o puternică comunitate medievală românească.

Populația română era recunoscută de cronicarii timpului, varegi, slavi sau bizantini ca boholoveni sau vlahi în feudalismul timpuriu. Populația autohtonă a cunoscut valuri de migratori în nordul Mării Negre.

Românii erau menționați de aventurierii varegi pe inscripțiile lor runice din insula Gotland, în sec. IX. Boholoveni stăpâneau provinciile Podolia, Volânia, Kiev și partea nordică a Basarabiei, pe când partea sudică a Basarabiei și zona transnistreană limitrofă era sub stăpânirea vlahilor numiți brodnici.

Brodnicii, sub conducerea voievodului Ploscânea, participă la bătălia de la râul Kalka (1223), unde mongolii îi strivesc pe ruși, brodnicii luptând în aripa stângă alături de mongolii conduși de Tsukir Han și Teshi Han.

Românii erau majoritari în zona Nistru, Bug, Cherson până la Nipru. Inițial Kievul a fost o așezare locuită de vlahi în evul mediu timpuriu.

Teodor Burada, folclorist român ce a călătorit mult în Transnistria, în a doua jumătate a secolului XIX, culegând folclor și identificând multe sate românești inclusiv pe valea Bugului, așa cum menționează în cele două lucrări ale sale „O călătorie în satele Moldovenești din gubernia Cherson” (1882) și „O călătorie la Românii din gubernia Kamenitz-Podolsk” (1884), lăsând o mulțime de observații asupra obiceiurilor, portului, limbii acestora, remarcând unitatea sufletească a acestora cu românii basarabeni, transilvăneni sau din România.

În evul mediu, domnitorii Moldovei controlau reginea transnistreană. Ion Vodă cel Cumplit vorbește de Țara Moldovei de dincolo de Nistru. La 10 mai 1574, dă un hristov prin care îl împroprietărea pe Ion Golia, marele logofăt al Moldovei, cu moșii dincolo de Nistru, la gura Iahurlucului și mai sus de Orhei, la capul Peșterei, inclusiv loc de patru mori. Acest lucru nu putea fi realizat decât dacă domnul moldovean chiar stăpânea acele locuri. Există numeroase documente ulterioare care confirmă stăpânirea ținuturilor de pe peste Nistru.

Tot așa, la 4 august 1588, Petru Voievod confirmă printr-un hrisov împărțirea moșiilor între jupâneasa lui Golia și a lui Eremia pârcălabul pe Răut, jumătate din satul Oxintia, o moară la Mihăilașa etc. La 11 august 1593, Ieremia Movilă reînnoiește un hristov de pe vremea lui Ion Vodă referitor la aceleași moșii, iar în 1602 boieri moldoveni vorbesc de neamurile de dincolo de Nistru.

Mai mult, trebuie amintită stăpânirea cetății Lerici a genovezilor, de la limanul Niprului, ocupată de moldovenii lui Petru Aron la 1454 și deținută de Ștefan cel Mare până la 1475.

Secolul XVIII cuprinde mult mai multe documente și acte de vânzare, danii ale moșiilor de peste Nistru. Ștefan Bathory într-o scrisoare către înalta Poartă arată că întinderile dintre Bug și Nipru erau populate cu o adunătură de oameni compusă din poloni litvani, moscali și români. Cazacii sunt strânși dintre moscali și români.

Prin denumirea de cazac, tătarii înțelegeau vagabond. Hatmanul lor Dumitru Vișnoviețchi se cobora dintr-o soră a lui P.Rareș. A pretins și scaunul Moldovei. După Ioan Vodă cel Cumplit, cazacii vor năvăli în Moldova de mai multe ori aducând cu ei ,,Domnișori”, fii adevărați sau închipuiți de dincolo de Nistru ai domnilor de odinioară ai Moldovei.

Mai mult, Nicoară Potcoavă este cel mai bun exemplu al existenței luptătorilor cazaci moldoveni între Bug și Nipru care aspira la tronul Moldovei și care a fost evidențiat într-o elocventă nuvelă de Mihai Sadoveanu.

În secolul XVII domnitorul Gheorghe Duca Vodă era stăpân nu numai peste Moldova, ci și peste Transnistria și teritoriile de la Bug până la Nipru. Stăpânirea sa a fost recunoscută de sultan până la Nipru, devenind și administrator al acestei părți din Ucraina.

Acesta colonizează cu români întinsele teritorii devastate de război, adăugând un nou val de viață românească celei existente, dar rarefiate, și introduce o seamă de reforme pentru a ajuta revenirea vieții economice, prin privilegiile date din capitala Ucrainei românești, Nemirova (Nimirov, pe Bug), la 20 noiembrie 1681.

Vodă Duca numește comandanți români ai regiunii de dincolo de Nistru și construiește cetatea Kanev pe Nipru. Pe lângă hotarul etnic, este împins și hotarul politic mult dincolo de Nistru. După el, au mai deținut conducerea Ucrainei și Ștefan Movilă, Dimitrie Cantacuzino și Ene Drăghici.

Viața în Ucraina românească ce cuprindea teritoriul dintre Nistru, Nipru, Camenca (la nord) și marea Neagră (la sud) era identică cu cea a românilor din Moldova, documentele fiind redactate în limba română și acolo domnind „jus valahicum”, legea română. Teritoriul era împărțit administrativ în două, de la Nistru la Bug și de la Bug la Nipru.

Hatmanul cazac de la stânga Niprului face pași și mai importanți către Rusia, și ea îngrijorată. După alianța lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel Mare la Iași, zona dintre Nistru și Nipru intră treptat și sigur în sfera de influență rusească, născându-se o nouă identitate, care azi formează satul Novorosia. Cu toate acestea, la 1812 Odessa era un oraș majoritar cu populație românească.

Despre destinul românilor de la est de Nistru a scris în 1942 sociologul Anton Golopenția o excelentă carte „Românii de la est de Bug” ( două volume, peste 1500 p.) pentru care sovieticii nu l-au iertat, ucigându-l în bătaie la Jilava – 1951.

Golopenția a făcut cercetări sociologice pe teren și a rămas uimit de numărul mare al românilor din satele din zona Niprului și Donețk în timpul războiului, care nu au pierit în urma bolșevizării staliniste.

El propunea de-bolșevizarea prin cultură și alimentație. Muzicologul Constantin Brăiloiu a înregistrat cântece românești la fel ca în Ardeal, în sate din jurul orașului Donețk ocupat de trupele româno-germane în 1942.

După război Constantin Brăiloiu a fugit în Elveția să scape de furia sovieticilor, unde se pensionează ca profesor al Universității din Geneva.

Cercetătorii români au făcut anchete cu instrumente moderne de cercetare în comisariatul administrat de statul german în zona Nikolaevului, în bazinul Doneţului şi chiar în Tauria de nord.

Recensământul românilor migraţi în Transbugia în secolele trecute şi stabiliţi acolo, realizat de către o echipă de tineri cercetători de la Institutul Central de Statistică, condusă de Anton Golopenţia, între anii 1941-1944.

Recensămîntul cercetătorilor români a confirmat rezultatele recensămîntului sovietic din 1926, care arăta aproximativ 360.000 de moldoveni şi români pe întregul teritoriu de atunci al URSS.

În decembrie 1943, în Bucureşti a fost vernisată o expoziţie de fotografie privind manifestările la nuntă, petreceri, înmormântare, dar şi cu ţesături şi covoare în scopul determinării originii românilor din această parte a Ucrainei.

Interesant că originile și rădăcinile etnice ale teritoriilor din Nordul Mării Negre sunt românești, ceea ce confirmă originile geto-scitice și prelungirea în secole a romanizării, precum și legăturile politico-economice și comerciale ale statelor medievale românești în acest areal.

Această istorie ocultată de comunism și de statele rus și ucrainean ar trebui revelată istoriografic ca o punte de apropiere și cunoaștere între români și populațiile slave de la est de Nistru și Bug.

Motivele lui Putin și Marea Strategie a Rusiei

Strategia lui Vladimir Putin pentru Ucraina este condusă de trei obiective: supraviețuire, imperiu și moștenire.

În primul rând, Putin vede soarta Ucrainei ca pe o problemă existențială atât pentru el însuși, cât și pentru regimul autoritar pe care el și cercul său interior l-au reconstruit treptat în ultimii cincisprezece ani. Revoluția portocalie din 2004 a fost un șoc profund pentru Putin din cauza ecourilor pe care le-a creat în Rusia și pentru că Ucraina părea să fie pe punctul de a deveni o sursă majoră de „difuzare democratică” pe termen lung chiar pe lunga graniță de sud-vest a Rusiei. Din fericire pentru Putin, totuși, strălucirea acestei revoluții a dispărut rapid odată ce liderii săi au obținut funcția și nu și-au îndeplinit promisiunile reformiste. De la început au avut loc lupte interioare între președintele ucrainean Viktor Iuşcenko și prim-ministrul Iulia Timoșenko; reformele au fost amânate; economia ucraineană a scăzut în spirală, iar corupția a rămas rampante.

Până la încheierea președinției lui Iuscenko în 2010, mulți alegători ajunseseră să-l vadă pe Viktor Ianukovici ca o alternativă preferabilă. Ianukovici a beneficiat, de asemenea, de sprijin financiar și „tehnologic politic” substanțial din partea Moscovei. Pentru Putin, Ianukovici a fost o alternativă promițătoare pentru liderii „Orange” orientați spre vest, deoarece părea probabil să mențină legături comerciale și financiare puternice cu Rusia, să arate deferența cuvenită față de Moscova și, mai presus de toate, să țină Ucraina în afara NATO. Dar s-a dovedit că prea mulți ucraineni nu au vrut să urmeze scenariul Putin/Ianukovici.

Când Ianukovici a fugit de la Kiev pe 21 februarie, Kremlinului trebuie să fi părut că un al doilea val al Revoluției Portocalii a preluat controlul Ucrainei. Putin, fără îndoială, a tremurat de furie – dar și de frică.

Al doilea motiv motivant al lui Putin pentru a face tot posibilul pentru a reafirma cât mai multă dominație în Ucraina combină obiectivele sale de a restabili un imperiu rus și de a-și șterge moștenirea personală. Este foarte clar că Putin încearcă să readucă Rusia la fosta sa glorie imperială și, astfel, să-și asigure un loc în istorie ca unul dintre cei mai mari lideri ruși ai tuturor timpurilor. Într-un discurs din 2005, Putin a declarat celebru că „destrămarea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare tragedie geopolitică a secolului al XX-lea”. 

Comentariile lui Putin despre Uniunea Sovietică, luate împreună cu viziunea sa actuală despre Novorossiya, ar trebui să demonstreze Occidentului că criza din Ucraina nu este un conflict la scară mică, nici pur și simplu o problemă politică internă între estul și vestul Ucrainei. Mai degrabă, a început un război de facto pentru controlul Ucrainei – iar Ucraina, la rândul ei, este doar o parte (deși una foarte importantă) a planului strategic al lui Putin de a restabili hegemonia Rusiei asupra cât mai mult posibil a fostei Uniuni Sovietice. , și astfel să reafirmăm rolul Rusiei ca putere globală majoră.

Deși strategia sa în Ucraina este extrem de ambițioasă, Putin este clar convins că cea mai eficientă tactică este să facă un pas pe furiș. El va evita intervenția militară deschisă, dacă este posibil, pentru a nu șoca puterile occidentale în contramăsuri cu adevărat dureroase. Putin repetă în mod clar modelul Crimeei în estul Ucrainei, după ce a stabilit deja controlul de facto a peste o duzină de locații cheie din cea mai importantă provincie estică a sa, Donețk. Aceasta este cea mai industrializată regiune a Ucrainei [4] , cu o populație de 74,9% vorbitori de rusă și legături industriale foarte puternice cu Rusia

Următoarele trei regiuni cele mai imediat amenințate de preluările furtive ale Rusiei sunt Luhansk, cu 68,6% vorbitori de rusă, Zaporijia cu 48,2%. Herson, cu 24,9 la sută, se află și pe lista pe cale imediată de dispariție, în ciuda procentului său mai mic de vorbitori de limbă rusă, deoarece Rusia trebuie să-l controleze împreună cu Donețk pentru a crea o „punte terestră” între Rusia și Crimeea. Un alt factor „favorabil” din punctul de vedere al Moscovei este că Herson – împreună cu Donețk, Zaporizhia și o parte din Lugansk – se încadrează în mare parte în granițele istorice Novorossiya.

Dincolo de aceste patru provincii, au existat deja incursiuni majore rusești în cele două provincii învecinate Luhansk și Harkov (care are o populație de limbă rusă de 44,3%). Și, așa cum am menționat mai devreme, Putin a proclamat, de asemenea, public, chiar dacă în mod inexact, că Harkov face parte din Novorossiya.

La vest de cele șase regiuni menționate mai sus se află Mykolaiv și Odesa, care au 29,4% și, respectiv, 41,9% vorbitori de rusă. Orașul-port strategic Odesa a văzut deja același tip de agitație anti-Kiev și organizare a unei mișcări secesioniste care sunt semnele distinctive ale jocului Crimeei. Christian Caryl, jurnalist american și editor al Laboratorului pentru democrație de la Foreign Policy, a intervievat recent Odesanii care sunt încântați de perspectiva unui stat autonom Novorossiya. El citează un cetățean care exclamă: „O populație de 20 de milioane, cu industrie, resurse. Cu asemenea avantaje, cine trebuie să devină parte a Rusiei? După standardele europene, aceasta este deja o țară de dimensiuni bune.” 

Limbă, etnie și atitudini

Reclamând dreptul Rusiei de a interveni în aceste provincii estice și sudice, este clar că Moscova va folosi o definiție maximalistă a „rușilor”. Aceasta înseamnă numărarea numărului de vorbitori de rusă mai degrabă decât a numărului de etnici ruși. [6] Acest lucru este în avantajul lui Putin, deoarece numărul etnicilor ruși din aceste provincii este mult mai mic decât numărul vorbitorilor de rusă. În plus, nu numai că mulți ucraineni care trăiesc în est și sud recunosc limba rusă ca limbă maternă, dar un procent semnificativ suplimentar vorbește fluent limba, pe care Moscova ar putea bine să o folosească ca un motiv suplimentar fie pentru anexarea acestor provincii, fie pentru a crea un versiune extinsă a Novorossiya care ar fi de fapt subordonată Moscovei.

Dincolo de a alimenta diferențele etnice și lingvistice pentru a justifica incursiunile Rusiei în Ucraina, Putin lucrează sistematic pentru a crea o ruptură permanentă între ucrainenii din est și vest, bazată pe diferențele preexistente de perspectivă și atitudine și bazându-se pe confruntări și nemulțumiri fabricate.

Sondajele recente de opinie publică efectuate de Baltic Surveys/The Gallup Organization arată că diviziunile lingvistice și etnice dintre vestul și estul Ucrainei se corelează, de asemenea, cu punctele de vedere ale celor două regiuni cu privire la o varietate de probleme, inclusiv: excursia militară a Rusiei în Crimeea, protestele EuroMaidan că l-a înlăturat pe Ianukovici și viitoarele alegeri prezidențiale din 25 mai. [7] Conform sondajului, peste 94% dintre ucrainenii din vest credeau că acțiunile lui Putin în Crimeea constituiau o invazie, în timp ce doar 44% dintre ucrainenii din est credeau același lucru. De fapt, 45% dintre ucrainenii din est au considerat că referendumul din Crimeea privind aderarea la Rusia este un drept legitim al locuitorilor Crimeei de a-și exprima opinia despre viitorul Crimeei.

Șaizeci și șase la sută dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că au privit pozitiv evenimentele Euromaidan, în timp ce doar 7% dintre cetățenii din estul Ucrainei au spus același lucru. În timp ce 34% dintre cetățenii din vestul Ucrainei au spus că vor vota pentru Petro Poroșenko, „oligarhul de ciocolată”, la viitoarele alegeri prezidențiale, doar 7% dintre ucrainenii din est au fost de acord, iar 11% au spus că vor vota pentru Serhiy Tihipko, un fost membru. al Partidului Regiunilor al lui Ianukovici, care a adoptat o atitudine pro-federalizare.

Poate cel mai important, 59% dintre cetățenii din estul Ucrainei sunt deja în favoarea aderării la Uniunea Vamală a Rusiei, față de 20% care sunt în favoarea aderării la Uniunea Europeană.

Populația totală a Marelui Novorossiya ideal al lui Putin (Harkiv, Donețk, Lugansk, Zaporizhia, Herson, Dnepropetrovsk, Mykolaiv, Odesa și Crimeea) ar fi de aproximativ 21 de milioane. Aceasta ar fi o adăugare potențială considerabilă la uniunea vamală cu Rusia, Belarus, Armenia și Kazahstan, ceea ce ar oferi Rusiei lui Putin o pârghie economică și mai puternică împotriva Uniunii Europene.

Jurnalista rusă Yulia Latynina vede tactica lui Putin în Crimeea și estul Ucrainei ca pe o nouă strategie militară, în care guvernul controlează și denaturează informațiile pentru a arunca Rusia și separatiștii pro-ruși drept victime. Ea susține că acest lucru „este mult mai important decât obținerea unei victorii militare. Pentru a ieși câștigător în acest scenariu, nu trebuie să-ți împuști inamicul. Tot ce trebuie să faci este fie să-ți omori propriii oameni – fie să-i provoci pe alții să-i omoare – și apoi să îl înfățișezi ca pe un act de agresiune al inamicului, cu toate învârtirile media aferente.” [8] Datorită acestui rol mediatic, toate încercările guvernului ucrainean de a difuza situația din provinciile estice s-au întors îngrozitor.

Implicații pentru Republica Moldova și nu numai

Chiar și presupunând că Putin își va realiza viziunea ambițioasă a Novorosiei Mari, nu există nicio garanție că Putin se va opri la Odesa….

De fapt, contrariul pare foarte probabil. Moldova ar fi, de asemenea, amenințată direct. În martie, guvernul separatist de facto din Transnistria a cerut să fie încorporat în Federația Rusă. 

 Putin ar putea astfel să repete cu ușurință aceleași tactici care au avut succes în Crimeea și care lucrează în estul Ucrainei, în Transnistria. Această regiune separatistă avea să devină independentă de Moldova și, eventual, să se alăture federației Novorossiya.

Este dincolo de scopul acestui eseu să discutăm impactul potențial al acestui scenariu asupra restului Moldovei sau a presupusului stat din centrul și vestul Ucrainei. Este suficient să spunem că, dacă Ucraina și Occidentul nu acționează decisiv împotriva „iredentismului” rus în estul Ucrainei, orice stat din Europa de Est, Caucaz sau Asia Centrală cu o minoritate vorbitoare de limbă rusă ar putea fi expus fie dezmembrării, fie a dominaţiei ruse de facto ca preţ al evitării acesteia.

Putin poate fi oprit?

Este greu de imaginat vreun scenariu realist prin care actualul guvern ucrainean de la Kiev ar putea opri această dezmembrare lentă și constantă a țării. Având în vedere succesul separatiștilor pro-ruși în a ocupa cu impunitate clădirile guvernamentale din estul Ucrainei, ce opțiuni are actualul guvern ucrainean?

Dacă Ucraina poate reuși să facă eforturi militare serioase pentru a contracara tăierea treptată a provinciilor sale, Moscova va da vina pe „fasciștii” instigați de Occident de la Kiev și va interveni probabil militar pentru a asigura victoria separatiștilor pro-ruși în prezent instigă și asistă cu sprijin militar semi-acoperit. Putin și-a exprimat deja indignarea față de minusculele „operațiuni antiteroriste” ale Ucrainei din est și a numit aceste acțiuni „crimă gravă”. 

Având în vedere probabilitatea ineficacității Ucrainei în a face față incursiunilor Rusiei pe teritoriul său, ce opțiuni are Occidentul pentru a face față agresiunii sporite și ambițiilor imperialiste ale Rusiei?

SUA, aliații săi NATO și Uniunea Europeană au rămas cu două opțiuni de bază.

Prima e aceea de a continua modelul actual de acceptare de facto. Occidentul își poate continua cursul actual de condamnare publică și sancțiuni economice și financiare punitive minore, care se opresc înainte de durerea cu adevărat gravă de ambele părți.

Dacă da, Putin va ignora aproape sigur sancțiunile Occidentului, în ciuda impactului lor asupra economiei ruse. El va continua astfel planul său de a separa și federaliza estul și sudul Ucrainei, fie de a o încorpora în Rusia.

Alternativa este ca Occidentul să întreprindă sancțiuni economice cu adevărat profunde și, astfel, reciproc dureroase, care ar reduce drastic exporturile și veniturile de petrol și gaze ale Rusiei, ar decima investițiile străine și ar face ravagii în economia acelei țări. Acest lucru ar necesita să depășim mult sprijinul european neîntemeiat pentru sancțiunile intensificate împotriva Rusiei, pe care l-am văzut până acum, în special în rândul țărilor europene cu legături comerciale strânse cu Rusia. 

Și, având în vedere izolarea lui Putin și a elitei sale conducătoare de durerile economice, ar trebui, de asemenea, să existe o demonstrație puternică de hotărâre militară. SUA ar trebui să dubleze cel puțin numărul de forțe staționate în Europa (în prezent doar 66.000 față de 400.000 în timpul Războiului Rece), iar NATO ar trebui să mute câteva mii de trupe europene, canadiene și americane la granițele de est ale Poloniei și republici baltice și în nord-estul României.

Până acum, Occidentul nu a angajat un număr substanțial de trupe pentru apărarea Europei de Est, în ciuda obligațiilor sale prin tratate de a apăra acești membri NATO. Pe 23 aprilie , SUA au trimis 150 de trupe americane, cu alți 450 așteptați să li se alăture, în Polonia, ca parte a unui exercițiu militar.

 Cu toate acestea, aceste 150 de trupe sunt depășite de cei 40.000 de oameni ai Rusiei staționați la granița cu Ucraina. 

 Din perspectiva expansivă a lui Putin, aceste micro-exerciții sunt derizorii într-un moment în care a ținut exerciții militare în apropierea Ucrainei, implicând trupe de zeci de mii.

Putin nu va fi descurajat de nimic în afară de o demonstrație proporțională de hotărâre a puterilor occidentale.

Cu excepția cazului în care și până când Occidentul va adopta o poziție serioasă împotriva războiului nedeclarat al lui Putin împotriva Kievului și nu se angajează să mențină Ucraina unită și independentă, Putin va continua pe calea actuală a cuceririi pe furiș.

El își va pune în aplicare propria viziune despre Novorossiya ca un pas către restabilirea unei „Rusii Mari” – una care își continuă expansionismul agresiv cu mult dincolo de Ucraina și în care joacă un rol major pe scena mondială dedicată subcotării Occidentului și democrației sale. valorile.

16/07/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia

O imagine descrie o hartă a Republicii Socialiste Sovietice din Ucraina.

O hartă a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene. RSS Ucraineană a încetat să mai existe la 24 august 1991, când Sovietul Suprem al RSS Ucrainean a proclamat statul independent al Ucrainei.Credite: Enciclopedia Internet a Ucrainei, http://www.encyclopediaofukraine.com.


Importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia

Colaborările economice și politice cu Ucraina au fost (și sunt) „obiectivele de prim rang ale politicii externe a Rusiei”.

Din punct de vedere istoric,relațiile ruso-ucrainene sunt unice

  • În primul rând, mulți ani de conviețuire în cadrul granițelor aceleiași țări / imperiu – mai întâi în granițele Imperiului Rus și mai târziu în URSS – au condus la interconectarea familiilor și la o cultură similară între aceste două grupuri etnice.
  • În al doilea rând, ca a doua cea mai mare economie din URSS, Ucraina și-a integrat ferm cele trei sferturi „în complexul economic unificat al Uniunii Sovietice”.
    • Astfel, după prăbușirea URSS, Rusia și Ucraina au devenit din ce în ce mai dependente unul de celălalt pentru piese și intrări din lanțurile de producție transfrontaliere.
    • De fapt, „Rusia a rămas cel mai mare partener comercial al Ucrainei în 2014, cu o cotă de 22% din exporturile totale ale Ucrainei și o cotă de aproape 25% din totalul importurilor sale”.
  • În al treilea rând, din punct de vedere istoric, ucrainenii au jucat un rol crucial în eforturile militare ale Rusiei, incluzând, dar fără a se limita la, uniunea militară a cazacilor ucraineni cu țarul rus, participarea eroică ucraineană la al Doilea Război Mondial și asistența la formarea forțelor armate sovietice. în timpul Războiului Rece.

Prin urmare, scrie https://www.yoair.com/ro , marea prioritate a Rusiei a fost (și este) dacă nu chiar să o integreze, să domine Ucraina din punct de vedere economic, politic și cultural.

Separarea identității ucrainene

Cu toate acestea, divizarea identității ucrainene a fost întotdeauna obstacolul cheie pentru dorințele rușilor de a domina Ucraina.

Identitatea istorică ucraineană s-a împărțit în două comunități lingvistice și grupurile culturale de rusofili și ucrainofili.

Acestea au subminat capacitățile Rusiei „de a fi un cavaler negru autoritar eficient în Ucraina”.

O imagine descrie o hartă a Ucrainei aproximativ împărțită în 4 zone geografice.

Ucraina poate fi împărțită în aproximativ trei regiuni care prezintă orientări politice / sociale distincte; (vezi harta).

  • Ucraina de Vest, dominată de etnici ucraineni de limbă ucraineană, a fost sub control austro-ungar până în al doilea război mondial, când a fost încorporată în URSS.
    • Guvernul austriac nu a interzis atributele ucrainene și chiar a promovat extinderea școlii în masă în limba ucraineană, ceea ce a contribuit la sprijinirea în continuare a naționalismului ucrainean.
  • Ucraina de est / sud este istoric mai aproape de Rusia, deoarece a fost încorporată pe teritoriile sale în secolul al XVII-lea.
    • Spre deosebire de vestul Ucrainei, ucrainenii din est au fost educați în limba rusă și li s-a interzis să exprime loialități ucrainene, deoarece se credea că diversitatea ar putea submina unitățile Imperiului Rus sau, mai târziu, ale URSS.
      • Astfel, oamenii din această regiune posedă o identitate ucraineană relativ slabă și vorbesc în general rusă.
    • Mai mult, din moment ce vestul Ucrainei a aparținut odată Imperiului Catolic Austriac, în timp ce estul Ucrainei Imperiului Ortodox Rus, acești oameni sărbătoresc diferite sărbători religioase și au opinii diferite asupra obiectivelor politicii externe ale Ucrainei, esticii sprijinind Rusia și CSI și occidentalii UE și NATO .
  • Astfel, Ucraina centrală este o regiune swing.
    • La fel ca estul Ucrainei, centrul a fost sub dominația rusă încă din secolul al XVII-lea, cu toate acestea, a fost populat de mai mulți vorbitori de ucraineană decât regiunile de est / sud.
      • Destul de interesant, „la începutul anilor 1990, Ucraina centrală avea tendința de a sprijini forțele politice rusofile, dar treptat s-a mutat în partea ucrainofilă la mijlocul anilor 2000”.

Această divizare regională este deosebit de importantă în politica ucraineană, deoarece „având în vedere avantajele organizaționale și mobilizatorii de a lua o parte sau alta în chestiunea națională, puțini politicieni [sunt] capabili să câștige puterea fără să aleagă părți”.

La rândul său, acest lucru a facilitat pluralismul în Ucraina prin crearea celor mai polarizate alegeri regionale din lume.

Încercările Rusiei de a consolida regimul marionetă autoritar pro-rus în Ucraina au fost subminate de două ori, în 2004 și 2013,de resentimentele ucrainofililor față de dominația rusă asupra politicii ucrainene.

În mod remarcabil, principala preocupare a ucrainofililor cu președinții autocratic pro-ruși era mai puțin legată de angajamentul lor față de valorile democratice decât de antipatia lor față de structurile de putere rusofile.

O fotografie descrie o mulțime mare de oameni în timpul Revoluției Portocalii din 2004 din Kiev. Protestatarii țin baloane portocalii și steaguri care susțin un candidat la președinția pro-occidental V. Iușcenko. În partea stângă jos a fotografiei, cineva ține un steag ucrainean mare, în timp ce în colțul din dreapta sus protestatarii țin un indicator imens pe care scrie „Stop Vote Corruption”.

Revoluția portocalie. Kiev, 2004.

Ianukovici, care anterior a câștigat în mod fraudulos alegerile, a fost învins de pro-occidentalul Viktor Iușcenko, sugerând că „participanții doreau în principal să vadă Ucraina mai degrabă ca ucraineană decât ca un apendice al Rusiei”.[

Ucrainofilii, obosiți să fie tratați în permanență ca mici ruși – sau chiar mai rău – ca parte a Rusiei, se vor detașa și mai mult și își vor pretinde „primogenitura istorică ca moștenitori de drept ai Rusiei Kieviene, vechiul stat din care provin cele trei națiuni slave din regiune (ucrainenii , belarușii și rușii).”

Caricatura descrie harta ucraineană ruptă între ursul care poartă o pălărie rusă (simbolizând Rusia), din partea dreaptă, și unchiul Sam cu o persoană îmbrăcată în steagul UE, care reprezintă SUA și UE, cu respect, din stânga latură.

Având în vedere amplasarea geografică ucraineană între Europa progresistă și Rusia înfrânată, ucrainofilii ar alege direcția politică externă pro-occidentală, escaladând astfel și mai mult sentimentele anti-occidentale rusești.

Asemenea suspiciuni ale Moscovei cu privire la dorința occidentului de a înrobi economia rusă au fost prezentate în discursul lui Putin la Conferința de la Munchen din 2007 privind politica de securitate, când s-a opus puternic modelului mondial unipolar susținut de „expansiunea” SUA și NATO spre est.

Putin a proclamat:

„Cred că este evident că expansiunea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să întrebăm: împotriva cui se intenționează această extindere? ”

Discursul a semnalat o detașare clară de tradiția yeltsinită a Rusiei „occidentale” pro-occidentale și a ridicat sentimentele îndelungate de dezamăgire și resentimente față de „trădarea” occidentală a Rusiei.

Ideologia neo-eurasiatică a lui Dughin

O fotografie îl înfățișează pe Aleksandr Gelyevich Dugin privind camera.
Foto: Aleksandr Gelievici Dughin (n. 1962), analist politic și strateg rus cunoscut pentru opiniile sale fasciste, care includ ideologia sa neo-eurasiatică. (Wikipedia).

Perspectivele de a pierde teritoriul ucrainean important din punct de vedere strategic și paranoia Rusiei privind presupusa conspirație occidentală împotriva ei însăși, a dat naștere ideologiei extremiste neo-eurasiatice de către Aleksandr Dughin.

Această „filozofie” este „centrată pe ideea construirii unui imperiu eurasiatic totalitar, dominat de Rusia”care este capabil să contrabalanseze și să învingă în cele din urmă lumea atlantistă condusă de SUA.

La nivel oficial, ideile neo-eurasiatice au fost folosite în unele discursuri ale lui Putin, când acesta a egalat ucrainenii de limbă rusă cu ruși și a pus sub semnul întrebării dreptul Ucrainei de a controla teritoriile sale de est și sud.

De fapt, aceste declarații rezonează îndeaproape cu ideea de bază a lui Dughin conform căreia „existența continuă a Ucrainei unitare este inadmisibilă”deoarece, potrivit acestuia, Ucraina prezintă o amenințare enormă pentru securitate pentru întreaga Eurasia, deoarece este împărțită între două puteri geopolitice concurente ale Rusiei și Occidentului.

Dugin susține că „Ucraina ca stat nu are sens geopolitic” deoarece „nu posedă niciun mesaj cultural particular de semnificație universală sau unicitate geografică sau excepționalism etnic”.

Pentru a-și demonstra punctul de vedere cu privire la „inutilitatea” Ucrainei, își împarte teritoriul în patru regiuni etnoculturale:

  • Ucraina de Vest care este străină de cultura rusă și trebuie să aparțină Europei,
  • „Mica Rusie” (Malorossiia) – teritoriile ucrainene la est de râul Nipru – care este legată cultural, religios și istoric de Rusia, ceea ce necesită „o uniune necondiționată și solidă cu Moscova”.
  • Ucraina centrală, la fel ca regiunea Malorossiia, care este dominată etnic de „mici ruși” și, prin urmare, trebuie să aparțină Rusiei, iar Crimeea căreia trebuie să i se acorde „un statut special și prevăzută cu o autonomie maximă sub controlul strategic direct al Moscovei”.

Războiul ruso-georgian din 2008 a adâncit conspirațiile lui Dugin privind „intensificarea presupusului atac atlantist asupra Rusiei”și l-au forțat să proclame că timpul se termina înainte ca Ucraina să fie anexată de Occident.

Din acest motiv, el crede că, pentru a neutraliza amenințarea geopolitică la adresa Federației Ruse din uniunea „nenaturală” a Ucrainei cu Occidentul, Rusia trebuie să fie ghidată de principiile neo-eurasiatice pentru a-și extinde controlul asupra Ucrainei prin măsuri non-militare. de „resurse informaționale, organizații sociale, grupuri bazate pe credință și mișcări sociale”.

Deși, Dughin consideră că războiul hibrid, care combină acțiunile directe cu resursele non-militare, poate fi folosit și pentru a proteja amenințările existențiale de securitate ale Rusiei.

21/06/2022 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ECUAȚIILE ISTORIEI ȘI ACTUALITATEA LECȚIEI UCRAINEI

Să nu rămânem corigenți în ecuațiile istoriei

În spațiul public se sugerează că  trebuie să învățăm lecția Ucrainei, la fel cum ar fi trebuit să învățăm demult și lecția Finlandei și, desigur, cea a Basarabiei

Doar că, din păcate, constatăm că nu învățăm mai nimic din lecțiile trecutului.

Istoria ne arată, a câta oară, că suntem corigenții lecțiilor istoriei, la capitole vitale ale evenimentelor politico-militare, care se rostogolesc peste noi precum valurile mării în timpul afluxului și refluxului, scrie istoricul conf. dr. Vlad Mischevca (foto), în revista https://www.art-emis.ro.

Lumea civilizată de pe vechiul continent a pendulat mereu între Pace și Război. Mulți au considerat că pacea stabilită în secolul XX va fi una echitabilă și de lungă durată.

Din păcate, însă, asistăm în continuare la derularea în forță a expansionismului rusesc în estul Europei, când în Ucraina, în proxima vecinătate de lângă hotarele noastre are loc deja de peste trei luni un război sângeros, ale cărui planuri criminale au fost pregătite din timp.

Inclusiv prin metodele concepute și promovate de politologii și istoricii aserviți politicienilor.

Războiul convențional, propriu zis, a fost și este susținut de Războiul informațional, iar acesta a fost pregătit de Războiul ideologic, care are la bază faptele și argumentele istoriografice, interpretate, din punct de vedere politic, de către factorii decizionali de la Kremlin – în încercarea de a-și argumenta propriile acțiuni expansioniste cu „dovezi” istorice din trecutul „glorios” sau cel „eliberator” al Rusiei.

Astfel, deturnarea adevărului istoric aduce inevitabil la propagarea falsului în educarea patriotică, ceea ce nemijlocit influențează isteria naționalistă din interior, care este canalizată întru căutarea dușmanului din exterior.

Istoria actuală a sancțiunilor amintește de Blocada economică a Marii Britanii de către Franței napoleoniană la începutul secolului al XIX-lea sau în multe privințe de istoria antebelică a relațiilor dintre Statele Unite și Japonia. Desigur, nu are rost să căutăm analogii directe, dar situația este similară structural în multe privințe.

În cartea „Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812”),  editată la editura Cartdidact[1], istoricul conf. dr. Vlad Mischevca a încercat o radiografie a locului și rostului neamului nostru în politica Marilor Puteri într-o perioadă extrem de turbulentă de acum două secole și ceva în urmă.

Această carte este o istorie a relațiilor internaționale din a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX, o perioadă extrem de importantă, deoarece anume atunci s-au pus bazele unor probleme geopolitice, care dăinuie până astăzi și care abordează o problematică actuală ce ține de istoria politică a Principatelor Române.

Segmentul cronologic în lucrarea respectivă cuprinde anii 1774-1812 și reprezintă o perioadă hotărâtoare, extrem de bogată în evenimente internaționale, a istoriei politico-diplomatice a Principatelor Române, care înglobează evenimente de o mare importanță pe arena internațională a Europei, cu adânci și grave implicații asupra destinului românilor.

Anul 1774 reprezintă un jalon major în raporturile de suzeranitate cu Poarta Otomană, iar Tratatul de pace de la București (1812) marchează amputarea teritorială a Moldovei și apariția pe harta politică a Europei a unui diferend ruso-român de lungă durată.

Pentru Imperiul Otoman urmările cele mai nefaste ale Păcii de la Kuciuk-Kainargi s-au manifestat nu imediat, când a fost semnată la 1774, ci la 1783 – când Ecaterina II a anexat Crimeea.

Catastrofa războaielor ruso-austro-turce din secolul al XVIII pentru Principatele Române a fost o catastrofă a războiului, cea a impactului dezastruos al urmărilor ocupațiilor militare și a exploatării, a extenuării populației locale.

Iar catastrofa Războiului ruso-turc din 1806-1812 a fost deja o catastrofă a războiului și păcii, care a încheiat acest diferend militar cu prețul grav plătit de moldoveni prin anexarea la Rusia a jumătății de răsărit a Țării Moldovei.

Demonstrând expansionismul politicii rusești în sud-estul Europei, este prezentat și impactul factorului Fanariot. Un loc aparte este acordat rolului diplomatic al principalelor familii ale fanarioților din Principate, atât pe timp de pace, cât și de război.

Atestând că rolul Rusiei în raporturile internaționale din sud-estul Europei, în general, şi, în Principate, în special, a fost către începutul secolului al XIX-lea unul predominant, am prezentat în lucrările precedente principalele etape de realizare a acestor politici[2].

Astfel, reamintim că algoritmul politicii externe a Rusiei în ecuația Problemei Orientale (iar actualmente în efortul expansionist de restabilire a defunctei URSS) poate fi exprimat prin următoarea formulă, care nu este o expresie matematică tipică, ci mai mult un silogism:

A (Influenţă politică predominantă)

B (Cvasiindependenţă sau pseudoindependenţă)

C (Anexare totală sau parţială):

Unde F, F1, F2 sunt factorii (externi şi interni) care influențează procesul dat.

Această formulă a „dominației Imperiului rus” asupra țărilor din calea expansiunii sale are la baza sa, practic, permanent, elementul acţiunii militare violente – „m” (războaiele Rusiei), conjugat cu cel al confruntărilor diplomatice – „d” (negocierile acordurilor, convențiilor, armistițiilor și tratatelor de pace).

Pe parcursul secolelor unii din factorii ce au influențat războaiele Rusiei, inclusiv războaielor ruso-turce din secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea, ce fac parte din șirul războaiele expansioniste ale imperiului Rus, au fost 

Factorul fanariot (F fanariot), unul dintre cei mai importanți – pe care l-am abordat în mod special în această monografie, rezidă în implicarea politico-diplomatică a familiilor grecilor fanarioți, prin trafic de influență și spionaj, în detrimentul Imperiului Otoman (mai ales în perioada anilor 1774-1812).

În așa-numita epoca Fanarului, când grecii fanarioți au dominat sistemul politic în Țările Române, instituția domniei a fost extrem de instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei în cel al Țării Românești și viceversa.

S-au perindat 30 de domni, în general, cu domnii destul de scurte (rareori mai mult doi-trei ani), ale reprezentanților celor 11 mari clanuri familiale din Constantinopol (și nu doar): Mavrocordat (6), Ghica (5), Callimachi (4), Racoviță (3), Suțu (3), Caragea (2), Moruzi (2), Ypsilanti (2); Mavrogheni, Ruset (Rosetti), Hangerli – câte unul [3].

Reamintim că nu toți domnii epocii fanariote au fost de etnie greacă.

A fi sau a nu fi – aceasta îi măcina zilnic în acțiunile lor la Constantinopol sau în Principate, fără liniște și fără pace. „Pacea și liniștea, în mijlocul acestei febrile activități a Fanarioților, și a diplomaților, și a veneticilor de tot soiul care năpădeau asupra Bizanțului din patru părți ale lumii…, era doar a turcilor”[4].

Abordând istoria doar a câtorva personalități neordinare din rândul familiilor de domni fanarioți din epoca Luminilor (secolul XVIII – începutul secolului al XIX-lea), care au fost cuprinși, fie în chinga Războiului, fie în cea a cotidianului Păcii – constatăm că, interbelicul de scurtă durată după un armistițiu sau un acord de pace prevestea, de cele mai dese ori, cu părere de rău, reluarea din nou a altui crunt război.

Rezumând cele enunțate cu privire la situația geopolitică a Principatelor Române în contextul Problemei Orientale la cumpăna secolelor XVIII-XIX am putut să evidențiem următoarele concluzii[5] – care pot fi extrapolate și la situația actuală a românilor din această zonă, sub impactul războiului din Ucraina asupra reconfigurării ordinii mondiale și structurii sistemului internațional:

– ponderea geopolitică a Principatului Moldovei capătă în acest segment cronologic o valoare considerabilă, sub impactul situației geostrategice la hotarul a trei imperii: otoman, habsburgic şi ţarist; (Astăzi UE și NATO versus Federația Rusă și aliații săi);

 criza Problemei Orientale determină agravarea poziției internaționale a Principatelor de la nord de Dunăre; (Criza și războiul din Ucraina agravează implicit situația României și Republicii Moldova pe toate dimensiunile);

– expansiunea Imperiului Rusiei în sud-estul Europei trece distinct prin câteva faze deosebite: de la influență politică predominantă, la cea a acțiunilor militare asupra Porții Otomane, în care locul şi rolul Principatelor devine deosebit de important; (Expansiunea spre nordul Mării Negre a Federației Ruse în anii 2014-2022);

rivalitatea Marilor Puteri europene la Dunărea de Jos permitea pe timpuri domnilor Moldovei să profite, în anumite circumstanțe, de internaționalizarea acestor dispute politico-diplomatice, pentru a-şi consolida propriile poziții. (Să sperăm că și rivalitatea Rusia-S.U.A. (N.A.T.O., U.E.) ne va aduce reunificarea Țării sau cel puțin evitarea unui nou cataclism al ocupației militare. Deoarece, ieșirea armatei rușilor la Nistru ar însemna pentru noi un dezastru militar, urmat de lagăre de filtrare și deportări – la fel cum se întâmplă actualmente în Ucraina, aplicarea listelor negre și repetarea, de fapt, al „Anului 1940”).


NOTE:

[1] Mischevca Vlad, Între pace și război: Domnii fanarioți în contextul raporturilor internaționale (1774-1812) / Ministerul Educației și Cercetării, Institutul de Istorie. – Chișinău:

Cartdidact, 2021. 429 p.; Lansarea cărții a avut loc în incinta Bibliotecii Naționale la 21 martie a.c. Vezi: MOLDPRES News Agency – O carte de istoricul Vlad Mischevca a fost lansată la Biblioteca Națională https://www.moldpres.md/news/2022/03/21/22002139 ;  

https://sinteza.org/2022/03/22/istoricul-vlad-mischevca-a-lansat-volumul-intre-pace-si-razboi-domnii-fanarioti-in-contextul-raporturilor-internationale ; 

 https://trm.md/ro/cultura/lansare-de-carte-la-biblioteca-nationala-intre-pace-si-razboi-de-vlad-mischevca.

[2] Mischevca Vl., Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999; Idem, Geneza problemei basarabene – 1812. București: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, p. 67.

[3] Constantin Hangerli, domn al Țării Românești între anii 1797-1799; deoarece nu-l putem considera domn al Moldovei decât nominal pe Alexandru Hangerli, numit de Poartă în martie 1807.

[4] Ionnescu-Gion G. I., Din istoria fanarioţilor, Bucureşti, 1891, p. 62.

[5] Mischevca V., Geneza problemei basarabene – 1812. București – Brăila, 2016, p. 68.

21/06/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: