CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CĂLĂII LUI STALIN

 

 

 


 

                                                  Foto: Călăii lui Stalin

 

 

Dezvăluiri ZGUDUITOARE: cum UCIDEAU asasinii lui Stalin

  

 

 

La mai bine de șapte decenii de la primul val al deportărilor, comemorăm zecile de mii de victime care au căzut pradă teroarei comuniste, făcând publice numele câtorva din cei care au răpit, pe nedrept, viețile condamnaților și s-au scăldat în sângele lor nevinovat. 

 

Cum chinuiau oamenii călăii nemiloși ai lui Stalin

Piotr Maggo: „Când împuști, îi dai un șut în fund, pentru ca sângele să nu-ți murdărească tunica și soția să nu fie nevoită să o spele iarăși”.

Adepții lui Stalin păstrează secretul asupra unui tip aparte de „stahanoviști”, asasinii NKVD- ului.

Printre ei se numără adevărații recordmeni: Generalul Vasilii Blohin, care a împușcat nu mai puțin de 20 de mii de oameni sau Piotr Maggo – 10 mii.   

Majoritatea călăilor au murit de moarte bună, au fost îngropați cu onoruri și până în prezent se bucură de aprecierea urmașilor lor din forțele de securitate ruse.

Vorbind despre represiunile staliniste, oficialitățile amintesc doar Gulagul, cu toate că el a reprezentat doar o parte a represiunii comuniste, într-o vreme în care sute de mii de oameni nici nu ajungeau până în lagărele din Gulag, fiind împușcați fără judecată.

 

Dimensiunile acestui sistem represiv uimește și astăzi. În timpul Marii terori din 1937, au fost uciși 353.074 de oameni, aproximativ câte o mie de persoane pe zi, iar în anul 1938 – 328.618 de persoane.

În următorii ani, numărul celor împușcați a scăzut : 1936 – 2552, 1940 – 1649, 1950- 1609, dar în tot acest timp  călăii erau ocupați să ucidă zeci de mii de ofițeri polonezi la Katyn, sau executau fugarii din timpul deportărilor.

 

 

 

 

 

                                            Echipă de executori NKVD 

 

 

 

 

 

 

Blohin, călăul care a răpit peste 20 mii de vieți

 

 

Mai mult de jumătate din execuții se hotărau la Moscova, după câteva interogări organizate de „troika” și de aceea, stahanoviștii NKVD, se găseau în principiu în capitală.

Cercul acestora era destul de restrâns – în toată Moscova, doar 10-15 persoane.

Numărul mic al călăilor, nu era din cauza că nu s-ar fi găsit oameni care să efectueze aceste execuții, dar, pentru că un „adevărat” călău trebuie să fie un meșter desăvârșit: să aibă un psihic puternic, abilități profesionale, păstrarea securității (nici chiar rudele călăilor nu cunoșteau cu ce se ocupă, de fapt, aceștia în NKVD) și devotament.
Unul dintre acești „meșteri” care a bătut toate recordurile este Vasilii Blohin.

În cariera lui, generalul Blohin a împușcat personal, aproximativ 20 mii de oameni. Iar alți doi: P. Maggo și S. N. Nadaraia – câte 10 mii de oameni fiecare.

 

 

 

 

 

 

 

 

                                                    Foto: Vasilii Blohin

 

 

 

 

Vasilii Blohin s-a născut în 1895, în regiunea Vladimir, într-o familie de țărani săraci. La 15 ani a început să lucreze ca zidar la Moscova, în timpul Primului Război Mondial a devenit subofițer, iar din anul 1921 – în Comisia extraordinară pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluției și sabotajului.

 La vârsta de 15 ani, a început să lucreze ca zidar la Moscova, în timpul Primului Război Mondial a devenit subofițer. Din 1921 – în Ceka.

Ajunge comandant al OGPU-NKVD-MGB – din 1926, și comandant permanent al execuțiilor până la pensionarea sa în 1953.

 În 1933 a absolvit la locul de muncă Institutul de Arhitectură și Inginerie Civilă din Moscova.

Serviciul lui Blohin era greu: practic el a fost  unicul executor din cei 15, care a ajuns la pensie teafăr. Poate din cauza că, întotdeauna a respectat regulile de siguranță și nu a băut la lucru.
Apropo, Blokhin a fost cel care a condus execuțiile în masă ale polonezilor de la Katyn și a filmat personal acolo aproximativ 700 de asasinate.

Emelianov, unul dintre călăi,  își aduce aminte:

„ Beam vodcă până la pierderea cunoștinței. Orice ați spune, acesta era unul dintre cele mai dificile servicii.

Oboseam atât de tare, încât nu ne puteam ține pe picioare. Ne spălam până la brâu cu apa de colonie ca să ne descotorosim de mirosul de sânge și praf de pușcă. Chiar și câinii simțeau acest lucru și ne lătrau de departe”.

 

 

Executorii își ieșeau din minți

 

 

Nici nu e de mirare că executorii decedau la o vârstă fragedă sau își ieșeau din minți.

Mulți s-au concediat ori s-au pensionat din cauza schizofreniei – cum este în cazul lui Emelianov, sau boli nervoase și psihice – în cazul lui Maci.

În foaia de concediere a lui Emelianov scria:

„Tovarășul Emilianov se pensionează, deoarece suferă de schizofrenie, care are legătură cu activitatea sa operațională pe termen lung în rândul organelor de drept”.

Piotr Maggo a avut un adevărat acces de furie, într-o bună zi, după ce a împușcat 20 de oameni,

A început să țipe la șeful Departamentului Special Popov, confundându-l cu încă o jertfă: „Tu ce stai aici? Dezbracă-te, chiar acum! Că te împușc pe loc!”, a strigat călăul, speriindu-l de moarte pe NKVD-ist.

Odată Maggo a fost mustrat de către superiorul său I. D. Berg.

Acesta a menționat într-un raport, că mulți condamnați mureau cu cuvintele: „Trăiască Stalin!”

Hotărârea conducerii a fost următoarea: „Este necesară realizarea lucrărilor educaționale printre condamnați, pentru ca aceștia să nu ponegrească numele șefului în cel mai nepotrivit moment!”.

Astfel, înainte de moarte condamnaților li se făcea morală. 

   NKVD-ul (ulterior MGB) a pus la punct un sistem de execuții care funcționa ca o mașinărie bine unsă.

Majoritatea covârșitoare a execuțiilor (până la 60%) au fost efectuate la Moscova, după scurte interogatorii în închisoarea Lubyanka și iminenta sentință extrajudiciară a „troicii”. 
  
Filmarile execuțiilor erau privite ca un fel de artă. Peter Maggo  îi învăța  pe călăii fără experiență în acest fel:

„Persoana pe care o împușcați va avea mâinile legate în urmă cu sârmă. Îi porunci să urmeze înainte, iar el, cu o armă în mână, îl urmărește. Dacă este necesar, comandați „dreapta”, „stânga” până când ajungeți la locul unde este pregătit rumeguș sau nisip. 

Acolo a suflat în spatele capului și trrrah! Și în același timp, dai o lovitură puternică în fund. „Pentru ca sângele să nu stropească tunica și ca soția să nu mai fie nevoită să o spele.”

 

Responsabilul masacrului de la Katyn

 

În 1991 la interogatoriul Procuraturii Militare Generale URSS, unul din membrii echipei de executare, fostul șef al NKVD-ului din regiunea Kalinin, Tocarev, povestea: „Prizonierii polonezi au fost împușcați cu pistoale germane „Walter”. Știu exact, deoarece, a fost adusă o valiză întreagă.

Operațiunea era condusă chiar de Blohin. Ne împărțea pistoalele, iar când operațiunea se termina, tot el le strângea înapoi”.

 

Iată ce povestește Tocarev despre executarea ofițerilor polonezi în regiunea Kalinin, de la 5 aprilie 1940:

„Blohin ne-a făcut semn spunând: „ Să mergem, e timpul să începem”. Blohin și-a pus haina specială: o pălărie cafenie din piele, pardesiu negru din piele, mănuși din piele până la cot.

Pentru mine a fost un moment impresionant – am văzut un călău.

Oamenii erau aduși câte unul, pe un coridor lung de către Blohin și Rubanov, apoi, acesta era condus într-o cameră roșie, plină de placate propagandistice și o statuie a lui Lenin.

Era o cameră nu prea mare, de circa cinci metri pătrați. Aici, pentru ultima dată era verificată identitatea prizonierului. Îl întrebau numele și data nașterii, pentru a exclude orice greșeală.

După care, ofițerilor sau polițiștilor polonezi li se îmbrăcau cătușe și erau duși în „Camera de executare”. Aici lua sfârșit viața prizonierului.

Călăii cu experiență împușcau în gât, ținând pistolul oblic în sus. În acest caz, probabilitatea ca glonțul să străpungă ochiul sau cavitatea bucală, era destul de mare.

Astfel, sânge era mai puțin decât în cazul, când prizonierul era împușcat în cap. Ucideau câte 250 de oameni pe zi.

Corpurile neînsuflețite erau scoase în curte, pe ușa din spate. Acolo deja era pregătit camionul.

Mașina era spălată în fiecare zi de sângele și fragmentele de creier care rămâneau acolo.

Corpurile erau acoperite cu o prelată și apoi arse într-o pădure nu departe de Mednoe.
Atunci, când toți prizonierii din Ostankovo au fost lichidați, Blohin a organizat o libație de adio, pentru aceia care au ucis mai mult de 6000 de oameni.

Blohin a primit ca premiu – salariul lunar, iar alții au primit biciclete ori patefoane”.

 

500 de execuții într-o singură noapte

 

După moartea lui Stalin, represiunea care a urmat nu i-a atins pe călăi.

Unul dintre aceștia, Nadaraia, un specialist ”multilateral” care conducea personal anchete și împușca personal,a fost ridicat în grad până la șeful securității lui L. P. Beria. 

 

 

 

 

 

 

                                            Foto: Călăii Sarikov și Nadaraia

 

 

 

Se deosebea printr-o productivitate înaltă, efectuând până la 500 de execuții într-o singură noapte.

În anul 1955, a fost condamnat la zece ani de gulag. A ieșit în 1965, după care și-a petrecut liniștit viața în Georgia.

Însă  călăii care au ucis până la câteva sute de oameni, sfârșeau adesea prin a fi împușcați.

Semnificativă este soarta NKVD-iștilor care au participat la execuțiile în masă a circa 2000 de persoane la închisoarea Solovețk, din pădurea Sandormoh, în octombrie 1937.
Execuțiile  au început la 27 octombrie, apoi activitatea a fost stopată pentru patru zile, din cauza că un prizonier a fugit (în scurt timp prizonierul a fost prins și împușcat).

Execuțiile au reînceput de la 1 noiembrie și s-au terminat la 4 noiembrie.

La sfârșitul operațiunii unor călăi le-au fost acordate premii, iar alții, o lună mai târziu, au fost arestați.

 

Unii călăi au sfârșit executați

 

Majoritatea personalului sau cei care au avut o oarecare legătură cu masacrul de la Solovețk, au fost arestați și duși la Moscova.

Aceștia au fost: șeful celui de-al zecelea departament al Direcţiei Generale a Securităţii Statului, NKVD al URSS de la Moscova,   Nicolai Antonov-Grisiuk; colonelul Veinștoc Iacov ,Krukovschii Vsevolod și procurorul din Leningrad Pozern B.P.

Toți aceștia, au fost învinuiți că ar fi fost spioni și executați de către fostul coleg de serviciu, Vasilii Blohin.

Cu toate acestea, toți acești foști călăi NKVD-iști executați  au fost reabilitați post-mortem în decursul anilor următori .
Principalul executor al crimelor de la închisoarea Solovețk din pădurea Sandormoh, Matveev a fost arestat peste un an și jumătate, în martie 1939.

Soarta lui Matveev, în comparație cu alți călăi, a fost una destul de bună.

A  fost condamnat la zece ani de închisoare, dar cazul său a fost revizuit de către Divizia Militară a Curții Supreme de Justiție și pedeapsa i-a fost redusă până la trei ani.

Nici de medalii nu a fost deposedat. În afară de aceasta, Matveev a fost eliberat înainte de termen.

În timpul războiului, el deja deținea funcția de șef al unei închisori, iar în afară de medaliile pe care le deținea, a mai fost decorat cu ordinul Lenin. Câteodată, acesta se reîntorcea la vechea funcție – executa prizonierii.

A murit de moarte bună, pe timpul când la conducere era Brejnev.

Călăul Garin, care a ucis aproximativ 400 de persoane, în primăvara lui 1938 a fost transferat ca șef în lagărul din Karelia, în 1940 a decedat de un atac de cord și a fost îngropat la Moscova.

Călăul Raevskii, care a împușcat circa 300 de oameni, a fost arestat cu aprobarea lui L.P. Beria ca „unul din conducătorii organizației rebele antirevoluționare, care a existat printre prizonierii lagărului pe insula Solovki”.

După ce și-a ispășit pedeapsa, a redobândit gradul de locotenent-colonel.

În prezent, toți acești asasini executori, sunt considerați „Jertfe ale represiunilor lui Stalin”. Câțiva s-au regăsit chiar pe panourile de onoare ale FSB-ului.

 


   

Vasili Ivanovici Blohin a fost înmormântat în 1955 la cimitirul Novodevici. În același loc, în alte locuri de onoare, au fost înmormântați alți călăi staliniști.

După arestarea șefului NKVD-ului, odiosul criminal  Beria, Blohin a fost lipsit de gradul de general maior și de 8 ordine pe care le primise, precum și de pensia de 3.150 de ruble (salariul mediu în țară era atunci de 700 de ruble).

Călăul nu a putut suporta această „represiune” și a murit în urma unui atac de cord.La sfârșitul anilor 1960, a fost reabilitat, iar  rangurile și ordinele primite i-au fost returnate postum.






                                                                 

 

                      Foto: Mormântul asasinului veteran Vasili Blohin



 

Și asasinul fruntaș Maggo este înmormântat în cimitirul Novodevici , Din când în când cineva scrie pe mormântul său inscripția – „călău”.






 

 

 

 

 

 


Surse:

http://ttolk.ru/articles/stalinskie_palachi-rekordsmenyi prin
https://www.timpul.md/articol/dezvaluiri-zguduitoare-cum-ucideau-calaii-lui-stalin

Traducere de Stela Televca

27/05/2020 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Pedeapsa cu moartea în România comunistă

 

 

 

MEMORIA ZILEI. 15 ianuarie 1949. Legalizarea crimei de stat ...

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Pedeapsa cu moartea la români în perioada comunistă – ochi pentru ochi și dinte pentru dinte.

 

Istoria pedepsei cu moartea în România începe să se scrie încă din evul mediu. Adevărații despoți, unii dintre domnitori români, aveau o plăcere ieșită din comun de a-i pune la respect pe răufăcători și de a crea o stare de stabilitate în Principate prin efectuarea de execuții, scrie  Mihai Diaconu pe https://www.rotalianul.com, o revistă a românilor din Italia.

Mai aproape de timpurile pe care le trăim, amintim că la 12 ianuarie 1950, fosta URSS reintroducea pedeapsa cu moartea pentru spionaj și sabotaj.

În România, regimul comunist instaurat în 1945 la Bucureşti a încercat să abolească toate formele de rezistenţă anticomunistă, modificând astfel legile penale şi instituind pedeapsa capitală.

Pedeapsa cu moartea a fost introdusă în legislaţia penală din România comunistă printr-o serie de legi şi decrete, cele mai importante dintre acestea fiind Legea nr. 50 din 21 ianuarie 1945 şi Legea nr. 312 din 24 aprilie 1945.

Aşa au fost înfiinţate tribunalele militare, instanţe cu rol de eliminare a tuturor oponenţilor regimului. Un tribunal militar era considerat „braţul înarmat al poporului”.

Pedeapsa cu moartea se aplica în primul rând celor care se răzvrăteau împotriva regimului, deţinuţilor politici, dar şi celor de drept comun, în această categorie intrând criminalii deosebit de periculoşi, violatorii sau toţi cei care comiteau infracţiuni grave împotriva ordinei şi liniştii publice.

În perioada ceauşistă, execuţiile se realizau doar în cadrul închisorilor Jilava şi Rahova. În documentele de arhivă se păstrează încă informaţii despre temutul „Fort 13” de la Jilava, adică spaţiul special amenajat pentru executarea condamnaţilor la moarte. În prezent, aici se află groapa de gunoi a penitenciarului.

La Rahova, execuţiile se petreceau într-un poligon subteran, care, după anul 1990, a fost dezafectat în momentul în care a început renovarea puşcăriei.

Ceremonialul executării

Până la momentul executării efective, un întreg ceremonial trebuia desfăşurat. Astfel, potrivit legilor, condamnatul la moarte era legat de mâini şi de picioare şi ţinut câteva ore într-o cameră întunecată, fără niciun pic de lumină. În momentul în care era scos din respectivul spaţiu, el devenea extrem de bulversat din cauza luminii de afară.

Ritualul pedepsei cu moartea este încă un subiect sensibil, ale cărui detalii sunt ținute ascunse de autorități.

Asupra ritualului condamnării la moarte a fost păstrat  cel mai strașnic secret. În Occident, mai ales peste Ocean, în jurul execuțiilor prin spânzurare, împușcare, gazare sau electrocutare, se făcea multă publicitate. În România, nici după mulți ani de la abolirea acestei pedepse nu pot fi aflate detalii.

În epoca Ceauşescu (1965 – 1989) în România au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare 104 oameni, intelectuali sau infractori de drept comun. De notorietate este cazul lui Ion Râmaru sau al lui Gheorghe Ştefănescu, botezat şi „Bachus”, afaceristul inculpat care a vândut milioane de litri de vin contrafăcut.

Ultimul român care a murit sub ploaia de gloanţe a plutonului de execuţie a fost Ion Pistol, cetăţean condamnat la pedeapsa cu moartea de Tribunalul Judeţean Teleorman, pentru omor deosebit de grav. Execuţia lui s-a desfăşurat pe data de 12 mai 1987.

După căderea regimului comunist, pedeapsa cu moartea a fost abrogată prin Decretul – Lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990. Potrivit actualei legi penale din România, intrată în vigoare la 1 februarie 2014, cea mai gravă pedeapsă care i se poate aplica unui inculpat este condamnarea la pedeapsa închisorii pe viaţă.

La 25 decembrie 1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu sunt şi ei condamnaţi la moarte şi executaţi pe loc.

Acuzația sub care au fost trimiși în judecată și condamnați Nicolae și Elena Ceaușescu avea să fie și cea mai gravă din istoria regimului care le purtase numele: genocid. Procesul lor, așa cum avea să consemneze istoria și să ramână în conștiința publică, a fost unul atipic. Cei doi nu au avut parte de căile ordinare și extraordinare de atac împotriva sentinței.

De asemenea, sentința a fost pusă imediat în executare, așa cum nu se mai întâmplase niciodată până atunci în cei 25 de ani cât au condus destinele țării.

Au fost judecați sumar, după o procedură atipică și în vederea unei sentințe parcă dinainte date.

Judecătorul care a dat verdictul avea să se sinucidă nu la multă vreme, chinuit de remușcări.

Dictatorul și consoarta sa, au fost imediat legați si duși lângă zidul cazărmii din Targoviște, unde i-a ciuruit un pluton de execuție format din câțiva parașutiști.

Cei doi sunt singurii condamnați din acei 25 de ani ai regimului care n-au fost executați la Rahova sau la Jilava. Si probabil, singurii carora nu li s-a pus in vedere ca au dreptul la o ultima dorinta.

Desigur, aceasta a fost sentința cea mai controversată și totodată cea mai importantă. A schimbat istoria!

22/05/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Tiraspol, 17-18 decembrie 1917- Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului hotărăşte Unirea cu Basarabia și implicit cu România

Tiraspol (17-18 decembrie 1917) Primul Congres al Moldovenilor din stânga Nistrului care hotărăsc Unirea cu Basarabia și pe cale de consecință cu România

La Tiraspol s-a desfășurat în zilele de 17-18 decembrie 1917 Primul Congres al Moldovenilor din stînga Nistrului, o consecință directă a Congresului Ostașilor Moldoveni din 20-27 octombrie 1917 de la Chișinău, la care a fost proclamată autonomia fostei Basarabii țariste.

La Congesul de la Tiraspol au participat delegați reprezentanți a circa 20 de localități din județele Tiraspol și Balta, 47 ostași din garnizoana locală și alte orașe din regiune și o delegație oficială a Sfatului Țării din care făceau parte și Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare și Vasile Gafencu. De asemenea prezent la reuniune, în calitate de ziarist, a fost și Onisifor Ghibu, pe atunci redactor al gazetei Ardealul.
Dezbaterea principală s-a axat în jurul deciziei privind viitorul moldovenilor din stînga Nistrului și anume rămînerea în componența Ucrainei sau unirea cu Moldova. Decizia a fost amânată, convenindu-se la convocarea unei Adunări Naționale la care să participe toți împuterniciții satelor moldovenești din stînga Nistrului din guberniile Hersonului și Podoliei.

Congresul din 17-18 decembrie de la Tiraspol s-a rezumat la ideea unirii regiunilor românești din stînga Nistrului cu Basarabia.

Congresul Moldovenilor din stînga Nistrului a pus în discuție mai multe probleme de larg interes pentru populație, la fiecare capitol fiind adoptată cîte o rezoluție. Privind chestiunea școlară (Voprosul despre școli) se stipula introducerea generalizată a limbii moldovenești și a alfabetului latin;

În chestiunea bisericească (Voprosul despre biserici) s-a decis ca slujbele din satele moldovenești să se facă în limba moldovenească;

În chestiunea militară (Voprosul militar) s-a hotărît înființarea de polcuri moldovenești comandate de ofițeri moldoveni; în chestiunea spitalelor și judecătorilor s-a stabilit ca în toate activitățile să fie utilizată limba norodului moldovenesc, iar actele și legile să fie traduse în limba moldovenească.

Venind în ajutorul moldovenilor de peste Nistru, pentru a-i susține, Congresul Militarilor Moldoveni din toamna anului 1917 de la Chișinău, care a proclamat autonomia Basarabiei, prin renumita rezoluție privind crearea Sfatului Țării, le-a oferit zece locuri în viitorul parlament al Basarabiei. Au dat curs acestei invitații moldoveni născuți în stânga Nistrului precum Ștefan Bulat, Toma Jalbă, care au devenit deputați în Sfatul Țării.

Activismul moldovenilor din Transnistria a culminat la 17 decembrie același an, când la Tiraspol a avut loc primul congres al românilor transnistreni.

În virtutea conjucturii politice, după unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918, teritoriul de peste Nistru a rămas în zona de influență a Ucrainei, iar în 1924 aici a fost formată Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, cu capitala la Balta.

Casa-Eparhiala_Congresul_Militarilor_Moldoveni

TRANSNISTRIA DE-A LUNGUL ISTORIEI

Denumirea de Transnistria este regiunea care se întinde pe o suprafaţă de aproape 40.000 de kilometri între râurile Nistru şi Bug, fiind mărginită la sud de Marea Neagră, iar la nord de râul Liadova, frontiera nordică ajungând până la aşezarea Jmerinca de pe Bug.

În 1924, o parte a acestei regiuni, aparţinând Republicii Sovietice Ucraina, a fost transformată în ”Republică Autonomă Moldova” cu capitala la Balta, o diversiune menită să ţină în şah statul român şi a reaminti permanent pretenţiile sovietice asupra Basarabiei.

Constituirea Transnistriei, al cărei nume însemna „dincolo de Nistru”, ca o entitate geografică separată a fost un act deliberat. O provincie cu acest nume nu existase niciodată, înainte de eliberarea  regiunii de către armatele româno-germane.

Bogdan Petriceicu Hasdeu arãta cã pe la 1230 exista o populatie româneascâ compactã în Podolia Volnîi, numitã si Ţara Bolohovenilor. Aceastã populatie se mai regãsea încã si in 1849 compact, in numãr de aproximativ 500.000. Acestã ramurã nord esticã a fost in cea mai mare parte asimilatã, dar mai la sud altul a fost destinul bãstinasilor.

Pânã în secolul al XVI-lea, Lituania stãpânea regiunea din estul Nistrului la nord de Dubãsari, iar la sud stãpîneau tãtarii nohai, populatia era însã româneascã… De altfel, o serie de cãlãtori, geografi si prelati care au strãbãtut zona, ca Gian Lorenzo D’Anania, Giovani Botero, Nicolo Barsi au depus mãrturii asupra caracterului etnic românesc al aestui teritoriu, in cãrti publicate cu mult înainte ca împãrãtia rusilor sã treacã Bugul, in 1792.

In aceea vreme, ucrainienii locuiau la coturile Niprului, dar unul din coturile cele mai importante ale Niprului se numeste „Voloschi ” care înseamnã „moldovenesc”. In 1455 cetatea Lerici, de la gura Niprului, arbora capul de zimbru, iar negustorii plãteau vama domnitorilor Moldovei. Nu este deci surprinzãtor ca in 1679 Duca Vodã sã fie Domn al Moldovei si Hatman al cazacilor. O serie de acte medievale atestã daniile pe care le fãceau domnitorii Moldovei supusilor lor pentru serviciile aduse, in acastã parte a Tãrii Moldovei de dincolo de Nistru.

Dupã rãzboiul ruso-turc din 1735-1739, tratatul de pace dintre cele douã puteri se intitula: „Statutul pentru stabilirea de cãtre Rusia si Turcia, a granitei Moldovei pe Bug” tratat incheiat la 12 septembrie 1740. In 1766, guvernul rus trimite pe cazacul Andrei Constantinov dincolo de Bug în recunoastere. Acesta arãta cã nu a gãsit nici un supus rus si nu a uzit decît vorbã moldoveneascã si tãtãrascã… Cînd Imperiul Tarist trece Bugul in 1792, tîrgurile din Transnistria erau Balta, Nani, Ocna, Bîrzu, Movilãu, Moldovca, Dubãsari, Suclea, Rîmnita, Moldovanca, Oceac etc.

Protoereul rus Lebentiev in lucrarea sa „Ucraina Hanului”, apãrutã la Cherson in 1860, recunoaste si el cã moldovenii sunt cei mai vechi pe acele locuri. Acelasi lucru este recunoscut si in Marea Enciclopedie Rusã din secolul trecut. Lingvistul sovietic Serghieski recunostea, în 1936, cã românii şi ucrainienii au ocupat deodatã acele locuri,”dacã nu mai repede românii”.

TRANSNISTRIA 1917

„Fraţii noştri şi neamurile noastre cari suntem moldoveni dintr-un sânge, cui ne lãsaţi pe noi moldovenii cei ce suntem rupţi din coasta Basarabiei şi trãim pe celãlalt mal al Nistrului? Fraţilor nu ne lãsati, nu ne uitati! Iar dacã ne veti uita, noi vom sãpa malul Nistrului si vom Îndrepta apa pe dincolo de pamântul nostru. cãci mai bine sã-si schimbe râul mersul, decât sã rãmânem noi moldovenii despãrtiti unii de altii.”
(Din cuvântarea soldatului TOMA JALBA din Transnistria la adunarea ostasilor moldoveni tinutã la 21 octombrie 1917 la Chisinãu).

CHEMARE FRAȚILOR MOLDOVENI

Au ajuns o vremi, in cari toate natiunili sau scos drepturili sale, iar noi moldovenii am rãmas mai pe urmã al toatelor neamuri- ca cum ar fi rãtãcit un cârdisor de oi de la toatã turma. Noi, fratilor, am dormit si nu a avut cine ne trezi, pân ci nu o mers alte neamuri pe lângã noi, bucurându-se sub steagurile sale. Iatã noi, ceia ci ne-am trezit si, înfierbântându-se sângele cel frãtesc in noi ne-am pornit ca sa trezim pãrintii, fratii si surorile, ca împreunã cu totîi sã tie arãtãm- ca se stii toate natiunile cã si noi suntem un neam bogat, delicat si foarte cult.

Pentru aceea noi fierbinte vã poftim pãrintilor, fratilor si surorilor moldoveni ca sã ne adunãm cu totii astãzi si împreunã sã ne ridicãm steagul natiunii (nãrodului) nostru. Foarte fierbinte vã poftim ca sa va adunti alesi frati câti doi oameni din tot satu moldovenesc cari trãim pi malul stâng al Nistrului, la întâiul congres moldovenesc unde au sã si deslege toate dreptetele cinstitului Neam Moldovenesc in orasul Tiraspol la 17 Decabre 1917 an în Ispoln. Comiteta Soveta R., S.i Cr. Dep.

Lumenarea (programul congresului)

CI NE TRBUI NOU.
„Cap.l. Ni trebui nou scola sã fii în limba narodului moldovenesc. Ca fii ste care moldovan sã stii cel învatî pi dînsu.
Cap.2. Invãtãtura afarî de scoli (adicã) biblioteca sã fie pi limba moldoveneascã ca sã putem noi Moldoveni a ne lumena mai bine in lume de cum am fost pãn amu.
Cap.3. Rugãciunea in sfînta Bisericã sã fii pi limba Narodului Moldovenesc, ca fiisticare Bãtrîn sau Tînãr sãn-taleag, cu ci fel di rugãciune merge preutul pentru dînsii în – naintea lui Dumnezeu.
Cap.4. Trebui ca sã fii judecãtori curat moldoveni, ca judecata sã fii întaleaptã pintru Moldovanu nostru, si ca sã puatã fiistecare cu gura lui a spune tuatã durerea sa la judecatã.
Cap.5. Doftorii trebui sã fii cu stirea limbii moldovenesc. Ca sã puat el, întaleje ceea ci ia spune bolnavul moldovan. 
Cap.6. Deci noi moldovanii nam fost învatatî pîn amu, pentru cã ni au fost opritî disteptarea sî lumenarea Neamului Nostru in limba Nuastrî Moldoveneasc.”

Odatã cu miscãrile revolutionare din 1917, moldovenii transnistreni încep sã se organizeze: la congresul lor in 17/18 dec.1917, tinut la Odesa, cer „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Ce s-a mai cerut la acel congres s-a mai cerut in 1989 (!) la Chisinãu: scoala, liturghia si judecãtile sã se facã in limba românã, sã se foloseascã alfabetul latin… Dovada cea mai de netãgãduit a caracterului românesc al tinutului dintre Nistru si Bug este crearea de cãtre soviete la 12 octombrie 1924 a Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldovenesti, cu capitala la Balta. Aceastã republicã cuprindea in granitele sale jumãtate din cei peste un milion de români dintre Nistru si Bug.

Suprafata acestei republici era de 7516 kmp si era organizatã in 11 raioane. Este foarte interesant ca in acea perioadã acestor români li se accepta grafia latina. La un congres al Sovietelor din republicã s-a cerut ocuparea Moldovei si formarea unui stat moldovenesc cu capitala la Balta, ceea ce atestã , de fapt, o datã in plus caracterul etnic românesc al acestei provincii. Dupã 1940, Stalin dezmembreazã atât Basarabia care pierde judetele Bolgrad, Izmail, Cetatea Albã, Hotin cât si RASS Moldoveneascã care pierde raioanele Cruti, Balta, Bîrzu, Ocna si Nani in favoarea RSS Ucraina.

GENOCIDUL DIN 1931-1933 DIN TRANSNITRIA

In Republica Sovieticã Socialistã Autonomã Moldovenescã populatia a refuzat colectivizarea. Drept care in iarna 1932/1933 Stalin a trimis in republicã bandele criminale ale G.P.U.-ului care au asasinat si batjocorit dincolo de orice chipuire pe tãrani. Acestia, nesupunându-se colectivizãrii, parte an fost împuscati, parte au fost deportati in Siberia. Multi au încercat sã se salveze in România trecând Nistrul. Iatã câteva cazuri care întregesc imaginea genocidului:
• In data de 23 Februarie, pe la miezul noptii, pe malul sovietic din fata comunei Olãnesti – Romãnia s-au auzit impuscãturi puternice care au durat 20 de minute. Tipetele de groazã, rãcnetele celor muribunzi sau rãniti se îtretãiau cu tãcãnitul armelor rusesti. Dupã un timp pe malul românesc au început sã aparã grupuri de refugiati. Privelilistea lor era înspãimântãtoare: groaza li se citea pe fatã, erau plini de sânge, aveau hainele sfâsiate. Din peste 60 câti s-au pornit au mai ajuns 20. 8 fiind grav rãniti, erau sustinuti de ceilalti. Printre victime fiind femei, copii, femei însãrcinate. O altã subunitate a armatei rosii urmãrea, un alt grup de tãrani care fugeau spre malul românesc. Un grup s-a rupt de grupul mare care a fost prins de focul mitralierelor si a scãpat ca prin minune. Cei mai multi au murit in ceea ce a fost denumit Masacrul de la Olãnesti.

• Prin punctul Poiana, judetul Orhei, în data de 25 Februarie, au trecut 6 familii de moldoveni din satele Ecaterinovca si Molovata, din tinutul Dubãsarului. Cinci familii, 22 de suflete, au fost împuscate de grãnicerii sovietici.

• La 4 Martie la ora 3 dupã amiaza pe malul Nistrului, in fata Tighinei, Teodor Crãianov din satul Caragaci cu sotia si 2 fiice, au trecut cu sania pe malul românesc. Peste 2 ore din acelasi sat Nichita Bucovanu cu sotia, fiul sãu Mihail si cu un copil mic de 5 luni s-a hotãrât sã facã la fel. O ploaie de gloante s-a abãtut asupra saniei. Calul a fost omorât si sania a rãmas in mijlocul fluviului. Bãrbatul a luat copilul cel mare in brate si a început sã fugã înspre malul românesc. Aici l-a nimerit un glonte. Sotia lui cu copilul cel mic au întepenit in sania rãmasã in mijlocul Nistrului. A doua zi sania a fost luatã de soldatii sovietici iar trupurile inghetate an fost aruncate pe gheatã.

• In ziua de 5 Martie, la ora 10 dimineata, in apropriere de punctul Rezina, judetu1 Orhei, incercand sã fugã peste Nistru din Republica Moldova in Romania a o familie compusa din sot, sotie, un fiu de 7 ani si fetita de 8 luni a avut un deznodãmânt tragic. Grãnicerii sovietici au deschis focul imediat ce familia s-a îndepãrtat de mal. Bãrbatul a fost omorât pe loc; mama cu fetita in brate a fost rãnitã, iar bãietasul de 7 ani a început sã fugã spre malul românesc, strigând „ajutor!”. A cãzut rãpus de gloantele sovietice la 10 pasi de malul sperantei. Mama rãnitã cu copilita in brate de abia s-a putut târî pânã la malul românesc unde a fost internatã in spitalul din satul Ciorna.

• La punctul de frontierã Ciucat (Romania) s-au prezentat 2 copii, care au comunicat cã familia Zenhan: mama – Dominica cu 5 fiice (Maria de 19 ani, Daria de 17 ani, Natalia de 14 ani, Tatiana de 12 ani si Serafina de 10 ani ) s-a pornit sã treacã Nistrul pe gheatã. Maria care mergea in fatã a nimerit într-o spãrturã in gheatã. La strigãtele ei a alergat Daria, pe care Maria a tras-o dupã ea sub gheatã. Mama cu fiica ei Natalia au avut aceiasi soartã. Din întrega familie au scãpat numai cele mici: Tatiana si Serafina, pe care le-au luat grãnicerii români.

• La orele 1 noaptea, in 22 Martie, populatia din comuna Sucleia a fost trezitã din somn si îndreptatã spre Tiraspol spre a fi deportatã in Siberia. 60 de tineri au fugit de sub escortã spre Nistru. In Romania au ajuns doar 45, multi dintre ei rãniti grav.
A fost un carnagiu caracteristic pentru puterea comunist asiaticã de la Moscova.

  În iunie 1941, trupele germane și române au atacat Uniunea Sovietică şi în înțelegere cu Germania (v. Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru și Bug („Pivdennîi Buh” în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de „Transnistria”  (1941-1944)).

Această situație a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au revenit în Transnistria și în Basarabia (Moldova de Est).

Tratatul de pace de la Paris din 1947 a dat Basarabia, nordul Bucovinei și Transnistria Uniunii Sovietice, iar limba rusă şi diviziunile administrative sovietice și denumirile rusești ale teritoriilor au fost din nou oficializate.

Imagini pentru transnistria rrss moldoveneasca si romania map

DREPTUL VALAH

„O comisiune strãinã a fost însãrcinatã sã facã in Transnistria o anchetã, originalã pe timp de rãzboi. Surprinsi cã din toate provinciile din EUROPA, aflate sub arme, singurã Tara de dincolo de Nistru, administratã in regim românesc, nu se prezintã cu anumite stãri si incidente si cã tui temperament într-adevãr pacific o caracterizeazã, în contrast ca de la alb la negru, fatã de toate celelalte tãri, admnistratia statului, care conduce rãzboiul continental, a trimis încoa o seamã de specialisti, alesi dintre cei inai documentati, ca sã se informeze.

Tara de peste Nistru cuprinde si fosta republicã Moldoveneascã, masa românilor e compactã si amestecul de douã educatii si de mai multe neamuri de oameni, era cât se poste de propice pentru tot felul de conflicte, care , in timpul luptelor pe front, puteau sã stinghereascã si operatiile militare. Dacã se tine seama si de ciocnirea intereselor particulare ale fiecãruia cu ale celorlalti, urzeala obisnuitã a fondului pe care se înfiripeazã evenimentele de ordin colectiv, linistea valahã din teritoriile examinate era si mai greu de explicat. Intr-o tarã cu viatã normalã se analizeazã cauzele de conflict; cu atât era mai interesant ca in timpul unei vieti de conflict permanent sã fie cunoscutã cauza de liniste dovedita pretutindeni si egalã.

Ofiterul de stat major, care mi-a povestit amanuntele împrejurarii, un distins ingininer, obiectiv si observator subtil, in confuzii, al punctului psihologic, a urmãrit la fata locului ancheta, întreprinsã de comisiunea stãinã cu scopul sã aplice, dacã era ceva de aplicat, metodele românesti in restul Europei, unde agitatia si harababura dau de gândit. Orientarea care a dus la stabilirea cauzei de pace in rãzboi, a venit de la un înalt magistrat, consilier sau prezident al unei curti de apel din Bucuresti, in contact cu numita comisiune. Rãspunsul dat din partea unui magistrat superior a uimit. …Consilierul sau prezidentul a spus in uimirea tuturor color de fatã, ca linistea Transnistriei se datoreste lipsei de Justitie… Mai multe pricini, din care una fortuitã si celelalte temperamentale, concureazã, de fapt, la calmul tãrii dintre fluvii. Statul românesc n-a avut o magistaturã pregãtitã pentru a fi dislocatã si însãrcinatã sã împartã dreptatea între populatiile eterogene ale Provinciei noi si poate cã a voit sã si experimenteze firea româneascã, cea mai lipsitã de sovinism din câte se cunosc…

Moldovenii sunt, ca si muntenii, blajini milostivi si înainte de a vedea un strãin ei vãd in el un om si se împacã bucuros cu particularitãtile lui. Intoleranta nu intrã in compozitia naturii românesti, cãci n-a fãcut parte din ea niciodatã. Românii din Transnistria îsi încheie socotelile singuri. Ei improvizeazã judecãtori dintre ei, pentru nentelegerile fie dintre romani, fie ale românilor cu oamenii de alte natii, cad la pace si îsi strâng mâinile cu omenie. Românii se gãsesc solidari aci cu traditia lor veche si se întorc la legile nescrise, ale inimii si ale constiintei. Fãrã sã ne lãudãm, asta se cheamã civilizatie româneascã.

In vreo 45 de ani, de când ne referim la ea, din timp in timp, si la o sensibilitate proprie si unicã a poporului nostru, am înregistrat uneori ironia facilã a celor care iau peste picior sfintele si prea curatele naivitãti, generatoare de atitudine si inocentã.

Comisiunea, consternatã, a pãrãsit tara cu un oftat, afirmând cã metodele românesti sunt inaplicabile într-alte pãrti – ceea ce ştiam de mult si noi… Se poate traduce un fel de lege si un fel de limbã; nu se poate traduce un fel de om.” 

TUDOR ARGHEZI, 1943

Harta Transnistriei in 1942, in timpul administraţiei româneşti

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/istorie-transnistreana-2/

Surse:

http://www.istoria.md/articol/668/18_decembrie,_istoricul_zilei#1917

Adevarul.ro

https://romaniabreakingnews.ro/tiraspol-17-18-decembrie-1917-primul-congres-al-moldovenilor-din-stanga-nistrului-care-hotarasc-unirea-cu-basarabia-si-pe-cale-de-consecinta-cu-romania/

18/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: