CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

PEDEAPSA CU MOARTEA ÎN MOLDOVA COTROPITĂ DE SOVIETICI. VIDEO

 

 

 

 

 

 Harta Basarabiei şi a RASS Moldoveneşti între cele două războaie mondiale

 

 

În vara anului 1937, adică tocmai atunci când „jandarmul român îi bătea cu biciul pe țăranii basarabeni”, după cum insinuează propaganda antiromânească, dincolo de Nistru, în RASSM (Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească), poliția politică sovietică (NKVD) a purces la arestări și execuții pe bandă rulantă.

Mai întâi, pe 30 iulie a acelui an, a fost emis „celebrul” ordin nr. 00447 „Cu privire la represiuni față de foștii chiaburi, delicvenți și alți subiecți antisovietici” al Comisariatului Poporului din URSS.

În conformitate cu acest ordin, semnat sub parafa „strict secret”, fiecare republică sovietică, precum și fiecare regiune, oraș sau sat urmau să consacre „cauzei socialismului” un anumit număr de capete umane, după trei categorii: prima categorie – moartea prin împușcare, a doua categorie – 10 ani detenție în Gulag, a treia categorie – la discreția judecătorilor.

În RASSM, au fost planificați pentru execuție 200 de oameni, însă, imediat după ce aceștia au fost ciuruiți, conducerea de la Tiraspol a făcut mai multe demersuri către Kiev și Moscova, de unde a primit consimțământul pentru împușcarea unui număr mai mare de moldoveni. Mai mult, conform aceluiași ordin, au fost supuși represiunilor și membrii familiilor celor arestați, inclusiv copiii minori, strămutați forțat din casele lor spre meleagurile Siberiei. Puțini au reușit să se salveze.

„Operația românească”

Pe 11 august 1937, NKVD al URSS a emis un alt ordin, cu nr. 00485, care stipula distrugerea elitelor grupurilor etnice. Astfel, în RASSM a fost lansată „Operația românească”. Orice locuitor care avea rude în România sau a vizitat cândva această ţară, sau măcar a avut de gând s-o viziteze, mai bine zis, toți cei care au avut vreodată tangențe directe sau indirecte cu românismul erau declarați „spioni români” și urmau să fie lichidați.

În cadrul acestei operațiuni, în Ucraina, din care făcea parte și RASSM, au fost supuși batjocurii sovietice, numită și „justiția poporului”, peste opt mii de oameni. Dintre aceștia, cinci mii cinci sute de inculpați au fost împușcați.

Evident, era vorba de o obișnuită teroare a unui stat criminal împotriva propriilor cetățeni.

Drept dovadă, vine și exemplul Glicheriei Darmicenco din Camenca – astăzi centru raional, iar pe atunci un sat obișnuit din stânga Nistrului. Această femeie a fost arestată și a dispărut fără urmă în acel sinistru an sovietic, 1937.

 

 

 

 

 

România, pământul salvării pentru fugarii din RASS Moldovenească

Glicheria Darmicenco era o tânără ţărancă fără carte, săracă şi plină de griji, cu doar o văcuţă pe lângă casa-i de paie, care îi salva de la foame cei doi copilaşi. Nu ştia ce-i politica şi, cu atât mai mult, nu a văzut în viaţa sa vreun spion.

Așa au decurs lucrurile până într-o zi, când ea însăşi a ajuns să fie învinuită prin acest cuvânt înfiorător la acea vreme.

În cadrul „operației antiromânești”, poliția sovietică din Tiraspol și-a amintit de soțul Glicheriei, Ion Darmicenco. În 1933 (anul în care sovieticii organizaseră o foamete cumplită în stânga Nistrului), Ion era poştaşul satului.

La un sfârșit de zi, el s-a așezat la un pahar de vorbă cu niște prieteni și, din neatenție, a pierdut o scrisoare trimisă primăriei locale de către autorităţile raionului. L-au arestat imediat, însă bărbatul a reuşit să evadeze, recurgând la singurul procedeu posibil de a rămâne în viaţă: a trecut Nistrul şi a ajuns în Basarabia, adică în România.

Astfel, în noaptea de 20 august 1937, ostașii cu steluță în frunte au bătut la ușa Glicheriei. Au smuls-o de lângă pătucul plin de vise al copilaşilor, care au rămas să-şi aştepte mama, zeci de ani la rând, fără a o mai vedea vreodată. Cel mai mare dintre ei avea pe atunci doar șapte ani.

A fost ucisă fără a fi ascultată

Au învinuit-o fără temei că şi-a ascuns soţul, după evadarea acestuia, şi au declarat-o „spion român”. De altfel, în actul de învinuire, justiţia bolşevică nota fără remuşcări: „Corpuri delicte pe marginea cazului şi în cadrul dosarului nu există”.

Lipsa probelor totuși nu i-a împiedicat pe torționari s-o ducă pe femeie, peste o lună şi ceva, în faţa plutonului de execuţie.

În cele câteva săptămâni de „cercetare”, dosarul a ajuns până la Moscova, de unde a revenit cu sentinţa NKVD: „Glicheria Darmicenco se pedepseşte cu moartea prin împuşcare”. Nici n-au chemat-o la judecată, n-au ascultat-o, nu i-au cerut ultimul cuvânt. Au ţinut-o într-un subsol puturos şi plin de sânge din Tiraspol, unde i-au şi ciuruit trupul firav de femeie.

În dosarul penal, pierdut și el pentru zeci de ani, se păstrează actul de execuție, semnat de călăul mai multor condamnați de atunci, locotenentul de securitate Dokutski.

Şi pe Ion l-au prins, și pe el l-au împuşcat

În acel an, 1933, când Ion Darmicenco a reușit să evadeze din custodia NKVD, pe când traversa Nistrul, el a dat peste tatăl meu, Ignatie Mârzencu, care conducea patrula de grăniceri. Pe când era în viață, tata mi-a povestit despre acest caz și despre altele asemănătoare.

Pe fugar l-au predat – atenție (!) – nu poliției române, ci autorităților locale, care l-au ajutat să se stabilească cu traiul într-un sat de lângă Soroca. În România se trăia mai bine, mai liber, pentru că statul avea grijă de cetăţenii săi şi fugarii din URSS credeau că nu-i va mai ajunge cuţitul bolşevic.

Dar a venit odioasa zi de 28 iunie 1940, când Uniunea Sovietică a atacat mişeleşte România şi i-a furat Basarabia, în urma pactului secret încheiat cu Germania nazistă. După ocuparea Basarabiei, NKVD a pus imediat stăpânire pe libertatea şi vieţile oamenilor. Astfel, Ion Darmicenco a ajuns după sârma ghimpată a unui lagăr de exterminare sovietic.

Peste numai câteva luni, i-au aruncat şi lui un glonţ în ceafă într-o groapă necunoscută a unei măcelării de oameni din Tatarstan. Ultima perioadă a vieţii sale a devenit subiect de cercetare pentru Asociaţia „Memorial” din Rusia.

 

 

 

B¦ârba+úi +či femei din Basarabia care au fost uci+či de bol+čevici pentru c¦â nu +či-au ascuns sentimentele na+úionale 3

Țărancă româncă basarabeană ucisă pe câmp  de sovietici în retragere ( iunie 1941)

 

 

 

Copiii lor se tem și astăzi de Tiraspol

 

A doua zi după arestarea Glicheriei, copiii săi au fost luați de bunica lor. Când au crescut, ei au început să-și caute ambii părinți. Au trimis scrisori la multiple instanțe de resort sovietice din Tiraspol, Chișinău, Moscova, dar și prin multe orașe ale Siberiei.

S-au adresat pe la tot felul de ziare şi emisiuni populare de investigaţie. Însă totul a fost în zadar… Astfel, urmașii Glicheriei Darmicenco au aflat despre destinul părinților lor abia în anul 2010, deci, peste 73 de ani, când a fost descoperit dosarul în arhiva SIS a R. Moldova.

În acest articol, a fost schimbat numele protagonistei, la rugămintea urmaşilor acesteia, care şi-au motivat doleanţa prin faptul că în stânga Nistrului încă trăiesc fiica şi feciorul lui Ion şi Glicheria (Darmicenco), care au acum peste şaptezeci de ani.

Însă copiii lor, adică nepoţii lui Ion şi ai Glicheriei, sunt nevoiţi să ţină cont de regimul terorist actual de la Tiraspol, care nu-i altceva decât o progenitură a celui sovietic din 1937.

Ei se tem că, dacă poliția tiraspoleană va afla că la Chișinău se scrie adevărul despre dispariția rudei lor, membrii familiei ar putea suporta mari neplăceri.

După toate acestea, nu-mi rămâne decât să ne întrebăm: în ce fel de ţară trăim noi, dacă într-o parte a ei există cetăţeni care se tem să vorbească despre destinul părinţilor martiri, victime ale regimului sovietic, iar în cealaltă parte există alţi cetăţeni, în frunte cu președintele Dodon, care atacă tot ce-i românesc și se închină ocupației sovietice?

 

 

 

 

 

Actul de învinuire a Glicheriei Darmicenco, care conține versiunea poliției sovietice, precum că femeia și-ar fi ascuns soțul de pedeapsă și l-ar fi ajutat să treacă în România peste Nistru. Document întocmit la Tiraspol în 1937.

 

 

 

Documentul din dosar ce atestă execuția Glicheriei Darmicenco la 15 octombrie 1937, conform sentinței de condamnare la moarte a acesteia, în calitate de „spion român”. Semnat: „Locotenent de securitate Dokutski”.

George MÂRZENCU

Timpul md.

 

 

 

CITIŢI ŞI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2014/11/02/imagini-document-atrocitatile-bolsevice-descoperite-dupa-dezrobirea-basarabiei-de-catre-armata-romana-in-1941/

 

 

 

28/10/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Un comentariu

MASACRATI PENTRU CREDINTA IN DUMNEZEU

În timpul unei întâlniri din 1932 , Vicontesa Nancy Astor îl întreba pe  Stalin cât timp mai are de gând să ucidă oameni.

Stalin i-a răspuns cu cinism ,că va ucide oameni atât timp cât va fi nevoie…

Acum stim ca a comis masacre până la sfârşitul vieţii sale.

Marea Teroare din anii’30  a decapitat elita militară, politică, religioasa  şi intelectuală a URSS, lăsând în urmă un haos complet în societatea sovietică.  Astfel s-a scris una din cele mai întunecate pagini din istoria  Rusiei si a omenirii.

 

 

 

Afis antireligios sovietic : „Religia e otravă. Protejați copiii!”
(Pe fațada clădirii spre care fata din imagine vrea cu disperare să meargă, este scris: „Școală”)

Instituţional, la sfârşitul anilor ’30, Biserica Ortodoxă din URSS se afla în pragul lichidării: baza sa materială, structura organizatorică şi activitatea Sfântului Sinod erau la acea dată aproape inexistente; dispăruse posibilitatea pregătirii de noi preoţi, în timp ce mulţi clerici şi credincioşi erau arestaţi şi deportaţi sau executaţi, iar numărul lăcaşurilor bisericeşti scădea continuu.

În timpul guvernării staliniste, cea mai mare parte a bisericilor au fost demolate sau au fost profanate şi lăcaşurile au primit alte întrebuinţări, iar peste 50.000 de preoţi au fost executaţi sau trimişi în lagăre de muncă, în special în perioada marilor epurări din 1936-1937.

Clerul ortodox a fost aproape anihilat de Stalin , având în vedere că marea  majoritate a  preoţilor au fost  arestaţi.

 

 

 

Împuşcaţi pentru Dumnezeu

Politica de persecutare a Bisericii Ortodoxe şi a altor confesiuni religioase, inaugurată de Lenin, a fost promovată, cu acelaşi zel, de «continuatorul fidel» al cauzei acestuia, Iosif Stalin.

În 1925 a fost instituită Liga ateilor militanţi, în frunte cu E. Iaroslavski, care a declanşat o campanie furibundă împotriva bisericii prin intermediul unor publicaţii periodice, difuzării unor broşuri antireligioase, proiectării unor filme cu caracter anticlerical, organizării unor conferinţe şi manifestaţii publice.

În programul Internaţionalei a III-a Comuniste, vârful de lance al bolşevicilor pentru extinderea «revoluţiei proletare la scară mondială», în compartimentul referitor la obiectivele revoluţiei culturale se menţiona: «…lupta împotriva religiei, acest opiu al popoarelor, ocupă un loc aparte: această luptă trebuie continuată hotărât şi sistematic».

Peste câteva luni, pe 8 aprilie 1929, a fost emis decretul despre pedeapsa cu trei ani de închisoare pentru „folosirea prejudecăţilor religioase ale maselor în scopul slăbirii Statului».

În consecinţă, libertatea conştiinţei, stipulată de constituţia sovietică din 1924, se transformă într-o ficţiune.

Pe 26 august, acelaşi an, a fost declarată săptămâna cu 5 zile lucrătoare, urmate de o zi liberă, abolindu-se astfel duminica, ca zi de odihnă, când enoriaşii mergeau la biserică.

Pe această cale a fost demonstrat întregul dispreţ al autorităţilor comuniste faţă de sentimentele religioase ale credincioşilor.

«Deschiaburirea», declanşată în acelaşi an, avea şi o tentă antireligioasă, care a însemnat continuarea politicii de spoliere a Bisericii. Mii de locaşe sfinte şi mănăstiri au fost deposedate de bunuri, inclusiv de clopote, care au fost folosite ca metal uzat.

Un moment simbolic al acestei noi campanii antireligioase l-a constituit dinamitarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova, din 5 decembrie 1931. În aşa fel, dacă în 1929 în URSS mai rămâneau 39.000 de biserici, din cele 54.692, câte erau în 1914, în 1936 numărul lor se reduse la 15.835, iar în 1940 — la 4.200.

Astfel, peste 50.000 de biserici au fost distruse, sau, în cel mai bun caz, transformate în depozite, grajduri, săli de sport sau edificii cu altă menire. Prin aceeaşi dramă au trecut şi reprezentanţii clerului.

În 1928, numărul acestora se reduse de două ori faţă de 1917 — de la 112.000 la 70.000 de mii de persoane, pentru ca, doar în 8 ani, numărul lor să scadă până la 17.000, iar în 1940, adică în următorii patru ani, această cifră să se diminueze până la 5.600.

În aceeaşi perioadă interbelică numărul episcopiilor s-a redus de la 179 la 28.

Apogeul războiului purtat de Stalin cu Biserica Ortodoxă şi alte confesiuni religioase l-a constituit Marea Teroare sau Marea Epurare, cum este numită perioada iulie 1937 — octombrie 1938, când au fost condamnate la moarte prin împuşcare, după unele surse, peste 700.000 de persoane, iar după altele, peste 1,5 milioane.

Printre cei împuşcaţi au figurat zeci de mii de clerici şi enoriaşi.

În RASSM, în perioada Marii Terori, au fost condamnate la moarte şi executate peste 3000 de persoane, printre acestea figurând şi mulţi reprezentanţi ai clerului ortodox, enoriaşi ortodocşi, precum şi reprezentanţi ai altor confesiuni religioase.

Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi», adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti.

Doar în baza unei atare «crime», în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului.

Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă», pentru că-i elogia pe «duşmanii poporului», condamnaţi în 1936—37», precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice» (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13).

În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă» a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21).

Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era»enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase», care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii». Verdictul final suna în felul următor:

«Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist» (Ibidem, f. 25).

În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de «chiabur», în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea «obligaţiilor faţă de stat» (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate.

Cazuri similare, când, pentru aceeaşi «crimă», se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist.

Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a «menţine legătura cu preoţii» (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe «inculpat».

Printre persoanele inocente, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România.

Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă — basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909. Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă.

Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ.

În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul» din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor.

În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.

Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă «Raiul» în 1917, unde s-a aflat până în 1922.

În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară», de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe.

În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti», organizând «rugăciuni ilegale în comun».

O atare «acuzare» a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare.

Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun».

Lui Bortă i se mai incrimina «adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură» (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător — împuşcarea.

O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi «crime» (Ibidem, f. 8).

Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire «Raiul», din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe.

Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea «Raiul».

Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară».

După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).

Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii «Raiul», se căsătorise.

În 1931 a suportat procedura de «deschiaburire», adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă» (Ibidem, f. 2).

O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.

Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori.

Autor: Ion VARTA, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar

Sursa: Ziarul de Garda,Chisinau

 

ALEXIE TULSKI, PRIMUL OCUPANT SOVIETIC AL BISERICII DIN BASARABIA

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Alexie de Tula (în lume Victor Mihailovici Sergheev), agent NKVD

Timp de o jumătate de an după ce, în iunie 1940, armata sovietică a ocupat Basarabia, „teritoriu canonic” pe care şi-l revendica Patriarhia Moscovei şi sucursala sa de la Chişinău, nu s-a ştiut aici de nici o autoritate bisericească rusească.

Abia în decembrie 1940 şi-a făcut apariţia Alexie, un arhiereu rus despre care s-a aflat că fusese vicar al Eparhiei Moscovei, drept care i se mai spunea „Alexie Tulski” („de la Tula”).

După ce s-a instalat acolo avea să-si zică „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”, pesemne fiindcă Patriarhia Moscovei nu asimilase încă frauduloasa denominaţie care a făcut dintr-o provincie istorică româneasca, mai întâi o „Moldovă sovietică”, iar mai apoi una „suverană, independentă”.

În cartea mea „Din istoria vieţii Bisericeşti din Basarabia” (până la 1944) m-am referit şi la persoana acelui Alexie, primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia. Am arătat că, îndată după sosire, a ordonat ca toate slujbele să se facă în slavoneşte: că era aprig românofob, că nu scăpa nici un prilej de a vorbi de rău Biserica română, certându-i pe cei ce îi purtau acesteia respect şi fidelitate, că îi considera pe preoţii refugiaţi în România trădători şi că, spre uimirea localnicilor, beneficia din partea autorităţilor comuniste de amabilităţi şi favoruri care păreau să sfideze radicalismul antireligios al regimului.

Mai scriam că la începutul lui iulie, cu câteva zile înainte ca armata română să intre în Chişinău, aceleaşi autorităţi i-au pus la dispoziţie un automobil cu care să se întoarcă acasă.

Comentând aceste fapte, pe care le aflasem din presa noastră bisericească de-atunci, regretam ca n-am găsit mai multe informaţii despre misteriosul prelat. Nu ştiam de existenta unei stupefiante „fise biografice” a acestuia în paginile unei cărţi apărute mai demult în Occident, recent şi în traducere românească, Noii martiri ai pământului rus.

Să nu vă închipuiţi însă că Alexie de Tula ar fi fost martirizat, după evacuarea sa din Basarabia, în automobil, sau în furgoanele armatei sovietice! Nu-l veţi găsi printre cei la care face trimitere titlul cărţii, ci taman în tabăra cealaltă, a torţionarilor şi a călăilor.

După închiderea vestitei lavre „Sf. Treime – Sf. Serghie” de lângă Moscova şi a Academiei Teologice, un ierarh curajos, Arhiepiscopul Vartolomeu (Remov), a organizat şi ţinut câtva timp pe cont propriu şi asumându-şi toate riscurile, o şcoală clandestină de teologie.

Pe la mijlocul anului 1936, în urma unui denunţ, poliţia politică sovietică GPU a aflat de existenta „şcolii”, l-a arestat pe arhiepiscop, condamnându-l la moarte.

Sentinţa a fost executată peste câteva zile, la 26 iulie 1936. Curând s-a aflat că denunţătorul era „monahul Alexie”, el însuşi cursant al acelei „şcoli” care oferise „securităţii” sovietice şi lista cu numele colegilor.

Cum o asemenea ispravă, de vrednic om sovietic, nu putea rămâne nerăsplătită, i s-a dat o „vrednicie” pe măsură: mai întâi cea de episcop-vicar de Tula, apoi de „Arhiepiscop al Chişinăului şi Basarabiei”. Dacă o persoană străină sosea pentru prima data în biserica acelui episcop – scrie memorialistul – enoriaşii o avertizau imediat să nu vorbească nimic cu acesta şi sub nici un pretext, întrucât era informator politic „(Protoiereul Mihail Polski: „Noi martiri ai pământului rus (2) Trad. Rom. Pag 169-179/ Schitul romanesc Prodromul/ Sfântul Munte Athos 2002).

„Galeria” celor şapte chiriaşi ruşi, câţi s-au perindat la Chişinău în timpul „puterii sovietice” a început, aşadar, cu un „informator politic”, cum se exprimă elegant autorul cărţii amintite, unul care avea pe conştiinţă uciderea propriului său părinte duhovnicesc şi dascăl şi s-a încheiat cu un dezaxat „care se comporta ca un tiran, încălcând toate normele canonice şi morale”, până când „nemulţumirea poporului băştinaş l-a făcut să se retragă, lăsând în urma sa amintiri dintre cele mai neplăcute”.

E vorba de faimosul mitropolit Serapion (vezi: P. Buburuz: Istoria Bisericii din Moldova în timpul veacurilor, „Luminătorul” nr.5/1992).

„Restructurarea” gorbaciovistă, adoptată şi pe tărâm bisericesc avea să aducă pentru prima dată în fruntea Eparhiei „Chişinăului şi Moldovei” un om al locului, unul despre care s-a crezut că putea pune un bun şi promiţător început, în acele timpuri de mari speranţe. Din păcate apartenenţa naţională este singurul lucru despre care se poate spune că îl diferenţiază de predecesori. În rest, el continuă să păstorească în regim de perestroika.

 

Boris BUZILĂ

 

NOTA lui Vlad CUBREACOV : Istoricul Boris Buzilă este primul cercetător român care ne oferă detalii despre cel pe care îl numeşte „primul ocupant al Bisericii din Basarabia”, episcopul Alexie de Tula.

Continuând efortul domnului Boris Buzilă, am încercat să ne documentăm din surse oficiale ruseşti asupra persoanei trimise de Moscova în 1941 pentru a se oploşi în scaunul mitropolitan de Chişinău.

Episcopul rus Alexie de Tula, în lume Victor Mihailovici Sergheev, s-a născut la 15 ianuarie 1899, în gubernia Moscova. În 1916 Victor Sergheev a absolvit secţia generală a unei şcoli de pictură, iar în 1919 – secţia de arhitectură. La începutul anului 1923 a intrat ca ascultător în sihăstria Sfântul Zosima de Smolensk din eparhia Vladimir.

În acelaşi an, la 23 martie, a fost hirotonit diacon celibatar, iar la 16 ianuarie 1927, după ce fusese tuns în monahism, a fost hirotonit ieromonah de către arhiepiscopul Vartolomei (Remov), cel pe care avea să-l denunţe mai târziu organelor NKVD şi care avea să fie, în baza acelui denunţ, executat prin împuşcare. În vara anului 1929 mănăstirea în care vieţuia a fost închisă şi a fost transferat, împreună cu toată obştea, ca slujitor la biserica Sfântul Cuvios Serghie din strada Bolşaia Dmitrovka din Moscova. În anul 1932 a fost ridicat în treapta de arhimandrit.

Toate sursele ruseşti disponibile confirmă că arhimandritul Alexie (Sergheev), la începutul anului 1933, le-a transmis organelor sovietice de drept informaţii despre faptul că pe lângă biserica Sfântul Cuvios Serghie au fost înfiinţate ilegal o mănăstire şi o Academie teologică, iar pe durata urmăririi penale a compărut în calitate de martor din partea acuzării împotriva obştii monahale şi a enoriaşilor respectivei biserici.

În urma cercetărilor din dosarul penal intentat în baza denunţului lui Alexie (Sergheev) au fost arestate 24 de persoane, clerici şi mireni, inclusiv cuviosul mucenic Teodor (Bogoiavlenski).

La 18 mai 1935 este numit, fără a fi ales, episcop de Kaşirsk, vicar al eparhiei Moscovei, de către mitropolitul Serghie (Stragorodski), locţiitorul patriarhal al vremii.

Peste doar două zile, la 20 mai 1935, a fost hirotonit episcop de către un sobor constituit din mitrpolitul Serghie al Moscovei şi Kolomnei şi cei doi vicari ai săi – arhiepiscopul Pitirim de Dmitrovsk şi episcopul Serghie de Broniţk.

Urmează o promovare rapidă în diverse scaune episcopale. În 1936 este episcop de Serpuhovsk. La 5 august 1937 este numit episcop de Vologda, dar a refuzat să îndeplinească dispoziţia mitropolitului Serghie al Moscovei.

Cu toate acestea, cel mai probabil la „sugestia” factorilor de stat, mitropolitul Serghie nu-l sancţionează pe episcopul Alexie şi, la 29 august 1937, îl desemnează în funcţia de episcop de Egorievsk, vicar al eparhiei Moscovei. La 14 septembrie 1937 este deja episcop de Ivanovo.

În anul 1938 întrerupe orice comuniune cu mitropolitul Serghie al Moscovei, după ce a văzut numele locţiitorului de patriarh în lista „spionilor” şi „diversioniştilor” publicată de ziarele sovietice. În acel moment, episcopul Alexie a proclamat „autocefalia” eparhiei de Ivanovo. În consecinţă, în anul 1939, Biserica Ortodoxă Rusă l-a scos din funcţie şi l-a trimis în judecata arhierească, care l-a pus sub interdicţia de a sluji cele sfinte. Actul de punere sub interdicţie a fost semnat de către mitropolitul Serghie (Stragorodski) al Moscovei, mitropolitul Alexie (Simanski) al Leningradului şi arhiepiscopul Paladie (Şesternikov) de Kalininsk.

Cercetătorul rus Aleksandr Konstantinovici Galkin, referindu-se la perioada celui de Al Doilea Război Mondial, arată, în lucrarea sa „Decrete şi decizii ale Patriarhiei Moscovei cu privire la arhierei de la începutul Marelui Război pentru Apărarea Patriei până la Sinodul din 1943”, următoarele:

Autorităţile sovietice au sprijinit pe toate căile reunificarea cât mai grabnică cu Patriarhia Moscovei a eparhiilor şi comunităţilor separate de ea, văzând în aceasta un mijloc de instituire a controlului asupra vieţii religioase din aceste regiuni”.

Se aveau în vedere statele baltice, fosta Polonie de răsărit, nordul Bucovinei şi Basarabia. Acelaşi cercetător continuă: „Căutările unui candidat pentru organizarea vieţii bisericeşti în RSS Moldovenească au condus către fostul episcop Alexie (Sergheev) de Ivanovo, pus în 1939 sub interdicţia de sluji cele sfinte”.

În decembrie 1940 Alexie (Sergheev) a fost primit în comuniune cu Biserica, desemnat episcop de Tula, după care i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Chişinău, iar în mai 1941 el a devenit arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei”, mai spune Aleksandr Galkin în lucrarea sa.

Nu cunoaştem dacă textul decretului de numire a lui Alexei (Sergheev) la Chişinău s-a păstrat. Iată însă textul unui extras din procesul-verbal al şedinţei sinodale la care s-a decis semnarea decretului cu pricina:

1941. Cu privire la Decretul Patriarhiei Moscovei nr. 1(1) din 12 mai 1941 despre episcopul de Tula. A fost audiată propunerea locţiitorului de patriarh cu următorul cuprins:

„Pentru folosul cauzei bisericeşti din Basarabia şi Bucovina găsesc judicios şi oportun ca Preasfinţitul episcop de Tula, conducător provizoriu al eparhiei de Chişinău şi al altor eparhii, să fie confirmat în scaunul de Chişinău şi să i se confere titlul de arhiepiscop al Chişinăului şi al Basarabiei, lăsând sub conducerea acestuia eparhiile de Ismail şi de Bălţi şi punându-i în sarcină oblăduirea generală a eparhiei independente de Cernăuţi, în partea care se referă la arhiereii regionali”.

Prin decizia nr. 32 din 12 mai 1941 s-a dispus: Decretele în legătură cu fondul propunerii vor fi trimise (se trimit) spre executare Preasfinţitului episcop de Tula şi Cernăuţi, iar spre luare de cunoştinţă şi îndrumare în cele de urmare – mitropolitului exarh de Volânsk.

Semnat: Serghie, mitropolit al Moscovei, protoiereu Nikolai  Kolciţki, şef al cancelariei Patriarhiei Moscovei”.

Odată cu retragerea armatei sovietice din Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa, episcopul Alexie părăseşte în mare grabă Chişinăul şi este numit episcop de Oriol şi Kursk.

După ocuparea Oriolului de către trupele germane la 3 octombrie 1941, el este numit, la 14 octombrie 1941, arhiepiscop de Tambov.

În februare 1942 este numit arhiepiscop de Ufa, capitala republicii Başkire, dar a refuzat să meargă în eparhie, locuind neîntrerupt la Moscova. La 13 iulie 1942 este numit arhiepiscop de Reazan.

Începând cu 11 iulie 1943 a condus eparhiile de Kaluga şi Tula. A participat la Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din 8 septembrie 1943.

În mai 1944 este deja arhiepiscop de Iaroslav şi Rostov. În a doua jumătate a anului 1945 şi la începutul anului 1946 se află în Statele Unite ale Americii, ca trimis al patriarhului Alexei I (Simanski), pentru negocieri cu mitropolitul Teofil privind restabilirea legăturii canonice cu Patriarhia Moscovei.

Din 13 ianuarie 1947 a fost arhiepiscop de Kursk şi Belgorod. La 3 iunie 1948 este numit arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk, dar refuză să se supună decretului de numire.

La 2 iulie 1948 este pensionat, iar la 24 august 1948 este numit în mod repetat arhiepiscop de Celiabinsk şi Zlatoutovsk.De această dată merge în eparhie, dar nu efectuează nici o vizită canonică în cuprinsul acesteia.

Mai mult chiar, decide suspendarea Buletinului eparhial şi le cere preoţilor să reducă durata slujbelor bisericeşti, întrucât, spune el într-o circulară, „la biserică vin muncitorii care până atunci au efectuat o muncă socialmente utilă”. În ianuarie 1949 a semnat un decret prin care le-a interzis preoţilor din eparhie săvârşirea oricăror rânduieli în casele enoriaşilor (sfinţiri de case, prohoduri etc.).

Printr-o decizie din 19 aprilie 1949 le-a cerut preoţilor să nu se tragă clopotele în noaptea de Paşti şi „să fie concentrat pe teritoriul bisericii sau al cimitirului toate rânduielile care potrivit statutului bisericesc trebuie săvârşite dincolo de zidurile bisericilor din eparhie”.

Prin decizia Sinodului din 17 martie 1950 este numit arhiepiscop de Kalininsk şi Kaşinsk, iar la 20 iunie 1951 i-a fost încredinţată conducerea provizorie a eparhiei de Velikoluksk.

La 29 iulie 1954 a fost pensionat, pentru a doua oară, de către Sinod, „cu lipsirea de dreptul de a mai ocupa pe viitor vreun scaun episcopal”.

Cu toate acestea, la 14 martie 1957 este numit arhiepiscop de Alma Ata. La 20 februarie 1957 este pensionat pentru a treia oară.

A decedat la 6 aprilie 1968 şi a fost înmormântat în biserica cimitirului Kalitnikov din Moscova.

Aşa s-a sfârşit viaţa celui care a fost „primul ocupant sovietic al Bisericii din Basarabia”.

 

Sursa: cubreacov.wordpress.com

09/01/2016 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

DOCUMENTE DIN ARHIVELE R.MOLDOVA.MASACRELE OCUPANTILOR SOVIETICI DIN BASARABIA

 În exclusivitate pentru Secretele Istoriei şi Tribuna Basarabiei

Alexandru Moraru „ BASARABIA : ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL”

(DOCUMENTE  DE ARHIVĂ )

– Partea a opta  –

Documentul 30

NOTĂ

La ordinul 100 B al Guvernatorului:

1. Poliţia a cules informaţii asupra terorismului rusesc, conform instrucţiilor de serviciu ce le are, le-a verificat şi a strâns probe şi corpuri delicte.

La deshumare s-a procedat cu autorizaţia Curţii Marţiale, singura instanţă judecătorească din localitate.

După identificarea victimelor şi încheierea acţiunei informative privind cazul celor de la Consulatul Italian, a extins investigaţiile şi în alte direcţii în legătură cu aceasta (subteranele mitropoliei, identificarea altor locuri de cercetare, strângere şi a unor deţinuţi politici, secte naţionalişti români).

Cu identificarea cadavrelor şi stabilirea împrejurărilor asasinatelor acţiunea poliţenească era în mod legal încheiată, iar ceremonia funebră şi tot aspectul propagandistic al acestui caz, căruia i-a dat mai multă importanţă ofiţerii şi trupa germană, veniţi în adevărat pelerinagiu cu aparate fotografice şi blocnotesuri, revenea altor autorităţi.

Poliţia din primul moment a sesizat prin buletinul informativ Comandamentul Militar, Inspect. de Poliţie, Prefectura de Judeţ plus Conducerea Consistorului Mitropolitan, Primăria şi Serv. de propagandă pentru măsuri.

Cu toate că măsurile de desinfecţie s-au luat tardiv şi incomplet, personalul nostru a stat în aerul infect, expus molipsirii, de la început şi până la sfârşit, făcându-şi datoria şi dând conscurs tuturora prin îndeplinirea unor acte ce depăşesc atribuţiile poliţiei şi-i jignesc prestigiu (punerea cadavrelor în coşciuge, strângerea carelor, efectuarea lucrului în condiţii antihigienice, etc.).

***

Documentul 31

PROCES – VERBAL

Astăzi şapte Septembrie, anul una mie nouă sute patru zeci şi unu.

Noi Dimitriu Elefterie Comisar Şeful Bir. Judiciar şi Traian Andrescu, Comisar Şeful Bir. Siguranţei.

Ca urmare la procesul-verbal din 31 August 1941, cu privire la deshumarea cadavrelor dint str. Viilor din curtea Consultaului Italian, îngropate de către organele N.K.V.D-ului, asasinate după un scurt interogatoriu de acestea ca fiind suspecţi, făcând cercetări a se stabili felul cum au fost asasinaţi am interogat pe numitul Lazo Andrei de ani 54, de origine etnică român, care este domiciliat pe      str. Sfatul Ţării (Viilor) vis-a-vis de fostul Consulat Italian, acesta declară:

Pe timpul ruşilor în localul donat de guvernul român mareşalului Badoglio, a fost instalată secţia operativă a N.K.V.D.-ului, care a fost instalată cam pe la Crăciun în anul 1941. Aici erau mereu aduşi arestaţi, de către două maşini, una neagră şi alta gri, ambele mari şi puternice. Acestea erau maşini dube cu vreo 10 celule, în care se băgau arestaţii. Maşinile nu circulau decât noaptea între orele  23-4 dimineaţa. Cu acestea se ridicau arestaţii, iar locul pe unde treceau provocau teroare. De multe ori se auzeau noaptea focuri de armă, dar în ziua de 13 Iulie a.c. a auzit mai multe focuri sub forme de salve, care au durat cam până în ziuă. În continuare a auzit că execuţia era făcută de doi călăi, pe care nu-i cunoaşte la figură, dar ştie că unul era evreu, iar celălat rus.

Adaugă că toţi vecinii din împrejurimi spuneau despre călăul rus când se ducea la execuţie ,mama sa o bătrână rusoaică credincioasă care în tot timpul cât fiul ei lipsea de acasă se ruga cu candela aprinsă lui Dumnezeu pentru el.

Mai menţionează că atunci când se făceau arestările privea discret pe fereastră cum erau transportaţi arestaţi şi cel care scăpa de acolo făcea impresia că ar fi scăpat de la mare groază.

Continuând cercetările şi controlându-se de noi cu amănunţime întreaga clădire, s-a constatat că execuţia se făcea în beciul clădirei, unde sunt urme evidente de lovituri ale proiectilelor. În acest beciu au fost găsite şi două tărgi pline de sânge cu urme de gloanţe la extrimităţi, ceea ce denotă că victimele puse pe targă, dacă mai aveau convulsiuni, li se trăgeau focuri de revorver în cap spre a se convinge că a murit.

Tot în beciu au fost găsite şi o pereche de mănuşi de cauciuc cu care se ridicau cadavrele pentru a fi transportate la groapă. Pe mănuşi se văd pete mari de sânge.

S-au mai găsit şi una căldare de tablă cu găuri provocate de gloanţe precum şi un panou pe care era desenat un craniu de om deasemnea perforat de proiectile, folosite pentru exerciţii de tragere.

Din gropile de unde s-au scos cadavrele au mai fost găsite şepci de elevi de liceu, haine de străjeri, insigne studenţeşti, haine militare, rase preoţeşti, precum şi uniforme ale  funcţionarilor de la Soc. de Tramvaie Chişinău.

Toate acestea a fost aruncate în gropi peste cadavre, pentru motivul de a face să dispară orice urmă.

Anexăm şi copia despre sentinţele traduse din limba rusă după original a fraţilor Tanţu şi Cernevschi Vladimir.

Pentru care am încheiat prezentul proces verbal spre cel legal.

L.Ş. Comisari,

(semnătura)

***

Documentul 32

Chestura Poliţiei Chişinău

Bir. Siguranţei

Direcţiunea Generală a Poliţiei

Urmare la telegrama Nr.__ procedându-se la deshumarea celor arestaţi şi executaţi de N.K.V.D., serviciul judeţean şi îngropaţi în curtea localului fostului consulat italian de pe str. Viilor nr. 102, s-au scos din gropile comune până astăzi 54 de cadavre de bărbaţi, care după aspectul lor precum şi din diverse acte reiese că sunt intelectuali. Victimile în majoritate au fost executate prin împuşcare în cap din spate.

Într-o groapă s-au găsit toate cadavrele cu mâinile legate.

S-a mai găsit o căldare şi un panou având desenat un craniu cu numeroase perforări de gloanţe care denotă că a fost folosite în vederea execuţiei.

S-au identificat până acum între cadavre: doi fraţi Tanţu Petre şi Pavel, fiii fostului Prefect de Lăpuşna, preotul Tudorache, Nazarov etc.

La Tanţu Petru s-a găsit în buzunar sentinţa de condamnare dată de Tribunalul N.K.V.D. la data de 23 Iunie a.c. pentru motivul că inculpatul e fiu de ofiţer din fosta armată imperialistă.

S-a găsit costume preoţeşti, de elevi de liceu şi de studenţi.

Se constată că împuşcarea s-a făcut în serii, iar cadavrele au fost aruncate în gropi comune în stare muribundă şi în dezordine. Deshumarea continuă.

Totodată raportăm că în subteranele Palatului Metropolitan local, unde se afla instalată Consistoriu bisericii şi fabrica de lumânări şi unde sub ruşi era secţia de spionaj a N.K.V.D.-ului s-au descoperit mai multe celule individuale unde erau deţinute persoanele cele mai suspecte şi mai importante care trebuiau să fie cercetate cu o grijă deosebită.

În aceeaşi subterană pe lângă birourile de cercetări amenajate s-au găsit instrumente speciale de tortură folosindu-se îndeosebi curentul electric.

Instalaţiile au încercat să le distrugă dar sunt în măsura de a fi reconstruite.

Suntem în căutarea persoanelor ce au fost anchetate şi au rămas în viaţă.

Cadavrele urmează a se înmormânta la cimitirul ortodox.

Chestorul Poliţiei

Maior Al. Vasilescu

***

Documentul 33

GUVERNANTUL BASARABEAN

Nr. 231/c

16 septembrie 1941

Domnule chestor,

În urma ordinului expres al Domnului Mareşal Antonescu, Conducătorul Statului, ne veţi înainta de urgenţă patru copii de pe întregul dosar în legătură cu descoperirile de la fostul Consulat Italian, cuprinzând în afară de datele anchetei, fotografii făcute la faţa locului, (patru serii) foto copii după sentinţele găsite asupra victimelor (patru serii) declaraţii, etc.

Trebuie să fim în posesia acestui material până la 20 septembrie a.c.

L.Ş. GUVERNATORUL BASARABIEI

LT. COLONEL D. Rădulescu

(semnătura)

***

 

Documentul 34                                                         (tradus din rusă – Al.Moraru)

Extras din sentinţă

în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar al Circumscripţiei Odesa, în componenţa juriştilor militari Grigorenko, Stepanov şi alţii,

în anul 1941, iunie, ziua 8, în oraşul Chişinău, în urma examinării în proces judecătoresc închis a dosarului cu privire la acuzarea lui:

1. Tislaru Ivan Pavlovici, anul naşterii 1896, locuitor al oraşului Chişinău, RSSM, supus român, din ţărani-mijlocaşi, conform statutului social – slujbaş, cu studii începătoare, până la arest a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, fără antecedente penale.

2. Banu Ilia Ivanovici, anul naşterii 1885, român, supus român, din ţărani-mijlocaşi, conform statutului social – slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii începătoare, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale.

3. Doroftei Deonisii Ivanovici, anul naşterii 1910, originar şi locuitor al oraşului Chişinău, din familie de slujbaşi, slujbaş, cu studii începătoare, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, fără antecedente penale, cetăţean român.

4. Truşco Ene Gheorghivici, anul naşterii 1895, originar din satul Valdo-Vineşti, judeţul Roman, român, supus român, din ţărani mijlocaşi, conform statutului social – slujbaş, cu studii începătoare, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale.

5. Schiba Nicolai Andreievici, anul naşterii 1905, originar din oraşul Permi – URSS, rus, supus român, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii medii, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale.

6. Vieru Dmitrii Fiodorovici, anul naşterii 1893, originar şi locuitor al or. Chişinău, moldovean, supus român, din ţărani săraci, conform statutului social – slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii începătoare, a lucrat ca conductor principal în transportul feroviar, locuitor al or. Chişinău, fără antecedente penale.

7. Guţu Fiodor Ivanovici, anul naşterii 1899, originar din oraşul Gorodici-Nou, judeţul Soroca, moldovean, supus român, di ţărani săraci, conform statutului social – slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, cu studii medii, a lucrat ca agent de primire-predare a bunurilor dintr-o ţară străină în URSS, fără antecedente penale,

– de infracţiune, prevazută în art. 54-6 alin.1 din Codul Penal al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene,

a stabilit:

În baza celor expuse, Tribunalul Militar consideră demonstrată vinovăţia acuzaţilor Tislaru, Banu, Truşco, Schiba, Guţu, Dorofeti şi Vieru, în infracţiunea, prevăzută la art. 54-6 alin. I din CP al RSSU, şi conducându-mă de art. 87-I din CP al RSSU,

a condamnat:

Pe Tislaru Ivan Pavlovici, Banu Ilia Ivanovici, Truşco Ene Gheorghievici, Schiba Nicolai Andreievici şi Guţu Fiodor Ivanovici – la pedeapsa capitală prin ÎMPUŞCARE, fără confiscarea averii din motivul lipsei acesteia.

Pe Doroftei Deonisii Ivanovici şi Vieru Dmitrii Fiodorovici – la 25 ani de detenţie fiecare şi 5 ani de interdicţie de drepturi fiecare, fără confiscarea averii din motivul lipsei acesteia.

Termenul de pedeapsă pentru Doroftei şi Vieru, avându-se în vedere ancheta preliminară, se va calcula: pentru Doroftei – de la 12 iulie 1940, pentru Vieru – de la 9 septembrie 1940.

Sentinţa poate fi contestată la Colegiul Militar al Judecătoriei Supreme a URSS, prin Tribunalul Militar al Circumscripţiei Militare Odesa, în decurs de           5 zile din momentul înmânării copiei sentinţei.

Confirmat prin semnături.

Corect: SECRETARUL

(semnătura)

 

***

Documentul 35

Extras din sentinţă

în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

În anul 1940, octombrie, ziua 12, sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar al Circumscripţiei Militare Odessa în şedinţă judiciară închisă în oraşul Chişinău, în componenţa:

Preşedintelui: juristului militar tov. Zonov

Membri: tov. Grigorenco

tov. Guceanov

Secretar: tov. Gruzinschi

Examinând dosarul privind acuzarea cetăţeanului Cerneavschi Vladimir Filipovici, născut în anul 1897, locuitor al oraşului Chişinău, cu studii începătoare, conform statut ului social – slujbaş, fost membru al partidului „Frontul renaşterii naţionale”, fără antecedente penale, – în infracţiunea prevăzută de art. 54-13 din CP al RSSU.

În conformitate cu cele expuse, Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar, recunoscându-l pe Cerneavschii drept vinovat în conformitate cu art. 54-13 din CP al RSSU,

a condamnat:

CP al RSSU, cu

pe Cerneavschii Vladimir Filipovici, în baza art. 54-13 din sancţiunea art. 54.2 din CP al RSSU, la pedeapsa capitală – prin împuşcare, cu confiscarea averii personale.

Sentinţa poate fi contestată prin recurs la Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS în timp de 5 zile de la data înmânării copiei sentinţei.

Autentifică prin semnături:

Secretarul Tribunalului Militar

Juristul militar de rangul III

(semnătura)

***

Documentul 36

Extras din sentinţă

în numele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste

În anul 1940, octombrie, ziua a 10, Sesiunea Tribunalului Militar al Circumscripţiei Militare Odesa, în şedinţă judiciară închisă în oraşul Chişinău, în componenţa:

Preşedintelui: juristului militar tov. Zonov

Membri: tov. Grigorenco

tov. Guceanov

Secretar: tov. Gruzinschi

Examinând dosarul privind acuzarea cetăţeanului Filipneco David Milentievici, născut în anul 1915, originar din satul Doroţcaia, RSSM, din culaci, neştiutor de carte, fără de partid, fără antecedente penale, – în infracţiunea prevăzută la art. 54-1 din CP al RSSU,

în baza celor expuse Sesiunea în deplasare a Tribunalului Militar, l-a recunoscut pe Filipenco vinovat de activitate contra URSS şi

a condamnat:

pe Filipenco David Milentievici, în baza art. 54-13, cu sancţiunea art. 54.2 din CP al RSSU, la pedeapsa capitală – prin împuşcare, fără confiscarea averii din motivul lipsei acesteia.

Sentinţa poate fi contestată la curtea de casaţie a Colegiului Militar al Judecătoriei Supreme a URSS în timp de 5 zile de la data înmînării copiei sentinţei acuzatului.

Autentifică prin semnături:

Secretarul Tribunalului Militar

Juristul militar de rangul III

(semnăturile)

***

Documentul 37

Chestura Poliţiei Chişinău

Referat,

Am onoarea a depune alăturatul dosar, încheiat de noi, privind arestarea şi executarea de către organele N.K.V.D.-ului a fruntaşilor naţionalişti din Chişinău în timpul regimului sovietic, raportând următoarele:

Urmărind stabilirea actelor de banditism comise de autorităţile sovietice în timpul ocupaţiei până la evacuarea Basarabiei, s-au cules o serie de informaţiuni privind desfăşurarea acţiunei teroriste asupra populaţiei locale, terorism executat mai ales prin intermediul serviciului N.K.V.D-ului şi a brigăzilor de securitate N.K.G.P. înfiinţate în ultimul timp.

După cotropirea provinciei, organele N.K.V.D.-ului s-au instalat în localul Consulatului Italian din localitate, casă donată mareşalului Badoglio de către cetăţeni Municipiului Chişinău, drept omagiu recunoaşterii istorice a Unirii Basarabiei de către Italia, unde şi ales locul de tortură şi de execuţie bolşevicii.

Din primele zile de la instalare au fost ridicate de acasă, persoane cu acţiuni naţionaliste, foşti demnitari, oameni politici, membri ai partidelor de dreapta, descendenţi ai ofiţerilor din fosta armată Ţaristă, precum şi deputaţi din fostul Sfat al Ţării, martori din vremea proceselor comuniste şi acuzatori, spunând familiilor că îi deportează în Siberia.

În ziua de 30 august a.c. s-a reuşit să se identifice şi unul din locurile amenajate special pentru executare şi înmormântare a victimilor.

În localul fostului consulat Italian, în prezent complet ars, în fundul curţii într-un loc viran camuflat cu scânduri înalte, în parte arse, se găsesc mai multe gropi, unele proaspete iar altele mai vechi în care s-au găsit îngropaţi de-a valma mai mulţi oameni politici executaţi.

Efectuându-se deshumarea după ce în prealabil s-a cerut aprobarea Curţii Marţiale cu adresa Nr. 2715/941 singură instanţă judecătorească din localitate.

S-au scos din patru gropi un număr de 75 cadavre, în asistenţa medicului Filatov Petre, procedându-se după toate regulile sanitare.

Sub îngrijirea sus zisului medic şi agenţilor sanitari care îl secundau, cadavrele scoase, au fost înşirate pe iarba de pe platoul din spatele clădirii, unde au fost examinate de el, procedându-se la identificare, în care scop s-a dat circulară Comisariatelor din localitate, pentru a se aviza populaţia şi familiile celor care au fost arestaţi pentru a se prezenta la locul unde se găseau cadavrele pentru a fi recunoscute.

Din cele 75 de cadavre s-au identificat următorii:

Tanţu Pavel şi Tanţu Petre, identificaţi după sentinţa de condamnare găsită în buzunarele hainei lor.

Numiţii au fost executaţi cum reiese din sentinţă pentru faptul că sunt fii fostului Prefect de Judeţ şi Maior în fostul Regiment Moldovenesc. Primul era funcţionar la postul Radio Local, iar secundul învăţător şi ofiţer de rezervă.

Preotul Tudorache, fost şef legionar, identificat după rasa preotească, recunoscut de colegii săi, deoarece la el nu s-a găsit copie după sentinţă.

Lazarov, subdirector de bancă, recunoscut după ochelari, care s-au găsit la el, precum şi după doi dinţi de aur.

Tăslaru Ion, după copia de pe sentinţă, fost funcţionar la CFR pentru faptul că a fost înscris în FRN.

Banu Ilie, identificat după copia sentinţei, tot de la CFR pentru acelaşi motiv.

Doroftei Dionisie, după acelaşi act; numitul a fost pe timpuri informator la C.III.

Safcenco (fără nume, deoarece sentinţa este alterată şi nu se vede) pentru faptul că a fost fiu de ofiţer în Armata Ţaristă.

Truşcă Ene Grigore, Schiba Nicolae şi Vieru Dumitru din copia de pe sentinţă se constată că au fost membri din fostul Front al Renaşterii Naţionale.

Guţu Teodor, ofiţer pensionar, din sentinţă se constată că a fost împuşcat pentru faptul că a fost comandant în gărzile FRN.

Roşca Ilarion, şef de secţie de jandarmi, a fost executat pentru că a ocupat această funcţiune şi ar fi urmărit pe fost comunist Papaiani.

Suruceanu (fără alt nume) sentinţa fiind ruptă considerat ca explotator, numit fiind gospodar.

Bădăluţă deasemeni fără alt nume, datorită faptului că a fost primar în comuna Durleşti.

Popescu Ion, din sentinţă se vede că numitul a fost funcţionar comunal.

Cerneavschi Vladimir, executat pentru că făcea parte din FRN, numitul a fost şef de gardieni publici la Chestura Poliţiei Chişinău.

Filipenco David, fost informator la C.III.Ar. a fost condamnat la moarte şi  a fost găsit cu mâinile şi picioarele legate şi aduse cam în dreptul gâtului. Legat a fost găsit şi şeful de secţie Cerneavschi dimpreună cu cinsprezece cadavre care nu au putut fi identificate. Deasemenea au fost găsiţi unii legaţi de mîini cu sârmă.

Dintre cadavrele neidentificate se observă un cadavru îmbrăcat în rasă preotească; s-au mai găsit şepci de elevi de liceu, haine străjăreşti, militari, insigne studenţeşti, ghete, linguri, perii de dinţi, perne şi uniforme de la funcţionari soc. Tramvaie Chişinău, toate acestea au fost găsite aruncate în gropiile comune, pentru a dispărea toate urmele.

Parte dintre victime erau foarte sumar îmbrăcaţi aceasta a contribuit a nu se putea face identificare, şi ceea ce denotă că au fost ridicaţi noaptea din somn.

Sentinţele au fost date de tribunalul militar în două sesiuni, Primele au fost date în anul 1940 octombrie 12 şi erau semnate de către Colonelul Zonov asistat de sergenţi Grigorenco şi Guceanov şi secretar Gruzinschi, ele erau date cu drept de apel şi casaţie în termen de cinci zile. Iar în a doua sesiune au fost date de tribunalul militar al N.K.V.D.-ului la 23 Iunie 1941 semnată de comisarul regimentului Kovanzi şi membri sergenţi Hiluri şi Calina.

Acestea coplecturi de judecată se transportau la judecată din Odesa cum a fost prima comisie şi din Kiev secunda, şi judecau în două sesiuni pe an.

În ziua de 7 septembrie a.c. în urma adresei noastre Nr. 25 Confidenţia s-a anunţat primăria Municipiului Chişinău rezultatul deshumării şi s-au cerut a se lua măsuri pentru reânhumarea victimelor.

Aşezate în coşciuge confecţionate de către primărie şi puse pe care trase de boi împodobite cu flori după ce s-a oficiat un serviciu religios compus dintr-un sobor de preoţi în frunte cu Mitropolitul Bălan al Ardealului, s-a format un cortegiu până la cimitirul ortodox din localitate şi într-un loc rezervat a avut loc înhumarea.

Continuând cercetările pentru a se identifica sistemul de execuţie şi cercetată întreaga clădire a Consulatului s-a stabilit:

Executarea se făcea după sistemul CEKA, prin împuşcare pe la spate în cap de către doi călăi, din care unul era evreu şi altul rus şi îşi exercitau în mod consecutiv meseria.

Din declaraţiile luate de la vecini, se spunea că călăul rus avea o mamă bătrână, foarte credincioasă şi cînd fiul său se ducea la slujbă, aprindea candela şi se ruga pentru el.

Execuţia se făcea în beciul clădirii, unde se văd urme evidente făcute în pereţi de către proiectile.

Tot în acest beciu s-au mai găsit şi două tărgi pline de sînge cu urme de gloanţe la extremităţi ceea ce denotă că persoanele puse pe targă dacă aveau convulsiuni se trăgeau focuri de revorver în cap pentru a se convinge că este mort.

În acest beci s-a mai găsit o pereche de mănuşi de cauciuc cu pete de sânge, cu care se ridicau cadavrele însângerate şi se aruncau de pe tărgi în groapă.

În subterana clădirii au fost găsite o căldare de tablă care are numeroase perforări de gloanţe şi una bucată de carton pe care era desenat forma unui craniu, şi erau folosite pentru exerciţii de tragere la ţintă în vederea executării.

S-a mai stabilit de noi, că victimile erau luate de acasă cu o maşină dubă, cu mai multe celule, care nu circula decât seara, fiind de culoare neagră şi poreclită de locuitori „Vulturul Negru”, iar pe unde trecea băga groaza în cetăţenii oraşului.

Prin faţa clădirii nu putea trece nimeni, fiind bine păzită, iar paznicul care locuia în acea curte nu avea dreptul de a sta decât la anumite ore, dovadă că cercetat de noi nu ştia nimic din ceea ce s-a petrecut în acea casă.

Faţă de cele expuse mai sus, anexăm şi sentinţele găsite la victime, din care numai două au fost traduse de noi, urmând a se interveni la Direcţiunea Propagandei pentru a ni se transmite fotografiile luate cu ocazia deshumării precum şi fotografiile corpurilor delicte.

L.Ş. Comisari

(semnăturile)

 

***

Documentul 38

PROCES-VERBAL

Astăzi, şapte septembrie, anul una mie nouă sute patru zeci şi unu.

Noi Dimitriu Elefterie Comisar Şeful Biroului Judiciar şi Traian Andreescu, Comisar Şeful Bir. Siguranţei.

Constatăm prin prezentul act, că azi data de mai sus au fost înmormântate victimile teroriştilor bolşevici, asasinate în localul Consulatului Italian din localitate şi care au fost deshumate de noi găsindu-se un număr de şapte zeci şi cinci.

Înhumarea s-a făcut în cimitirul ortodox din localitate în parcela de la intrarea prin poarta a doua în dreapta aleei.

Drept care am încheiat prezentul proces verbal spre cele legale.

L.Ş. Comisari

(semnăturile)

– VA URMA –

Nota: Copiile de pe documentele originale se păstrează la autor. Vezi aici LISTA DOCUMENTELOR.

Sursa: Secretele Istoriei

BASARABIA: ADEVĂRUL DESPRE MAREŞAL(DOCUMENTE DE ARHIVĂ) 

6 septembrie 2010

 (Preluarea textelor este libera, doar cu menţionarea sursei articolului.)

06/09/2010 Posted by | BASARABIA SI BUCOVINA, ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: