29 MAI 1453: Căderea Constantinopolului – o tragedie a lumii creștine

În 1453, într-o marți, a doua zi după Rusalii, orașul întemeiat de împăratul Constantin cel Mare era cuce­rit de turci. Căderea Constantinopolului a fost o tragedie pentru întreaga lume creștină, nu numai pentru cea orientală, ortodoxă.

Ea s-a constituit ca o pată rușinoasă pentru toată creștinătatea, fiindcă nimeni nu s-a mobi­lizat pentru a sprijini militar Bizanțul. Apărarea bizantinilor a fost una eroică. „Asediul a durat din 5 aprilie până în 29 mai.

În toată această tragedie este de subliniat singurătatea Constantinopolului și a Ortodoxiei.

Foto: Constantin al XI-lea Paleologul (sau Kōnstantinos XI Dragasēs Palaiologos), a fost ultimul împărat al Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin). A domnit din 1448 până la 29 mai 1453, când a murit ca un martir creștin, apărând eroic zidurile Constantinopolului.

Și împărații bizantini de dinainte de Constantin al XI-lea Dragases au văzut care era cursul istoriei și au făcut demersuri pentru salvarea ei.

Manuil al II-lea Paleologul, care a stat doi ani în Occident, a căutat ajutor la Milano, Veneția, Paris, Roma, ba chiar și la Londra, dar s-a întors descurajat de insensibilitatea apusenilor.

Venețienii și genovezii, care aveau contract de apărare cu Constantinopolul, nu au întreprins nimic ca acesta să nu dispară. Doar au beneficiat din plin de veniturile pe care le puteau încasa. Aceasta reprezintă o importantă cauză a slăbiciunii Constantinopolului, anume concesionarea comerțului în favoarea acestor două mari orașe maritime.

Lumea occidentală a fost infectată de ideologia lansată de papalitate la vremea aceea, anume că Ortodoxia este o erezie și că Biserica Ortodoxă este schismatică, și, astfel, ea trebuie să dispară, idei ce s-au infiltrat treptat-treptat în societatea occidentală.

După criza iconoclastă, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea, continuând cu al IX-lea, regii Franței, Pepin cel Scurt și fiul său, Carol cel Mare, i-au izgonit pe longobarzi din mijlocul Italiei și din Ravenna, odinioară posesiune bizantină, și au dat papei Ștefan al II-lea aceste teritorii, constituindu-se asemenea unui stat numit Respublica Romanorum. Statul acesta deținea ceea ce latinii au numit Patrimonium Sancti Petri.

Papa a devenit conducător politic, iar succesele militare înregistrate de Carol cel Mare în Apus au întărit puterea papală.

Divergențe între bizantini și occidentali

Primul atac a fost dat de papa Nicolae al II-lea împotriva lui Fotie, acuzat de schismă, că nu cinstește pe Sfântul Duh ca provenind și de la Fiul (Filioque). Fotie îl înlocuise pe Ignatie, un patriarh foarte evlavios, depus forțat din scaun de politicienii bizantini.

Vasile al II-lea Macedoneanul, mort în 1025, cel mai mare împărat bizantin, cu succese militare extraordinare (a trăit 68 de ani, din care 39 pe câmpul de luptă), a lăsat imperiul într-o glorie și prosperitate extraordinară (trezoreria Bi­zan­țului avea în depozite 64.000 de tone aur), potolind toate popu­lațiile dușmane barbare.

Menumo­rut, de exemplu, atunci când au venit trimișii regelui maghiar să ceară pământ în Transilvania, i-a refuzat categoric, invocând și faptul că stăpânul lui era împăratul Bizanțului, Dominus meus, Imperator Constantinopolitani est.

De asemenea, Ahtum, un duce creștin ortodox din Banat și botezat la Vidin, a invocat aceeași autoritate.

Împărați iresponsabili

Decăderea galopantă a imperiului s-a petrecut după Vasile al II-lea Macedoneanul. Cel care a contribuit cel mai mult la dezastru a fost fratele lui Vasile al II-lea Macedoneanul, Constantin, care s-a bucurat de toate privilegiile petrecând în chefuri.

Criza începe, iar vârful ei se manifestă în timpul lui Constantin al IX-lea Monomahul, care era un om de carte. Ști­ința și cultura au progresat în timpul lui, dar era slab administrator, prost militar și foarte imoral.

Contemporan cu Constantin al IX-lea Monomahul a fost un sfânt părinte, Nichita Stethatos, care are scrieri și în Filocalie. Supranumele lui Nichita de Stethatos, adică Pieptosul, i s-a dat pentru că a ținut piept imora­lității împăratului și acuzațiilor nebunești ale papei de atunci. Nichita era călugăr de Mănăstirea Studion.

Mihail Cerularie, patriarh al Constantinopolului în acea vreme, fusese și el monah de Studion, succedând la tron lui Alexie Studitul, un monah simplu, care l-a îngrijit până în ultima clipă pe împăratul Vasile al II-lea Macedoneanul.

El i-a făcut o impresie foarte bună basileului pentru duhovnicia sa. Datorită relației lui cu împăratul, Alexie a ajuns patriarh, deși nu întrunea condițiile, însă a fost un bun patriarh. În timpul lor s-a petrecut Schisma cea Mare, care s-a întâmplat fiindcă împăratul l-a ignorat pe patriarh. A vrut să facă pe placul papei, încercând o alianță cu acesta.

Humbert, cardinalul înfumurat

În perioada 1050-1053, papa Leon al IX-lea a decis ca toate episcopiile, între care Arhiepiscopia din sudul Italiei, care includea peste 30 de episcopii, să fie scoase de sub autoritatea patriarhului, intrând sub jurisdicție papală. Acest lucru l-a mâhnit pe patriarh, dar împăratul Bi­zan­țului nu a avut nici un fel de reacție fiindcă spera să facă front comun cu papa, cu armata lui, contra normanzilor.

Papalitatea a pierdut această luptă, episcopul Romei fiind chiar arestat pentru câteva luni în sudul Italiei. Atunci când a fost eliberat, l-a trimis pe cardinalul Humbert la Constantinopol. Humbert n-a vrut să stea de vorbă cu patriarhul, ci s-a dus la Mănăstirea Studion de lângă Constantinopol.

Aici, trimișii papei au dat de starețul mănăstirii, Nichita Stethatos, cu care au avut discuții destul de aprinse. În urma acestora, occidentalii au vrut să plece înapoi la Roma, dar înainte de acest gest au mers la Sfânta Sofia și au depus anatema pe masa Sfântului Altar. Documentele lăsate de Humbert la Bizanț au fost traduse în limba greacă și, aflând patriarhul și oamenii de rând de conținutul lor, s-a produs o mare revoltă.

În al doilea mileniu creștin s-au întâmplat așadar mari abuzuri. Toate încercările de unire care s-au petrecut după aceea, și aici mă refer la Sinoadele de la Lyon (1274), Basel (1431), Ferrara- Florența (1438-1439), au reprezentat un fel de dictate plecate de la o ideologie greșită: Biserica Ortodoxă este eretică, neapostolică, fiindcă nu se află sub autoritatea urmașilor Sfântului Apostol Petru.

Un oraș pe pământ străin

În 1054 s-a încercat subordonarea Bizanțului oarecum pașnic, iar militar în 1204. Din 1204 Constantinopolul a dispărut până în 1261, când puterea bizantină a fost reinstalată. Dar nu numai Constantinopolul a ajuns sub stăpânire latină, ci întreaga peninsulă balcanică și chiar o parte din Asia Mică au devenit dominioane stăpânite de occidentalii catolici.

Partea din imperiu care mai rămăsese în Europa nu se mai afla sub stăpânire bizantină, ci apar­ținea genovezilor și vene­țienilor. Mai mult, acestor nobili occidentali care ajunseseră să stăpânească teritorii în Răsărit li s-au alăturat sârbii și bulgarii, care au profitat de slăbirea militară a Bizanțului și și-au înființat propriile regate, devenind autonomi. Practic în peninsula balcanică teritoriile bizantine erau foarte puține. Constantinopolul ajunsese un oraș într-un pământ străin.

Armata bizantină ajunsese foarte slabă. Cel mai important moment politic dintre Schisma cea mare și căderea Bizanțului a fost Cruciada a patra. Când împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a revenit pe tron a fost nevoit să facă unirea de la Lyon din 1274. Toate celelalte tentative de unire petrecute la Basel și Flo­rența au fost pași spre prăbușirea Bizanțului.

O altă cauză a căderii Constantinopolului este legată și de unele grave derapaje morale ale anumitor împărați bizantini fondatori de dinastii în imperiu.

La cele enumerate mai înainte putem adăuga și o cauză de ordin natural – așe­zarea geografică a imperiului, între Orientul barbar, islamic, și Occidentul neprietenos.

Foto: Tabloul lui Fausto Zonaro ” Intrarea lui Mehmed al II -lea în Constantinopol

Cruzimea cu care a fost tratată populația bizantină în timpul asediului Constantinopolului a fost fără margini. Creștinii uciși atunci și care se aflau în afara cetății s-au ridicat la circa 40.000. Aproximativ 60.000 de constantinopolitani au fost luați prizonieri și vânduți ca sclavi. Femeile, copiii, călugării au îndurat suferințe de neînchipuit.

Mănăstirile au fost prădate, iar bogățiile personale ale oamenilor au fost jefuite de invadatori. Dezastrul a fost unul fără precedent în istorie. Solda­ților turci li s-a permis de către Mahomed al II-lea ca timp de trei zile să facă tot ce doresc în oraș. (Acad. Emilian Popescu-https://ziarullumina.ro ).

Un cronicar din îndepărtata Georgie nota cu pioșenie : „în ziua în care turcii au luat Constantinopolul, soarele s-a întunecat”.

Căderea Constantinopolului, frescă de la Mănăstirea Moldovița

Pictură la Mănăstirea Voroneț: Un moment ce a marcat mentalul medieval: asediul Constantinopolului de către turci

Căderea Constantinopolului a făcut o impresie teribilă în Europa Occidentală, care, întâi de toate, a fost îngrozită la gândul viitoarei înaintări a turcilor. De altminteri, ruina unuia dintre principalele centre ale Creștinătății, deși schismatic din punctul de vedere al Bisericii Romane, nu putea să nu provoace în sufletele credincioșilor din Occident mânie, spaimă, dorintă fierbinte de a repara situația.

Papi, suverani, episcopi, printi și cavaleri au lăsat multe scrieri și epistole care zugrăvesc întreaga oroare a situației și fac apel la o cruciadă contra islamului victorios și a reprezentantului său, Mehmed al Il-lea, „precursorul lui Antihrist și al doilea Sennacherib”.

Multe scrieri deplâng ruina Constantinopolului ca focar de cultură. În apelul adresat papei Nicolae al V-lea, împăratul occidental Frederic al III-lea, numind căderea Constantinopolului o „nenorocire comună pentru întreaga credintă creștină” , a scris că (orașul) Constantinopol era „un adevărat sălaș (velut domiciulium proprium) al literaturii și învătăturii pentru întreaga umanitate”. […]

Nici apelurile papilor și suveranilor, nici imboldul nobil al indivizilor și colectivitătilor, nici conștientizarea pericolului comun în fata amenintării otomane nu putea unifica divizata Europă Occidentală pentru a lupta contra Islamului.

Turcii au continuat să înainteze și, la sfârșitul secolului al XVII-lea, au amenintat Viena . A fost zenitul puterii Imperiului otoman.

Au fost determinati să se retragă din Europa, dar Constantinopolul, se știe, se află și astazi în mâinile turcilor.

Publicitate

22 septembrie 1002 – Prima atestare documentară a Cetății Hotin

Cronicarul moldovean Miron Costin scria în “Cronica Polonă” că cetatea Hotin ar fi fost construită de daci, lucru verosimil, dacă avem în vedere că dacii au locuit în Podolia și au avut acolo fortificații, între care – Petridava (Kameneț-Podolskul de astăzi), la doar 17 km de Hotin, și a fost “sora de peste Nistru”, timp de secole.

Citim în publicația https://www.bucpress.eu/ de la Cernăuți că numele oraşului Hotin ar deriva de la Cotiso, un rege din sec. al III- lea al dacilor liberi de prin aceste locuri.

Prima sa atestare documentară datează de la 22 septembrie 1002, când aparţinea Rusiei Kievene.

Fortificaţiile din lemn au fost distruse şi reconstruite de câteva ori, astfel că paternitatea cetăţii din piatră – construită în anul 1325 – este disputată între unguri, polonezi, moldoveni şi genovezi, aceştia din urmă stabilindu-se aici în sec. XIII.

De altfel, în hrisovul din 8 octombrie 1408 prin care Cernăuţiul a fost atestat documentar, este menţionat şi Hotinul ca punct vamal: „Iar cine va duce cai sau iepe la Cameniţa va da… la Hotin ce ar fi avut să dea la Cernăuţi… de fiecare cal câte doi groşi”.

Cert este că pe la 1340 era stăpânită de voievodul maramureşean Dragoş, iar pe la 1375 a intrat în posesia domnitorilor moldoveni, dar stăpânirea acestora avea să cunoască în timp dese perioade de întrerupere.

Astfel, Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun, predă cetatea polonezilor în anul1436; Petru Aron o redobândeşte în 1455, dar polonezii o preiau la scurt timp, potrivit amfostacolo.ro 

Ştefan cel Mare a asediat timp de doi ani de zile Cetatea Hotinului, obligându-i, în cele din urmă, pe polonezi, la data de 4 aprilie 1459, să încheie un tratat de pace în urma căruia cetatea a reintrat în posesia moldovenilor. Redobîndind cetatea, voievodul Ştefan cel Mare (1459-1504) dispune extinderea considerabilă a zidurilor, înălţate la 40 m, cu o lăţime de 5-6 m la vest, îngustate şi lipsite de metereze spre apă, adăugînd încă trei turnuri: două cilindrice şi unul rectangular la sud, cu poartă la care se ajunge pe un pod cu piloni, de felul celui întîlnit la Cetatea Neamţ şi Cetatea de Scaun din Suceava, turnul masiv de nord, presupus a fi vechiul donjon şi turnul de est fiind anterioare.

Reşedinţa princiară sau Palatul domnesc, desfăşurat pe două etaje înalte, paraclisul de tip naval, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, şi clopotniţa, cu un parament de piatră făţuită şi cărămidă aparentă, dispuse ritmic, completează ornamentele exterioare marcate de semnul crucii, deasupra celor patru şiruri de figuri geometrice înscrise una într-alta şi întrerupte bizar de o pată neagră.

Orașul a devenit un târg important pentru Moldova, contribuind anual cu 10000 de monede de aur la vistieria țării. Aici avea loc un mare iarmaroc, la care veneau negustori de pe întreg continentul European, potrivit doarromania.ro. (În Germania, dupa multe încercari, a ajuns Tetravanghelul lui Ștefan cel Mare, capodoperă ce a aparținut citadelei, scrisă pe pergament în anul 1493 de diaconul Teodor Mărișescu. Cartea – 266 de file, cu titlurile si initialele ornate în aur si culori – are în final inscriptia de pomenire scrisa de Stefan cel Mare, în care se spune ca a fost “daruit-a întru ruga sieși, în biserica cetății Hotinului, unde este casa (hramul) Adormirii preasfintei stapînei noastre, născătoare de Dumnezeu, în anul 7001 (1493)”.)

În 1538, Hotinul este cucerit de polonezi, care, de această data, aruncă în aer o parte din zid și trei dintre turnuri. Trei ani mai tîrziu Petru Rareș recucerește cetatea și-i reface zidurile și turnurile, însă peripețiile fortăreței erau abia la început. In curînd, cetatea este preluată de turci. Otomanii o extind, dar nu pot s-o păstreze nici ei prea mult.

De acum şi pînă în secolul al XVII-lea, sub directa administrare a pîrcălabilor moldoveni, devine prin contribuţiile aduse în vistieria ţării unul din cele mai mari tîrguri din vestul şi estul Europei şi punct strategic de prim ordin, servind ca adăpost unor boieri sau domnitori, cum este cazul lui Ieremia Movilă şi Sigismund Bathory, refugiaţi aici sub protecţia polonă după 1600.

Pe timpul domniei lui Alexandru Lăpușneanu se imprimă o pecete a reședinței domnești din cetatea Hotin. În urma Tratatului de la Karlowitz din 1699, cetatea va fi transferată Principatului Moldovei, însă va fi preluată de Imperiul Otoman, ce obţine controlul asupra graniţei polono-lituaniene şi anexează întreaga regiune, între 1711-1812, transformînd-o  în centru al raialei şi garnizoană.

Forma modernă, cu băi turceşti şi o moschee, va fi revendicată în secolul al XVIII-lea de Imperiul Ţarist, fiind asediată şi cucerită în 1739, 1769, 1788 şi 1807.

Prin tratatul de pace semnat la 16/28 mai 1812, în Bucureşti, ca urmare a încheierii Războiul ruso-turc din 1806-1812, regiunea este alăturată Basarabiei, transformată în gubernie cu zece ţinuturi: Hotin, Soroca, Bălţi, Orhei, Lăpuşna, Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia şi Cetatea-Albă, capitala fiind stabilită la Chişinău. Hotinul şi-a păstrat statutul de raia până în anul 1812, când Basarabia a fost atribuită Rusiei. În timpul ocupaţiei ruseşti cetatea îşi pierde importanţa militară dar, în schimb, se dezvoltă oraşul, în care se stabilesc evrei, ucraineni şi ruşi…

După Primul Război Mondial, Hotinul a fost ocupat de cinci state: Rusia, Ucraina, Republica Democratică Moldovenească, Austro-Ungaria și România. Dar odată cu colapsul Imperiului Rus, Basarabia s-a proclamat independentă de Rusia în anul 1917 și s-a unit cu România la 27 martie/9 aprilie 1918. Din 1918 până în 1940, orașul Hotin a făcut parte din componența României, ca localitate de reședință a județului Hotin. Acest oraș a fost cel mai nordic al României mari, fiind situat la 293 de kilometri de Chișinău și la 554 de București, fiind oraș de graniță. Ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov (1939), Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost anexate de către URSS la 28 iunie 1940. După ce Basarabia a fost ocupată de sovietici, Stalin a dezmembrat-o în trei părți. Astfel, la 2 august 1940, a fost înființată RSS Moldovenească, iar părțile de sud (Cetatea Albă și Ismail) și de nord (județul Hotin) ale Basarabiei, precum și nordul Bucovinei și Ținutul Herța, au fost alipite RSS Ucrainiene. Pe 7 august 1944 a fost creată regiunea Cernăuți, prin alipirea părții de nord a Bucovinei cu Ținutul Herța și cu cea mai mare parte a județului Hotin din Basarabia, conform organizării teritoriale făcute de Stalin în 1940…

În anii 1990 cetatea Hotin este declarată monument istoric și restaurată, fiind refăcute integral structura zidăriei și acoperișul bisericii lui Ștefan cel Mare, turnurile de veghe și podurile de acces. În interior încă se află o micuță biserică construită de Ștefan cel Mare și pictată ulterior de Petru Rareș. 

Cetatea are o suprafaţă de aprox. 870 mp şi 5 turnuri, din care 3 ridicate în timpul lui Ştefan cel Mare, inclusiv cel rectangular de la intrare, la care se accede pe un pod asemănător celor de la cetăţile Neamţului şi Sucevei. În cetate poate fi vizitat paraclisul cu hramul Adormirea Maicii Domnului, reşedinţa domnească – pentru că domnul moldovean Bogdan Lăpuşneanu a stat mai mult aici decât la Suceava – cazarma, fântâna, expoziţia de arme, armuri şi costume de epocă iar pe coridoare este o galerie întreagă de tablouri cu personalităţi care au avut, de-a lungul timpului, vre-o legătură cu cetatea – între care Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu şi Mihai Viteazu. Desigur, la subsol este nelipsita expoziţie cu instrumente de tortură, mult mai multe decât la Cetatea Albă, însoţite de ilustraţii şi de explicaţii în ucraineană şi engleză, potrivit surse citate.

Cetatea Hotin a fost consemnată din anul 2000 ca importantă rezervaţie istorico-arhitecturală şi declarată în 2007 drept a şaptea minune a Ucrainei.

29 mai 1453- Căderea Constantinopolului și inimaginabilul măcel declanșat de rafinatul sultan otoman Mahomed al II-lea

Căderea Constantinopolului: Inimaginabilul măcel al rafinatului Mahomed

Mulți istorici consideră 29 mai 1453 ca data la care a luat sfârșit Evul Mediu. În această zi, trupele lui Mahomed al II-lea au cucerit Constantinopolul, scrie Adrian Pătrușcă în revista https://evenimentulistoric.ro

Orașul lui Constantin cel Mare, vestigiu al Imperiului Roman, era cel din urmă depozitar al antichității clasice. Căderea sa, după 1123 de ani de la întemeiere (11 mai 330) a deschis otomanilor calea către apus.

Căderea Constantinopolului devenise iminentă atunci când turcii otomani, veniți din Asia Mică, au traversat Bosforul, au ocupat cea mai mare parte a Peninsulei Balcanice și și-au instalat capitala la Adrianopole, la o zvârlitură de săgeată de capitala Bizanțului.

La jumătatea secolului al XV-lea, rămas cu doar 40.000 de locuitori și o armată de 7000 de soldați plus o garnizoană de 700 de genovezi, lipsit de un hinterland, Constantinopolul nu mai era decât un stat mic în relația cu piețele din Extremul Orient, prin intermediul căruia se aprovizionau cu mătăsuri chinezești genovezii și venețienii.

Asediul otomanilor asupra Constantinopolului începe în aprilie, cu 150.000 de turci în fața zidurilor grecilor.

Foto: Căderea Constantinopolului, manuscris francez din 1455. În stânga, Cornul de Aur. Pe fundal, stânga și dreapta, Bosforul și Marea Marmara—

Basileul Constantin al IX-lea este convins că fortificațiile moștenite din vremea lui Teodosie vor rezista atacului suficient timp până când vor ajunge ajutoarele cerute din Europa.

MAHOMED ARUNCĂ TOATE FORȚELE ÎN LUPTĂ

În fața celor trei rânduri de ziduri, sultanul Mahomed al II-lea aruncă în luptă toată artileria de care dispunea: între 25 și 50 de bombarde grele plus alte câteva sute de dimensiuni mai mici aruncă fără răgaz o ploaie de ghiulele din fier și piatră timp de câteva săptămâni la rând.

Uriașa flotă a sultanului completează asediul dinspre Bosfor și Marmara, ajungând să se infiltreze pe canalul Cornului de Aur.

Pe 22 mai 1453, luna, simbolul Constantinopolului, s-a întunecat într-o eclipsă, amintind despre o profeție mai veche despre sfârșitul orașului.

Pe 26 mai, întreaga cetate a fost acoperită de ceața, fenomen rarisim în acea perioadă a anului. După ridicarea serii, la amurg, „flăcările au învăluit cupola Sfintei Sofia, iar de pe ziduri putea fi văzute lumini strălucind în depărtare, în spatele taberei turcești”.

Unii au spus că acesta a fost Duhul Sfânt părăsind catedrala. Așa cum arată o comunicare științifică din 1993 a Jet Propulsion Laboratory de la Institutul de Tehnologie Aerospațială din California, în realitate a fost vorba de efecte optice ale unei erupții catastrofale a vulcanului Kuwae din Pacific. „Flăcările” au fost doar o reflecție a apusului de soare pe norii de cenușă aflați sus în atmosferă.

În zorii zilei de 29 mai, începe asaltul final. Planul lui Mahomed, de a copleși numeric, din toate părțile, puținii apărători de pe ziduri, reușește. Zeci de mii de otomani însetați de sânge năvălesc în oraș.

Împăratul Constantin al IX-lea moare în Catedrala Sfânta Sofia, cu sabia în mână, în mijlocul ultimilor săi soldați.

Sultanul pătrunde în oraș la puțin timp după amiază. Cronicile vorbesc de 4000 de morți și de atrocități inimaginabile comise de invadatori.

Iată mai jos câteva pasaje grăitoare, din lucrarea istoricului francez Jacuques Heers, Căderea și moartea Constantinopolului, apărută în 2007 la Paris.

UN FES TURCESC PE CAPUL LUI HRISTOS RĂSTIGNIT

„În acea zi (29 mai 1453), în tot orașul, turcii au făcut un măcel printre creștini. Sângele curgea pe pământ ca și cum ar fi plouat și forma adevărate pârâiașe.

Georgios Phrantzes spune că, în unele locuri, pământul era acoperit de cadavre și că nu se mai putea păși pe străzi.”

„Jefuiesc, tâlhăresc, omoară… Iau prizonieri femei, copii, bătrâni, tineri, călugări, bărbați de toate vârstele și de toate condițiile.”

„Luau comori și odoare sfinte, sfârtecau moaște și le aruncau; își etalau pe străzi și apoi în taberele lor, seara, crucifixurile cu Hristos căruia îi puneau pe cap câte un fes roșu de-al lor. Din Sfânta Sofia au făcut mai întâi grajd. Un număr incalculabil de manuscrise prețioase, opere ale autorilor greci sau latini ai antichității, au fost arse sau rupte.”

„Maicile, violate de echipajele de pe galere, erau vândute la licitații… Această gloată formată din toate națiile, aceste bestii dezlănțuite, se aruncau asupra caselor, smulgeau femeile, le târau, le spintecau, le siluiau, le brutalizau într-o sută de moduri în ochii tuturor, la răspântii.”

„Timp de trei zile, a fost și o vânătoare teribilă și un uriaș târg de sclavi… Nici o bătălie, nici o cucerire nu se soldase într-un timp atât de scurt cu atâția prizonieri. Au fost vânduți și revânduți de soldățime, apoi de negustori de toate felurile, despărțiți unii de alții, puși la munci mizerabile până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii musulmane.”

„Mehmet poruncise ca familiile demnitarilor greci să fie condamnate la cea mai dură și mai umilitoare dintre corvezi. Își rezervase fetele cele mai frumoase și cei mai tineri adolescenți și dintre ei a făcut cadoul Pașei din Babilon patruzeci de tineri și patruzeci de fecioare. Alți copii greci au fost trimiși până în Tunis sau Granada.”

„Locuitorii Constantinopolului care au scăpat de masacre și de sclavie au fugit. Nu mai rămăsese decât un oraș în cea mai mare parte devastat și golit de oameni.”

„Căderea Imperiului Bizantin a marcat sfârșitul unei lumi și a distrus moștenirea Romei antice.”

Visul lui Mahomed al II-lea, „de a intra ca stăpân în acest Constantinopol creștin, pe care voia să-l transforme în capitala Islamului”, s-a împlinit.

Cine era Mahomed? „Un tânăr cultivat… prieten al artelor și al literelor… care își masacrase frații mai mici și care, în fiecare război, poruncea să fie tăiați în două cu fierăstrăul sau trași în țeapă comandanții inamici luați prizonieri”.