CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un popor misterios – Khazarii pe teritoriul de azi al României

 

 

 

 

Khazarii de ieri, evreii de azi…

 

O stranie poveste  care sustine colonizarea Daciei de catre imperiul roman cu populatie evreiasca stramutata din Iudeea, a fost mereu lansata de-a lungul timpului  si a fost relansata în anul 2002 de catre Tesu Solomovici în lucrarea „România Iudaica”, lucrare sub forma a doua volume uriase, publicate pe banii Ministerului Culturii din România, deci pe banii contribuabililor români.

De aici decurge ideea ca evreii au o existenta naturala în România dinainte înca de nasterea poporului român.

Ei bine, de aici mai este doar un pas pâna la a spune ca drepturile lor asupra teritoriului României sunt mai vechi decât ale noastre.
 Astfel, am ajuns sa ne învatam istoria de la straini.

Unii unguri ne spun ca nu ne-au gasit aici când s-au asezat în Transilvania si în Câmpia Panoniei, iar unii evrei ne spun ca nici nu ne nascusem, când ei erau stapâni în Dacia ca cetateni romani.

Va vom explica in detaliu cum stau lucrurile…

Teoria ascendentei evreiesti asupra românilor în teritoriilor dacilor (Dacia Traiana sau România Mare de mai târziu) a fost lansata într-o serie de studii ale unor autori evrei înca de la jumatatea secolului al 19-lea si prima jumatate a secolului 20, pentru ca sa revina în forta la începutul mileniului 3, de data aceasta pe banii românilor si fara nici o reactie din partea istoricilor români.

Cu totul alta a fost situatia acum 90 de ani, când Nicolae Iorga îsi prezenta în sedinta Academiei Române lucrarea „Istoria Evreilor în Tarile noastre”, dând replica necesara unor autori precum Johan Kaspar Bluntschli sau Bernard Stambler.

Bluntschli afirmase la 1879, în lucrarea „Statul român si situatia juridica a Evreilor în România” ca:

“Fara îndoiala  ca un numar mare de familii israelite au venit în provincia dunareana Dacia, înca sub domnia vechilor împarati romani. Aceste familii vechi israelite s-au conservat aici si sunt cel putin tot asa de vechi pamântene ca si natiunea româna… Ele formeaza si sâmburele populatiei evreiesti de astazi din România”.

Astfel de fundamentari fara nici un probatoriu decât imaginatia autorilor evrei, s-au dorit lucrari de “rigurozitate stiintifica” ce se publicau la momentele când evreii încercau sa-si consolideze pozitia socio-economica din România, si nu de dragul adevarului stiintific.

“Provincia dunareana Dacia”, despre care scria Bluntschli, era totusi Dacia Traiana, iar împaratul Traian, nu i-a agreat deloc pe evrei în calitate de “colonisti”, punând armata chiar sa îi extermine (cazul celor din insula Cipru).

Scrierea lui Bluntschli a fost, însa, una politica, pusa în slujba evreilor din România, deoarece afirma, în chiar anul 1879, ca familiile evreiesti sunt “cel putin tot asa de vechi pamântene ca natiunea româna”, adica aparea chiar în vremea când evreii, revendicau “împamântenirea” de la tânarul stat român.

Nicolae Iorga, dupa ce enumera toate documentele în care este mentionata prezenta unor evrei pe teritoriul Tarii Românesti si al Moldovei, raspunzând de fapt lucrarii „L’histoire des Israelites roumains et le droit d’intervention” (Paris 1913) a autorului evreu Bernard Stambler, formuleaza urmatoarea concluzie:

“Astfel am ajuns la [anul] 1600, fara a gasi mentiunea unui element evreiesc asezat în partile noastre”.

Adevarul despre aparitia evreilor pe pamânturile românilor a fost totusi scris de adevaratii cercetatori, multi dintre ei chiar evrei.

Este vorba despre autorii istoriei “Imperiului Khazar”, numit si “Regatul Evreiesc”, sau cele “Noua Tarâmuri” ale khazarilor – popor barbar raspândit în Caucaz, pe Volga si pe Don, convertit la mozaism în anul 740, integrat mai apoi ca “evreu” în Ucraina si Polonia, dupa care împins cu ura de catre aceste gazde spre românii din Moldova, ulterior anului 1600.

În limba româna a fost publicata traducerea remarcabilului studiu al lui Arthur Koestler, Al treisprezecelea trib, Khazarii (în 1987 la Roma, de catre editura Nagard, anagramare a numelui Dragan, al finantatorului Iosif Constantin Dragan).

 O lista foarte mare de studii israeliene , dar si din întreaga lume, folosite ca surse de catre evreul Koestler, conduc la o concluzie cutremuratoare: cetatenii actualului stat Israel nu au nici o legatura genetica si rasiala cu evreii de acum doua mii de ani (semiti), autori ai textelor biblice, desi au complotat si revendicat teritoriul Palestinei pentru a înfiinta Israelul, în baza dreptului lor natural asupra vechiului lor stat.

Acesti israelieni îsi trag originea din salbaticii khazari (numiti si askenazi), bautorii de sânge uman, popor fara o cultura scrisa, care împreuna cu rudele lor aliate, hunii, au îngrozit doua continente acum 1.000 de ani, prin sadism si placerea de a ucide.

Unul dintre pionierii cercetarilor privind obârsia khazara a evreimii de astazi este Abraham N. Poliak, profesor de istorie medievala a evreilor la Universitatea din Tel Aviv, subminând astfel legenda “poporului ales”, afirma A. Koestler, prin cele doua studii ale sale în limba ebraica: Convertirea khazarilor la iudaism (1941 editura Zion, Ierusalim) si Khazaria – istorja unui regat evreiesti în Europa (1951 editura Mossad Bialik, Tel Aviv).

În introducerea lucrarii sale, A. Poliak scrie ca “Realitatile impun un nou mod de abordare, atât a problemei relatiilor dintre evreimea khazara si celelalte colectivitati evreiesti, cât si a întrebarii cât de departe putem merge în considerarea acestei evreimi khazare drept nucleu al marii comunitati evreiesti din Europa orientala [cu principal debuseu România – n.n.].

Descendentii acesteia – cei care au ramas pe loc, cei care au emigrat în Statele Unite si în alte tari, precum si cei care s-au dus în Israel – formeaza astazi marea majoritate a evreimii mondiale.”

La rândul sau Koestler adauga:

“Marea majoritate a evreilor care au supravietuit în lumea contemporana sunt de origine est-europeana, si deci, probabil, mai ales khazara…, stramosii lor veneau nu de pe malurile Iordanului, ci de pe ale Volgai, nu din Canaan, ci din Caucaz. Deci din punct de vedere genetic, ei se înrudesc mai de aproape cu triburile hunilor, ungurilor si maghiarilor decât cu semintiile lui Abraham, Isaac si Iacob.”

Înainte de a arata pe scurt istoria acestor barbari travestiti în popor biblic, khazarii, vom arata temerile autorilor evrei, privind propriile lor dezvaluiri, acelea ca “evreii nu sunt evrei”.

“Sunt constient de primejdia ca lucrarea mea sa fie interpretata – scrie A. Koestler, de origine evreu khazar – ca o negare a dreptului la existenta a statului Israel. Dar acest drept nu se bazeaza pe originile ipotetice ale poporului evreu si nici pe legamântul mitologic al lui Abraham (si al lui Iacob) cu Dumnezeu; el se întemeiaza pe dreptul international, adica pe hotarârea luata de Natiunile Unite în 1947?.

Îl întelegem pe Koestler, ca trebuie sa se apere în fata conationalilor sai, dar noi trebuie sa ne amintim ca hotarârea luata de Natiunile Unite se bazeaza pe santajul baronului bancher evreu Rothschild asupra Marii Britanii, ca “evreii sa îsi primeasca patria înapoi”, adica pamânturile Palestinei.

Neexistând, însa, nici o justificare a prezentei actualei rase de evrei (khazari) pe teritoriul de astazi al Israelului, Koestler insista cu justificari fabricate la întâmplare si noroc:

“Oricare ar fi originile rasiale ale cetatenilor Israelului [adica cele khazare – n.n.] si oricare ar fi iluziile nutrite de ei în aceasta privinta [ca ar fi urmasi ai poporului biblic – n.n.], statul lor exista de jure si de facto [?]… împartirea Palestinei a fost rezultatul unui secol de imigratie pasnica si eforturi de pionierat ale evreilor, ceea ce ofera justificarea etica pentru existenta legala a statului Israel. Daca cromozomii populatiei sale contine gene de origine khazara… e un lucru irelevant si nu poate afecta dreptul Israelului la existenta”.

Noi credem ca dimpotriva, nu numai ca NU justifica dreptul la existenta moderna a unui stat evreu, dar astfel de studii, cu reala baza stiintifica, darâma chiar si orice pretentie (a la Tesu Solomovici) de ascendenta a evreilor de azi asupra teritoriilor românesti.

“Paradoxul” descoperit de aceste cercetari stiintifice, este acela ca nu urmasii vechilor evrei semiti (ai celor 12 triburi biblice) sunt cei pe care astazi, sub identitate evreiasca, îi regasim ca cei mai mari conspiratori la adresa tuturor celorlalte popoare, ci un popor asiatic razboinic, violent si rapace, înrudit cu hunii (si, într-o mai mica masura, chiar cu turcii), anume khazarii sau askenazii, care în anul 740 dupa Hristos au trecut la religia evreiasca, mozaismul, deoarece le satisfacea instinctele primitive, criminale si de jaf.

Evreii khazari sau askenazi, turcomani din stepele Asiei, sunt astazi proprietarii marilor afaceri din întreaga lume, a marilor finante, ei conduc organismele mondialiste si oligarhice ale lumii occidentale, sub identitate evreiasca.

La apogeul puterii lor medievale, khazarii aveau sub control circa treizeci de natiuni si triburi diferite, stabilite pe teritorii întinse între Muntii Caucaz, Marea Aral, Muntii Ural si stepele ucrainene. Îi aveau supusi pe bulgari, burtasi, ghuzi, maghiari, coloniile gotice si grecesti din Crimeea, triburile slave de la nord-vest, iar armatele khazare faceau expeditii de jaf în Gruzia, în Armenia si în Califatul Arab.

Pâna în secolul IX khazarii nu aveau rivali în regiunile de la nord de Marea Neagra si Marea Caspica (denumita în epoca Marea Khazara), fiind stapânii supremi vreme de peste un secol si jumatate si astupând poarta Uralo-Caspica de trecere din Asia în Europa.

Un cronicar arab îi descrie ca având fetele albe, cu parul mai ales rosu, fluturându-le în vânt, iar trupurile le erau marunte si firea rece.

În schimb, o cronica georgiana îi identifica pe khazari cu armatele lui Gog si Magog, salbatici, cu fete hidoase si deprinderi de fiare salbatice, “care beau sânge de om”.

Privitor la semnificatia denumirii de “khazar”, cercetatorii amintesc despre unele presupuse derivate moderne ale cuvântului: cuvântul rusesc “cazac”; cuvântul maghiar “huzar” (ambele desemnând un calaret cu înfatisare razboinica); sau cuvântul german “ketzer”, însemnând eretic, adica evreu. (Nu trebuie facuta totusi confuzia etnica între khazari si cazaci, chiar daca este posibila o apropiere istorica între acestia.)

Cronica lui Priscus afirma aparitia khazarilor pe scena europeana pe la mijlocul secolului al V-lea ca popor dominat de huni. Totodata, împreuna cu maghiarii si alte triburi, khazarii pot fi socotiti un vlastar târziu al hoardei hune a lui Atila. Khazarii s-au aflat, într-adevar, sub tutela hunilor, apoi sub cea a turcilor. Dupa declinul turcilor la mijlocul veacului al VII-lea le-a venit lor rândul sa stapâneasca “Regatul de miazanoapte”, cum îl numeau persanii si bizantinii.

La anul 627 Statul Persan a fost definitiv învins de catre împaratul bizantin Heracliu, aflat în alianta cu hoarda khazarilor condusa de regele lor, Ziebel, care a contribuit la campanie cu peste 40.000 de calareti. Pentru a obtine aceasta alianta, fiica împaratului Heracliu, Evdochia, i-a fost fagaduita de sotie regelui khazar.

Un nou triunghi al puterii se nascuse în Asia: Califatul Arab (de religie islamica sau mahomedana), Imperiul Roman de Rasarit (sau Bizantin, de religie crestin-ortodoxa) si Regatul Khazar (care era în cautarea unei identitati religioase personale), în primii douazeci de ani de la fuga profetului Mahomed la Medina în anul 622, musulmanii arabi izbutisera deja sa cucereasca Persia, Siria, Mesopotamia, Egiptul si sa încercuiasca centrul Imperiului Roman de Rasarit (Turcia de astazi).

Pentru înconjurarea Imperiului Bizantin, Caucazul khazar reprezenta însa o piedica. Ca urmare a avut loc serie de batalii interminabile între arabi si khazari, din care victoriosi ieseau de regula khazarii care, la un moment dat, în anul 730 au cotropit Gruzia si Armenia si au înaintat pâna dincolo de jumatatea drumului spre Damasc, capitala Califatului Arab. O armata musulmana proaspat ridicata a stavilit însa hoarda khazara si a alungat-o înapoi, peste munti, spre casa.

Decizia khazarilor de a se converti la religia evreiasca, mozaismul, a avut un caracter politic, scopul principal fiind acela al unei identitati religioase diferite de cea a romanilor crestini si a arabilor musulmani, principalii lor concurenti, carora le era astfel stopata capacitatea de asimilare cultuala si apoi culturala.

În alta ordine de idei, mozaismul, promitând adeptilor sai stapânirea tuturor popoarelor lumii, convenea de minune unui neam razboinic si sângeros precum khazarii.

O cronica araba nota: “Regele khazarilor se facuse evreu înca sub Califatul lui Harun al Rasid (anii 786-809)”.

Aproape concomitent cu convertirea lor, khazarii au adoptat si alfabetul ebraic.

Peste 300 de ani însa, statul khazar a început sa decada, decaderea sa fiind marcata de repetatele izbucniri ale unui sionism mesianic, cu falsi mesia, precum David El-Roy, eroul unui roman de Benjamin Disraeli, ce au condus campanii donchihotesti pentru “recucerirea Ierusalimului”. În anul 1141 un evreu khazar sionist, pe nume Iehuda Halevi, în celebra sa carte, KUZARII, sustinea ideea ca “natiunea evreiasca” este singurul mediator între Dumnezeu si restul omenirii, dar ca la sfârsitul istoriei toate popoarele vor fi supuse iudaismului.

Aparitia vikingilor rhusi (stramosii rusilor) pe scena istoriei a cauzat decaderea finala a khazarilor. Rhusii efectuau campanii violente de prada, ceea ce i-a obligat pe khazari sa se apropie mai mult de supusii lor maghiari, pe care i-au asezat strategic peste malul apusean al Donului, ca tampon la navalirile rhusilor.

Schema a functionat vreme de aproape un secol, timp în care relatiile dintre maghiari si khazari s-au strâns tot mai mult, culminând cu doua evenimente ce au influentat profund natiunea maghiara.

A fost înfiintata prima dinastie maghiara, khazarii instalându-l ca rege pe Arpad, peste cele 7 hoarde maghiare, iar mai multe triburi khazare s-au contopit cu maghiarii, modificând astfel caracterul etnic al acestora. Pentru ca s-au dovedit “mai vrednici în razboaie” maghiarii le-au încredintat conducerea militara a statului lor celor trei triburi khazare care s-au unit cu ei. Pâna la mijlocul secolului X, în Ungaria se vorbeau atât maghiara, cât si khazara, ceea ce face ca în maghiara de astazi sa existe peste 200 de cuvinte de origine khazara.

Rhusii au reusit în cele din urma sa distruga regatul khazar la sfârsitul secolului al X-lea, pentru ca apoi, la mijlocul secolului al XIII-lea, khazarii sa cada victime ale marii invazii mongole declansate de Ginghis Han. Hoarda de Aur a acestuia si-a stabilit centrul imperiului chiar pe teritoriul khazar.

“Dar înainte si dupa ridicarea mongolilor, khazarii au trimis multe lastare si ramificatii în tarile slave nesubjugate, în cele din urma contribuind la faurirea marilor centre evreiesti din Europa rasariteana” (S.W. Baron, A social and Religious History of Jews). Într-adevar, disparitia natiunii khazare din habitatul sau istoric este concomitenta cu aparitia celor mai mari concentrari de evrei dinspre nord.

Exodul evreilor khazari spre Tarile Românesti sau spre centrul Europei a fost precedat de întemeierea coloniilor si asezarilor khazare în diferite parti ale Ucrainei si Rusiei meridionale. Astfel, la Kiev a continuat sa existe o mare comunitate evreiasca si dupa cucerirea orasului de la khazari de catre neamul rhus.

De aceea, în Ucraina si Polonia sunt numeroase toponime derivate de la “khazar” sau “jid” (evreu): Jidovo, Kozarzewek, Kozara, Kozarzow, Jidovska Voia, Zydaticze etc.

O situatie mai speciala au avut evreii khazari din Ungaria. Ultima rezistenta khazara în Ungaria a avut loc în secolul X, când sfântul Stefan a îmbratisat credinta romano-catolica si l-a învins pe khazarul Gyula, razvratit si “trufas în credinta lui, care nu voia în ruptul capului sa se crestineze”.

În anul 1222 regele maghiar Andras II a emis, la presiunea supusilor sai, “Bula de aur”, prin care evreilor li se interzicea sa fie sefi, perceptori sau controlori ai monopolului regal al sarii, ceea ce înseamna ca pâna la emiterea edictului, evreii din Ungaria detineau aceste importante pozitii, fapt confirmat si de pozitia de custode al veniturilor curtii regale, detinuta de contele Teka, evreu khazar.

Prin urmare, exodul evreilor khazari a facut ca, practic, Tarile Românesti (mai ales Moldova) sa se afle dupa secolul al XIII-lea înconjurate de catre o populatie evreiasca nestatornica, asezata vremelnic în Rusia, Polonia, Ucraina si Ungaria.

Focarul propriu-zis al evreimii rasaritene a fost însa Polonia, aici nascându-se idisul, limbajul popular al evreilor pâna la al II-lea Razboi mondial (înca vorbit în S.U.A. si Rusia), amalgam de ebraica, germana medio-rasariteana si elemente slavone.

Explicatia consta în faptul ca, din punct de vedere cultural si social, în Polonia medievala elementul dominant l-au constituit germanii, populatie imigranta superioara evreilor khazari si mai influenta din punct de vedere economic si intelectual.

În concluziile sale, A. Koestler (autor evreu khazar) afirma ca, din punct de vedere etnic, triburile semite de pe malurile Iordanului (“adevaratii evrei”) sunt total deosebite de triburile turco-khazare de pe Volga (care formeaza evreimea de astazi), “Dar în acelasi timp religia lor exclusivista genereaza tendinta de a se strânge laolalta si de a refuza contactele cu exteriorul, de a-si stabili propriile comunitati cu propriile lor lacasuri de rugaciune, cu scolile lor, cu cartierele lor de locuit si cu ghetourile (initial impuse de ei însisi, nu din afara) în orice oras sau tara în care se stabileau…

Religia mozaica – spre deosebire de crestinism, budism sau mahomedanism – implica apartenenta la o natiune istorica, la o rasa aleasa. Toate sarbatorile [religioase] evreiesti comemoreaza evenimente din istoria lor nationala: exodul din Egipt, revolta maccabeilor, moartea asupritorului Haman, distrugerea Templului.

Vechiul Testament este mai întâi si întâi naratiunea istoriei unei natiuni…, crezul ei este mai degraba tribal decât universal. Toate rugaciunile si toate riturile practicate proclama apartenenta la o rasa straveche, ceea ce în mod automat îl separa pe evreu de trecutul rasial si istoric al poporului în sânul caruia traieste.

Credinta mozaica, asa cum dovedesc doua mii de ani de istorie tragica, determina auto-segregatia pe plan national si social. Ea îl izoleaza pe evreu si îndeamna la izolarea lui de catre ceilalti. Ea creeaza în mod automat ghetourile fizice si culturale.

Ea îi transforma pe evreii din diaspora într-o pseudo-natiune…; aceasta pseudo-natiune este vag unita printr-un sistem de credinte traditionale întemeiate pe premise rasiale si istorice…”

A. Koestler evita sa spuna direct adevarul: “pseudo-natiunea” evreiasca s-a constituit într-o retea mondiala oligarhica cu scopul precis conturat de a controla si stapâni întreaga omenire.

Pâna la anul 1600, Nicolae Iorga nu gasise nici o mentiune de element evreiesc asezat durabil “în partile noastre”, iar cea mai mare parte a evreilor care s-au stabilit în Tarile Române, cu precadere în Moldova, provin din evreii khazari, veniti dinspre Polonia si Rusia.

Aparitia primilor evrei în Moldova se leaga de rascoala de dezrobire economica a cazacilor poloni din anul 1648.

Latifundiarii polonezi si lituanienii cedasera treptat evreilor khazari întreaga activitate de administratori si încasatori de impozite, acestia devenind astfel exponentii exploatarii celei mai nemiloase.

Rascoala cazacilor a aruncat însa în Moldova o mare parte dintre exploatatorii evrei, ca arendasi si camatari, cum a aflat-o, la Iasi, un calator sirian (Paul din Alep) din gura unuia dintre fugarii evrei, Iancal, scapat de masacrul declansat de cazaci.

 – http://www.scritub.com/istorie/KHAZARII-AL-TREISPREZECELEA-TR5513241522.php
  – „Dosare secrete” privind razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii

http://issuu.com/catalintrandafir/docs/dosare-secrete-privind-razboiul-nevazut-al-evreilo

– http://ro.scribd.com/doc/191300846/DOSARE-SECRETE

 

 

 

 

 

 

 

17/11/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

A fost Eminescu antisemit ?

Mihai Eminescu despre evrei („Curierul de Iaşi” – 1876) 
 

 
 
4649-324503-eminescu_2d6f7d1ad8„Popor tolerant, românii au primit să se aşeze pe pământul ţării lor, în istorie, diferite neamuri. Oricine a venit din cele patru zări a fost binevenit pe pământul românesc. Niciodată noi, românii, nu am practicat discriminarea rasială sau religioasă faţă de ceilalţi.

Străinii aşezaţi la noi şi-au construit aşezări durabile, şi-au înălţat lăcaşuri religioase unde să se închine dumnezeului lor, au trăit în pace/prietenie cu poporul cel vechi.

Sunt „n” exemple ce dovedesc toleranţa, mai mult decât atât, omenia poporului român faţă de străinii ce s-au aşezat la noi.

O situaţie aparte au avut-o românii din Transilvania şi Banat, cărora, după cucerirea maghiară (secolele XII – XIII), li s-a impus cu brutalitate un regim de discriminare etnică, socială şi confesională, cel mai lung din istorie (aproape o mie de ani).

Aşadar, în pământurile româneşti intracarpatice, noi veniţii (ungurii, secuii, germanii) nu s-au mulţumit că au luat în stăpânire ţara românilor, ci au transformat pe băştinaşi în robi.

Spaţiul românesc extracarpatic, însă, a fost încă de la întemeierea statelor româneşti (secolul al XIV-lea) un spaţiu de imigrare. S-au aşezat la noi, în timp, armeni, greci, ucraineni, bulgari, polonezi, cehi, slovaci, tătari etc., care o dată nu s-au plâns că nu au drepturi şi libertate sau că românii sunt intoleranţi.

Între toate etniile ce s-au aşezat la noi evreii constituie un caz aparte. Foarte puţini în evul mediu, rarisimi chiar[1], evreii au început să emigreze din alte ţinuturi ale Europei spre spaţiul românesc după cele trei împărţiri ale Poloniei de către Rusia, Austria şi Prusia (1772; 1793; 1795) şi, îndeosebi, după tratatul de pace de la Adrianopol (1829), când Turcia, înfrântă în războiul cu Rusia (1828 – 1829), este nevoită să renunţe la monopolul comercial-economic asupra statelor româneşti extracarpatice.

Numărul evreilor va creşte, de asemenea, în partea de Nord-Vest a Moldovei, după ce, la 1775, Austria anexează acest teritoriu[2], ocupaţia lor favorită fiind „cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere”[3].

Generalul austriac Euzenberg, pe la 1781, nota într-un raport că evreii sunt „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”[4]. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, numărul evreilor imigraţi, în primul rând în Moldova, va creşte.

Pe la 1816, persecutaţi cu brutalitate în Rusia, circa 20.000 de evrei forţează graniţa Moldovei, deşi domnul Scarlat Callimachi (1812 – 1819) încearcă să-i oprească. Nu-i va opri nici domnul ţării, şi nici altcineva, căci instalarea masivă a evreilor în spaţiul românesc extracarpatic făcea parte dintr-un plan.

Aşezarea evreilor în spaţiul românesc, în deceniile ce au urmat anului 1829, a luat un caracter de masă.

A fost vorba, în realitate, de o adevărată invazie, „lentă şi tenace”[5], şi care urmărea scopuri perfide, antiromâneşti, după cum susţinea Vasile Alecsandri, la 7 octombrie 1879, într-o şedinţă a Senatului României, noii veniţi urmărind nimic altceva decât „să devină proprietari ai pământului acestui popor, iar din vechii stăpâni ai României să facă nişte sclavi”[6].

Întru atingerea acestui obiectiv, evreii veniţi în România au declanşat şi susţinut o campanie de lungă durată împotriva românilor, acuzaţi cu totul pe nedrept de persecuţii rasiale, adevărate pogromuri împotriva lor !

Calomniile împrăştiate deliberat în toată lumea de către evrei împotriva românilor aveau ca scop exercitarea de presiuni (după 1866) asupra tânărului stat român.

Rezultatul va fi că guvernanţii români ai timpului vor fi nevoiţi să „legitimeze prezenţa în România a acestor invadatori”[7], care, nefiind deloc mulţumiţi cu cele ce obţinuseră, voiau mai mult: drepturi egale ca oricare cetăţean român[8], pentru a duce la îndeplinire nestingheriţi, cu ajutorul Ocultei mondiale, proiectul „Israel în România”[9].

Acest proiect malefic, cu intenţia de genocid împotriva poporului român, urmărea constituirea unui stat evreiesc pe teritoriul României, fapt ce-l va face pe Vasile Alecsandri să declare despre acest proiect, în acelaşi discurs în Senatul României, că este unul „fără de seamă în analele istoriei lumii”[10].

Din această perspectivă evreii urmăresc culpabilizarea poporului român ca popor antisemit încă de la geneză, de la constituirea statelor româneşti medievale, care, chipurile, au luat „măsuri juridice antisemite”[11].

În consecinţă, Radu Ioanid îi acuză de „antisemitism” (sic!) pe unii dintre marii domni ai noştri ca Ştefăniţă cel Viteaz (1517 – 1527), Alexandru Lăpuşneanu (1552 – 1561; 1564 – 1568), Aron Tiranul (1592 – 1595), Mihai Viteazul (1593 – 1601)[12].

Dacă ar fi să-l credem pe Radu Ioanid (nu-l credem cu niciun chip), întreaga istorie a românilor nu ar fi avut altă menire decât să-i combată pe evrei.

Dăm câteva exemple de rea credinţă desăvârşită în a analiza istoria noastră în ultimele trei secole: „atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite”;

„În secolul al XIX-lea, legislaţia română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice şi religioase…”[13].

Nu stărui asupra „opiniilor” lui Radu Ioanid cu privire la secolul al XIX-lea în istoria românilor, care este apreciat doar ca o lungă „discriminare antisemită”[14]; la atât şi nimic altceva se reduce istoria noastră în veacul al XIX-lea!!!În această atmosferă viciată de colportarea de minciuni şi calomnii la adresa românilor, cu care evreii din România împânzeau Occidentul, îşi va scrie seria de articole, cu privire la chestiunea evreilor, poetul naţional Mihai Eminescu.

Ne oprim, deocamdată, doar la două dintre acestea, care au apărut în „Curierul de Iaşi” la 1876 şi, respectiv, începutul anului 1877.Primul articol scris de Mihai Eminescu despre problema evreiască în România a fost publicat la 5 decembrie 1876 în „Curierul de Iaşi”, având un titlu dat de editor: Iarăşi evreii (Timpul reproduce…)[15].

Aşa, faţă de intenţia pe care Alianţa Universală a israeliţilor o avea, ca într-o Conferinţă europeană să se solicite, printre altele, ca „evreii din România să aibă partea lor de beneficii…”[16], Eminescu adoptă o poziţie tranşantă, vehementă, respingând ca obraznice, nefondate pe nimic pretenţiile respectivei Alianţe.Eminescu notează că, de-a lungul istoriei, în urma celor mai mari sacrificii ale omenirii, cei care au profitat de acestea, fără să facă sau să rişte nimic, au fost evreii.

„Cum aşa?”, se întreba şi întreba cititorul Eminescu, Rusia şi-a pus în mişcare sute de mii de „suflete”[17], Serbia şi-a sacrificat elita neamului, iar România cheltuieşte pe zi „250.000 de lei noi”[18], pentru ca din sfânta sudoare a ţăranului român, „a celui sârbesc, a oierului muntenegrean, a rusului”[19] să beneficieze în mod egal evreii?

Ei, evreii, se indigna Mihai Eminescu, vor egalitate perfectă cu popoarele vechi ce „s-au sacrificat”[20], ei care, printr-o presă mincinoasă şi făţarnică, au fost „contra creştinilor”[21], batjocorind pe români, pe sârbi, pe ruşi, pe care îi numeau „semibarbari şi semiasiaţi”[22].

Drepturile sunt pentru cei ce s-au jertfit pentru pământul patriei lor, cine „nu-şi varsă sângele pentru petecul său de pământ strămoşesc…”, consemna Eminescu, „…poate să precupeţească înainte chibrituri şi vax”[23], dar să ne lase în pace.Pentru România, nota Mihai Eminescu, impunerea de către străini a egalităţii evreilor cu poporul cel vechi („egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi”[24]) este o chestiune de supravieţuire sau de moarte.

Ca nou veniţi în ţară, evreii solicită egalitatea în drepturi cu băştinaşii („drepturile… civile şi publice”[25]), dar prin această egalitate evreii nu urmăresc „decât dreptul de-a exploata poporul nostru de bună voie”[26].

Nimic nu are mai mare importanţă, continua Eminescu, când e vorba de existenţa poporului nostru, iar înjurăturile presei jidoveşti sau conspiraţiile alianţei universale nu ne intimidează, căci vom şti totdeauna de a le arăta „lungul nasului”[27].

În fond, evreii, cu mijloace ascunse, vor să ne domine la noi în ţară, îşi informa Eminescu cititorii, ajutându-i în această direcţie tocmai istorica noastră toleranţă.Dacă domnii evrei se simt discriminaţi în România, conchidea Eminescu, ceea ce nici vorbă să fie cazul, au alternativa, dacă „li-e numaidecât după drepturi egale”[28], „de a merge cu drumul de fier”[29] în Austria, Germania, Italia, Franţa „ca să se bucure de toate drepturile posibile”[30]. Desigur, sunt şi evrei care „merită egala îndreptăţire”[31], dar numărul acestor „folositori” ţării e prea mic ca să „dăm drepturi depline sutelor de mii de venetici neproductivi care, la urma urmelor, trăiesc pe urma muncii şi vieţii poporului nostru”.

Înainte de acest prim material scris de Mihai Eminescu, cu privire la problema evreilor, este bine să notăm că, pe 25 august 1876, tânărul poet publica, tot în „Curierul de Iaşi”, o scurtă notă intitulată Sămânţa jidovească din Cernăuţi. Cu acest prilej, Eminescu punea la punct pe un oarecare Carol Emil Franzos ce publicase, în „Noua Presă Liberă”, un foileton despre realităţile din Nordul Moldovei, Bucovina şi Galiţia, pe care le aprecia extrem de critic ca aparţinând de „Semi-Asia”[32].

Eminescu reproşa domnului respectiv că, neştiind nimic despre poporul cel vechi din aceste locuri, necunoscându-i limba, cultura, tradiţiile, şi în baza impresiilor adunate din „Colomeia, Sadagura, Podul-Iloaiei”[33] de la evreii trăitori acolo, el şi-a extins judecăţile de valoare şi asupra românilor. Din acest motiv, Eminescu sancţionează poziţia individului în cauză, apreciat drept un „tânăr şi gros”[34] colaborator de la „Noua Presă Liberă”, ca fiind una mârşavă şi obraznică, căci batjocoreşte toate neamurile ce „n-au plecare de-a se săruta cu jidanii”[35].

Pentru a scrie veridic despre români, susţinea Mihai Eminescu, trebuie să le cunoşti limba, să trăieşti lângă/cu ei, doar aşa se poate da „o icoană fidelă despre cultura unor popoare”[36]. Doar cunoaşterea „limbii jidoveşti”, a mediului comunităţilor evreieşti din această regiune este cu totul insuficient şi nefolositor, neputând servi, concluziona cu ironie Eminescu, „decât pentru a te introduce în universităţile din Tîrgu-Cucului”[37].

La începutul anului 1877, pe 9 ianuarie, Mihai Eminescu revine asupra chestiunii evreilor din România cu un articol consistent, Evreii şi Conferinţa, publicat tot în „Curierul de Iaşi”, în care abordează acelaşi subiect ca şi în articolul de la sfârşitul anului 1876.

Subliniem că, şi în acest material, Eminescu îşi manifestă regretul faţă de acei evrei, „relativ puţini”[38], care „s-au identificat cu această ţară”[39] şi care ar merita o cu totul altă soartă.

Dar, pentru că „evreii sunt o armie economică” unită împotriva a tot ceea ce nu este din neamul lor, iar când această armie se apropie de noi, ea trebuie combătută fără a mai lua în seamă „pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie”[40].

Eminescu este tranşant în a aprecia că evreii, de oriunde aiurea, îşi dobândesc drepturile fără muncă, cât şi fără sacrificii, spre deosebire de alte popoare la care „drepturile publice şi private”[41]au fost rezultatul unei munci fără preget, precum şi a unor sacrificii deosebit de mari. În istorie, sublinia Mihai Eminescu, evreii n-au avut altă preocupare decât „traficarea muncii străine”, iar de stabilit s-au stabilit doar în acele ţări în care „s-a încuibat corupţia”[42].

Deşi munca asiduă „e singura creatoare a tuturor drepturilor”[43], evreul dispreţuieşte munca şi „precupeţeşte lucrul străin”[44].

Creşterea numărului de evrei în România, Eminescu o pune şi sub semnul importului de civilizaţie occidentală în societatea românească, românii ignorând cu desăvârşire că, pentru a deveni funcţionale „toate formele de cultură occidentală”, ar fi fost necesară o „muncă echivalentă”[45]făcută de oameni competenţi spre a dirija sistemul implantat, nu nişte indivizi fără de nici o ştiinţă de carte.

Pe Eminescu îl exaspera faptul că evreii veniţi recent în România se plâng pretutindeni că nu au drepturi, minţind în străinătate că sunt persecutaţi. Ei bine, nota poetul, dacă în Rusia, Austro-Ungaria, Turcia evreii au toate drepturile „posibile şi imposibile”[46], de ce vin în România unde ştiu că vor fi cel mult „suferiţi”.

De altfel, scăpată recent de stăpâni, accentua Eminescu, România, sătulă de aceştia, cu niciun chip nu voieşte stăpâni evrei!În continuare Mihai Eminescu nota că drepturile unei naţii se dobândesc în timp, iar istoria e plină de sacrificiile poporului român, de munca acestuia spre a ieşi la libertate. În această veche şi mare luptă a poporului român, evreii nu au fost prezenţi sub nicio formă.

Iată de ce ei nu pot să aibă aceleaşi drepturi cu românii, susţine Mihai Eminescu, căci niciunul dintre evrei n-a trudit pentru ca neamul românesc să-şi aibă „un loc la soare”[47]…Aşadar, pentru Mihai Eminescu, singurul şi cel mai important factor de legitimare a drepturilor civile îl constituie Istoria, cu munca şi sacrificiile constante făcute de poporul cel vechi, românii.

Noii veniţi, dacă-s cinstiţi, muncesc şi se integrează societăţii, se achită de toate obligaţiile datorate la stat, au aceleaşi drepturi ca şi românii.

Dar dacă nu muncesc, se ocupă doar cu negoţul de băuturi spirtoase falsificate care sunt „stricăcioase sănătăţii”, guvernul este obligat să adopte măsuri legale împotriva acestora, interzicându-le comercializarea respectivelor băuturi otrăvitoare la sate.

Interdicţia ca evreii să mai vândă băuturi otrăvitoare la sate, restricţiile impuse de guvernul român în această direcţie au declanşat o extraordinară campanie antiromânească a lobby-ului evreiesc în Occident.

Aşa, doar pentru că evreilor li se interzice crâşmăritul la sate (ocupaţia lor favorită după ce s-au aşezat în spaţiul românesc), România este acuzată de antisemitism feroce, de adevărate pogromuri evreieşti[48].

De altfel, accentua Mihai Eminescu, colportarea minciunilor/calomniilor pe seama românilor este uşurată de faptul că evreii au sub control „presa europeană”[49].În viziunea lui Eminescu, grav nu-i faptul că evreii controlează presa europeană, ci în ce scop folosesc ei această extraordinară putere.

Aşa, după Mihai Eminescu, evreii exercitând un adevărat monopol asupra mass-mediei din Occident, ei nu urmăresc „luminarea”[50] publicului, ci propagă „ura între clase şi popoare”[51], introducând „uşurinţa pariziană”[52] şi ura în „relaţiile sociale”[53].

În Austro-Ungaria, credea Mihai Eminescu, evreii asmuţă (poetul foloseşte cuvântul „sumuţă”) un neam împotriva altuia, în Germania ridică o confesie religioasă împotriva alteia, „ginte contra ginte”[54].

Patronii de la Pester Lloyd care „sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaşi care prin „Neue Freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor”[55]. Oriunde s-ar afla, evreii au fost totdeauna de partea stăpânilor (a celui „tare”), „niciodată cu cel apăsat şi se unesc cu acela (cel puternic – n. ns. – G. M.) întru traficarea şi exploatarea puterilor pozitive ale poporului”[56].

Faţă de acuzele de antisemitism aduse românilor, acuze cu care evreii la acea vreme umpleau Europa, ca un foarte bun cunoscător al trecutului românesc, Eminescu nu spune în articolul pe care îl analizăm decât adevărul: „Prigoniţi n-au fost la noi evreii niciodată. Restricţii juridice (ceea ce e cu totul altceva decât antisemitism – n. ns. – G. M.) au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei veniţi din Polonia libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, care de pe la 1560 au început să ne calce tratatele, nu l-au avut niciodată…

Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată de contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimeni nicicând, şi de la care, când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieci, deşi sunt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.”[57].

După această clarificare, concluzia lui Mihai Eminescu este fără echivoc: fiindcă nu muncesc nicăieri, evreii „nu merită drepturi”, iar comerţul care li-e specific neamului lor şi pe care îl practică nu înseamnă deloc muncă, iar el pretutindeni nu cere decât „libertatea traficului”[58]. Evreul tocmai din acest specific economic al său e „veşinic consumator, niciodată producător”[59], excepţiile sunt extrem de rare.

Venirea în număr mare a evreilor în România, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, aşezarea lor pe pământul românesc a fost înlesnită, în opinia lui Mihai Eminescu, îndeosebi după constituirea statului românesc modern şi reformele efectuate de acesta „în sens liberal”[60], care „au ajutat înmulţirea furnicarilor”[61].

În absenţa muncii reale, adevărate şi productive, „libertăţile nu sânt decât tot atâtea forme de nelibertăţi”[62], iar omul cu adevărat liber nu este decât acela „ce trăieşte din munca productivă a mâinilor sale”[63]. În contrast cu acest postulat, sublinia Eminescu, în România, unde domneşte o crasă incultură (doar „forma goală a culturii”), ţară a „reputaţiilor uzurpate, a jurnaliştilor fără carte…, a profesorilor fără elevi”[64], numaidecât trebuia şi evreii să fie aidoma, în superficialitatea muncii, cu „generaţia actuală din România, călărind fraze umanitare şi egalitare pe care le-au învăţat de la noi, să ceară drepturi egale cu noi”[65].

Desigur, marea minte a lui Mihai Eminescu era cu totul străină de ura de rasă faţă de oricare popor. O spune chiar el în articolul pe care îl analizăm, subliniind că doar pentru conservarea neamului românesc este de acord cu măsuri cu caracter restrictiv împotriva evreilor nu de multă vreme aşezaţi la noi în ţară.În trecut, pe vremea domniilor fanariote, accentua Mihai Eminescu, neluându-se măsuri de prevedere faţă de asaltul social a acestora, vechea noastră aristocraţie a fost lichidată. Faptul a fost posibil prin metisarea elitei neamului românesc cu „stârpitura grecului modern”[66] tarat de toate viciile posibile[67].

Ciocoii, luând de aliaţi pe evrei, au îndepărtat din fruntea statului vechea boierime românească. Evreii controlând sistemul arendăşiei la noi în ţară, guvernul a luat măsuri ca ei să nu poată, pe căi legale, ajunge proprietari asupra pământului, caz în care întreg patrimoniul nostru naţional ar încăpea pe mâinile lor.

Eminescu, nefiind cu nici un chip xenofob, aprecia că nu faptul că evreii „ar acapara toată proprietatea”[68], dacă ar avea aceleaşi drepturi civile ca şi poporul cel vechi, reprezintă pericolul cel mare, ci faptul că aceiaşi evrei „nu sânt – nu pot fi români(subl. aut.)”[69].

Există un specific evreiesc, la evreii din Europa, sublinia Mihai Eminescu, anume, în orice ţară ar trăi, din cauza unui accentuat „simţământ de rasă”[70], acesta predomină faţă de „iubirea pentru naţia în mijlocul în care trăiesc”[71].

Întru susţinerea punctului său de vedere, Eminescu aduce exemplul constituirii „Alianţei Israelite Universale”, care este „curat ebraică” şi „mincinoasă”, şi care „pretinde că, fiind evreii pretutindeni oprimaţi”, are ca scop să-i „scape de opresiune”[72].

Ajuns aici, poetul naţional se întreba, deloc retoric, desigur, cât de mult sunt asupriţi/oprimaţi evreii în România, tot el dând un răspuns fără echivoc, în acord cu realitatea istorică: împotriva evreilor din România „nu există opresiune, nu există persecuţie…”[73].

Astfel, argumenta Mihai Eminescu, în România comerţul şi capitalul sunt în mâinile evreilor, „proprietatea funciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor”[74], tot ei controlează „arenzile de moşii în Moldova”, ei au monopolul negoţului de import şi export, ei exercită controlul la „tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase”[75], ei au monopolul pe „toate arterele vieţii economice care se bazează pe speculă”[76].

În ciuda acestor evidenţe, evreii se plâng pretutindeni că în România nu au drepturi şi sunt persecutaţi, probând o atitudine duşmănoasă faţă de ţara care i-a primit, ponegrind-o pretutindeni, colportând în gura mare pe seama ei calomnii, minciuni ordinare[77].

Prin toate acestea, evreii s-au ridicat împotriva poporului „în mijlocul căruia trăieşte”[78], dovedindu-se trădători. Evreii, ca să beneficieze de aceleaşi drepturi cu „cetăţenii statului român”[79], trebuie să fie loiali României, să vorbească limba română în familiile lor, să se amestece cu românii prin „căsătorii interconfesionale”[80], să devină, cu timpul, purtători ai „sarcinei de cultură a ţării româneşti”[81], să intre în „conmembraţiunea socială a românilor”[82], devenind, pe această cale, „trup din trupul nostru”[83].

Faţă de calomniile răspândite de evrei în Occident pe seama României şi a pretinselor persecuţii la care, chipurile, ar fi supuşi evreii la noi în ţară, Mihai Eminescu conchide tranşant: „…evreii trăiesc în România fără a li se cauza nici cel mai mic rău…”[84], restricţiile de natură economică impuse acestei seminţii constituind, în viziunea lui Eminescu, „singurul „modus vivendi” ce-l putem avea deocamdată cu seminţia evreiască”[85].La finalul articolului, Eminescu combate, încă o dată, pe demagogii politici „care vorbesc întruna de naţie”[86], de „voinţa naţională”, pe când în realitate naţiunea adevărată, asuprită cu brutalitate chiar de acei demagogi, „susţine cu sudoarea-i tot aparatul netrebnic al formelor străine de cultură introduse prin numeroasa clasă de proletari ai condeiului”[87], străină cu totul de esenţa adevăratei culturi europene, faptul fiind explicabil deoarece acest „proletariat” refuză cu îndărătnicie „să muncească”[88].[1]

Utilă în acest sens, chiar dacă au trecut peste o sută de ani de la apariţie, rămâne Istoria evreilor în ţerile noastre, de Nicolae Iorga, cu o prefaţă de prof. Ion Coja, Editura Vicovia, Bacău, 2013.[2] Nicolae Iorga, op. cit., p. 81.[3] Ibidem, p. 82.[4] Ibidem, pp. 82 – 83.[5] Protocoalele Kogaionului, teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004, p. 31.[6] Ibidem.[7] Ibidem.[8] Ibidem, p. 33: „…Exodul de evrei, îndeosebi din Rusia, Polonia, Austria, Germania şi Turcia [în spaţiul românesc] s-a desfăşurat în paralel cu o campanie puternică de propagandă anti-românească, susţinută de mass-media controlată de cercurile evreieşti, acţiune de dezinformare şi calomniere a tot ce era românesc, de denigrare sistematică a românilor, pe seama cărora au fost formulate acuzaţii de persecuţii, crime şi pogromuri săvârşite împotriva evreilor.

Acuzaţii care s-au dovedit de fiecare dată neîntemeiate, ceea ce nu a dus de fel la sistarea nedreptelor atacuri mediatice.

Această vastă până azi neîntreruptă propagandă anti-românească s-a străduit să-i prezinte pe evreii agresori şi invadatori ai pământului românesc ca pe nişte victime nevinovate ale sălbăticiei românilor (subl. ns. – G. M.).”.[9] Ibidem, p. 30.[10] Ibidem.[11] Radu Ioanid, Evreii sub regimul Antonescu, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, p. 13.[12] Dacă tot scrie ceea ce scrie despre istoria românilor, Radu Ioanid ar fi bine să le înveţe cum trebuie istoria.

Aşa, la pagina 13, op. cit., respectivul autor notează că nepotul lui Ştefan cel Mare, Ştefăniţă cel Viteaz îşi începe domnia la 1522 (corect: 1517), iar Mihai Viteazul urcă pe tron la 1596 (corect: 1593), sau că a doua domnie a lui Alexandru Lăpuşneanu se încheie la 1569 (corect: 1568)!!![13] Ibidem.[14] Ibidem, p. 17.[15] Mihai Eminescu, Opere politice, Ediţie integrală, alcătuită şi îngrijită de Cassian Maria Spiridon, Editura Timpul, Iaşi, 2008, pp. 1077 – 1078.[16] Ibidem, p. 1077.[17] Ibidem.[18] Ibidem.[19] Ibidem.[20] Ibidem.[21] Ibidem.[22] Ibidem.[23] Ibidem.[24] Ibidem.[25] Ibidem.[26] Ibidem.[27] Ibidem.[28] Ibidem.[29] Ibidem.[30] Ibidem.[31] Ibidem.[32] Ibidem, p. 1076.[33] Ibidem.[34] Ibidem.[35] Ibidem.[36] Ibidem.[37] Ibidem.[38] Ibidem, p. 1081.[39] Ibidem.[40] Ibidem.[41] Ibidem, p. 1078.[42] Ibidem.[43] Ibidem.[44] Ibidem.[45] Ibidem.[46] Ibidem.[47] Ibidem: „Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii şi ungurii? Lor le-au pus turcii, când am înfrânt tratatele vechi, capul în poale?

Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări…? De când rachiul este un element de civilizaţie? (subl. ns. – G. M.)”.[48] Ibidem, p. 1079: „Dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat, evreii reclamă ţara noastră de „persecuţie, pradă, neligiuire””.[49] Ibidem.[50] Ibidem.[51] Ibidem.[52] Ibidem.[53] Ibidem.[54] Ibidem.[55] Ibidem.[56] Ibidem.[57] Ibidem.[58] Ibidem.[59] Ibidem.[60] Ibidem.[61] Ibidem: „Deja „regulamentul organic”, care a pus ciocoimea alături cu boierii vechi, dându-i o egalitate de drepturi pe care n-o merită, a făcut ca fiecare din aceşti noi aristocraţi care fugeau de muncă şi aspirau la slujbuşoare să aibă câte un asociat jidan sub formă de orândariu pe peticuţele lor de moşii… În urmă, alte reforme, şi mai liberale, au deschis uşa funcţiilor statului, înmulţite în infinit, tuturor feciorilor de popă şi de negustori care nu reprezentau nici avere, nici inteligenţă…

Astfel s-au înmulţit ruşinea de muncă şi proletariatul condeiului… luptând prin ură, intrigi, calomnii şi vicleşug pentru pâinea amară a bugetului şi înecând cu o rară obrăznicie orice muncă spirituală adevărată, orice merit adevărat.”.[62] Ibidem, pp. 1079 – 1080.[63] Ibidem.[64] Ibidem.[65] Ibidem.[66] Ibidem.[67] Ibidem: „Prin urmare, clasa înaltă a societăţii noastre, care luase de la grecul constantinopolitan toată lenea, tot bizantinismul, se lasă uşor înăduşită de ciocoimea ei, de fostele ei slugi, care, fără nici o muncă merituoasă pentru societate, se urcă repede în locul vechii aristocraţii, ce dăduse aşa de tare îndărăt.

Se va găsi că lenea este caracteristică românului „ridicat”, pentru că s-au ridicat din clase leneşe… Rămânea o singură clasă muncitoare, din a cărei exploatare trebuia să trăiască toată societatea română – ţăranul.

Dar chiar exploatarea directă era o muncă prea grea pentru aristocraţia foştilor cafegii şi ciubuccii, de aceea şi-au introdus pretutindenea câte-un asociat activ chezaro-crăiesc – câte-un evreu.

Precum ciocoimea a alungat pe boierii vechi din locul lor, tot astfel evreii, având numai dreptul de a cumpăra bunuri imobile la ţară, ar lua în mâini proprietatea de mijloc, ai cărei arendaşi sunt deja astăzi, iar neamul românesc ar ajunge cu desăvârşire proletar (subl. ns. – G. M.).”.[68] Ibidem.[69] Ibidem.[70] Ibidem.[71] Ibidem.[72] Ibidem, p. 1081.[73] Ibidem.[74] Ibidem.[75] Ibidem.[76] Ibidem.[77] Ibidem: „Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendinţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine.

Apoi sânt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră… (subl. ns. – G. M.). Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare… tot ei, prin uneltirea „alianţilor”, ne îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar (subl. ns. – G. M.).”.[78] Ibidem.[79] Ibidem.[80] Ibidem.[81] Ibidem.[82] Ibidem.[83] Ibidem.[84] Ibidem.[85] Ibidem.[86] Ibidem.[87] Ibidem.[88] Ibidem

SURSA: http://www.ioncoja.ro

21/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , | Un comentariu

NICOLAE IORGA: ISTORIA EVREILOR DIN ŢERILE NOASTRE

 

    
N. IORGA ,
membru al Academiei Române

 

ISTORIA EVREILOR ÎN ŢERILE NOASTRE

Şedinţa de la 13 septembrie 1913

În ultimele timpuri, în legătură cu o anume campanie politică, a cărei legitimitate n-avem s-o discutăm aici, s-au tipărit în româneşte şi în franţuzeşte o sumă de scrieri, până la proporţii de volume cu pretenţii ştiinţifice, în cari se înfăţişează trecutul evreilor în România.

Unele dintre ele, ca teza de doctorat din Paris a d-lui Bernard Stambler, care e şi diplomat al Şcolii de Ştiinţe Politice (L’histoire (sic) des Israélites roumains et le droit d’intervention, Paris, Jouve, (1913), sunt aşa de superficiale, încât iau numerele de ordine ale unor documente, 1164, 1292, 1293, 1327, ca probe că în Principate trăiau evrei la anii 1164, 1292, 1293, 1327, înainte de înfiinţarea chiar a ţerii respective.
Adeseori mi se face onoarea de a se cita lucrări de-ale mele – câteodată şi în felul arătat mai sus. Din motive cari se pot înţelege de cine cunoaşte principiile de cari se îndreaptă activitatea mea politică, am evitat să tratez ca istoric vieaţa evreilor în ţerile noastre, unde astăzi, pe temeiuri ca acelea de mai sus, reclamă drepturile autohtoniei, prezentându-se ca a doua naţiune a patriei1.  Încă de acum trei ani, dădusem la sfârşitul unei broşuri, Problema evreească la Cameră, o interpelare, însemnarea unui mare număr de menţiuni documentare ale prezenţei evreilor la Dunăre şi a împrejurărilor speciale  în cari se întâmpină această problemă. Cartea n-a atras atenţia, căci unele greşeli grosolane s-ar fi evitat şi unele falsificări n-ar fi apărut în public. Mă văd, deci, silit să dau, într-o lucrare anume istoria evreilor în ţerile noastre – aşa cum a fost într-adevăr.
Ea poate servi şi străinilor, ca să judece problema.

I

Să mi se dea voie a nu mă opri asupra evreilor „idumeeni” şi „itureeni” din inscripţii găsite în Dacia după cucerirea lui Traian. Îi cred îndoielnici, aşa cum s-a făcut menţionarea lor, deşi nu tăgăduiesc că în amestecul de latini de limbă care a fost adus în noua provincie, sau atras de dânsa, de minele de aur şi argint ale acestui Transvaal roman, că între aceşti uitlanderi au putut fi şi evreii cei mai autentici2. Dar contopirea lor cu poporaţia cealaltă era împiedicată de motive religioase, iar de menţinerea ca naţiune a acelor aventurieri sporadici nici vorbă nu poate fi. Naţiunea care s-a format la Dunăre nici n-a avut a face decât subsidiar cu coloniştii orăşeni care se duceau şi veniau după câştig şi în marginile siguranţei garantate de un stat victorios, ea vine desigur dintr-un vechi amestec făcut la sate între ţăranii traci, străvechi locuitori ai pământului, şi tovarăşi de ocupaţie, strecuraţi cu încetul, alături de cronici, decrete şi inscripţii, din Italia rezervată oraşelor luxoase şi vilelor de bogătaşi şi hrănită din producţiile lumii întregi aduse pe corăbii.
Tot aşa putem fi siguri că, după lichidarea oraşelor prin încetarea marelui negoţ, strâns legat de siguranţa publică între sătenii cari, păstrându-şi numele şi amintirea de romani, de partea aceastălaltă a Dunării, au format trecerea la generaţii viitoare, ce erau să trăească în forme politice proprii, evreii târgoveţi legaţi totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau păstra. Nume ca Jidva, Jidovştiţa3, legendele în legătură cu jidovii consideraţi uriaşi, aşa cum îi considerau tatarii pe genovezi ca întemeietori ai cetăţilor enorme în ruină4 – cf. Mormântul Uriaşilor pomenit la 17595 – n-au a face cu cazarii din stepa Rusiei, un timp evrei de religie, dar cari nu s-au numit vreodată evrei, ci mai probabil cu confundarea celui mai depărtat trecut prin Biblie în numele etnic al jidovilor6. Venim astfel în veacul al XIV-lea, când, dezvoltându-se din forma voevodală şi cnezială, au luat fiinţă, în condiţii mai favorabile ale vecinătăţii, întâi principatul Ţerii Româneşti (c. 1300), apoi al Moldovei (c. 1360).
Aceste ţeri n-aveau oraşe create din însăşi desvoltarea naţiunii care le întemeiase şi le sprijinia. Toate oraşele ce se întâlnesc pe urmă vin dintr-o colonizare. De peste Dunăre, unde fuseseră, veacuri întregi, acele emporii cari, prin bâlciurile lor, făcuseră posibilă o vieaţă curată de ţară, în părţile noastre, această colonizare nu veni, ele însele fiind cu totul decăzute sau absolut ruinate. Rămânea colonizarea orăşenească din regiunile vecine ale Ardealului şi Galiţiei.
Erau însă poate evrei pe atuncea în Braşov, Sibiu, Bistriţa, cari ne-au trimes, încă înaintea de fundarea Principatelor (Câmpulungul muntean şi Baia Moldovei sunt de la începutul veacului al XIII-lea), cele dintâi elemente urbane, saşi şi câţiva unguri? Oricine va cerceta colecţiile de socoteli din Sibiu şi Braşov (Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt) se va convinge că nu erau. Lucrul se şi înţelege uşor când ne gândim că oraşele săseşti din Ardeal nu sunt o prelungire a vieţii orăşeneşti din Germania, care de multă vreme era pătrunsă de iudaism, ci formaţiuni proprii, spontaneu răsărite din vieaţa ţăranilor mutaţi de la Rin în aceste locuri de hotar ale Ungariei, unde nu erau numai câmpii mănoase, dar şi pasuri de munte, foarte însemnate pentru negoţul cu Răsăritul.
Altfel e cu centrele galiţiene cari au influenţat alcătuirea celor dintâi oraşe moldovene (afară de Baia, mai sus pomenită). Ele au fost făcute, cu scopuri pur fiscale, de noii stăpâni ai ţerii, regii Poloniei, atrăgând, printr-o situaţie privilegiată, pe lângă armeni din Caffa, mijlocitori fireşti cu Levantul, şi germani, cari aduceau cu dânşii şi o poporaţie evreească. În socotelile Lembergului, tipărite de d-l Alexandru Czolowski, o şi găsim, încă din al XIV-lea veac, în rosturi comerciale.
A trecut şi ea la noi? Ne îndoim, şi iată de ce: nici unul din actele noastre din veacul al XV-lea – şi sunt în număr destul de mare – nu pomeneşte pe vreunul. Şi e de înţeles când ne gândim că la un comerţ începător ajungea unul singur din elementele ce se luptau pentru câştig în oraşele Galiţiei. Acela au fost armenii, destui de tari pentru a reduce la o infimă minoritate până şi pe germani, cari apar în Moldova pentru a dispărea îndată cu totul, pe când ei, armenii, reprezentă, două, trei veacuri, ca străini cu organizaţie specială, forţa activă în negoţul de transit al ţerii.
Evreii se întâlnesc numai în porturile tatarilor, cum, de altminterea, localităţile din Anatolia şi Siria aveau, ca şi cele italiene, cartierul lor evreesc, Iudaica Zuecca. Astfel evreii din Cetatea Albă, vechiul Moncastro genovez, supus acum Hanului, îşi păstrau „locuinţile” lor deosebite, pe lângă aceia cari stăteau în jurul guvernatorului ca medici – în care calitate atâţia evrei se îmbogăţiră în Orient, până la acela pe care Mengli-Ghirai, căpetenia separatistă a crâmlenilor, îl trimise ca să aline suferinţele lui Ştefan cel Mare bolnav? Să amintim şi rolul de călăi pe care-l joacă evreii din Târnova, la uciderea tatarului Ciochi, fiul lui Nogai, care voise să se facă ţar al bulgarilor la sfârşitul veacului al XIII-lea.
Se citează de Hasdeu, şi de aici în literatura recentă a evreilor din România8, un fragment din însemnările lui Elias Kapsali, aproape contemporan (scrie în Creta, la 1523), despre „negustorii ce călătoriau cu mărfuri în Valahia” şi pe cari domnul îi opreşte trei zile, cerându-le apoi o mie de aspri sau arginţi9 ca preţ de răscumpărare; ca supuşi turci li se făcuse această jignire, fiind ameninţaţi şi cu scoaterea ochilor. Se pare că e vorba de Ştefan cel Mare care n-a fost deloc blând faţă de turci şi de supuşii lor, cari puteau fi bănuiţi ca spioni.
Asemenea evrei turceşti, pe care-i găsim la Lemberg încă din 146710, se făceau, de altminterea, negustori de robi, şi astfel se descoperi, de un ambasador al regelui Alexandru Bogusz, la unul din ei, în Moldova, o doamnă polonă pe care o cumpărase de la tatari; Ştefan cel Mare însuşi se ocupă de această afacere şi, deoarece, nu se putură răspunde de către ambasador cei 120 de galbeni ungureşti ceruţi, rămase chezăş Teodor, starostele de Hotin11.
În aceste menţiuni ale evreilor din Balcani şi din Crimeea se mărgineşte tot contactul cu naţiunea până la 1500. Pe vremea lui Petru Rareş, Reicherstörffer12, care pomeneşte în Moldova pe ruşi (ruteni), poloni, sârbi, armeni, bulgari, tatari şi saşi, n-are nici o menţiune despre evrei. Actul din 1553, adus în aceeaşi literatură polemică13, al lui Petraşcu cel Bun, domn muntean, privitor la evreul ucis în satul oltean Vianul subt Mircea Vodă, pentru care se impune satului, după principiul de drept românesc al responsabilităţii colective, o gloabă de 40.000 de aspri, pe cari domnul, fiindu-i milă de sărăcia ţăranilor, îi dă din punga sa soţiei şi mamei evreului – nu priveşte un caz din vremea lui Mircea cel Bătrân, cum s-a afirmat, ci din a lui Mircea Ciobanul, predecesorul imediat al lui Petraşcu, Şi acest evreu era un negustor ambulant, şi nu un locuitor al ţerii, ca şi „jidovul” ucis pe la 1700 în marginea satului Cuciur, lângă Cernăuţi, care, de frica „gloabelor şi altor cheltuiale”, se risipeşte până la dovedirea vinovaţilor cari-l „lepădaseră pe acel jidov mort pe taină asupra târgului Cernăuţilor”14.
În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, subt sultanul Selim al II-lea, pătrund, cu un rol tot mai mare în vieaţa turcească, evreii spanioli şi portughezi, şi falşii convertiţi creştini, maranii. Din patria lor, ca şi din Ţerile de Jos, unde fac întinse afaceri, ei aduc mari capitaluri şi o deprindere seculară de a le pune în valoare. Astfel, încă de la început, ei îşi ieau locul la negocierile pentru tronurile româneşti şi pentru alte situaţii înalte, la jocul de bursă al caftanelor şi cârjelor. Fără să poată înlocui pe greci, a căror situaţie e o continuare a celor vechi, pe turci, cari se înscriu în ordinul Ienicerilor ca să aibă mai multă autoritate în speculaţiile lor, ei ajung îndată, în urma acestora, un element însemnat în acordarea de împrumuturi riscate cu dobânzi mari. Evident că aceasta trebuia să aducă strânse legături între domnii noştri şi aceşti şefi ai finanţei evreeşti din Constantinopol.
Desigur că un Mircea Ciobanul, dacă nu şi un Petru Rareş, s-a sprijinit pe dânşii, cu atât mai mult, cu cât se ştie că cel dintâi a venit cu o ceată întreagă de creditori, cari stăteau la Curtea lui din Bucureşti. Alexandru Lăpuşneanu a plătit concursul lui don Jose Nassi, vestitul duce de Naxos, care visa să devie rege al Ciprului15, şi căruia, în momentul când se plângea de pagubele făcute insulelor sale de galerele veneţiene, sultanul i-ar fi oferit în schimb Ţara Românească, după chiar mărturia bailului16. Petru Vodă, fiul lui Mircea, a avut pe lângă sine numai din aceşti împrumutători care-şi aşteptau plata întreagă sau numai dobânzile: pe unul îl vedem întorcându-se la Nicopol cu care de bani şi cu „vase”, pe altul, din Salonic, furând la mazilic, pentru a se despăgubi, probabil, o parte din averea fostului domn17. Moldoveanul Petru Şchiopul caută bani, pentru el şi fiul lui Ştefan, ridicat de copil în scaunul ţerii, la turci şi la greci, dar şi la evrei, ca acel Moise fiul lui Eliezer, care-şi primeşte plata de la Galaţi, de la gelepi, şi de-a dreptul de la domnie18, sau ca David fiul rabinului Abraham, căruia-i zălogeşte domnul birul curtenilor şi o dijmă a ţerii. Pentru asemenea datorie fu luat în slujba sa şi un Solomon, care ar putea să fie influentul medic Solomon Aschenasi, zis Tedeschi19. Până şi postelnicul lui Petru, Iuraşco Vartic, are datorii la un evreu din Constantinopol, „Iacob Jidovul” de Ţarigrad20. Însă mai mult de la ieniceri împrumută acel Aron Vodă, pe care numai necunoscători din Constantinopol l-au putut împodobi cu o origine ebraică, fără a-şi da seama că acest fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu, acest ctitor al mănăstirii care lângă Iaşi îi poartă numele, se chemă, ca mulţi alţii, într-o vreme când, după Biblie, atâţia buni creştini şi adevăraţi români se numiau Moise, Avram, David, Samoilă21 ş.a. Când acelaşi Aron şi Mihai Vodă din Ţara Românească îşi măcelăriră, ca semn  crunt de răscoală, în Iaşi şi Bucureşti creditorii, erau însă şi câţiva evrei, în ce priveşte pe ai lui Mihai, se şi spune anume.
În acelaşi timp, se constată din opreliştea de la 8 ianuarie 1579 a lui Petru Şchiopul că, subt acelaşi domn, evreii poloni pătrundeau în Moldova pentru a cumpăra vestitele vite albe ce se hrăniau din păşunile ţerii şi cari se exportau până la Danzig şi în Anglia22. Ei aduceau şi postavuri leşeşti. Prin aceasta însă stricându-se rostul iarmaroacelor de la Şipinţi, apoi Lenţeşti şi Hotin, şi păgubindu-se negustorii cei mari ai Moldovei, domnul nu mai îngădue acest comerţ, deci nici prezenţa evreilor pe pământul său23. Dar şi mai departe vin prin Iaşi evreii străini pe cari Botero-i pomeneşte24 îndată după armeni şi înainte de saşi, unguri şi raguzani pe la 1590. „Marele Evreu”, ducele de Naxos, îşi oprise lui monopolul aducerii vinurilor cretane în Moldova, 1.000 de buţi25.
La atâta se reduceau legăturile noastre cu dânşii şi la trecerea vreunui evreu constantinopolitan, ca Haim Cohen, din 1571, care venia de la Lemberg şi mergea la Chilia pentru a lua alte mărfuri, întrebuinţând în Moldova cărăuşi poloni26. Ori la Lemberg vreun fecior de pribeag lăsa să cadă ceva de pe fereastră în capul vreunuia din mulţii evrei locali cari treceau, şi era dat în judecată pentru acesta27. De un rol în comerţul interior al unor evrei indigeni sau măcar aşezaţi de mult în ţară nu poate fi vorba: între marii vameşi, cari erau şi marii negustori ai Moldovei, găsim cretani, alţi greci, raguzani, levantini, dar niciodată un evreu28. Constantin Corniaci, cunoscutul mare vameş al Lăpuşneanului, are ca procurator pe evreul Leonin Servo din Canea, dar la Constantinopol numai29. Aşa e şi în Ţara Românească. Subt Petru, fiul lui Mircea, se face o încercare a evreilor de a cămătări prin sate. După plângerea lui Alexandru Vodă, urmaşul aceluia, se ieau măsuri de Poartă, în octomvrie 1568: sătenii neputând plăti marile dobânzi şi plângându-se domnului, se recunoaşte de turci că „astfel s-a săvârşit ruina poporaţiei sărace de la ţară” şi se interzice şi aici prezenţa evreilor, „cari se deosebesc esenţial de ceilalţi locuitori, pentru că sug prin camătă sângele raialelor şi, unde merg, fac mii de supărări subt cuvânt de bani”30.

II

Astfel am ajuns la 1600 fără a găsi menţiunea unui element evreesc aşezat în părţile noastre. Totuşi, dacă e autentică ştirea şederii la Iaşi, pe la 1618, a rabinului, expert în cabală, Solomon ben Arayo, la care vine să înveţe şi un evreu candiot, Iosif Solomon del Medigo31, existenţa unui mic popas de evrei spanioli, în necontenită prefacere – căci acei cari-l compuneau făceau continuu drumul de la Constantinopol în Polonia, ca del Medigo însuşi – ar trebui să se admită. Între ei însă şi masele evreieşti de astăzi nu e nici o legătură.
În adevăr, nici o constatare de evreu în Moldova şi Ţara Românească nu se întâlneşte până în epoca lui Vasile Lupu, când răsboiul de desrobire economică al cazacilor poloni aruncă în Moldova pe unii dintre exploatatorii lor evrei, ca arendaşi şi cămătari, cum a aflat-o un călător sirian32 din gura unuia din fugari. Iancăl. Ba încă, în istoria răscoalei lui Gaşpar Vodă Gratiani, la 1620, răscoală care imită pe a lui Aron în ce priveşte jertfirea creditorilor străini din Iaşi, se spune numai că turcii au fost tăiaţi33.
Când, cu prilejul căsătoriei Ruxandei, fiica lui Vasile Vodă cu Timuş Hmilniţchi, fiul Hatmanului, cazacii, veniţi în Iaşi, dau cu ochii de duşmanii lor creditari, ei îi pun pe fugă: „Oastea căzăcească stă subt vii şi făcu multă pagubă ieşenilor, pentru care evreii se ascunseră, căci, pe cari-i prindeau, trebuiau să se răscumpere scump de dânşii”34. „Pe evrei, scrie Pavel de Alep, „cazacii îi băgau în turnuri şi-i chinuiau acolo nopţi întregi, pentru ca să-i facă să spună averile lor; inimile ni se umpleau de amărăciune la plânsul atâtor femei şi copii”35. De luptătorii care fugiră înaintea lui Timuş, în 1653, se zice că s-au luptat „jidoveşte”36. Totuşi, medicul lui Vasile era un evreu, desigur din Turcia37, Cohen, care-l servi până la moarte.
Sentimentele de repulsie faţă de evrei le împărtăşiau moldovenii, căci urmaşul lui Vasile, Gheorghe Ştefan, se blăstămă într-o scrisoare aşa: „să nu hiu creştin, să hiu jidov, şi de legea mea să hiu scăpat”38. Pe vremea lui găsim pe orândarul din Popricani pe Jijia, Mosco Jidovul, care a luat de la proprietar, vistierul Iordachi Cantacuzino, şi dreptul de a „vîna heleşteul”, de a pescui39.
Lipsesc până şi evreii împrumutători ai domniei, căci acum, mulţumită răscoalei din 1594, mulţumită rezultatelor lungului răsboi germano-turc şi mulţumită grelelor campanii în Asia ale sultanilor, ţerile noastre au domnii lungi, din cari profită toată lumea, şi Vasile Lupu poate plăti astfel şi datoriile Bisericii constantinopolitane40; ba lipsesc şi evreii mijlocitori între provinciile turceşti şi Galiţia polonă, căci elementele orientale, turci, greci ca şi evrei, au dispărut mai cu totul, lăsând această ramură de câştig în mâna părţilor direct interesate, poloni şi moldoveni, cari strâng averi ca ale lui Balaban, lui Ursachi, a lui Duca Vodă însuşi şi agenţilor întrebuinţaţi de dânşii. În actul din Ucraina căzăcească, încredinţată de turci, la 1681, administraţiei lui Duca Vodă, care face înainte de toate un mare negoţ cu vite şi produse, act datat din Ţicanovca la Nistru41, se întâlnesc greci, români, ruşi, dar nici un evreu, în acest mediu care putea fi mai prielnic activităţii acestei naţii.
În calitate de „orândari” – româneşte se zicea la cârciumari; vinărsari42 -, arendaşi la sate, având şi dreptul proprietăţii de a vinde, exclusiv, vinul şi horilca şi mai ales aceasta, o specialitate a lor din Polonia – apar evreii localnici în Moldova. Dar şi în aceea de cârciumari în oraşe, pe urma armenilor, se ivesc ei, în Iaşi, în 1663, prin porunca de a nu se băni de păhărniceasca cea mare (păharnicul, ca şi vodă, era la război) şi de „feciorii” ei „vinul armeanilor sau jidovilor”43. Alţii dădeau bani cu dobândă, ca iezuiţilor din Iaşi, la 167944”. Peste câţiva ani, vedem evrei – poate străini – pârând pe un ardelean la vornicul din Câmpulungul Moldovei45. La celălalt hotar, de către Ţara Românească, în legătură cu vama şi cu contrabanda, pe acelaşi timp, un orândar, Lazor, al cărui fiu se chiamă Herşul, cumpără de la moşnenii din Stoieşti, pe pământul cărora se întemeiase de curând, ori, mai bine, se întinsese târgul Focşanilor, un „loc de dugheni”, care trecu apoi la nepoata lui de fiu, Ana, şi la soţul ei, Avram46.
Trebue să se însemne şi aceea că, afară de Iaşi, poate de Botoşani şi de unităţi răzleţe, evrei nu mai erau prin oraşele Moldovei; nicăiri nu-i pomeneşte pe la 1650 călătorul italian Bandini, care notează cu îngrijire toate naţiile, nici cel sirian Paul de Alep. Era vremea când despre bârlădenii creştini se putea scrie că „se îndeletnicesc cu negoţul mai mult decât cu orice altă muncă”47.
Încă şi mai scăzută e situaţia evreilor dincolo de Milcov. Nu-i găsim aicea nici ca orândari, nici ca vânzători de vin, nici ca împrumutători de bani. Un călător dinaintea vremii lui Matei Basarab, care vede, subt Leon Vodă, piaţa din Bucureşti, recunoaşte ca negustori de lucruri scumpe pe italieni, pe români, pe turci şi pe armeni48, dar pe evrei nu. Subt Brâncoveanu se privesc toţi evreii ca străini: „măcar să fie turcu, ver ovreaiu, au arbănaş, au oameni de ţară”, sau „ori fie turcu, au ovreaiu, au armean, au arbănaş, au grec, au sârbu, au ungurean”49, în al treilea loc din aceeaşi condică de porunci: au ovreai, au moldovean, au ungurean”49; apoi, în altele: veri neguţitori creştini, ver turci, ver armeani, ver papistaşi, ver neamţi, ver ovreai”, „au turcu, au armean, au jidov, au ţăran”50. Stăteau numai la Bucureşti şi la Focşani, cum se vede din condica de cheltuieli tipărită de Aricescu, şi răspundeau un bir fix, de străini, ca şi al armenilor, cari în acest principat nu erau aşezaţi, ci veniau din Turcia şi se întorceau acolo. Evreica din Bucureşti, care acorda împrumuturi pe la 1700, rămăsese cândva acolo pentru camătă51. În sfârşit, pe lângă Brâncoveanu, ca şi pe lângă Vasile Lupu, nu lipsia medicul evreu, Avram Jidovul51. Se clădise o sinagogă într-un colţ din Bucureşti, dar ea fu distrusă din porunca lui Ştefan Vodă Cantacuzino, urmaşul lui Brâncoveanu53. Ceea ce nu împiedecă pe Nicolae Mavrocordat de a ţinea ca medic pe evreul „maran” Fonseca, întrebuinţat, ca şi Cohen al lui Vasile Lupu, şi în negociaţii la Constantinopol54. Evrei din Silistra veniau la Slănic să-şi rea sarea55. La 1737 apare cel dintâi evreu din Ploieşti56.
O sinagogă, cu un rabin permanent – o inscripţie de mormânt din 1678 ar pomeni pe Arie fiul lui Samuil57 – se află desigur şi în Iaşi, unde Neculce pomeneşte, la 1711, „mormintele jidovilor”, cimitirul evreesc, în marginea oraşului, deşi la Cantemir evreii vin tocmai în urma locuitorilor străini ai ţerii, înaintea ţiganilor numai58. Era, după mărturia aceluiaşi o „şcoală” de lemn, clădirea în piatră a sinagogilor fiind oprită după datină, şi aparţinea micului grup de birnici, de „sudbiti” supuşi ai domniei, cari plătiau însă un impozit mai greu decît cel obişnuit (gravius ordinario), pe când armenii, şi ei „sudbiti”, răspundeau aceeaşi sumă ca moldovenii. Autorul domnesc al Descrierii Moldovei spune lămurit că evreii nu erau deloc meşteri, ci negustori, de o anume categorie, pe care vom cunoaşte-o odată, şi cârciumari59.
În adevăr, oraşele noastre erau pe atunci pline de breslele, bine organizate, ale meşterilor creştini, strânşi în jurul bisericilor de hram (astfel Sf. Paraschiva din Păcurarii Iaşilor era a croitorilor, Sf. Andrei a precupeţilor, Sf. Ilie din Botoşani a blănarilor, Precista din Galaţi a bogasierilor şi abagiilor, Sf. Vineri din Iaşi a pitarilor etc.). Creditul îl aveau în mână mai mult turci, cari străbăteau şi prin sate60 şi „cumpărau” şi moşii pentru a-şi face câşle de vite61, uneori şi chiproviceni, bulgari, vreo sută de familii în Ţara Românească62. Turcii aveau, ca la Dorohoi, şi dugheni şi ţineau cafenele63. Arendarea moşiilor nu se practică încă, şi, când va începe, după 1750-70, acei cari se împărtăşesc de acest câştig sunt greci, armeni din Galiţia ş.a.64. Până la 1750, puţine cazuri de „vânzare cu anul” la evrei: în 1710 când Berheştii (Cernăuţi) sunt trecuţi de un anume Cerbul lui Ioan Paladi, în 174165, în 1744, când orânda Rărencii e vândută unui evreu din sat de mănăstirea Slatina. În acelaşi an, marele logofăt dă evreilor Iuţco Leiba, Israel pescuitul la Calafendeşti. Prin sate evreii nu apar ca orândari nici cât în veacul al XVIII-lea, odată găsim pe unul care, pe la 1700, cumpără miere de la boierii Moldovei66.
Se spune că întemeietorul unei secte evreieşti mai aproape de creştinism, Iacob Iosif Frank, care predică în Polonia şi muri la Offenbach, s-ar fi născut la 1728 în ţerile noastre67. Nici un izvor intern nu ştie de el sau de legea lui cea nouă. De pe atunci încă, o mare parte din evreii Moldovei nu erau turci, „frânci” de limba spaniolă, ci polonezi, a căror invazie, datorită şi deselor turburări de peste Nistru, se făcea tot mai puternică. Supuşi, „precum le iaste obiceiul lor de vac”, unei plăţi speciale pentru comunitate, „corupca” (pol. krupka), ei erau încasaţi – şi măcelarii sau „meserciii” şi ceilalţi – de haham şi de un agent special, cum vedem că se face „la otacile de la iarmaroc”, după porunca domniei, în 172768. Din Polonia era desigur acel „Cerbu Jidovul, feciorul ceauşului”, care, la 1736-7, făcea vodcă pentru domnie69.
Din Raşcov, târg în mare parte locuit de români, pe malul polon al Nistrului, ei se strecoară mai des în centrele basarabene vecine, pentru a-şi exercita profesiunea obişnuită: vânzători de horilcă70. Îi găsim în această calitate – certându-se pentru câştig şi datorii cu fraţii lor rămaşi acasă – în ţinutul Sorocei71, deşi oraşul însuşi era locuit „mai ales de moldoveni, între cari se află puţini greci, evrei şi turci”72. În părţile Lăpuşnei în acest timp, o evreică se judecă la tatari cu un coreligionar73. Cei de la Căuşani, supuşi Hanului, aduc şi acestor musulmani băutura neprevăzută de Coran74. Sunt învinuiţi şi de tovărăşie şi cu hoţii de la hotar75.
Încă de prin anii 1740 ei se împărtăşesc şi din negoţul de vite, după armeni şi turci76. Îi vedem cumpărând junci la bâlciurile din Suceava şi Siret77. Niciodată însă această importantă ramură de negoţ nu ajunse în mâinile lor.
Dintre aceşti evrei pribegi, unii se furişează până departe: Marcu din Bârlad, care se leagă tovarăş cu omonimul din Iaşi şi cu Herş din Focşanii munteni pentru a aduce horilcă peste Milcov, face parte măcar din această stricătoare societate a horilcarilor78, care-şi aveau la Bârlad şi strada, dughenile jidoveşti”, pomenite în 176779. Marfa celor ce se aşezau prin târguri se alcătuia din cele ce le trebuiau ţăranilor: tutun, bumbac tors, fier, orez, frânghii, dohot, aramă, ciubote, oale, sare80. Câştigul de la vaduri îi făcu să le cumpere de la boieri şi răzeşi81. Îi găsim la Soroca, Orhei, Mohilău, Chişinău, Lăpuşna, Vijniţa82. Negustori români, ca Manoli din Botoşani, fac învoeală cu evrei din Sniatyn83. Tot aşa aflăm şi pe Cerbul84 din Roman, care duce vin la Movilău fără a plăti cărăuşilor pentru daune85 şi Herşcu din Botoşani, unit cu Bercu din Movilău86. Din raiaua Hotinului, Avram şi Burăh trec la Bacău, unde-şi fac case pe loc domnesc87. Căruţele lor încep să străbată ţara, uneori scutite de olac şi podvezi: negustorii cumpără grâu de la boieri, ei împrumută cu bani pe săteni, şi, după sistemul din veacul al XVI-lea, la munteni, îi prăpădesc cu dobânzile88. Pe drum pier adesea de cazaci, de hoţi, ca în pădurile Dracşanilor şi Herţei89. Cu sau fără voia boierului, răspunzându-i sau ba venitul, ei se aşează ici-colo şi prin sate, plătind birul cu ţăranii, unul face şi un puţ lângă cârciuma lui90. În munte ei îşi aşează (un caz la 1765, al lui Isac Sora) căşării pentru fabricarea caşcavalului, dând în schimb pentru „brânză de oi şi de vaci”, nu numai bani, dar şi zahăr şi „colane de fir”91, precum se face şi la munteni, unde evrei din Silistra, de multe ori cu bani româneşti, ai vreunui tovarăş boiernaş care-i „colăcise”, lucrau astfel caşcavale în munţii Buzăului până la 180092. Mai târziu, ei sunt întrebuinţaţi şi ca spioni în Polonia93. În legătură cu hahamii din Cracovia şi Dubăsari, ar fi fost cei din satul Oniţcani, pe cari sătenii îi pârâră că au săvârşit (1726) în dauna unui copil omorul ritual – vestită afacere, care fu întrebuinţată de unii boieri şi de domn pentru stoarceri de bani şi aduse intervenţia Porţii, solicitată de evreii „moldoveni”, cari pretindeau, fără dreptate, că li s-au stricat sinagogele şi li s-au ars cărţile95.
Aceia dintre dânşii cari nu aduc cu ei experienţa comerţului de spirtoase, a precupeţiei şi cametei, sunt prea puţini: astfel Avram, neguţitor striin, din Ţara Leşească, de marfă scumpă, care e bine primit de domnie, „poftind domnie me a veni şi alţi oricâţi de mulţi neguţitori ca aceşti, să se afle la ţara aceasta de acest fel de oameni”96. Astfel David Argintarul, pe care tot aşa îl pofteşte cârmuirea, „poftind domnie me a veni şi a afla la oraşul acesta oricâţi de mulţi oamini meşteri cu bun meşteşug”97 – deşi chiar tipsierii, fabricanţi de tipsii, ţin acasă de vânzare şi câte „un poloboc, două de băutură”98. Aşa poate şi „ţămbelanul”, muzicantul cu ţimbală, la Iaşi, tot în 174199.
Deosebite de aceşti noi veniţi era cele câteva familii de evrei aşezate în Iaşi şi Botoşani, dintre care unii se botezară, ca Solomon Botez, care fu şătrar şi vornic de Câmpulung100, ca Ion şi Nicolae Botezatul din 1735-6, ca Smaranda care iea pe paicul Stati Grecul101. Ieşenii făceau şi ei cârciumărit, închiriind pivniţe şi hrube, ca acela care-şi vindea, la 1741, vinul pe Podul Hagioaii, „unde se vinde peştele cel proaspăt”102. Găsim doar o dată un cuiumgiu şi un proprietar de velniţă de rachiu103. Nu lipseşte câte un negustor de miere104. Plătiau şi ei corupca”, „pentru folosul şi ajutorul şi chiverniseala breslii, a tuturor, pe obiceaiul lor”, după „zapis”105, şi ea se ridică de baş-staroste, de starostele al doilea – se ceru, la octomvrie 1741, să se revie la datina unui singur starote – de „căpitani”, de haham106 şi de „peveţul şi credinciosul breslii jidoveşti”, ca şi de „bătrănii jidovilor”. Aveau situaţia unei bresle, după datina turcească introdusă de fanarioţi, şi staroştii erau puşi „pă obiceaiul cel vechi, pentru slujba Mării Sale lui Vodă şi a ţărăi”, pentru legăturile fiscale cu cârmuirea. Alături de nume vechi ebraice, găsim şi altele pe româneşte: Cerbul, Novac, Craful (Croitorul). Comunitatea se împrospăta necontenit şi ea cu pribegi, căcii în plîngerea menţionată găsim un evreu de la Hotin şi altul de la Soroca107; între inscripţiile înmormântale e a unui învăţat venit din Poloţe108. O întindere a ei era îngreuiată şi de măsurile pe cari, încă de la 1731, le luase domnia în folosul „neguţătorilor celor de loc”, contra „neguţitorilor streini, cari vin aice dintr-alte părţi de loc cu marfă de tot feliul”109. Aşezământul din 1741 al lui Constantin Vodă Mavrocordat hotărî în acelaşi timp ca de acum înainte „copii slugi au fete slujnice de vârstă până la 30 de ani la jidovi să nu se mai afle slujind”110. Se opria, în acelaşi interes al moralităţii, şi vânzarea băuturilor „de femei cârciumăriţe, precum moldovence, aşa şi jidoavce”, „de vreme că s-au cunoscut că pricinuiesc multe lucruri fără de cale, fiind într-adins femei şi fete tinere”111. Breslele locale nu puteau vinde produsele evreilor, cum nici pe ale armenilor112. Noii veniţi erau adesea „oameni gâlcevitori între mahalagii”, cum se plâng preoţii de la Sf. Nicolae, cari cer să se înlăture pentru aceasta Mindilă (Mendel), chiriaşul lor113. Nici între dânşii nu era o solidaritate adevărată; nebunind, la 1776, Zalmăn Caşcaval din Iaşi, ai lui cerînd îndată a i se vinde casa din Muntenimea-de-Mijloc, pentru a-şi răstoarce banii daţi pentru despăgubirea celor răniţi de el114.
Comunitatea cealaltă, şi ea hrănită cu câte un evreu din „Ţara Leşească care s-au aşezat în Botoşeni”115, se pomeneşte în 1723 întâiaşi dată, ea fiind alcătuită din prea puţini membri, aşa încât se întâmplă că vreun act domnesc, ca acel din 1757, nici nu pomeneşte pe evrei între ceilalţi locuitori ai oraşului116. Ei erau în rândul întâi orândari, luând case şi de la călugării Mănăstiri-Doamnei117. Având casele lor, plătesc, fac „mâzdă” pentru a se muta Târgul-Făinii în sus, unde le venia lor la socoteală, ceea ce aduce intervenţii ale domniei118. Documentele contemporane îi arată plini de toate păcatele: trec cai de furat tovarăşilor din Iaşi, „iese mufluzi”, cumpără mărturii, fac „iscălituri viclene” şi, „ca să poată jura la şcoală înaintea hahamului”, „ieau condeiul cu cerneală şi-l poartă peste acea iscălitură”, îşi siluesc fetele etc.119. Guvernului i se plângeau de cislaşii lor şi pretextau că sunt oameni săraci120.
Afară de aceasta, câte un evreu apare la Suceava, ca orândar pe locul Mitropoliei, şi alţii ca mici negustori121, la Ocna122, la Hârlău123, la Siret124, la Galaţi125 şi, cum am spus, la Bârlad, apoi la Roman, unde la 1741 nu se ştia decât de „moldoveni şi armeni”126, la Târgu-Frumos, unde în 1755 se pomenesc „ două crâcime şi orândă jidovească, ce sunt acolo în târg127. Să adăugem pe evreii turceşti din Chilia şi Cetatea Albă128. La Neamţ, câţiva evrei se aşezară unul lângă altul pe pământurile mănăstirii între 1764 şi 1766129. Erau să aibă locul de casă cu drept de moştenire – „iar eu să nu vândzu casa nimănui, numai eu să trăiesc într-însa şi după mine copiii mei” – plătind pe an două ocă de ceară sau zece orţi egumenului.

III

O mare schimbare năprasnică veni din anexarea de către Austria a părţilor Moldovei-de-Sus, aşa-numita Bucovină. În acele ţinuturi ale Cernăuţului şi Câmpulungului, la care se aduseseră părţi din ale Hotinului şi Sucevei, nu erau înaintea aşezării stăpânirii împărăteşti decât 206 familii, cu 986 capete, iar în timpul răsboiului ruso-turc din 1769-74 numărul crescu până la 298 familii, cu 1346 capete. Statistica, făcută după 1775, găseşte doar 526 de evrei; În Siret erau de tot puţini, „câţiva”, spun actele oficiale. La 1775 însă, ajunseseră a fi, prin scurgerea din Galiţia, 780-800 de familii. Cel dintâi guvernator al ţerii, generalul Enzenberg, constată că ei se îndeletnicesc în rândul întâi cu cârciumăritul, cu vin, holercă şi bere, având şi velniţe, apoi şi cu arendarea de moşii, ca acel Moşco care, împotriva altui evreu, ţinu, venind din Hotin, la 1774, Cruglicul, din raia130; de adevăraţi negustori, de meseriaşi, nu se vorbeşte nimic, ci numai că, „înmulţindu-se mai tare ca ţiganii”, „au acaparat, tot negoţul şi meşteşugul, mai ales în Suceava, Siret şi Cernăuţi”, unde totuşi Boscovich, pe la 1770, deşi aminteşte de mulţi evrei (molti Ebrei), recunoaşte „că cea mai mare parte din locuitori sunt creştini ortodocşi”. De altfel, numărul total al meşteşugarilor la 1783 încă era numai de 103. Sunt, spune generalul, „neamul cel mai de-a dreptul stricat, dedat trândăviei; se hrăneşte, fără a fi prea mult supărat, din sudoarea creştinilor muncitori”. O comisiune, care funcţiona în 1781, arată că „aici în ţară evreii obişnuiesc a cumpăra ţăranului dinainte puiul în ou, mierea în floare şi mielul în pântecele mamei, pe un preţ mic, şi prin această camătă a suge cu totul pe locuitori şi a-i aduce la sărăcie, aşa încât, ţăranii împovăraţi, astfel de datorii şi pentru viitor, nu află alt mijloc de mântuire decât să fugă din ţară; cu acest chip evreii dai aici prilej la emigraţie şi sunt deci primejdioşi poporaţiei şi agriculturii. Evreii de aici se hrănesc mai mult cu cârciumele şi dau prilej poporului să bea şi să se strice; prin expulzarea lor ar fi hrana mai ieftină, beţiile s-ar mai opri, înşelătoria în negoţul cu mărfurile ar înceta, preţul arenzilor ar scădea şi satele s-ar păstra”131. Săracii, „vagabonzi, cerşitori” (Müssigganger, Beueljuden), pe cari Enzenberg îi expulzează de fapt, 365 de familii, aveau de strâns de la ţărani 6.000 de florini  datorie de băutură, şi el adaugă: „îşi poate cineva închipui cât au de cerut evreii cei bogaţi, cari au rămas, numai pe grâne, de la ţărani”. „Până acum n-am văzut evrei la plug, nici pe unul îndeplinind munca ţărănească, dar am văzut creştini arând pentru evrei, şi anume pe câmpiile cele mai roditoare, pe cari evreul orândar le ţine pentru el şi bietului ţăran îi dă desigur cele mai rele. Totuşi stăteau „mai mult în colibe ticăloase” şi nu adăugeau nimic, deşi se lăudau a fi „oameni cinstiţi, oameni ireproşabili, în parte aşezaţi”, „hahami, belferi, cântăreţi şi scriitori ai celor Zece Porunci”, nici la cultura ţerii, cum nu adăogeau nimic la bogăţia ei132. Consiliul de Răsboi, la care se îndreptară, deşi pentru cei păstraţi se dăduse prielnica patentă imperială din 13 mai 1781133, recunoaşte specularea rafinată a populaţiei, acapararea negoţului cu camătă nemăsurată, stricarea prin holercă a sănătăţii şi moravurilor naţiei, şi împăratul, luminatul Iosif al II-lea, umanitarul, răspingea, la 7 octomvre 1782, pe deputaţii comunităţii ai Ober-Kahalului, trimeşi la Viena „pentru a se înlătura orice reprezentaţii care ţintesc la egoism şi la apăsarea locuitorilor”; nach ihrer Bestimmung zu instradiren134. Din Cernăuţi, după o inspecţie personală, acelaşi suveran, destul de larg în ce priveşte deosebirile confesionale, scrie la 19 iunie 1873: „Să se urmeze cu evreii acelaşi sistem (de constrângere la agricultură; ei obiectau că „sărbătorile lor cad pe vremea celor mai însemnate munci ale câmpului)135; „ori se fac negustori şi meşteşugari cinstiţi, ori se consacră plugăriei, ori trebue scoşi din ţară”136. Cârciumele fuseseră oprite de Enzenberg însuşi, se hotărî acum ca arenda să fie mărginită la 20 de ani şi dreptul de proprietate să se recunoască numai evreilor botezaţi137.
Ne putem închipui care a fost efectul imediat al acestor măsuri. Expulzaţii, în parte supuşi turci şi ruşi138, nu erau primiţi, fireşte, în alte provincii ale monarhiei. Veniţi din Galiţia şi Polonia, ei erau trimeşi în Moldova. Aici găsiau un tratament pe care guvernatorul Bucovinei îl califică aşa: „în nici o ţară evreii nu se bucură de atâtea privilegii şi drepturi şi nu plăteşte mai puţin”139.    Cinci galbeni de familie, „o căpăţână de zahăr sau două oca de cafea” la nuntă înlocuiau şi capitaţia şi patenta140. Vedem pe Divanul acestei ţeri, apoi pe domni, mai ales pe Constantin Moruzi, apărându-se cu desperare împotriva lor. „Divanul moldovenesc” (1774), scrie Enzenberg, „a luat evreilor toate arenzile şi cârciumele”141. Grigore Alexandru Ghica, de două pri, Moruzi adăugiră pentru aceia cari s-ar mai apuca de această speculă a viciului şi luxului absenteist pedeapsa „cu ştreangul”142. Ceilalţi fură puşi la dări nouă, 10 lei de ogeag, fumăritul, pe lângă cei 60 de lei daţi anual pentru toţi marelui cămăraş143, care-i judeca precum şi pe armeni şi pe „negustorii străini”144. Cum i se oferiseră lui Enzenberg, de cahaluri, în scris, 5.000 de galbeni pe an pentru a tolera vechea stare de lucruri, se încercă şi cumpărarea domnului, dar acesta respinse banii „mai bine decât să expuie ţara pierii totale”145. Răspunzând tocmai lui Enzenberg la 1782, guvernul moldovenesc arăta că „Armenii şi jidovii n-au avut după dreptate a cumpăra moşii la ţară de veci, nici au; iar casă, dugheni la târguri au putut şi pot cumpăra – însă armenii numai, pot cumpăra şi vii”146. Urmând hotărârilor luate de înaintaşii săi, Alexandru Constantin Mavrocordat, după ce întreabă din nou Divanul, care-i semnalează abuzul ce fac evreii prin sate cu datoriile pentru băuturi, hotăreşte, în interesul păcii şi dreptăţii, ca evreii să nu mai poată fi cârciumari, ba chiar să nu mai poată sta în sate, unde fac înşelătorii şi jafuri147.
Menţiunile evreilor din Iaşi sunt pe la această dată mai rare, deşi se vede cum ei se aşează tot mai mult pe locurile de dughiană ale bisericilor şi pe ale bisericii catolice, plătind chiriile înainte, la iunie şi la decemvrie148, ba chiar şi pe locurile Mitropoliei, care e de la o bucată de vreme cu totul blocată de evrei. Cei mai bogaţi ajung încă de pe la 1785 să împrumute şi Cămara domnească149; se spune anume că aceşti Lupu şi Avram sunt evrei poloni. Ca şi înainte, meşterii de folos sunt preţuiţi, ca acel „Dănilă Jidovul”, argintar, care lucrează, în 1786, probabil policandrele chioşcului domnesc de la Copou150; dar astfel de cazuri sunt extrem de rare. Spionii agenţilor străini se recrutează dintre evrei, şi în litere evreeşti sosesc şi informaţile serviciului de spionaj al Domnului Moldovei la Viena151. Vedem chiar pe câte un evreu, ca la 1811, făcând tovărăşie cu români pentru negoţul de pescărie152. Dar cei din Botoşani se înmulţesc foarte răpede, ca şi cei din târguşoarele vecine – pe vremea lui Boscovich, Dorohoiul era numai un sat – hrănite fiind toate aceste colonii prin astfel de expulsaţi bucovineni ca şi prin fugarii înaintea tulburărilor pe cari le provoacă în Polonia confederaţiile de partid. Să adăugăm că trimiterea în Moldova a galiţienilor poposiţi pentru scurt timp în Bucovina ajunse o măsură de uşurare pentru guvernul imperial, puţin bucuros de asemenea oaspeţi.
La 1779 găsim pe „dascălul” din Botoşani, Avram sin Iosăp, cu case în Târgul-Nou, unde apare atunci un evreu galiţian, cu numele german, cel dintâi pe care-l conferă documentele cunoscute până acum: Wigder, un Marcul sin Şămon, un Nusim zet (ginere) Şimon şi alţi evrei iscălesc ca martori153. La 1780, aflăm apoi pe unul din vechii membri ai comunităţii, căruia scriitorul moldovean îi zice Drăgan Jidovul154. Pe atunci staroste e Cerbul şi Iosif „vechiul haham”155. Mai târziu, evreii apar pe Uliţa Veche, spre Sf. Gheorghe156.
În apropiatul Hârlău, se menţionează fabrica de sticlă a unui evreu157. La Folticeni hrisovul de întemeiere face loc şi imigraţiei jidoveşti, şi chiar boieri, ca Ienachi Cantacuzino, când vor să-şi cumpere locuri, întrebuinţează mijlocitori evrei158. Actul de fundaţie al acestui târg, zis întâi Şoldăneşti, pe locul lui Ioniţă Başotă (1780), prevede că evreii îşi vor păstra ereditar locurile, că au voie a-şi face velniţe fără bezmen pentru proprietar, că ei pot „să ţie o casă pentru închinăciunea lor de o parte, iar nu între creştini, care să fie asemenea ca şi a celorlalte case, iar nu într-alt chip”; „mormânturile” lor vor fi la un loc afară, ales de ispravnici, lung de 6 stânjeni şi lat de 8159. Dar ei nu se mulţumiră cu atâta, în curând răsăriră trei havre de piatră, dărâmând case vechi româneşti, şi evreii se amestecă şi la turburări160. „Jidovii târgoveţi”, se mai spune, „la adunările de iarmaroace, îndărătnicesc pe neguţătorii şi locuitorii străini ca să nu dea nimic pentru vitele ce pasc, nici pentru trăsuri, nici pentru dugheni, ce dau cu chirie la zile de târg în Moldova”161. Principele de Ligne află pretutindeni „colibele” „evreilor”, şi secretarul lui Alexandru Mavrocordat, care-i scoase din sate, contele de Hauterive, descriind „figura lor extraordinară”, îi declară oameni fără cinste şi meşteri proşti la tâmplărie, croitorie şi ceasornice163.

IV

Cu aceasta am ajuns la altă fază din istoria evreilor la noi. Orândarii din veacul al XVII-lea, micii negustori acaparanţi din al XVIII-lea, cuprinşi în bresle de supuşi, de clienţi ai Cămării domneşti, proprietate rentabilă a principilor, ajung a fi acum meşteşugari liberi, fără vreo asociaţie forţată de corporaţie, cari, pe o vreme când se schimbă casa, mobila, haina, încălţămintea, acoperirea capului, concurează înverşunat pe meşterii noştri, pe cari breasla începea să-i încurce, şi ajung a-i înlocui aproape cu totul.
Încă din 1786, ordonanţa imperială din 20 martie, care cerea ca evreii să poată dovedi un capital, în bani sau imobile, de măcar 250 de florini, făcu să năvălească asupra Moldovei încă un stol de evrei săraci164. Răsboiul din 1789-91, în cursul căruia austriacii ţinură ocupată ani de zile Moldova de Vest, până din jos de Roman, şi mai târziu toată Ţara Românească165 şi Oltenia, ajută mult la acest nou şi puternic aflux de galiţieni. Şase din aceşti negustori fură ucişi în Muntenia de arnăuţi, în 1790166.
Îndată după încheierea păcii din Şiştov, aceşti imigranţi, „evrei mizerabili”, spune chiar Internunţiul, „pe cari austriecii nu voiau odată să-i mai ţie în Bucovina”167, străini căsătoriţi cu evreice din Moldova şi supuşi sarcinilor ţerii, se gândesc a se pune subt protecţia agenţiei, ca să capete sprijin în desele lor conflicte cu localnicii, provocate, spune însuşi reprezentantul austriac, nu numai de antipatia religioasă a locuitorilor invadaţi, ci şi de caracterul gâlcevitor al evreilor, împărtăşirii lor simpatetice (sic), adesea exagerate, la tot ce priveşte pe un evreu, necinstei, adesea dovedite, a evreilor faţă de creştini”168. N-aveau paşapoarte în regulă, cei mai mulţi, dar înfăţişau certificate de provenienţă de la fraţii din Snyatin, Horodenka şi Stanislau169. Dacă nu fură primiţi toţi în această situaţie asigurată de sudiţi, „Unterhane”, de unde îi vine şi porecla de târtani, unul în fiecare familie nu lipsia, şi câteodată se boteza vreo soră, pentru ca să fie legături în toate părţile. Numele se schimba la luarea sudiţiei (fratele lui Avram Moise se cheamă Iosif Lisse), pentru a se pierde mai uşor în caz de judecată. Pe cei odată înscrişi în liste, pe „evreii germani” care-şi aveau starostele şi hahamul lor anume, Agenţia-i apăra, bineînţeles, când vreun ispravnic sau alt agent al domniei se atingea de averea sau de persoana lor170.
Se adauseră în curând evreii ruşi, evreii prusieni şi chiar, ca la Botoşani, evreii francezi171.
La 1796, domnia trebui să ia măsuri. Ea despărţi pe evreii săi, dându-le hrisovul după care se numiră hrisovuliţi şi cerându-le în schimb pentru autonomia lor fiscală plata a 16 pungi (8.000 de lei) pe an, pe lângă 8.000 ai „angariilor”, cotul de postav al cămăraşului şi venitul de la cârciume al agăi. O creştere de bir, „cu ceia ce se va căde”, se impune încă în iulie 1804, şi domnul, Alexandru Moruzi, o hotărî: divanul legitimează măsura prin aceea  că jidovii cu hrisoave atrag zilnic pe alţii, cari „să adună mulţime din toate părţile”, şi „s-au umplut toate târgurile” „cari nimic alta nu folosesc, decât numai că pricinuiesc în mare scumpete hazareaua”, cei săraci căzând chiar povară celorlalţi172. În acelaşi timp se luau măsuri pentru oprirea imigraţiei, înştiinţându-se şi guvernul austriac173. Sudiţii găsiră condiţiile celorlalţi bune şi se învoiră a face parte din tovărăşie, aducând laolaltă cu ceilalţi daruri cămăraşului şi agăi, precum făceau în Muntenia numai raialele171. Deoarece însă această sumă se scotea, după vechea datină, de pe taxa prelevată asupra cărnii cuşer, „pământenii” şi „sudiţii” se luară la ceartă, trimiţându-şi anatemele rabinilor respectivi şi încercând cei dintâi a închide căsăpia celorlalţi175. Birul „hrisovuliţilor” se plătia în patru rate: la 1806, fiecare era de 11.363-16.933 de lei176. Mai târziu el scăzu însă la 5.000 (1813-4), pentru a se ridica peste puţin la 9.150177.
Pe aceşti vechi evrei îi mai întâlnim în mica lor prăvălie cu de toate cele, ori după taraba cârciumei lor de la oraş. Avem actul prin care se numeşte de domn la 1801 starostele unui târg oarecare, scutindu-l de „dări şi angării” şi îndatorându-l a primi de la ispravnici poruncile domneşti, cu voia de a pedepsi pe recalcitranţi”cu pravila legii noastre”178. Încă din 1800 şi 1804, şi „străinii iubitori de turburări” fuseseră supuşi haham-başei176. În Botoşani mai ales, menţiunile lor nu încetează. La 1794 apare Calman Jidovul cu casele lui, în 1802 doi alţii, cari ieau pe 15 ani casele lui David Goilav, cu 380 de lei înainte, sunt agenţi ai imigraţiei celei noi180. Aceeaşi viaţă de certe, de zapise măsluite, de iscălituri – şi de mitropoliţi – falsificate, ca în cazul de la 1794 al lui Israil, ce are judecată cu Calman181. Osebiţi de coreligionarii lor subt raportul fiscal, ei răspundeau Cămării, ca „hrisovuliţi din târgul Botoşenilor”, 450 de lei pe lună182. Când oraşul căpătă, în 1819, un larg privilegiu de cârmuire prin organele sale, se recunoscu, pe lângă „tagma boierească” şi „tagma negustorească creştină”, cu „lăcuitori moldoveni”, breasla armenilor, breasla jidovilor, fiecare cu cassierul ei183. În faţa lor se ridicară însă atunci, ajutaţi de câte un localnic, „adevărat târgoveţ, unde sânt născut şi crescut şi unde îmi sânt acareturile şi interesele”, ca Laba-Faibiş, prihănitor şi pricinuitor de smintele”, ceilalţi, „jidovii sudiţi”, ca Bercu Lozisianul, „striini supuşi, de puţină vreme adunaţi în Botoşani”, cari refuză a plăti, după doi ani de primire, taxa pe holercă. Ei „se găteau de Eşi”, de plângere la domn, şi trebuiră măsuri aspre pentru a-i astâmpăra, Faibiş fiind ameninţat şi cu „depărtarea din târg”184. Un Nathansohn, un Ohrenstein, pe cari-i găsim la 1823185, fac parte din categoria noilor veniţi. Nici o categorie de evrei, nici cealaltă nu fu admisă, ca armenii, la paritate în conducerea oraşului.
Aş vedea – şi după nume – tot evrei de cei noi în o parte din proprietarii dughenelor evreeşti din Chişinău şi alte oraşe basarabene186, din Huşi, unde au sinagogă187, din Dorohoi: Herşeu Mităr188, din Focşani, negustorul de lână Leiba David (1803)189, din Roman, unde inventează pe acest timp un act din vremea lui Ioan Vodă cel Cumplit, în care episcopul de Roman, Gheorghie, e arătat ca ars de domn după plângerea lor190. Despre „evreii despoiaţi în răscoala din Galaţi” la 1797 se spune că erau sudiţi191, ca şi Marcu, cumpărător de porumb, în 1815, de la un boier din Neamţ192, ca şi David Leiba, care face o sticlărie la Comăneşti (Bacău) şi dă faliment, păgubind 13 creditori193. Dacă evrei se creştinează în Bucureşti, la începutul veacului al XIX-lea194, sunt desigur spanioli, dintre cei cari, după mărturia lui Raicevich195, aveau, pe la 1760, două sinagoge. Însă acei cari, pentru bănueala unui omor ritual, sunt atacaţi, în 1801, de mulţimea bucureşteană, apăraţi fiind de Agie196, par a fi dintre poloni, nesuferiţi tuturora, pe cari guvernul muntean îi primi la 1794197. Căci, în 1804198, apoi în 1815, acuzaţiile revin, acum împotriva unui Wolf Tettelbaum, care izgonit odată de Agenţie, se întorsese pentru a întemeia o casă de desfrâu199 şi la urmă provocă o gravă ceartă între reprezentantul împărătesc şi episcopul catolic, la care se adăpostise subt cuvânt că, fiind aplecat la convertire, îl prigonesc coreligionarii200. Şi mai târziu, în fruntea negoţului evreesc din Bucureşti stau un „Erşăl” (Herscht) Finkelstein şi alţii, cari scriu însă româneşte marii case Hagi Constantin Pop din Sibiu201. În 1818, clerul muntean, care ceruse, în 1813, a se lua aceeaşi măsură ca în Moldova în 1804, cu privire la slugile creştine ale evreilor202, se plângea mitropolitului de continuele încălcări evreeşti203.
Pe lângă negustori şi cămătari, cari strică preţurile şi „ucid comerţul, descurajând pe puţinii negustori cinstiţi cari ar vrea să-l facă să înflorească” (consulul francez Parant, iunie 1798)204, meşterii „europeni” făceau din fugă lucru de tot felul: odată postăvari205 ori fabricanţi de „răsuflători la o samă de ferestre de la Curte”, ca în 1806206, tapiţeri la reşedinţa lui Scarlat Callimachi207, altă dată, ca pietrarul Moscul Schifter şi Leiba dulgherul, lucrând case negustorilor din Botoşani (1816)208, ori rochii de mireasă pentru fetele de boieri (1824)209, ori ghete, ca evreii din Focşani (1806)210. Dar ei izbutiseră a se strecura iarăşi în sate – unde-i semnalează călătorul englez Adam Neale -, cu ajutorul boierilor lacomi de areunzi mari. La 1793, acel care luase pe un an orânda băuturii şi a morii, precum şi a unor părţi de moşie la Căbuji şi Ţoleşti (Suceava), se învoiră cu nescrupulosul proprietar, Ienachi Cantacuzino, că, „de va fi poruncă gospod ca să se scoată jidovii de prin sate, după tocmeală să fie îndatorit a-şi tocmi crâşmar la orânzi şi a-şi ţinea osânzile până la împlinirea anului cumpărat, plătind dumisale banii deplin”211. Încă de la 1806, în locul măsurii de care se temea arendaşul lui Ienachi Cantacuzino, se recunoşteau oficial „jidovii orândari de prin sate”, puindu-i să dea bir la un loc cu „târgoveţii”, cu „mahalalele”212. În această calitate ei erau priviţi ca sudiţi, şi nu ca evreii, siliţi însă, ca şi aceştia, a se supune ispravnicilor şi a oberva „privilegiurile păzite de obştie la acest fel de pricini”, după ordinul domnesc din aprilie 1803213. Căci la 18 mai 1804, se hotărâse, în urma plângerilor pentru „nu puţine asuprelnice supărări” făcute ţăranilor şi considerând că e „cu totul împotriva legii creştineşti şi a domniei noastre bunăvoinţă de a ave jidovii prin chipul acesta stăpânire asupra creştinilor”, că evreii nu mai pot „prinde locul stăpânului moşiei şi puterea stăpânirii asupra venitului”, păstrând dreptul de a avea „orânzile băuturii”214. Un imaş e luat în arendă, de fapt, la 1816215. Sau Leiba Jidovul iea în al doilea rând arenda Şcheii (Roman) şi „încarcă cu sume de bani pentru băutură pe locuitori”, sechestrându-le fără ştirea ispravnicilor „vite şi alte lucruri”, deşi Cârmuirea luase măsura de a nu se credita pentru băutură decât până la o anumită sumă. 15 bani fruntaşul, 10 mijlocaşul şi 5 codaşul216. Din acelaşi judeţ vine plângerea  unor ţărani, cari înşiră creşterea tuturor sarcinilor, stricarea obiceiurilor şi maltratările din partea arendaşului evreu, pe care administraţia îi înlătură îndată217. Un Şmil Focşăneanu e la 1824 arendaş la Liveni, pe trei ani, cu 2.000 de lei daţi înainte218. Mai târziu, acelaşi „Şmil Focşăneanu, supus austriecesc din Fălticeni”, iea în arendă pe 7 ani şi Săvenii de la Constantin Canta, înainte de 1827219. În timpul răsboiului din 1806-12, între ruşi şi turci, găsim ca arendaşi ai moşiilor luate de ruşi în raiaua Hotinului şi supuse de ei tot administraţiei moldoveneşti, evrei 220. Cei din Herţa pretindeau chiar că au de la înaintaşii lor dreptul de a ţinea moşia târgului în arendă221. Evreii cumpărau, împotriva datinei arătate lui Enzenberg, vii la Odobeşti (Lupul Jidovul, în 1804)222. Străbăteau satele pentru a tocmi potaş (cei din Suceava şi Cernăuţi) ori pentru a face lucrări de tâmplărie223.
De la 1812, în principatul Moldovei, lipsit de judeţele basarabene, având acum aceleaşi sarcini cu mijloace mai puţine, taxa anuală de 8.000 de lei, cu daruri de alte 8.000, fu ridicată la 28.000. Deşi venitul cărnii cuşer era simţitor mai mare, ajungând la 32.000 de lei, totuşi sudiţii se plânseseră la Agenţie, care refuză să le iea parte, insistând asupra vinovăţiei lor în conflictele ce au cu administraţia224. La 1816, 20.000 de evrei poloni izgoniţi de guvernul rusesc stăteau gata să năvălească în Moldova. „Dar Domnul (Scarlat Callimachi), departe de a voi să se împoporeze această ţară”, scrie agentul austriac, „cu un aşa de mare număr de vagabonzi, a dat cele mai aspre porunci pentru a li se opri intrarea în ţară”225.
Aceasta era situaţia evreilor în amândouă Principatele la izbucnirea mişcărilor revoluţionare din 1821, cari pregătiau o nouă stare de lucruri, ce era să ducă, şi pentru dânşii, la regimul Reglementului Organic.
În cursul turburărilor provocate de năvălirea şi aţâţările lui Alexandru Ipsilanti, evreii din Iaşi închiseră întâi prăvăliile şi fugiră înaintea „volintirilor”. Sudiţii avură însă şi ciocniri cu dânşii, deşi cea mai mare parte căutară adăpost la consulatul respectiv. Ei apărură însă îndată pentru a lua, pe nimic, de la turcii armatei de ocupaţie fructele din grădinile boiereşti şi altă pradă, mai scumpă decât aceasta. „Ce au fost mai bun la turci, spune un izvor contemporan, le-au cumpărat jidovii şi armenii din Roman şi din Iaşi şi din celelalte târguri ce le-au stat în cale”. Dar, la plecare, în Strada Evreească şi aiurea, tovarăşii de negoţ nelegiuit al musulmanilor trebuiră să se răscumpere de la aceştia226. Aşa păţiră, de altfel, şi cei din Bucureşti, raialele, cari-şi aveau sinagoga lor şi pe cari turcii îi băteau cu cnutul (1823)227, ca şi ceilalţi, cu cari stăteau într-o continuă rivalitate228.
Noul regim al domniilor pământene era însufleţit de un pronunţat spirit naţional, care se întări şi în prigonirea grecilor, supuşi acum ca represalii urmăririlor turceşti în toate provinciile Împărăţiei. Evreii continua a face, ca la Botoşani, bani falşi229, a lua orânzile la sate, a cuceri, ca stoleri, croitori, cârciumari, pitari, olari, terenurile din jurul bisericilor, până într-atâta, încât un contemporan, îndurerat de priveliştea mitropoliei asediate de prăvălii infecte, striga, cu gândul la strălucirea şcolilor elineşti de pe vremuri, cari funcţionaseră pe acelaşi loc:

Acolo unde-au şezut Theotoke şi Evghene,
Astăzi vând jidovii marfă, făcându-se tot dughene230.

Dar oarecari măsuri de apărare se ieau acum împotriva lor, fără a se ţine seamă numai de interesele, prea mult avute în vedere până acum, ale Cămării domneşti. Se opresc, la 1826, evreii, după cererea mitropolitului Veniamin, de a face lumânările de ceară pentru biserici, în cari ei puneau „săruri şi alte lucruri pricinuitoare de mârşăvie, neiertată cu totul întru săvârşirea sfintelor slujbe”231. În acelaşi an se hotăreşte „să contenească lucrarea pânii pentru creştini de către jidovi şi să lipsească jidovii din isnaful acesta”232. Dar cea mai însemnată măsură fu aceea, din acelaşi timp, prin care bunul domn ocrotitor Ioan Sandu Sturza ceru Porţii să împiedice pe sudiţi, între cari pomeneşte pe evrei, împotriva cărora mai ales se îndreptă cererea, de a ţinea „prăvălii şi case de locuinţă cu chirie, trăind liberi, întru toate apăraţi de consulate”, de a cumpăra, nu numai imobile orăşeneşti, dar şi grădini şi vii, de a lua în arendă moşiile pe vieaţă, şi „pentru tot neamul lor”, de a face împrumuturi împovărătoare, speculând şi asupra cursului schimbător al banilor, ceea ce le îngăduiră să capete mai pe nimic pământuri, să se ferească de toate sarcinile ţerii, scutind în acelaşi timp pe oamenii lor de serviciu, să provoace necontenite certuri cu negustorii şi meşterii pământeni şi agenţii guvernului233. Hrisovul de la I-iu fevruarie 1823 îndatori pe sudiţi să-şi cumpere carnea de la pământeni234. Ceea ce nu împiedică pe evreii din Basarabia, recrutaţi în 1827 pentru întâiaşi dată, să se refugieze în Moldova prigonirilor235; când se începu recrutarea în Moldova, la 1831, ei înteţiră apoi, la Hârlău, pe ţărani împotriva cazacilor lui Kiselev236.
Se pronunţă totuşi un curent de emigraţie dincolo de Milcov, unde venirea lor fu însă oprită; marele spătar Alexandru Ghica spunea lămurit că ei n-au voie să intre „în nici un caz, pe când au voie a se aşeza ceilalţi străini, ce se îndeletnicesc cu plugăria”237. De altmintrelea, înmulţirea sudiţilor, de origine galiţiană, cari străbăteau şi satele, pândiţi de hoţi238, fiind meşteri iefteni, şi pe la mânăstiri – învelesc în tinichea Hurezul la 1827239 – trebuia să îngrijească guvernul muntean240. Murdari, nesupuşi măsurilor contra ciumei241, gîlcevitori faţă de evreii raiale, sărind şi la români, ca în 1823, pentru că fuseseră „insultaţi” la serbătoarea Cuştilor, lovind şi pe oamenii Agiei, ei provoacă declaraţii ca acestea, ale agăi: „n-au decât să se ducă de unde au venit, căci n-avem nevoie de ei, cari sunt spioni şi ne trădează la Poartă; trebuie să fim stăpâni aici, şi vom fi”242. În stare de a cumpăra – dintre ucenicii zarafi ai creştinilor – case cu 27.000 de lei în Bucureşti243, ei pregătiau, ca şi la Iaşi, la Bucureşti luarea în stăpânire cu orice preţ a imobilelor244.

VI

Regulamentul Organic, care derivă în cea mai mare parte din desvoltarea proiectelor constituţionale ale boierilor noştri, mai ales a celor din Moldova, aşeză pe evrei între străinii pe cari numai Adunarea Obştească îi putea împământeni, pentru merite deosebite faţă de ţară. Ţinând seama de aceea că „jidovii sunt împrăştieţi prin Moldova”, că „numărul lor creşte din zi în zi, că „cea mai mare parte din ei trăiesc cu vătămarea interesurilor pământenilor, folosindu-se de toate mijloacele speculaţiilor, cu scăderea industriei şi a fericirii obşteşti”, se hotărî catagrafia lor, păstrarea celor cu stare şi expulsarea pentru totdeauna a celor ce, neavând un „meşteşug folositor”, „trăesc fără căpătâi”245.
Şi în această epocă vedem însă pe evrei desvoltându-se în dauna elementului creştin indigen pe toate terenurile atacate până acum de dânşii. Un act oficial din Moldova arată că ei au toate prăvăliile stradelor principale din Iaşi: „Uliţa Mare, începând de la Curtea Veche, până la marginea Copoului, Uliţa Academiei, a Consulatului rusesc, a Curţii Domneşti şi a Teatrului, până la Uliţa Golia, apoi uliţa care începe de la Sf. Ioan în faţă cu Paladi, uliţa hatmanului Alecu Roznoveanu, uliţa Sf. Spiridon până la Cabinetul Natural”; la o mie de prăvălii aparţineau în 1843 [evreilor], creştinilor numai 15246. La Botoşani breslele se desfac, din concurenţa lor, şi blănarii se plâng domnului Grigore Ghica, în cuvinte mişcătoare că „de la o vreme naţia evreiască, aceea ce cu semeţie se amestecă fără îndrituire în toate, s-au nărăvit a intra şi în acest meşteşug”, smomind calfele, nu pentru a le învăţa247, ci pentru a ruina pe patronii lor, „împiedicând alişverişul”, aducând pe breslaşi la cerşitorie248. La Iaşi, unde ei formează pe la 1848 două treimi ale poporaţiei, în mâna lor e totul: camăta, misitia, comisionul, cărăuşia, zidăria, lemnăria, fierăria, tapiţeria, croitoria, pe cari le fac rău pe toate, dar fac tot („ils font tout mal, mais ils font tout”249). În Bârlad erau pe la 1820 numai vreo zece case jidoveşti, faţă de o mie creştine, acuma acestea din urmă pare că s-au topit. În Roman, rezistenţa Episcopiei, atacată şi cu acte falşe, e complet sfărâmată. Pretutindeni e aşa.
Şi arenzile, până la Regulamentul Organic, şi cu toată oprirea Regulamentului, cad pe încetul în mâinile lor. La Botoşani ei se asociază şi cu armenii pentru a le lua250. Proprietarii sun buni bucuroşi de câştig mare fără muncă, doar de-şi asigură în contracte ocrotirea oamenilor curţii şi ai bisericii unde le dorm înaintaşii251.
Apărarea ţerii se fac în chipul cel mai stângaci de guvernul lui Mihail Sturza, care avea şi temerile sale politice şi apetiturile sale personale. Se înviară în Moldova anilor 1840 vechile măsuri aplicate ceva mai bine în Austria lui Iosif al II-lea, măsuri asemenea cu acelea pe cari le lua şi Rusia lui Nicolae I: acte de legitimare, „închezăşluire”, cerere de a-şi arăta existenţa capitalului şi exerciţiul profesiunii, supunerea călătoriilor dintr-un loc în altul la un permis administrativ, ameninţarea cu expulzarea252. Se căuta, în 1847, a se aduce părăsirea vechiului port galiţian cu perciuni, barbă, pălării de pâslă şi papuci. De aici nu rezultară evrei mai puţini, dar fără îndoeală funcţionari mai bogaţi.
Dimpotrivă, Mihai Sturza a fost învinuit, cum se ştie, că a favorizat imigrarea altor elemente fără folos pentru ţară. „Cine a fost acela”, se spune într-un memoriu al tinerilor revoluţionari, „care a dat proiectul Obşteştei Adunări pentru a se hotărî luarea la oaste şi din naţia israelită şi care, ca să nu puie în lucrare această legiuire, a luat mită de la israeliţi 40.000 de galbeni?”253.
Un gălăţean observă: „Înălţimea Sa a îmbrăţoşat pe greci, şi mai cu seamă pe jidovi, de i-a pus asupra bietului moldovean”254. În sfârşit, alt „memoar” semnalează că 30.000 de galbeni au fost daţi de „o tovărăşie de jidani”, „pentru ca să facă nepedepsit contrabantul rachiului”255.
Căci e vremea clasică a aşezării pe moşiile boierilor, câştigaţi acum cu totul de luxul apusean, a unui număr de jidovi pentru a face târgurile, cu caracterul absolut evreesc. Încă subt Ioan Sandu Sturza, Ioan Greceanu capătă voie a-şi fac târg la Drăguşeni în Covurluiu256. Din satul Totoieşti răsare astfel Podu-Iloaii257, din Frumuşica Botoşanilor se face la 1845 cloaca de astăzi258; din Negreştii Vasluiului, un popas de străini; pe locul de la hotar al domnului însuşi se înfiinţează Mihăileni, al cărui act de fundaţie se păstra la suditul Marcu Zaharia, prigonit pentru aceasta259. Şi cu zecile se numără aceste aşezări de exploatare şi depravaţie, cârciumă lângă cârciumă, cu stilclele de rachiu de cartofi şi alte otrăvuri, în tot cuprinsul Moldovei, istovind o rasă pentru hrănirea viciilor „civilizate” ale clasei dominante.
Erau aceşti oameni, al căror număr se ridică în 1848, după socotelile lui N. Şuţu, la 11.056 familii260 – în Iaşi avem la 1845 aproape 7.000 de capi de familie261, jumătate din populaţia oraşului262 – urmaşii lui Ursul, Cerbul şi Drăgan de la 1700-50? Răspundem: cu siguranţă nu, sau, altfel, ei îşi pierduseră vechiul caracter pentru a se face o apă cu năvălitorii, evrei germani din Galiţia. La 1856 consulul francez Place scrie: „În fiecare zi intră evrei cu miile în Principate, şi mai ales în Moldova. Ştiu de la consulul general al Austriei chiar că are în acest moment subt protecţia sa peste 35.000 de indivizi de această religie”263.
Dar mai e un argument: evreii lui Dimitrie Cantemir nu vorbiau limba ebraică, dar desigur cea spaniolă, ca şi cei din Ţara Românească, şi o puteau părăsi numai pentru limba ţerii. Evreii lui Mihai Sturza însă, ca şi imensa majoritate a evreilor de astăzi, vorbesc acel jargon german, al cărui caracter264 arată timpul foarte recent când unele elemente româneşti au pătruns în el. Evrei ca aceia cari în Bucureşti aclamară la 1848 steagul tricolor, pe care Eliad Rădulescu scrisese „emanciparea israeliţilor” – câtea mii în tot Principatul – şi colaborau la „Pruncul Român” al lui Rosetti, un dr. Barasch, un cunoscut scriitor, un Hilel B. Manoach, prezident al Municipalităţii revoluţionare, donator de burse Universităţii265, un Iscovici şi Rosenthal, prieteni ai corifeilor mişcării, lipsiau dincolo de Milcov cu desăvârşire.

VII

Tinerii ieşeni care încercară la 1848 o revoluţie, cari aşezară pe unul din ei, Vodă Cuza, pe tronul amânduror Principatelor, realizând Unirea, şi cari avură în mâni de acum înainte soarta nouăi ţeri România, veniau cu ideologia romantică particulară, adusă fără critică din Apus. Ca Junii turci din 1908, ei credeau că un Stat naţional se poate întemeia prin subita înfrăţire festivă a tuturor elementelor aduse de vântul vremurilor cu acel element indigen care singur are tradiţia şi dreptul de a imprima pecetea sa Patriei.
Încă în vremea lui Grigore Ghica, îndreptat de dânşii, se dăduse voia de a face cârciume în sate, se redusese dreptul de expulsare la noii veniţi, se aplicase legea recrutării şi la evrei (1852) – deşi doi ani după aceasta evreii, cari subt Mihai Vodă se răscumpăraseră prin mită, căpătau, pe căile ştiute, la sfârşitul anului 1854, dreptul de a se face înlocuiţi, plătind un moldovean în loc266. Fără a preciza nimic, comunitatea din Iaşi cerea Caimacamului Balş, în 1856, iscălind bancherii, în frunte cu vestitul Mihail Daniel, „reforma legii privitoare la soarta deplorabilă a obştii jidoveşti din Moldova”267.
În şedinţele Divanului ad-hoc al Moldovei ca şi în consfătuirile de saloane se ceru deci primirea de cetăţenie, fără deosebire, a tuturor străinilor. Cracti, în declaraţia sa de principii din 1858, cerea astfel268 împământenirea în masă a evreilor născuţi în ţară, „cari niciodată nu se vor fi bucurat de protecţia vreunei puteri străine”269, ceea ce, adaugem, era şi o lovitură ce se dădea Austriei, duşmană a Unirii şi care ţinea în atârnare de dânsa miile de sudiţi – 100.000 încă după 1870 – una din principalele raţiuni de a fi ale Agenţiei. Nu o dată Kogălniceanu însuşi a făcut declaraţii în acest sens270, pe cari, cu firească recunoştinţă, le înseamnă aceia cari, în vremea noastră, duc lupta pentru aceeaşi naţionalizare în bloc pe tema umanitarismului – neaplictă însă şi ţăranului, minor economic şi politic, exploatat până la stingere de mica burghezie evreească.
Congresul de la Paris însă nu înţelese, cu toată predominarea ideilor „umanitare” în Franţa şi Anglia, a da unei ţeri nepregătite, pe care erau s-o ocupe şi s-o turbure chestii interne şi externe aşa de grele, şi în rîndul întîi organizarea elementului naţional, un număr de câteva sute de mii de cetăţeni, dintre cari cel din urmă avea mai multă independenţă economică decât marea majoritate a ţăranilor. Ea mărgini la creştini exerciţiul drepturilor politice.
Totuşi se lupta pentru realizarea programului radical, şi avem probe documentare de interesul permanent şi puternic pe care-l arată celor câţiva evrei bogaţi271, cari voiau să se arunce în politică, Rotschild din Paris el însuşi. Nu fără legături cu Austria, apăru în ajunul convocării Divanurilor ad-hoc o foaie în evreeşte (en langue hébraïque), a sudiţilor împărăteşti, care se opri odată cu stabilirea asprei censuri din septemvrie 1856, dar reapăru, ea singură, pe când toate cele româneşti erau interzise, în timpul crizei, continuând să apere, cu banii sudiţilor, interesele acestora272. Nu e de mirare deci că încă din 1860 – apoi la 1865 Cuza Vodă anunţă un proiect de „emancipare graduală a locuitorilor de cult mosaic273. Totuşi, Codul civil din 1862 nu făcea altceva decât, în legătură cu art. 46 al Convenţiei, permitea împământenirea individuală prin Consiliul de Stat după trecere de zece ani de la prezentarea unei petiţiuni către domn. Când fu vorba de a li se acroda evreilor şi drepturi comunale – în Iaşi ei aveau, cum s-a spus, cele mai multe case cu prăvălii274 -, se rezervă „proba sentimentelor şi moravurilor lor româneşti”, acordându-le dreptul de a alege numai dacă au gradul de ofiţer în armată – caz exteem de rar, dat fiind că ei nu doriau, cum o dovediseră în 1840 şi 1854, a face serviciul militar -, dacă au diploma de colegiu sau de facultate, în ţară ori peste graniţă, cu recunoaştere de autorităţile în drept ale României – abia la 1848 îşi trece teza întâiul medic evreu, Landerberg, care e oprit apoi de a profesa fiindcă ascunsese un omor275 – şi dacă au întemeiat o fabrică sau manufactură întrebuinţând măcar 50 de lucrători. Nu ştim ce s-a ales de fapt din această concesiune; credem însă că nu ne înşelăm în afirmaţia că până ce, la 1882, se luă ca bază a listelor de electori pentru comună aceea a electorilor pentru Parlament, marea masă a populaţiei evreeşti, care n-avea nici o aspiraţie politică, a rămas indiferentă la dânsa şi că aceia care puteau beneficia nu s-au prezentat în Moldova – fiindcă nu existau.
Cum se face că la 1866 o irezistibilă mişcare în opinia publică aduse introducerea în Constituţie a articolului 7?
Printr-o schimbare de direcţie în cugetarea politică. Vechiul liberalism romantic era în dispariţie, credincioşii lui chiar prefăcându-se în oameni practici, cari procedau potrivit cu nouăle realităţi naţionale. Dacă în tineretul întors din Germania – d-nii Maiorescu şi P.P. Carp – domnea un nou curent de ideologie filozofică în sens „general uman”, şcoala întemeiată în Moldova de Simion Bărnuţ pusese bazele unei politici naţionale, şi, oricât de greşite ar fi fost unele puncte subsidiare ale doctrinei, aceată politică era singura care putea da atunci adevăraţi credincioşi. Ei cereau o Românie pentru toţi românii, dar înţelegeau că această Românie trebue să fie ea însăşi perfect naţională. Încă de la 1862, „Comisiunea consultativă atingătoare de înflorirea Iaşilor” – din care făceau parte şi şase delegaţi ai corporaţiilor – cerea să înceteze „colonizarea oraşului de israeliţi prin încetarea colonizării, furişate dar tolerate, a întregii ţări” – Iaşul fiind „inundat, debordat de evrei, supuşi străini şi fără nici o legătură cu ţara” -, şi aceasta în folosul „comerţului ce a mai rămas neînstrăinat din mâinile românilor”276.
La 1867, măsuri contra vagabonzilor din Moldova, aplicate nedrept şi brutal de o administraţie nepregătită – se vorbi de o înecare în Galaţi a câtorva evrei refuzaţi de autorităţile turceşti – cauzară, în urma denunţurilor venite din ţară, o mare emoţie în Franţa lui Cremieux, pe care prinţul Carol trebuia să se sprijine. Un francez, Desjardins, călători atunci anume în Moldova pentru a vedea cum e acea populaţie pe care Europa o considera ca pe nişte maroniţi fără noroc, prigoniţi de furia druşilor români. În cartea sa Les Juifs de Moldavie, el descrie o populaţie asiatică, „străină ţerii prin naştere, ca şi prin voinţă, moravuri, spirit şi limbă”, „acaparând tot micul negoţ prin industria sa, tot banul prin dibăcia şi economia sa, popor străin în ţara a cării sevă o storc, alcătuind un stat în stat”, în mare parte fugari din Rusia, „calici conrupători, cari cumpărau o patrie provizorie şi cuceriau un adăpost”, în „Canaanul cametei”, Moldova, „unde intri totdeauna cu punga în mână”. Nu vreau să fie soldaţi şi, cu toate că şcolile şi spitalele româneşti le erau deschise – cum, cu fireasca favorizare a elementului indigen, le sunt şi azi – se îndărătniciau a se păstra şi în această privinţă ca popor izolat. Şi autorul unui articol publicat în „Revue des deux Mondes, pe 1868, recunoaşte că numărul evreilor a crescut mult în Moldova – după revoluţia polonă şi urmările ei -, „şi tot vin zilnic din Galiţia şi din Rusia; numărul lor e socotit la 400.000”277.
Urgenţa unor măsuri de prezervaţie era aşa de mare, încât acela care în 1868 dădu ordin să nu se lase aşezarea cârciumarilor evrei în sate fu Kogălniceanu însuşi, idealistul tovarăş al lui Vodă Cuza idealistul, şi el apără cu elocvenţă, faţă de ameninţătoarea presiune străină, dreptul României de a cruţa micul avut şi sănătatea primejduită a sătenilor săi, puterea cea adevărată a Statului şi a naţiei. Într-un interview acordat reprezentantului foii „Deutsche Zeitung” la 1877, Ioan Brătianu, la rândul său, făcea declaraţii clare cu privire la calitatea naţională şi morală a evreilor cari cereau drepturile în massă sau pentru cari ele se cereau de filantropii Apusului: „Sunt evrei de naţionalitate rusească, de calitatea cea mai rea… Din zece contravenitori la impozite, nouă erau evrei… Fiecare evreu din clasa de jos se declară, îndată ce are un conflict cu autoritatea locală, supus austriac. Avem la noi evrei ce au venit din afară pentru a scăpa de conscripţia militară… Nu vreau ca România să devie un refugiu de răi cetăţeni… Intoleranţa religioasă, atât mie cât şi ţerii mele, e ceva necunoscut”278. În sfârşit C. Negri se exprimă la 1860 astfel despre evrei: „Jidovimea, adică a şaptea parte din poporaţia noastră totală, este cea mai tristă lepră cu care ne-a osândit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră”, şi el înţelegea o soluţie numai în favoarea „celor înstăriţi şi vechi din ţară”, cu excluderea miilor de vagabonzi: „după ţara noastră trebue să ne fie şi politica, iar nu după cele străine”279.
Totuşi intervenţiile străine, hrănite de elemente evreeşti bogate din ţară, nu se opriră. În 1878, ele puseseră condiţii recunoşterii independenţei, câştigate cu jertfe de sânge, a ţerii şi grămădiră umilinţe asupra României independente, care nu se putea sinucide dând politiceşte jumătate din ea în puterea evreilor moldoveni, dispuind de capitaluri şi uniţi printr-o admirabilă solidaritate de rassă, dar lipsiţi de simţul ordinei de stat ca şi de respectul faţă de drepturile populaţiei întemeietoare a Statului şi locuitoare, prin peste 3.000.000 de oameni, a tuturor satelor ei. Şi, precum Kogălniceanu apărase satele de alcoolul şi camăta evreească, d-l Maiorescu apără demnitatea României de insulta primirii străinilor prin voinţa străinilor şi fără ca ei să fi cerut măcar acest privilegiu. Se ajunse, după votarea în bloc a celor 883 de evrei cari făcuseră campania – avură 5 morţi – la reglementarea împământenirii individuale. Desigur că nici unul dintre aceşti bărbaţi de stat nu poate fi taxat de trecere la antisemitism280, care, ca o concepţie religioasă, n-a existat niciodată în România, decât în legătură cu persoane fără însemnătate politică. Nu mai vorbim de atitudinea energică de împotrivire a marelui învăţat B.P. Hasdeu, adesea amestecat şi în viaţa politică.
Apeluri în străinătate- amestecul guvernului american sub ministrul de Externe Hay -, demonstraţii cu prilejul unor emigrări provocate numai de îngrămădirea unei poporaţii care despreţueşte munca manuală – atunci, în 1900, apăru româneşte şi în jargon „Der Auswanderen”, şi cu titlu ebraic, şi numai în româneşte: „Daţi ajutor” (Bârlad), „Emigranţii”, „Emigranţi pedeştri”, „Emigranţii buhuşeni”, „Emigranţii Romanului”, „Pedeştrii”, „Pedeştrii bucureşteni”, „Pietonii”, „Primirea drumeţilor”, „Speranţa”, „Spre o viaţă nouă”, „Strigăt de desperare”, agitaţii între rezerviştii evrei formează în ultimii ani capitolele „chestiei evreeşti în România”.
De când s-a format un tineret intelectual evreesc la noi, o presă menită apărării intereselor naţiei apare în România. Ea n-a contribuit puţin la înăsprirea relaţiilor cu elementul dominant. Astfel „Fraternitatea”, la care debutează d-l L. Şăineanu (ca L. Schein) (1879-90), „Emanciparea” (1883), în curând (1897-8) „organul Asociaţiunii Generale a Evreilor pămînteni” (alta în 1891-2), „Egalitatea” fraţilor M şi E. Schwarzfeld (de la 1890).
De un timp, şi propaganda naţionalistă evreească îşi are organele, publicate în romîneşte, ca „Revista israelită” a d-lui Elias Schwarzfeld, „Buletinul societăţii Zion” (1875-95, 1897-8, 1901, 1903-5), „Revista israelită” (1886 şi urm.), „Pământeanul” (Galaţi 1897), „Aurora zionistă” (Bârlad, 1899), „Aurora” (1898), „Dorul Sionului” (1899); „Menora” (Iaşi, 1903), „Talpizzis” (1898), „Thikas Israel” (1903), „Sionistul” (Galaţi-Brăila, 1906-7), „Biblioteca israelită” (Piatra, 1900), „Lumea israelită” (1902-5), „Binele omenirii” al lui Rosenberg (1904-5), „Ecoul zionist” (1904), „Curentul Zionului” (1904), violenta „Cronică israelită” a lui Iosif Petreanu (Kaufmann) (1901 şi urm.), „Curierul israelit” (1906 şi urm.), sau în romîneşte şi evreeşte „Ahawath Zion” din Galaţi (1898), „Judenland” (1905), ori în sfârşit numai în jargon, ca „Jüdischer Telegraph” (1877-8, „Judith” (1883), „Haghibor” (Galaţi. 1886-7), „Galatzer Israelit” (1887-8), „Hajoetz” (1874-96)), „Haor” (două), „Hatzope” (1890), „Adevărul” (Galaţi, 1883-4), „Jüdischer Wächter” (Botoşani, 1884), Jüdischer Volksblatt” (Iaşi, 1896), „Jüdischer Volksfreund” (Iaşi, 1887), „Das Volksblatt” (1891-6), „Volks-Dolmestscher” (Roman, 1894), „Volks-Freund” (1888), „Volksgarten” (1888), „Wecker” (Iaşi, 1896), „Compass” (Brăila 1897), „Jüdischer Zeist”(1898-9), „Dorsche Sion” (1902), „Lumina”, „Şomer Israel” (1901), „Menasereth Zion” (1904), „Speranţa” (Piatra-Neamţ, 1880), „Der Grager” (1905), „Jüdische Weer” (Galaţi, 1905), „Jüdische Morgenpost” (1885) şi „Jüdische Post” (1895), „Jüdische Zukunft” (Iaşi, 1809), „Das neue Volksblatt” (Bucureşti, 1892), „Palestina” (1901).
Societatea studenţească „Kadimah” publică o foaie în 1902. Învăţătorii evrei, organizaţi în societate, de la 1906 dau „Institutorul evreu”; ei sunt încă un factor de osebire naţională. Se încercă în 1906 şi revista literară „Tânărul Evreu” din Brăila. Evreii spanioli au scos numai o singură foaie, „Luzero dela pasensia”, în dialectul lor special, la Severin, în 1885-9. O cercetare atentă în aceste foi, şi mai ales cele scrise în jargon, ar servi ca să arate adevăratul fel de a gândi al evreilor din România.
Nu la Academie se pot da soluţii practice, neapărat controversate, problemelor la ordinea zilei. Îndrăznesc a spune numai atât, încheind această prezentare de fapte, că, faţă de textul fixat de o Constituantă şi capabil de a fi modificate, dacă ar fi cazul, numai de o altă Constituantă, o singură modalitate se poate introduce: aceea care nu va lăsa hasardului sau interesului personal selecţionarea elementelor evreeşti cari pot aspira cu încredere la onoarea cetăţeniei româneşti în statul naţional român, dând precăderea acelora cari ar merita desigur s-o aibă, dar cari au fost, uneori, poate tocmai de aceea, lăsaţi la o parte.

Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.

 

 

 

Extras din Analele Academiei Române, Seria II, Memoriile Secţiei Istorice, t. XXXVI, nr. 7 Bucureşti, 1913, 41 p.

Surse:https://archive.org/stream/NicolaeIorga-IstoriaEvreilornerileNoastre1913/NicolaeIorga-IstoriaEvreilornerileNoastre1913_djvu.txt; 

https://mazarini.wordpress.com/

13/03/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: