CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

6 aprilie 1941: În România s-a desfăşurat primul Recensământ general al populaţiei după grelele pierderi teritoriale suferite în 1940

 

Sabin Manuilă, Realitatea Ilustrată, 8 iul 1934.jpg

 

Foto: Dr. Sabin Manuilă (n.19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad  – d. 20 noiembrie 1964, New York, SUA, savant român, fost Director General al Institutului Central de Statistică din  Bucureşti şi apoi consilier special al Biroului de Recensământ al Statelor Unite.

 

 

La 6 aprilie 1941 s-a desfăşurat în România un Recensământ  general al populaţiei.

Potrivit recensământului, populaţia ţării era de 13 537 757 persoane, fapt explicabil prin pierderile teritoriale din 1940, când în mai puţin de trei luni numărul locuitorilor României  s-a diminuat cu 6 829 238 persoane, ceea ce reprezenta 34% din totalul populaţiei, iar teritoriul cu 99 928 km2, adică 33,7% din suprafaţa ţării.

Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa fuseseră anexate de Uniunea Sovietică, Ardealul de Nord a fost alipit de Ungaria, iar Cadrilaterul (sudul Dobrogei), a fost cedat Bulgariei.

În urma acestui recensământ, a rezultat că structura etnică a populaţiei a fost repartizată după cum urmeză: români: 11 827 110 (87,4%), germani: 542 326 (4%), unguri: 407 188 (3%), alţii şi nedeclaraţi: 759 184 (5,6%).

Populaţia masculină a ţării reprezenta 49, 3%, respectiv 6.674.757 de persoane. Potrivit calculelor specialiştilor, potenţialul mobilizabil se cifra la circa 2.200.000 persoane, ceea ce reprezenta  32, 9% din populaţie şi 16, 2% din totalul acesteia.

În planul de mobilizare pe anul 1941, în vigoare la 22 iunie, efectivul total de militari se ridica la 1.139.604 militari, din care 39.476 ofiţeri, 57.003 subofiţeri şi 1.043.126 trupă.

Planul de mobilizare cuprindea Marele Cartier General, trei comandamente de armată, 11 de corp de armată, 214 formaţiuni operative, 24 formaţiuni de servicii operative, 41 de comandamente, unităţi şi formaţiuni de zonă interioară.

Modificările teritoriale au produs, bineînţeles, şi schimbări în structura confesională a populaţiei, schimbări ce nu au fost surprinse statistic, decât într-o anumită măsură prin Recesământul din 6 aprilie 1941, ale cărui informaţii, din cauza tulburărilor politice majore, nu au putut fi prelucrate şi valorificate în totalitate.

În cadrul recensământului general al României, s-a făcut şi un „recensământ special al populaţiei de origine etnică evreiască”, rezultând  că numărul total al evreilor care trăiau în România la 6 aprilie 1941 era de 315.003, care reprezentau 2,32% din populaţia totală a ţării.

Regimul lui Antonescu  a avut ideea de a invita observatori străini „imparţiali şi de renume mondial”, care să însoţească ac­ţiu­nile recensământului şi prelucrarea datelor.

Acesti observatori specialişti au fost, presedintele Oficiului Statistic din Bavaria, prof. Franz Burgdörfer, şi dr. Molinari, directorul general al Institutului Central de Statistica din Italia.

Savantul român Sabin Manuilă, membru corespondent al Academiei Române, a fost întemeietorul Institutului Central de Statistică, director al Institutului de Demografie și Recensământ și conducător al Secției de Statistică din cadrul Institutului Social Român.

Personalitate științifică de talie mondială, a fost membru al Institutului Internațional de Sociologie, al Institutului Internațional de Statistică, membru în diferite comitete ale Ligii Națiunilor și vicepreședinte al Societății Regale a Eredității.

In dis­cu­ţiile purtate de Burgdörfer cu Sabin Manuilă a atins subiecte „dincolo de marginile strict statistice”, specialiştii străini auzind de la acesta că asa-numita „chestiu­ne evreiasca in Romania este de o du­reroasă importanţă” şi că „guvernarea se straduieşte să soluţioneze grab­nic aceasta problemă”. (prof. dr. F. Burgdörfer, Dare de seama. Recen­sa­mân­tul General al Romaniei, 1941, Analele Institutului Statistic al Ro­ma­niei, director dr. S. Manuila, vol. I, Bu­cu­resti, 1942, pp. 323-333).

Sabin Manuilă este considerat organizatorul statisticii științifice în România. A fost coordonator al recensământului din 1941 și colaborator al lui Dimitrie Gusti în re­dactarea lucrării de mare anvergură Recensământul populației României (1930, în 9 volume).

Studiile sale privind compoziția etnică a Transilvaniei și perspectiva raporturilor cu populația maghiară sunt un model de cercetare științifică statistică. 

Între anii 1940 – 41, Sabin Manuilă a elaborat mai multe studii având drept obiect politica demografică. Aceste studii, care poartă denumirea generică de Politica de populație, au fost elaborate la cererea guvernului antonescian, în scopul de a stabili liniile directoare ale politicii demografice a statului român.

Într-unul din aceste studii, datând din 19 decembrie 1940, Sabin Manuilă atrage atenția asupra celor 5 milioane de români care trăiesc în afara țării, inclusiv cei din regiuni care nu pot fi revendicate niciodată de România.

În viziunea autorului, cadrul general al schimbului de populație ar trebui să fie teritoriul României, cel cu granițele de dinainte de amputările teritoriale din 1940. 

Cu foarte mici excepții, studiile demografice ale lui Sabin Manuilă se circumscriu spațiului românesc. Autorul nu preconiza alipirea de noi teritorii la teritoriul național, ci doar recuperarea teritoriilor și populației românești răpite prin ultimatumurile sovietice și prin arbitrajul de la Viena.

De asemenea, nu a avut  în vedere nici anexarea Transnistriei, unde exista de asemenea o populație românească, nici a Banatului sârbesc, așa cum afost  propuneri  în epocă.

Proiectul lui Sabin Manuilă nu este “rasist”, iar în formularea lui nu există nici un element genocidal, el neurmărind altceva decât de a asigura românilor o legitimitate 100% pentru granițele țării.

Studiile lui Manuilă aveau menirea de a pune în gardă guvernul României asupra încercărilor Ungariei de a prezenta recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, drept o extindere a teritoriului, un fel de “compensație” pentru pierderea Transilvaniei de Nord, fără a mai vorbi despre propunerile maghiare ca România să se extindă spre est până la Bug, în schimbul întregii Transilvanii.

 

 

 

 

RECENSAMANT_1941

 

 

 

Ulterior, după eliberarea Basarabiei, Bucovinei de Nord și ținutului Herța de sub ocupaţia URSS, a fost realizat în toamna anului 1941 un recensământ pentru aceste regiuni, dar și pentru Transnistria (decembrie 1941).

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/10/20/82639/

 

 

SURSE:

http://www.istoria.md/articol/780/6_aprilie,_istoricul_zilei#1572

https://ro.wikipedia.org/wiki/Recens%C4%83m%C3%A2ntul_popula%C8%9Biei_din_1941_(Rom%C3%A2nia)

06/04/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Statistici ale evolutiei numerice a populatiei evreiesti din Romania in perioada 1930 – sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial

 

 

 

Maresalul Ion Antonescu

 

 

 

EVREII DIN ROMANIA IN TIMPUL MARESALULUI ANTONESCU

 

Studiul care urmeaza – „Evolutia numerica regionala a populatiei evreiesti din Romania” – si care acopera perioada dintre anul 1930 si sfarsitul celui de-al doilea razboi  mondial a fost prezentat pentru prima oara la Congresul Mondial al Institutului International de Statistica, de la Stockholm, din 1957.

A fost apoi publicat la Roma si New York. Remarcabil este faptul ca acest studiu  este foarte rar amintit de catre istoricii care se ocupa de problema populatiei evreiesti din in Romania in anii 1940-1944.

Este cu atat mai remarcabil cu cat cei doi autori erau cei mai calificati pentru a se pronunta asupra subiectului demografiei populatiei evreiesti din Romania in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

 

 

 Wilhelm Filderman

 

Wilhelm Filderman (n. 14/25 septembrie 1882, București – d. 22 aprilie 1963, Paris) a fost jurist și om politic român de etnie evreiască, președinte al Uniunii Evreilor Români (1923-1948), președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din România (1929-1941; 1944-24 octombrie 1945) și președinte al Consiliului Central al Evreilor din România (1936-1941; 1945).

Dr. Wilhelm Filderman a fost chiar si el trimis in centrele de concentrare din Transnistria, pentru scurt timp.

Sabin Manuilă, Realitatea Ilustrată, 8 iul 1934.jpg

Dr. Sabin Manuilă (foto : n.19 februarie 1894, Sâmbăteni, Arad  – d. 20 noiembrie 1964, New York,SUA) ,a fost Director General al Institutului Central de Statistica din   Bucuresti si apoi consilier special al Biroului de Recensamant al Statelor Unite (…).

A fost ales membru corespondent (1938) al Academiei de Stiinte Romane din 1937 și membru titular începând cu 1941.

(Romanian Civilization Studies – Populatia Evreiasca din Romania in timpul celui de-al II-lea Razboi Mondial – Fundatia Culturala Romana, Iasi)

Larry L.Watts, istoric american

Cifre exacte in toate detaliile cu privire la populatia evreiasca din Romania, nu se pot produce, pentru ca ele nu exista.

Cauza acestei situatii trebuie cautata in evenimentele istorice din ultimele decenii, care, pe de o parte, au produs radicale si repetabile schimbari de granite politice, iar pe de alta parte au produs deplasari masive de populatie, atat in interior cat si peste granite.

Lucrarea de fata s-a facut in conditii deosebit de grele pentru ca multe dintre consecintele evenimentelor istorice nu s-au inregistrat deloc sau au fost masurate prin metode indirecte.

Astfel de date care s-ar putea sa mai existe inca sunt tinute de autoritatile de stat care nu obisnuiesc sa ofere publicului informatii statistice.

Totusi, autorii au sentimentul ca pot sa contribuie prin cunostintele personale in legatura cu situatia locala, cunostinte castigate de-a lungul perioadei in care au detinut pozitii oficiale in Romania, ceea ce i-a tinut in contact permanent cu subiectul acestui studiu.

Ei considera ca sunt bine calificati pentru a interpreta datele disponibile, care sunt prea adesea deformate de amatori in aceasta problema.
Date generale
Schimbarile care au intervenit in granitele Romaniei sunt in general cunoscute.

Ca urmare a primului razboi mondial, populatia si teritoriul Romaniei s-au dublat. Evenimentele care au precedat si urmat cel de-al doilea razboi mondial au schimbat granitele Romaniei spre Est, Nord si Sud.

Aceste modificari au dus la o schimbare radicala si in numarul evreilor care, la recensamantul din 1930, au fost in numar de 756.930 (dupa religie).

Cifra lor a fost calculata la sfarsitul razboiului – in 1945 – la 355.972 pentru teritoriul de azi al Romaniei, iar la urmatorul recensamant (28 noiembrie 1956) cifra lor a fost gasita la 144.198.

Cele trei cifre denota clar tendinta spre declin numeric a evreilor din Romania, ca urmare a conditiilor politice din ultimele doua decenii.
Scaderea de la cifra recensamantului din 1930 la cifra postbelica se datoreste in principal schimbarilor de granita.

Din populatia calculata din 1945, un insemnat numar a emigrat in  Israel.

Numai in perioada 1948 pana in august 1952, „Statistical Bulletin of Israel” (vol. 3, Octombrie-Aprilie 1952-53) raporteaza 128.609 de noi sositi din Romania.

Numarul evreilor emigrati clandestin de pe teritoriul de azi al Romaniei nu poate fi stabilit, dar se urca la o cifra considerabila, dat fiind ca iesirea din tara s-a facut in toate directiile si intr-un timp destul de indelungat.
Cel mai greu de urmarit este evolutia numerica a evreilor din teritoriul ocupat de Rusia Sovietica in iunie 1940, ca urmare a ultimatumului dat de Moscova  in colaborare cu Germania  nazista si reacordat URSS prin Tratatul de Pace din 10 Februarie 1947 de la Paris.

Acest teritoriu cuprinde intreaga Basarabie, Bucovina de Nord si tinutul Hertei din judetul Dorohoi, cedat Rusiei la 28 iunie 1948. Teritoriul acesta a avut in 1930 o populatie de 275.419 evrei (calculati dupa apartenenta etnica). (Analele Institutului Central de Statistica, Bucuresti, 1942, pp.348-349).

Aceasta regiune a avut densitatea evreiasca cea mai mare din Romania – 8,1%, fata de media tarii de 4,0%.
Cand armatele germano-romane au reocupat aceste teritorii in vara anului 1941, o parte a populatiei evreiesti a fost evacuata de autoritatile sovietice si o parte s-a refugiat din proprie initiativa in Rusia Sovietica.

Acesti evacuati si refugiati s-au raspandit in toate directiile.

Sunt numeroase dovezi ale peregrinarilor lor. Astfel, intr-o nota din arhiva Dr. Wilhelm Filderman citim: „In 1947, un delegat RPR care a fost la Moscova, reintors la Bucuresti, a cerut ajutor pentru cei 100.000 de evrei romani care se gaseau in Rusia.

Dr Filderman a intervenit imediat in favoarea lor la Joint Distribution Committee, dar, din motive tehnice, nu s-a putut rezolva nimic”.
O parte a evreilor din Basarabia si Bucovina au fost deportati in Siberia. Dr Bickel citeaza relatiile date de United Press din Berlin la 10.000.

Pentru a putea urmari evolutia numerica a evreilor din Romania este necesar sa retinem schimbarile produse prin cedarile de teritorii din preajma celui de-al doilea razboi mondial:
In rezumat, majoritatea, adica 57,1% a evreilor din Romania (calcul facut dupa nationalitate etnica la recensamantul din 1930) au fost detasati de Romania prin evenimentele din preajma celui de-al doilea razboi mondial. Multi dintre acestia au mai avut contact cu statul roman.

Acest fapt important trebuie avut in vedere ori de cate ori se discuta si evolutia numerica a evreilor din Romania.

Harta Romaniei, 1930

Iata acum evolutia numerica a evreilor pe regiuni. La recensamantul general din 1930 s-au gasit pe teritoriul Vechiului Regat:
Dupa cum se stie, cel mai apropiat criteriu pentru stabilirea numarului exact al evreilor din Romania este cel al religiei. La prima etapa de asimilare, se pierde limba materna. In Vechiul Regat, 50,1% din evrei si-au insusit limba materna romana.

Din cei asimilati lingvistic, o parte mica (4,6%) s-au asimilat si etniceste.

Nu este probabil ca cei de religie mozaica si de limba materna idis sa fi declarat alta apartenenta etnica decat cea de evreu, desi teoretic lucrul este posibil, intrucat nationalitatea etnica s-a inregistrat pe baza de declaratie libera a individului.
La recensamantul din 25 ianuarie 1948 nu s-a inregistrat nici neamul etnic, nici religia populatiei, ci numai limba.

In total s-au inregistrat 97.566 persoane cu limba materna idis (fara tinutul Hertei si Dobrogea de Sud) fata de 132.213 din 1930 (inclusiv tinutul Hertei si Dobrogea de Sud).

La recensamantul din 23 noiembrie 1956, numarul evreilor de neam din Vechiul Regat a fost de 94.562, iar al celor cu limba materna idis de 19.804 (fara tinutul Hertei si Dobrogea de Sud).
Oscilatiile de la un recensamant la altul sunt semnificative. Iata cifrele celor de limba materna idis in cele doua provincii principale, Muntenia si Moldova, la cele trei recensaminte:

In interpretarea acestor cifre intra numerosi factori ca: dislocari de populatie, emigratie, influente psihologice (atmosfera politica), evolutia demografica naturala si chiar factorul de tehnica statistica. Modificarile in cifre sunt esentiale.

Cifra evreilor scade in Muntenia de la 1930 la 1956 aproape la jumatate, iar in Moldova la sub o treime. Emigrarea evreilor a fost deci mult mai intensiva in regiunile de Est ale Romaniei, unde evreii erau mai putin asimilati decat in vestul tarii.

Este si mai semnificativa scaderea proportiei celor de limba materna idis. In Muntenia, in 1930, 23% dintre evrei aveau limba materna declarata idis. In 1956 acest procent a scazut la 10,5%. In Moldova, cifrele sunt de 69,2% in 1930 si 31,2% in 1956.
Pierderile suferite din cauzele directe ale razboiului au fost evaluate de organizatiile evreiesti din Romania conduse de Dr. W. Filderman la 15.000.

Aceasta cifra cuprinde pierderile in jurul a 3000 de vieti in timpul guvernarii scurte a Garzii de Fier si 3000-4000 de victime ale represaliilor militare din Iasi. De asemenea, cuprinde pierderile suferite de populatia deportata in Transnistria. Numarul celor deportati a fost de aproximativ 40.000, din care 30.000 s-au reintors.

Din cei 10.000 care nu s-au reintors, o parte au pierit in Transnistria sau in cursul transportului. Cifra totala a evreilor morti „fie din cauza ca au fost ucisi pe teritoriul romanesc, fie ca au pierit din cauza deportarilor” este data de Filderman ca fiind de 15.000.

Basarabia si Bucovina

Cifra evreilor in Basarabia, Bucovina de Nord si tinutul Hertei calculata pentru anul 1930 a fost de 275.419. Din aceasta populatie, 100.000 s-au retras din fata armatelor germano-romane in interiorul Rusiei Sovietice in 1941(6). (In raportul prin care Dr W. Filderman cere ajutor la Joint Committee pentru evreii romani din Rusia, cifra lor este data de asemenea de 100.000)
La recensamantul din 1941, facut dupa reocuparea acestor regiuni, s-au gasit 126.000 Evrei.

RECENSAMANT_1941

Harta  Romaniei (1942)

Rom1942

Diferenta este de 49.419. (Totalurile sunt obtinute prin totalizarea cifrei calculate pe baza recensamantului din 1930, – deci nu cuprinde sporul natural 1930-1941) si cea gasita la recensamantul din 1941.

Aceasta este cifra probabila a evreilor disparuti parte prin refugiu, parte prin suprimare.

Din cei 126.000 evrei recenzati, au fost la randul lor deportati in Transnistria 109.000, din care 54.000 (aproximativ 50%) au pierit. Din aceste evaluari ale organelor de conducere evreiesti din Romania rezulta ca pierderile de vieti evreiesti din regiunile Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei sunt de 103.919 suflete (49.419 plus 54.000).

Aceasta este cifra evreilor de a caror existenta nu se poate gasi urma, majoritatea lor fiind suprimata, iar o parte, care nu poate fi, desigur, evaluata, s-a retras in interiorul Rusiei, majorand cifra de 100.000 data de Dr. E. Kulischer si Dr. W. Filderman.

Cifra actuala a populatiei evreiesti din Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei, dupa calculele de mai sus, ar trebui sa fie de 71.500, la care, probabil, se adauga cei 100.000 de refugiati din timpul razboiului, dand un total de 171.500, in loc de 275.419, cat a fost in 1930.

Rapoarte recente de presa arata insa ca numarul evreilor in orasele din Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei este egal cu numarul lor din preajma razboiului.

Cifrele din Basarabia demonstreaza caracterul conservativ al evreilor din acea provincie. Din numarul evreilor identificati prin religie s-au declarat ca apartinand nationalitatii etnice evreiesti 99,3%, iar limbii materne idis in proportie de 97,5%.
In Bucovina, unde constiinta nationala a evreilor este tot asa de ferma ca in Basarabia, 99,3% din ei, identificati dupa criteriul religiei, s-au declarat de neam etnic evreiesc, iar limba materna idis este declarata de 79,8% a populatiei evreiesti, stabilita dupa acelasi criteriu.

O insemnata parte a evreilor din Bucovina au limba materna germana.
Transilvania (inclusiv Banat, Crisana si Maramures) la 1930.

In Transilvania, constiinta nationala a evreilor este foarte ferma. Numai in Banat, 20% din Evrei se declara de alt neam (maghiar), pe cand in Transilvania numai 3,4% din evrei se declara de alt neam decat Evrei.

In ce priveste limba idis, ea e vorbita de 60% din evreii din Nordul si Estul Transilvaniei si numai de o mica minoritate in Vest (in Banat: 5,4%)
Evenimentele din cursul razboiului au influentat considerabil numarul evreilor din Transilvania.

Prin Dictatul de la Viena, 1940, Transilvania de Nord a fost cedata Ungariei.

Pe acest teritoriu au trait, la 1930, 138.917 evrei. (Cifra de 148.295 pare a fi cifra persoanelor de religie mozaica). Recensamantul maghiar din 31 Ianuarie 1941 a gasit 151.125 evrei in Transilvania de Nord.

In Transilvania de Sud au ramas 54.538.

Evreii din Transilvania de Nord au fost deportati in Gemania sau in tabere de munca de catre Guvernul maghiar, cu exceptia unui numar de 14.000. S-au reintors in Romania si s-au aflat in lagare la sfarsitul razboiului in total 44.000.

Deci au supravietuit 58.000 si au pierit 90.295 sau 60,9% din total.

Harta Romaniei postbelice

Map of Romania (Current)

La recensamantul din 23 noiembrie 1956, numarul Evreilor a fost:

Desi datele recensamantului in 1956 nu permit o comparatie reala cu cele ale recensamantului din 1930, date fiind conditiile cu totul diferite ale celor doua recensaminte si ale tehnicii de recensamant intrebuintate, totusi trebuie sa acceptam ca un fapt real scaderea generala a numarului evreilor de la 192.833 (dupa religie) din 1930 la 42.735 (dupa neam etnic) in 1956.

Sunt insa pretioase cifrele privind Banatul, unde nu au existat  pierderi  prin deportari sau atrocitati si totusi numarul evreilor a scazut considerabil intre 1930 si 1956, si anume de la maximum (dupa religii) din 1930 de 14.043 la 7.776 (dupa neam etnic) din 1956.

Aceasta scadere este indicativa pentru intensitatea procesului de imigratie de evrei din Romania de la 1944 pana la 1956.

Dispunem de date incomplete asupra miscarii naturale a populatiei evreiesti de la 1940 incoace.

In perioada 1931 – 1939, cresterea naturala a evreilor din Romania a fost de 6917 suflete (0,9%) la o populatie totala evreiasca de 728.115 evrei dupa nationalitate etnica in 1930.

Concluzii:

1) Cifra totala a evreilor din Romania s-a redus considerabil in ultimele doua decenii. Pierderile se datoreaza:

– reducerii teritoriale a tarii; atrocitatilor antievreiesti din cursul razboiului atat pe teritoriul tarii, cat si peste granite;

– atrocitatilor comise de armate si autoritati  straine, care au controlat temporar teritoriul Romaniei;

–  migratiunilor intense si indelungate din toata durata celor doua decenii.

2) Evenimentele politice internationale au influentat considerabil raportul dintre nationalitatea etnica declarata, limba materna idis si religia mozaica a evreilor din fiecare regiune a Romaniei. Raportul dintre cele trei elemente este esential pentru judecarea situatiei.

3) Limba materna idis a fost declarata la recensamantul din 1930 de 68,5% dintre evreii din intreaga tara (raportat la cei de religie mozaica). Acest procent variaza si in timp si in spatiu.

El este mult mai scazut in 1956 decat era in 1930. (71,2% in 1930 fata de 23,7% in 1956, calculat la proportia dintre neamul etnic declarat si limba materna idis.

Am ales acest criteriu cu scop de comparabilitate pentru ca recensamantul din 1956 n-a inregistrat religia).

4) Pierderile de vieti ale evreilor au fost evaluate pe regiuni astfel: 15.000 in provinciile Vechiului Regat, Transilvania de Sud si Bucovina de Sud; 103.919 in Basarabia, Bucovina si tinutul Hertei din judetul Dorohoi; si 90.295 in Transilvania de Nord, incorporata de Hitler Ungariei.

In total se evalueaza la 209.214 pierderile evreiesti de pe teritoriul Romaniei din 1939, ceea ce reprezinta 27% din cifra totala a Evreilor (in loc de 53%, evaluat de Dr. Kulischer), din care se atribuie: 2% administratiei romane, 13% actiunii militare germano-romane desfasurate aproape exclusiv pe frontul rasaritean si 12% actiunii Guvernului unguresc secondat de autoritatile germane.

Concluzia generala: „In nici o tara dominata de nazisti, n-a supravietuit o asa mare proportie a populatiei evreiesti” – conchide raportul Dr. W. Filderman.

Sursa: 9am.ro

20/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Chestiunea evreiasca si Razboiul de independenta

Fişier:Primirea lui Carol I in Bulgaria.jpg

Prezenţa masivă a evreilor în societatea românească a secolului al XIX-lea a marcat sensibil evoluţia istoriei moderne. Numărul mare al evreilor – aceştia reprezentau singura minoritate etnică cu pondere socială deosebită – rolul important pe care l-au avut în dezvoltarea economiei, convieţuirea lor în contextul societăţii româneşti şi lupta pentru emancipare politică, desfăşurată de-a lungul unei jumătăţi de veac, au conturat dimensiunile unei “probleme evreieşti“, cu importante implicaţii sociale şi politice.

După 1866, printr-un întreg şir de legi şi circulare restrictive – care, fără să se refere direct la evrei, aveau aplicabilitate, mai mult, la situaţia lor -, au avut loc expulzări masive, brutale, adeseori, ale evreilor, consideraţi drept vagabonzi (cei intraţi în ţară fără îndeplinirea formelor legale).

Măsurile restrictive au determinat intervenţii energice din afară, ale guvernelor occidentale sau ale unor personalităţi de prestigiu, care au sporit tensiunea internă şi au determinat manifestări împotriva evreilor. Alianţa Izraelită Universală a recurs la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Moses Montefiori, personalitate marcantă a iudaismului englez, a venit la Bucureşti. La mijlocul lui aprilie 1868, reprezentanţii puterilor acreditaţi în Capitala României au adresat o notă colectivă guvernului român. I.C. Brătianu, ministrul de Interne, a fost silit să-şi prezinte demisia.

Domnitorul Carol insista „asupra pericolului [ce-l reprezenta] pentru sănătatea publică aglomerarea celor trei sute de mii de evrei care infestează Moldova. La Iasi, mai cu seamă, unde – la o populaţie de 80 000 suflete – sunt aproape 50 000.

În timpul şederii mele în acest oraş am văzut o casă care servea drept azil la 600 din aceşti vagabonzi, înghesuiţi câte 12-15 în fiecare cameră. Este un spectacol care ar trebui să fie văzut de către ziariştii umanitari care alimentează presa străină cu declaraţii împotriva regimului meu”.

Interesul internaţional faţă de situaţia evreilor din România este scos în relief, printre altele, şi de numirea drept consul al Statelor Unite ale Americii la Bucuresti a lui Benjamin Franklin Peixotto, a cărui misiune a fost mai mult umanitară decât diplomatică. Acesta s-a străduit să amelioreze condiţia materială şi juridică a evreilor, fiind partizanul emigrării evreilor în America.

Soluţia a fost respinsă la Conferinţa internaţională de la Bruxelles, de la sfârşitul lunii octombrie 1872, prima întrunire evreiască consacrată obţinerii drepturilor civile şi politice în favoarea populaţiei evreiesti din România. În urma acestei conferinţe, pe plan internaţional s-a produs o coordonare a eforturilor între Alianta Izraelită Universală şi alte numeroase organizaţii evreieşti pentru efectuarea de acţiuni concertate în sprijinul evreilor din România.

În preajma şi în timpul Războiului de Independenţă şi a Congresului de la Berlin, în timp ce oamenii politici români se străduiau să asigure integritatea teritorială a ţării şi recunoaşterea Independenţei de către puterile garante, cercurile evreieşti, efectuând o propagandă contrarie, căutau să convingă puterile europene asupra necesităţii de a se efectua presiuni asupra României pentru a o determina să acorde drepturi politice evreilor, condiţie pentru recunoaşterea internaţională a Independenţei. Şi românii, ca şi evreii, luptau pentru libertate şi independenţă. Din nefericire, mijloacele utilizate fiind deosebite, cele două mişcări se anihilau una pe cealaltă.

Împrejurările dramatice legate de declararea Independenţei, de participarea României la război şi demersurile politice care au precedat recunoaşterii condiţionate a independenţei de către Congresul de Pace de la Berlin au fost putemic marcate de acţiunile cercurilor evreieşti internaţionale pentru obţinerea de drepturi politice în favoarea coreligionarilor lor din România.

Congresul de la Berlin a condiţionat recunoaşterea Independenţei României de modificarea articolului 7 din Constituţia din 1866, sub incidenţa căruia se afla situaţia juridică a evreilor.

Într-o convorbire cu F. de Bacourt, agent şi gerant al Consulatului general al Franţei la Bucureşti, M. Kogălniceanu, ministrul Afacerilor Străine, explica, din nou, dificultăţile de a rezolva problema evreiască în România, în acord cu vederile Occidentului: Congresul, nota omul politic român. „… impunând independenţei noastre clauza pe care o cunoaşteţi cu privire la evrei, a aruncat ţara într-o criză teribilă.

După întoarcerea de la Berlin, m-am chinuit să găsesc o soluţie satisfăcătoare pentru Puteri, care să nu fie însă o condamnare la moarte pentru sărmana noastră ţară – şi nu am găsit nimic.

Plenipotenţiarii au vorbit aşa cum se cuvine: dacă nu aş fi ministru al României, aş fi primul care aş adera la ideile pe care Excelenţa sa Domnul Watldington mi-a făcut onoarea să mi le expună înainte de a fi prezentate Congresului; ele sunt demne de o ţară liberală şi luminată cum este Franţa; însă dacă am voi să le aplicăm la noi – unde instituţiile datează de putină vreme, nu ne-am expune tuturor pericolelor şi nu am arăta, în felul acesta, că problema evreiască nu este decât imperfect cunoscută de către acei care îşi propun să o rezolve? Ne este opusă libertatea conştiinţei.

Dar evreii din Romania sunt împiedicaţi în exercitarea cultului lor? aceste pretinse persecuţii nu sunt, oare, doar plângeri imaginare? nu evreii polonezi, ruşi, austrieci sunt cei care deţin capitalurile noatre? nu ei au invadat oraşele noastre într-o asemenea manieră încât, în câteva părţi ale României – este unul de al lor la fiecare trei locuitori? Noi ar trebui să ne apărăm împotriva lor, nu ei împotriva noastră. Nu este vorba aici nici de libertatea comerţului, nici de o problemă religioasă; pentru Romania este o problemă socială. Ne este impusă o Revoluţie pentru care nu suntem pregătiţi şi nici un guvern nu ar putea să reziste în aceste condiţii”.

Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) a consacrat emanciparea evreilor (şi a celor din România) prin articolele 43 şi 44. Modificarea art. 7 din Constituţia României nu a realizat, totuşi, emanciparea generală a evreilor, ci doar o naturalizare individuală. În afara celor 888 combatanţi care au participat la Războiul din 1877-1878, între anii 1879 şi 1900, au mai primit statutul de cetăţeni un număr de 85 evrei. Câteva sute au mai primit acest statut dupa aceea.

Aşa-zisa abdicare a puterilor occidentale de la principiul emancipării generale, înscris în Tratatul de Pace, nu a fost o consecinţă a rezolvării favorabile de către statul român (în favoarea Germaniei) a „afacerii Strousberg“, prin răscumpărarea de pe piaţa germană a acţiunilor trustului falimentat. Acceptarea, în cele din urmă, a soluţiei româneşti privind naturalizarea individuală a reprezentat înţelegerea, tacită, a argumentelor româneşti, în conformitate cu care societatea nu era pregătită, încă, pentru emanciparea generală a evreilor. Dezvoltarea structurilor interne şi rezolvarea problemelor proprii, naţionale, trebuiau să o pregătească şi s-o facă posibilă.

Explicând acest raţiuni în faţa Camerei, în martie 1878, I.C. Brătianu spunea: „Europa poate pretinde de la noi, printr-o singură trăsătură de condei, ca noi să rezolvăm problema? Noi am fost încă din secolul al XIII-lea şi până azi, avangarda Europei; noi am fost bulevardul Europei contra invaziilor asiatice din acea vreme. Statele europene s-au putut dezvolta în acest timp pentru că alţii se sacrificau pentru a-i ţine la adapost (sic!).

De aceea, abia de mai ieri am putut şi noi să intrăm pe făgaşul civilizaţiei moderne… Credeţi, deci, că Europa nu va înţelege, n-a înţeles, încă, cu toate eforturile unora, că ar însemna să ne distrugă dacă ne-ar determina să acordăm naturalizare în masă israeliţilor? Care dintre puteri ar putea pretinde ca, de dragul unui principiu, noi să ne distrugem naţionalitatea? Rezolvarea problemei israelite este o operă foarte laborioasă care nu poate fi rezolvată definitiv decât cu timpul, poate că într-o jumătate de secol…”‘.

Fireşte, în dezacord, poate, cu principiile generale privind drepturile omului, aplicabile societăţilor dezvoltate din Occident, soluţia temporară oferită problemei evreieşti reliefa o stare de lucruri existentă în societatea românească a vremii. Referirile la istorie ale omului politic nu aveau drept obiectiv să victimizeze România; urmăreau să ofere un punct de sprijin istoric pentru înţelegerea unei situaţii generată de o evoluţie particulară a societăţii româneşti, de stadiul său de dezvoltare în raport cu societăţile occidentului european.

După 1878-1880, ţara devenind independentă, eliberată, în parte, de presiunea externă, atât de puternică până acum, guvernele României şi-au îngăduit o mai mare libertate de acţiune în chestiunea evreiască, pe care n-au apreciat-o a fi altceva decât o chestiune de politică internă.

Aceasta a evoluat în contextul vieţii sociale şi politice, dominat de construcţia societătii moderne româneşti în care naţiunea se pregătea să-şi desăvârşească unitatea şi eliberarea socială, să instaureze un regim de egalitate politică. În cuprinsul acestei evoluţii a fost pregătită şi s-a putut realiza şi emanciparea deplină a evreilor.

Academia Română, Secţia de Ştiinţe istorice şi Arheologice, Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la Independenţă la Marea Unire (1878-1918), Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 69-72 via Istorii Regasite

16/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: