CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

CINE SÎNT CEANGĂII ? Puncte de vedere asupra originii lor. VIDEO

Foto: Harta etnică a Turciei europene şi a statelor sale vasale autonome și răspândirea ceangăilor („Tchangeï”) în Moldova (1861).

Autor: Guillaume Lejean, 1861 – Wikipedia.ro

 

 

 

Puncte de vedere asupra originii Ceangăilor

 

 

 

Citind şi ascultând publicaţiile şi interviurile având ca temă populaţia cunoscută sub numele de “ceangăi” am simţit nevoia să ne exprimăm punctul de vedere. Hotărârea a fost determinată de existenţa unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor.

Investigaţiile le-am început în arhive în anii 1974-1975 şi le-am continuat în august 1975 printr-o cercetare de teren în localităţile rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume.

Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor, considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel ce-şi asumă această delicată misiune, ne-am continuat munca în vara anului 1978, când aflându-ne pentru scurt timp la Budapesta, am consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema ce ne interesa.

Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra” am publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe care le-am continuat (independent de Asociaţia “Dumitru Mărtinaş”). În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, putem să aprofundăm primele concluzii.

 Ţinem să precizăm că scriem aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăeşti, aşa cum s-a întâmplat, în majoritatea cazurilor, înaintea noastră.

 Consultarea bibliografiei referitoare la originea ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub această denumire locuieşte, în afară de unele zone din Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc, în zona “Întorsăturii Oltului”. Totodată, am remarcat surprinşi că prin termenul de ceangăi o serie de autori, mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi desemnează pe toţi catolicii din Moldova.

Termenii de ceangău şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici similari. Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin confesiunii catolice, putând fi – după cum bine se ştie – de orice origine etnică.

Întâmplarea face ca ceangăii să aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei pot fi suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi confesiune catolică din regiunile discutate deoarece această confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a oamenilor ci numai la credinţa lor. Probabil sinonimia dintre cei doi termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o suficientă analiză a situaţiei.

 Populaţia ceangăiască, având o serie de particularisme derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei, făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor, etnografilor, folcloriştilor. În paginile scrise de aceştia în cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială, aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de origine maghiară, fie de origine română.

Între aceia care au socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek, Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza, Koss Laslo, Filep Antal etc.

Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M. Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C.C.Giurescu ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română. Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău, momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

Adler - Grup de ceangăi din Săcele, jud. Braşov.jpgGymes csango.jpg

Gyimesi csángók.jpg

 

 

 

 

 

 Etimologia cuvântului “ceangău” a fost explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar proveni de la Sovago (tăietor de sare). A Horger a crezut că ar fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a încercat să stabilească o filiaţie cumană a termenului.

Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni de la csango (rătăcitor, hoinar).

Ballagy credea că a fost dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău, lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor, vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un argument în discutarea originii ceangăilor. Momentul apariţiei termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul 1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos.

Putem preciza însă că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin două decenii mai devreme.

 El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să vorbim de ceangăi înainte de această dată. Dacă ar fi existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descripţio Moldaviae datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir.

Ambii au cunoscut bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage datele care îi interesau. Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe ceangăi dacă i-ar fi întâlnit. În scrierea lui întâlnim însă pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii, numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau “ungureni”.

Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că ar fi vorba de populaţie de origine maghiară.

În realitate însă, numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat în Transilvania.

La rândul său, eruditul principe Dimitrie Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi, dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei moldoveneşti.

Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs în părţile de est  ale Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova? Este cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza a acceptat propunerea generalului A. von Buccov şi a poruncit să se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti.

În Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş. Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie şi o eventuală împroprietărire.

Secuii s-au opus înrolării lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) – cu valoare de constituţie a Transilvaniei – erau socotiţi oameni liberi, iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube. Autorităţile austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în 1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud, dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie.

Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc din zona Sf. Gheorghe. Văzând că românii şi secuii înrolaţi în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău (Siculeni) la 7 ianuarie 1764.

Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri, unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în localităţi noi pentru ei.

Interesant poate fi numărul noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina. Ei au surprins în partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene, dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din regimentul 2 secuiesc.

În legătură cu ultimul se impune observaţia că ofiţerii români care au participat la alcătuirea Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său dedicat regimentului 2 grăniceresc a susţinut aceeaşi idee. În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.

 În stadiul actual al cercetărilor este dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septemrie şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i retituie 30000 de fugari din Moldova şi 16000 din Ţara Românească.

 După acest prim mare val de ceangăi sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele versante ale Munţilor Carpaţi.

 Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii locuitori ai “ţărilor româneşti Vlahiţa şi Breţcu, parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică), români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au părăsit ortodoxismul, care a rămas credinţa majorităţii populaţiei româneşti din Transilvania.

Urmărirea atentă a costumului popular ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”. În schimb, Nicolae Iorga – şi după el cunoscutul etnograf şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu – au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud există un port tipic românesc.

Numai la cei din zona de vest (Valea Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive ornamentale de origine maghiară.

O problemă delicată, viu discutată şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor. Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău este bilingv.

O parte a lui vorbeşte un grai de origine română transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică a acesteia. probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti.

Păstrarea în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani, ne-a arătat că în luna august 1975 din 2300 familii, circa 1800 erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română.

Bilingvismul demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.

  Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200 000 ceangăi moldoveni, circa 40000 (adică 20 la sută) erau de origine secuiască.

A acceptat ultima cifră ca ipotetică şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal (A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148).

Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992, arată că în Moldova s-au declarat circa 274 000 catolici. Din aceştia numai 2100 au afirmat că aparţin ceangăilor.

Dintre ei circa 1800 au declarat că sunt ceangăi de origine română şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare procentele etnice. Însă, ceea ce a interesat şi interesează la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea – toţi s-au decarat clar apartenenţi ai catolicismului.

Încheind expunerea constatărilor noastre pe care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate. Putem cita în acest sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme ceangăieşti realizată de Farago Janos.

La Arhivele Statului din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează un manuscris-memoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy, care îi declarase maghiari.

În memoriu se cerea explicit ca protestul să fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii sunt români.

  Iosif Petre M.Pal, într-o cunoscută lucrare a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani – Roman) apărută în două ediţii – 1941 şi 1942 – ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare înscrise ca atare în registrele bisericilor.

Provincialul franciscanilor a relevat că însuşi numele familiei sale – Dumitru – a fost transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la  sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia Tisza.

 Istoricul şi filologul P.Cancel, de origine ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M. Pal.

Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.) arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.

 În stadiul actual al cunoştinţelor, credem că în legătură cu această populaţie se poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei. Ea a ajuns în Moldova târziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune.

Numai venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei româneşti moldoveneşti – net majoritare.

 

 

Sursa:

 

Conf. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti – http://www.dacoromania-alba.ro/nr12/ 

 

 

 

 

 

 

 

25/05/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Populația Europei va deveni minoritară peste două generații, cedând majoritatea musulmanilor. VIDEO

Vor cuceri musulmanii Europa

 

„Sunt semne clare că Alah va aduce victoria Islamului în Europa fără sabie, fără arme, fără luptă. Nu avem nevoie de teroriști, nu avem nevoie de sinucigași cu bombe. Cei peste 50 de milioane de musulmani din Europa vor transforma acest pământ într-un continent islamic în câteva decenii”.

(Muammar Gaddafi, fostul conducător al Libiei).

 

Studiu: peste 40 de ani musulmanii vor fi dominanți în Europa

  

  Economistul francez Charles Gave a dat publicității un studiu, potrivit căruia, populația albă a Franței și a restului Europei va deveni minoritară peste două generații, cedând în favoarea musulmanilor, scrie The Washington Times citat de RIA Novosti .

În studiu, cercetătorul se bazează pe tendințele demografice din Europa. Gave afirmă că populația europeană va dispărea

Peste 40 de ani populația europeană va deveni minoritară pentru că numărul popoarelor băștinașe se micșorează, în timp ce musulmanii continuă să demonstreze o creștere constantă.

În același timp, savantul recunoaște că lucrarea sa — „Ciuma albă”, ar putea provoca nemulțumiri și cenzură, pentru că politicienii de stânga protejează islamul de orice critică.

Gave prezintă cifre potrivit cărora în Franța unei femei europene revin 1,4 copii, iar la unei femei musulmane — 3,4 — 4. 

În prezent, în această țară locuiesc 67 milioane de oameni, dintre care 10 la sută sunt musulmani.

În Germania mai bine de jumătate din populație (58%) exprimă păreri favorabile cu privire la musulmanii care locuiesc în această țară.

Acesti germani nu par înspăimântaţi de faptul că Germania ar putea avea curând 8 milioane de musulmani şi un partid politic islamic, date fiind schimbarile extrem de rapide ce se anunţă in rândul populaţiei ţării.  

 Cutia Pandorei s-a deschis prea mult, afirmă  un număr însemnat de activiști germani care militează împotriva „islamizării” Vestului, grupați în organizația PEGIDA, structură ce ridică motive de îngrijorare în rândul autorităților și al liberalilor germani.

 

 

Harta evoluţiei riscurilor de islamizare a Europei

 

În România, religia islamică are 70.000 de adepți, reprezentând 0,3% din populația țării.

În acest moment sunt 52 de milioane de musulmani în Europa, iar autoritățile de la Bruxelles se așteaptă ca numărul lor să se dubleze în următorii 20 de ani.

Din punct de vedere religios moscheile vor depăși în Occident bisericile creștine, iar estul catolic și ortodox vor păstra identitatea europeană. 

Minoritățile musulmane din țările europene vor deveni – din motive lesne de întrevăzut – din populații conlocuitoare, populații înlocuitoare.

În primul rând, trebuie avute în vedere diferențele uriașe între cele două civilizații, creștină și musulmană, în ceea ce privește mentalitatea referitoare la viața sexuală. În cultura europeană post-modernă și post-creștină, relațiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun în prim plan componenta hedonistă.

După cum am arătat, în Europa de azi aceste relații se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament a uniunii bărbat-femeie indusă de religie.

Viaţa sexuală, în mentalitatea occidentală de azi, este sustrasă oricărei normativităţi morale sau religioase. Omul occidental postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală.

De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune anormală și strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca alegere normală și ca manifestare publică.

Problema este o armă cu două tăişuri , deoarece un om rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă proprie este mai uşor de manipulat.

Acesta se va simți total liber și cu adevărat liber, va ajunge la iluzia perfectă a libertății, întrucât este liber să-și aleagă „orientarea” sexuală. Îi ajunge. Individul captiv hedonismului sexual va fi o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică.

Pe de altă parte și pe termen lung însă este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Din acest punct de vedere, viitorul nu foarte îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin, în ipoteza că vor mai supraviețui astfel de comunități.

În rest Europa, ipocrită și decrepită, travestită și fardată grosolan, simbolizată prin femeia cu barbă, se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări.

Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000, în prezent atigând un procent și mai mare, dar imposibil de stabilit cu acribie.

Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3-4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20-30 de copii.

Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare.

Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă împotriva Europei turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele lor teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. Vor fi, cum am spus mai sus, o populație înlocuitoare.

Deşi unele state  europene ridică bariere și garduri din beton și sârmă ghimpată la granițele UE., trebuie spus că Europa nu e pe punctul de a fi cucerită prin forță, ci se află în pragul extincției sale.

În cel mult 50 de ani, europenii vor fi minoritari pe propriul continent, iar în circa 100 de ani ar putea dispărea cu totul.

„S-ar putea să ne aflăm în faza finală a islamizării Europei. Acesta nu este numai un pericol actual şi transparent pentru însăşi viitorul Europei, ci un pericol pentru America şi pentru întreaga supravieţuire a Vestului.”
         

„Pretutindeni în Europa se ridică o nouă realitate: întregi cartiere musulmane, unde rezidă sau, măcar, poate fi văzută foarte puţină populaţie indigenă. Şi dacă este, ajunge s-o regrete. Şi acest lucru este valabil chiar şi pentru poliţie.

Este o lume a eşarfelor de cap, o lume în care femeile se preumblă într-o ţinută în care nu li se vede faţa şi cu o droaie de copii după ele, iar soţii lor, sau dacă preferaţi proprietarii lor de sclavi, păşesc cu trei paşi înaintea lor.

Ai moschei la multe colţuri de stradă. Prăvăliile au semne pe care nici dumneavoastră şi nici eu nu le putem citi.

Cu greu veţi găsi vreo activitate economică. Există ghetouri musulmane, controlate de fanatici religioşi. Există cartiere musulmane şi ele cresc ca ciupercile în toate oraşele de-a curmezişul Europei.
Există acum mii de moschei în toată Europa. Cu congregaţii mai largi decât în bisericile creştine. Şi în fiecare oraş european există planuri de a construi supermoschee care să facă să pară şi mai pitică fiecare biserică în acea regiune. Semnalul este evident: Noi dominăm!”

Este adevărat că situaţia este gravă ,, dar vinovaţi nu sunt musulmanii ci creştinii.

Problema nu a fost că în Europa au început să vină musulmani ci că în Europa „creştină” ei au găsit o societate decadentă, care nu are nimic de-a face cu creştinismul, în afară de nume.

Musulmani atacă femeile „creştine” îmbrăcate decadent şi le numesc „curve”sau bărbaţi care consumă alcool în timpul Ramadanului.

Evident că musulmanii greşesc şi că ceea ce ei numesc dreptate în numele lui Alah nu este decât un lucru oribil în faţa adevăratului Dumnezeu, evident că se înşeală crezând că în felul acesta sunt plăcuţi lui Dumnezeu, dar fondul rămâne acelaşi: au dreptate când acuză starea deplorabilă a creştinismul din Europa şi decadenţa care domneşte pe continentul nostru.

Altfel spus, ei care ar fi trebuit să Îl găsească în Europa pe Hristos, în chipul celor credincioşi, au găsit un chip fals. Problema nu a fost că în Europa au venit musulmani. A fost chiar o oportunitate pentru ca aceştia să audă despre jertfa lui Hristos şi să-L găsească pe El în mijlocul creştinilor şi apoi să creadă în El şi să fie mântuiţi.

Problema a fost că în Europa musulmanii nu au găsit un creştinism autentic ci unul fals.
Europa s-a întors de multă vreme cu spatele la Dumnezeu. De mult creştinismul este doar o formă lipsită de conţinut, ca o coajă de nucă goală în interior.

Dacă creştinismul ar fi fost ceea ce ar fi trebuit să fie, aşa cum a gândit Dumnezeu lucrurile, musulmanii nu ar fi putut face nimic.
Este îngrijorător că numărul moscheilor din Europa creşte dar, ciudat, sunt puţini lideri europeni cei care se arată îngrijoraţi de faptul că bisericile din Europa se închid într-un ritm de-a dreptul alarmant, sau că cele care încă nu s-au închis sunt pustii, spre deosebire de moschei care sunt pline de credincioşi.

 Ce mai contează dacă peste douăzeci sau cincizeci de ani Europa va fi musulmană şi islamul va domina? Acesta este un aspect nesemnificativ. Pentru că azi Europa numai creştină nu e. Este de-a dreptul păgână…

Dezmăţul, idolatria, huzurul, drogurile, libertăţile sexuale şi mai nou libertăţile pentru homosexuali, au făcut ca numeroase şări de pe continentul nostru să fie  campioanr ale desfrâului şi a imoralităţii.

Nepăsarea faţă de poruncile lui Dumnezeu l-au determinat pe Creator să-Şi întoarcă faţa de la Europa.
Militanţii împotriva islamizării Europei nu apără creştinismul, ci o societate decadentă care vrea să trăiască în păcat, care nici măcar nu mai ştie ce înseamnă să fii creştin.

Iar pedeapsa lui Dumnezeu pentru o astfel de societate poate fi islamul.

Ceea ce nu înseamnă că islamul este credinţa dată de Dumnezeu oamenilor spre a fi mântuiţi, ci că poporul Lui poate fi pedepsit chiar prin cei ce-i sunt duşmani.

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/29/genocidul-popoarelor-europene-paneuropa-si-sinuciderea-etnica-planul-kalergi/

 

 

 

 

https://ro.sputnik.md/International/ studiu-musulmani-europa.html

https://media.imopedia.ro/stiri-imobiliare/top-10-state-ue-cel-mai-mare-numar-musulmani-23256.html

http://www.radiounison.ro/editorial/vor-cuceri-musulmanii-europa.html

05/10/2017 Posted by | CREDINTA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ORIGINEA NUMELUI BASARABIA

 undefined

Harta regiunilor Moldovei de-a lungul istoriei

Se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români.

Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”.

În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor.

În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc.

El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente.

 În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră.

Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.

 Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman.

Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai.

Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată. În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul. Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

 Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel: „Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10) Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

Note:
1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.
2    Ibidem.
3    Ibidem, p. 25.
4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.
5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.
6    Ibidem, p. 73-74.
7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.
8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.
9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.
10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Articol: “Originea numelui Basarabia (1386 – 1812)”

Sursa: Istoria md.

15/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: