Larry Watts: România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior

În perioada Răzbiului Rece, România făcea parte din Pactul de la Varșovia, o alianță caracterizată în primul rând de o atitudine amenințătoare la adresa ei.

Deși observatorii străini percepeau în mod eronat această anomalie, ca pe un efect secundar al politicilor independente pe care Bucureștiul începuse să le pună în practică la sfârșitul anilor 1950 și începutul deceniului următor, situația avea rădăcini mult mai adânci.

Din punct de vedere strategic, rușii priviseră în trecut Principatele Române ca pe o zonă de extindere teritorială, ignorând tratatele bilaterale care stabileau frontierele (pregătite și semnate în 1656 și 1711) îndată ce ajungeau la granițele române. La fel ca și alți imperialiști, rușii dezvoltaseră un șovinism etnic antiromânesc menit să le justifice pretențiile teritoriale.

Cu timpul, argumentul „pan-slavismului” a susținut expansiunea rusească prin faptul că o considera o necesitate imperială, românii de sorginte latină din punct de vedere cultural constituind unicul impediment în calea unui vast teritoriu slav, din Rusia trecând prin România până în Bulgaria, Macedonia, Muntenegru, Serbia, Croația și Slovenia.

Ideologic vorbind, gândirea sovietică era puternic influențată de lucrările lui Karl Marx și Friedrich Engels, iar încă din 1849, în ziarul condus de cei doi, românii erau considerați un popor contrarevoluționar care trebuia „extirpat” din istorie.¹ Această idee era în deplină concordanță cu atitudinile și obiectivele expansioniste ale predecesorilor lor imperialiști, pentru care românii constituiseră de asemenea un ghimpe în coastă.

În mod previzibil, Lenin și Stalin au încorporat în politicile lor în domeniul naționalităților ideile filozofice ale lui Engels și Marx care îi condamnau pe români (și pe alți „irecuperabili”) la dispariție.²

Astfel, o ostilitate sistemică la adresa României a fost înglobată în ideologia sovietică încă de la începuturile ei, iar această animozitate s-a accentuat atunci când, periodic, românii au refuzat să se conformeze stereotipului unui popor „inferior” – ca de exemplu atunci când, deși mult depășită numeric, armata română s-a văzut nevoită să disciplineze trupele bolșevice prădalnice ale Rusiei, în 1918.³ 

Un general rus care activa în cadrul Armatei a IV-a ruse pe frontul românesc în acea perioadă, declara că:

”Soldații noștri căpătaseră o frică de necrezut de regimentele românești, pe care mai înainte le priviseră cu o condescendență plină de dispreț; căci trupele române, înfuriate de purtarea incalificabilă a camarazilor ruși, îi pedepseau adesea fără nici o blândețe. … O ură adâncă, amestecată cu frică, se răspândi atunci printre trupele ruse, care pentru întâia oară de la revoluție întâlneau în cale un obstacol care le împiedica de la excese”.⁴

Moscova, „centrul revoluționar al lumii”, detesta România și pentru faptul că aceasta îi înfrânsese aliatul, Ungaria, în 1919, și îi blama pe comuniștii români fiindcă nu preveniseră răsturnarea singurei „revoluții” comuniste reușite din Europa, cu excepția celei sovietice.⁵ 

Până în 1924, Moscova ordonase tuturor partidelor membre ale Internaționalei Comuniste (Comintern) să coopereze activ pentru distrugerea statului român.⁶ 

Teritoriile rupte din acesta urmau să fie împărțite între vecinii săi, partea leului revenind Uniunii Sovietice. Invazia sovietică și anexarea teritoriilor românești în 1940 au determinat Bucureștiul să se alieze cu Berlinul pentru a se proteja de pierderea altor teritorii solicitate de Moscova – fapt care a consolidat imaginea de dușman ostil a României.⁷ 

Este de remarcat că Kremlinul n-a dezavuat niciodată în mod oficial politica Internaționalei Comuniste de a împărți teritoriul României între vecinii ei în cel de-al Doilea Război Mondial, nici măcar după dizolvarea oficială a Cominternului, în decembrie 1943.

Dimpotrivă, a continuat să se comporte ca și cum granițele României ar fi fost încă nestabilite, chiar și la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, încurajându-i pe alții să procedeze la fel. În 1952, Stalin a inclus personal în noua Constituție a României prevederea privind o regiune autonomă la granița cu URSS, trimițând un semnal foarte clar că rămânerea Transilvaniei în granițele României depindea de bunăvoința Moscovei.⁸ 

Cu aceeași ocazie, Stalin a forțat Bucureștiul să cedeze Uniunii Sovietice o altă parte a teritoriului românesc, Insula Șerpilor, și a transferat o parte semnificativă a provinciei istorice române Basarabia de la Republica Socialistă Sovietică Moldovenească la RSS Ucraineană.

Astfel, chiar de la fondarea Pactului de la Varșovia în 1955, România s-a confruntat cu o dilemă de securitate neîntâlnită de nici unul dintre ceilalți membri ai blocului sovietic. URSS, sponsorul Pactului, și vecinii săi aliați au constituit totodată principala amenințare militară la adresa independenței și integrității teritoriale a României.

Totuși, deși temută de Moscova, retragerea din Pactul de la Varșovia nu a fost nici o clipă o opțiune viabilă pentru români. Neavând perspectiva altei alianțe, o asemenea separare atrăgea după sine o izolare și mai accentuată, o vulnerabilitate sporită și pierderea oricărui acces la informațiile din cadrul Pactului și a unui anumit grad de influență asupra politicilor sale.

Astfel, pentru a-și proteja interesele și a-și urmări propria agendă, România a fost nevoită să se opună Uniunii Sovietice și celorlalți membri ai blocului sovietic luptând din interior. Iar în aceste circumstanțe este uimitor succesul pe care l-a repurtat în atingerea principalelor sale obiective: asigurarea supraviețuirii ca națiune independentă, transformarea politicilor blocului sovietic și diminuarea componentei militare a alianței.

Cele șase studii prezentate aici conturează dezvoltarea și aplicarea în practică a ofensivei politice a Bucureștiului în această luptă, dar și unele dintre măsurile defensive și de contraofensivă adoptate de Moscova și de aliații ei loiali, de la începutul anilor 1960 până la sfârșitul lui 1989.

Cinci dintre aceste studii au apărut inițial în cadrul Cold War International History Project de la Woodrow Wilson International Center for Scholars din Washington, D.C.⁹ Primul prezintă raționamentele și procesul care au stat la baza deciziei Bucureștiului de a închide rețelele de agenți sovietici și de a restrânge cooperarea lor în domeniul informațiilor cu restul blocului comunist la începutul anilor 1960, dar și reacțiile stârnite la Moscova de această decizie.

Cel de-al doilea tratează rolul esențial al Crizei Rachetelor din Cuba, în 1962, în mobilizarea autorităților de la București pentru dezvoltarea unei politici coerente de a contracara unilateralismul sovietic și de a reorienta politica blocului comunist, politică pe care România a urmat-o apoi pe toată durata Războiului Rece, deseori în ciuda preferințelor sovietice.

Cel de-al treilea studiu, cel mai lung din serie, analizează debutul activității de intermediere a României între Washington și Hanoi în timpul Războiului din Vietnam. De asemenea, identifică deosebirile dintre abordările sovietică și românească în vederea încetării conflictului și examintează modul în care Bucureștiul și-a susținut obiectivele de securitate în fața URSS (dar și în fața SUA și a Chinei), concomitent cu eforturile de mediere.

Cel de-al patrulea studiu are ca subiect operațiunile clandestine pe care în perioada 1965-1969 URSS le-a pus în practică pentru a limita capacitatea României de a-și urma „cursul special” și de a-i sabota relațiile cu Occidentul, cu China și cu țările în curs de dezvoltare, așa cum sunt ele reflectate în documentele Comitetului Central al partidului Comunist al Uniunii Sovietice, ale KGB și ale conducerii Republicii Socialiste Sovietice Moldovenești.

În cel de-al cincilea studiu sunt detaliate eforturile depuse de România în prima jumătate a anilor 1980 pentru transformarea Pactului de la Varșovia dintr-o alianță militară într-una cu caracter socio-economic și pentru a schimba politica sovietică de la una caracterizată de concurență militară și de cursa înarmărilor, la una de dezarmare și de cooperare internațională pe baze nonideologice.

Surprinzător într-o anumită măsură este răspunsul ostil pe care l-a dat Mihail Gorbaciov la propunerile României din 1985, când noul lider sovietic încă nu adoptase „Noua Gândire” în domeniul politicii externe, iar abordarea sa încă semăna îndeaproape cu cea a predecesorilor săi, Brejnev, Andropov și Cernenko.

Ultimul studiu analizează măsurile active ale sovieticilor, prezente încă în literatura dedicată Războiului Rece la data scrierii acestei cărți, care pretind că România a renunțat la politica sa de securitate urmată vreme de un sfert de secol și a militat pentru intervenția militară împotriva Poloniei și Ungariei.

Această afirmație este examinată atât în lumina documentelor contemporane și a contextului politic, cât și în termenii readucerii pe tapet a unei vechi teme a activității sovietice de dezinformare, temă lansată inițial în anii 1920 și care susținea că România ar fi fost o „tabără înarmată agresivă” hotărâtă să atace URSS și pe vecinii săi.

NOTĂ:

Larry L. Watts (n. 1956) este un istoric american care specialist în istoria României în perioada comunistă. A absolvit cu master Universitătile din Washington, Seattle și UCLA. A obținut un doctorat la Umea University din Suedia. Legăturile lui cu România sunt vechi și datează înainte de 1989.

În 1989, în timpul revoluției anticomuniste din România, era consultant al Corporației RAND (Research ANd Development)un think tank (grup de expertiză) puternic legat cu Pentagonul.

A asistat oficiali din România la înfiinţarea Colegiului Naţional de Apărare şi a conlucrat cu mai mulţi miniştri români ai Apărării şi şefi de stat major pentru reformarea armatei, cooperarea cu Parteneriatul pentru Pace şi integrarea în NATO.

În 1990 şi 1991 a fost şeful Biroului IREX din Bucureşti, iar până în 1997 a fost senior consultant al Project on Ethnic Relation (PER) şi director al Biroului PER din România.

Între 2001–2004 a activat drept consultant pentru reforma sectorului de securitate pe lângă consilierul prezidenţial pentru securitate naţională din România.

1 Friedrich Engels, „Der Magyarische Kampf [The Magyar Struggle],” Neue Rheinische Zeitung, no. 194, 13 January 1849, in Marx and Engels Collected Works, vol. 8, Articles from Neue Rheinische Zeitung: November 8, 1848 – March 5, 1849,Moscow, Progress Publishers, 1977, pp. 227-235.

2 Vezi de pildă Iosif Stalin, Foundations of Leninism, vol. 6, The National Question, New York, International Publishers, 1932, p. 77.

3 George F. Kennan, Russia Leaves the War: Soviet-American Relations 1917-1920, Princeton, Princeton University Press, 1989, pp. 330-342.

4 Generalul Nicolas de Monkevitz, La decomposition de l’armee russe [Dezintegrarea Armatei Ruse], Paris, Payot, 1919, pp. 170-173. Monkevitz al fost șeful de stat major al Armatei a IV-a a Rusiei.

5 Lev Troțki, Speech to the Moscow Soviet, 30 august 1921, în The Military Writings of Leon Trotsky, Volume 4, 1921-1923, Banditry and Famine, http://www.marxist.com

6 Pentru rezoluțiile celui de-al V-lea Congres Mondial al Cominternului, din iulie 1924, vezi Documentele 22 și 24 în Gheorghe E. Cojocaru, Cominternul și originile „Moldovenismului”, Chișinău, Editura Civitas, 2009, pp. 124-136. Vezi și Ghiță Ionescu, Communism in Rumania 1944-1962, Oxford, Oxford University Press, 1964, pp. 24-25.

7 Bucureștiul a apelat mai întâi pentru ajutor la Marea Britanie și la SUA, dar nici una dintre aceste țări nu a putut să-i ofere altceva decât compasiune. Deja la momentul invaziei sovietice din iunie-iulie 1940, Franța, prima opțiune a României, fusese ocupată.

8 Stefano Bottoni, „The Creation of the Hungarian Autonomous Region in Romania (1952): Premises and Consequences,” Regio- Minorities, Politics, Society, no. 1 (2003), Teleki László Intezet, pp. 71, 73, 75; și Documentele 530-532 în Tofik M. Islamov și Tatiana V. Volokitina, editori, Vostochnaia Evropa v dokumentakh rossiiskikh arkhivov, 1944-1953 gg. Tom 2, 1949-1953 [Europa de Est în Documentele Arhivelor Ruse 1944-1953, Vol. 2, 1949-1953], Moskva-Novosibirsk: Sibirskii Khronograf, 1998, 185. Vezi și Documentul 213 în T. V. Voloktina, editor, Sovietskii faktor v Vostochnoi Evropa 1944-1953. T. 2. 1949-1953 [Factorul sovietic în Europa de Est 1944-1953, vol. 2, 1949-1953] Moskva, Rosspen, 2002.

9 Un studiu, cel din capitolul cinci, are la bază o versiune publicată în 2013, suplimentată cu materiale din Culegerea de Documente ale Pactului de la Varșovia, pusă la dispoziția publicului de Arhivele naționale ale României în 2015.

https://31d1ace23541704bbbdd075a82a9fb82.safeframe.googlesyndication.com/safeframe/1-0-38/html/container.html

Oaia albă-n turma neagră: Politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, Bucharest

Publicitate

CRONICA UNEI REVOLUȚII FURATE (II)

CONTINUAREA ARTICOLULUI https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2019/12/19/cronica-unei-revolutii-furate – CRONICA UNEI REVOLUȚII FURATE (I)

  16 Decembrie 1989. Revoluția izbucnește la Timișoara.

 

NOTĂ: Deși prezente masiv pe teritoriul României, cu scopul de a interveni pentru schimbarea lui Ceaușescu sau pentru controlul preluării puterii de către factori politici interni agreați de Moscova, efectivele masive ale structurilor speciale sovietice au fost puse în situația de a nu mai acționa, tocmai ca urmare a eroismului și determinării cu care românii s-au ridicat în proporție covârșitoare, zguduind iremediabil fundamentele regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu. Acțiunile de culise și diversiunea ulterioară căderii acestuia nu pot impieta cu nimic măreția și puritatea acțiunii revoluționare începute de tineretul românesc la Timișoara și continuate în celelalte orașe și în Capitală.

Părea o sâmbătă obișnuită și nimic nu prevestea ceea ce avea să se întâmple în orașul de pe malurile Begăi. Doar că, în acea zi de sâmbătă 16 decembrie 1989, timișorenii aveau să vădească atâta curaj, determinare și spirit de sacrificiu, declanșând evenimentele revoluționare care vor trebui să rămână în istoria acelui an, drept cele mai eroice și înălțătoare, în cadrul schimbărilor din întreaga Europă de Est.

Foto: Constantin DUMA

Încă din ziua anterioară, pe 15 decembrie, zeci de enoriași maghiari se adunaseră în sprijinul pastorului László Tőkés, aflat în conflict cu autoritățile, care primise o sentință definitive de evacuare din casa parohială. La acel moment nu se putea vorbi de o manifestație anti-Ceaușescu  și cu atât mai puțin anticomunistă, ci doar de o manifestare de splidaritate cu pastoral Tőkés. Este eronată deci teoria conform căreia Revoluția ar fi început odată cu mica mișcare de susținere a pastorului reformat.

Revolta pentru susținerea pastorului maghiar a continuat și în ziua de 16, un număr mai consistent de enoriași aduîndu-se doar după-amiază. Reformaților maghiari le-au venit în sprijin și timișoreni baptiști, dar s-au adunat și numeroși ortodocși, numărul participanților devenind de ordinul sutelor. Printre ei erau și mulți curioși, dar și un însemnat număr de securiști și milițieni în civil, care supravegheau zona.

Speriat de numărul mare se susținători adunați, Tokes a ieșit la fereastră și le-a vorbit oamenilor, îndemnându-I chiar să plece acasă.

• Ora 14 – În condițiile existenței unei stări de spirit tensionate, ca urmare a acumulării unor nemulțumiri acute, dar și sub influența evenimentelor recent petrecute în celealelte țări comuniste, adunarea în număr mare în același loc, a atâtor oameni determină mutarea preocupării protestatare de la problema pastorului Tokes la problemele crizei regimului comunist. Este momentul în care adunarea se susținere pentru Tokes se transformă în protest cu revendicări sociale și politice. Practic, acum începe Revoluția. Registrul Serviciului de Filaj din cadrul Securității Timiș notează că la ora 14 începe să se scandeze „Jos Ceauşescu!” şi „Libertate!”. Oamenii vor începe să umple Piața Maria, iar

• Ora 19:00 – Poetul Ion Monoran oprește un tramvai, strigând ”Jos Ceauşescu!” În scurt timp circulația este blocată, numărul manifestanților începând să crească considerabil.  Manifestanții opresc tramvaiele, blocând circulația, numprul protestatarilor crescând astfel la peste 2.000. Aceștia ocupă Piața Maria. Autorităţile intervin în forţă. Un pluton de intervenţie şi autospecialele de pompieri ale M.I. intră în acţiune.

• București, ora 20 – Înștiințat de evenimente, Ceauşescu cere telefonic primului secretar al Comitetului Judeţean de Partid Timiș, Radu Bălan, să rezolve situaţia într-o oră.   

• Coloane de demonstranţi pornesc către principalele cartiere ale Timișoare, iar o parte către Comitetul Judeţean PCR, unde prezintă revendicări de ordin economic şi politic. Conducerea politică a judeţului refuză orice dialog cu manifestanţii şi ordonă măsuri brutale de împrăştiere a acestora cu bastoane, jeturi de apă şi câini.   

• Primul secretar Radu Bălan şi secretarul CC Ilie Matei, aflat la Timişoara, pun în aplicare planul de intervenţie întocmit potrivit Ordinului 002600 al Ministerului de Interne. Grupa de comandă a Miliţiei Timiş – constituită din colonel Ioan Popescu, şeful Miliţiei, Ion Deheleanu şi şeful Securităţii, Traian Sima, ordonă împrăştierea violentă a demonstranţilor. Aceştia sunt atacați de plutoane de intervenţie ale Miliţiei şi subunităţi ale Trupelor de Securitate şi pompieri. Sunt rănite și arestate zeci de persoane, fiind incarcerate fără forme legale în arestul Miliției și la penitenciarul „Popa Şapcă”.   

• Prim-secretarul PCR Bălan solicită Inspectoratului de Miliţie să trimită noi forţe. Este trimis un pluton din subunitatea antiteroristă (USLA) echipat cu scuturi, bastoane şi căşti, care vor folosi fiole lacrimogene. Protestatarii sunt împrăștiați, ordinea fiind restabilită.  

• ora 20.45 – Prim-secretarul Ilie Matei cere locotenent-colonelului Constantin Zeca, înlocuitorul comandantului Marii Unităţi Mecanizate din Timişoara, să scoată trupe şi tehnică de luptă pentru a veni în ajutorul Miliţiei. Comandanţii celor două divizii MapN trimit în oraș peste 200 de militari înarmați, dar fără muniție.

• Demonstranţii se regrupează în Piaţa Maria, unde vor sta până în jurul orelor 23, când vor pleca spre Catedrală. Ei vor merge apoi în Complexul Studenţesc, în speranţa mobilizării studenților, însă aceștia au nu au reacționat. În aceste condiții, manifestanții se îndreaptă către cartierele de blocuri din Circumvalaţiunii, Calea Aradului şi Calea Lipovei, pentru a-i chema pe oameni să iasă în stradă.   

• Ora 22.10 – La Intreprinderea „Banatul” 150 de manifestanți cântă „Deşteaptă-te române” și încearcă să pătrundă în întreprindere, dar nu li se permite accesul.  

• Ora 22.25 – Matei Ilie, prim secretar, îi comunică inspectorului şef, colonelul Popescu Ioan, că situaţia în „Maria” nu este stăpânită corespunzător.   

• Ora 0.15 – Col.Popescu Ioan raportează ministrului de Interne Postelnicu faptul că 1000 de persoane de la „Maria” şi 700 de pe Calea Buziaşului, strigând ”Libertate!”, ”Jos Ceauşescu!” şi ”Jos comunismul!”, se îndreaptă spre Comitetul Judeţean de Partid. Se ordonă împrăştierea lor.

• Ajunși în faţa clădirii, manifestanții sunt întâmpinaţi de un cordon de miliţieni cu bastoane. Se repetă scenariul din urmă cu 2 ani, de la Brașov, demonstranții revărsându-șu furia și frustrările accumulate prin atacarea sediului Partidului, spărgând geamurile, încercând smulgerea însemnelor comuniste, devastând mai multe încăperi din care au aruncat tablourile lui Ceauşescu şi cărţile cu coperţi roşii.

• Radu Bălan ordonă „să se intervină cu toate forţele pentru a-i dispersa pe manifestanţi şi apoi să fie arestaţi cei ce vor fi găsiţi umblând prin oraş.” Până spre dimineaţa sunt arestaţi peste 200 de demonstranţi.  

• Ora 1.50 – Sima Traian comunică telefonic șefului Securității, generalul Iulian Vlad, situaţia din zonă. Se solicită comadantului batalionului de Securitate să reţină cât mai multe persoane.   

Și a fost seară, și a fost dimineață: ziua întâi…

 Măcelul începe la Timișoara. Ziua când armata a tras în popor…

Afost una dintre cele mai negre zile din istoria poporului roman. Ziua în care Armata, Miliția şi trupele de Securitate au deschis focul împotriva manifestanţilor din Timişoara. Armata s-a acoperit de rușine, cedând la ordinele lui Ceaușescu și utilizând efective militare, armament ușor și greu, tancuri și elicoptere, împotriva propriului popor, pe care era menită să îl apere…

• Noaptea de 16 spre 17 decembrie – Nicolae Ceauşescu stabilește cu generalii Vasile Milea (ministru al apărării) şi Tudor Postelnicu (ministru de interne) măsurile pentru reprimarea manifestațiilor de stradă de la Timişoara. Se hotărăște trimiterea în oraş a unor trupe motorizate şi de grăniceri, înarmate cu muniţie de luptă, Armata urmând să someze și să deschidă focul la picioaare. Se stabilește ca Armata să efectueze în ziua următoare o manifestare de forță (defilare) pe străzile Timișoarei.

• În zorii zilei administraţia locală ia măsuri pentru a repara stricăciunile magazinelor din Piaţa Sf. Maria şi de a şterge urmele revoltei.

• ora 10:30 – Armata defilează, inclusiv cu fanfare, pe arterele Timișoarei. Ideea s-a dovedit total neinspirată, în contextul stării de tensiune în care se aflau timișorenii, după noaptea precedentă marcată de confruntările violente dintre forțele de represiune și manifestanți, și în condițiile în care sute de oameni se aflau arestați, fără a se ști nimic despre soarta lor. În această stare de spirit o mare parte a populației a interpretat desueta defilare militară drept un afront. În câteva puncte, coloanele militare sunt huiduite și chiar agresate de unii cetățeni. Militarii execută parţial ordinele primite.

• ora 10,22 – Lt.-col. Corpodeanu cere întăriri pentru zona “Maria”. Grupuri de manifestanţi reîncep să se adune, iar numărul lor crește cu viteză.

• ora 11,00 – Prim-secretarul PCR Radu Bălan îi cere ministrului Apărării Naţionale Vasile Milea ca UM 01024 să intervină pentru a bloca accesul manifestanţilor spre Comitetul Judeţean de Partid. Ajunși aici, protestatarii vor să dialogheze cu autorităţile, dar sunt întâmpinaţi de militari, scutieri şi tunuri de apă. Au loc confruntări violente, iar manifestanții reușesc să îndepărteze forţele de represiune, care se retrag. Noi trupe de securitate sosite obligă manifestanții să se retragă în alte zone ale oraşului, unde au loc alte confruntări.

• ora 12,25 – Organele de represiune raportează că în Piaţa Operei – Catedrală, aproximativ 400-500 de cetăţeni scandează lozinci (JAP).

• ora 13,00 – Prim-procurorul adjunct Gheorghe Diaconescu şi o echipă de procurori se deplasează la penitenciar pentru verificarea celor reţinuţi. Sunt peste 800 de persoane din care circa 150 de minori.

• ora 14:15 – Generalul Vasile Milea dă ordinul „alarmă de exerciţiu” pe întreg teritoriul judeţului Timiş.

• ora 14,30 – Cade prima victimă a Revoluţiei, Rozalia Irma Popescu, este călcată de un TAB pe str. Pestalozzi.

• ora 16,15 – 16,30 – În Piaţa Libertăţii se deschide focul împotriva demonstranţilor paşnici aflaţi acolo. Se trage din sediul Diviziei 18 Mecanizate Timişoara. În această perioadă, tancuri și TAB-uri ale Armatei sunt blocate sau incendiate de manifestanți.

• ora 16,40 – Pe Aeroportul Timişoara soseşte un grupul de ofiţeri superiori condus de Ion Coman. Din grup fac parte: generalul-maior Ştefan Guşă, generalul-locotenent Victor Atanasie Stănculescu, generalul-locotenent Mihai Chiţac, generalul-maior Gheorghe Cârneanu, colonelul Gheorghe Radu şi locotenent-colonelul Marchiş. Aceștia vor coordona măcelul care avea să înceapă.

• după ora 16,00 – La Bucureşti are loc şedinţa Comitetului Politic Executiv al CC al PCR, convocată de Ceaușescu. Acesta informează cu privire la situația de la Timișoara, din ziua și noaptea precedentă, prezentând versiunea sa, anume că evenimentele ar fi exclusiv opera unor elemente diversioniste, acționând în favoarea unor puteri străine care doresc dezmembrarea României și înlăturarea socialismului din această țară. Ceaușescu îi admonestează deosebit de dur pe Milea (ministrul apărării), Iulian Vlad (șeful Securității) şi Postelnicu (ministrul de interne) pentru reacția prea slabă în raport cu ordinele primite în noaptea anterioară. Li se reproșează că au scos Armata, Miliția și Securitatea în stradă fără muniție de război, fiind voalat acuzați de trădare și propunând destituirea lor. La această propunere, Constantin Dăscălescu, Gogu Rădulescu și alți membri ai conducerii comuniste se arată sceptici, încercând să atenueze intențiile dictatorului. În fața acestei opoziții, chiar timide, Ceaușescu are un moment de cedare nervoasă. El va arunca documentele pe masa de ședință și va anunța că se retrage din funcția de secretar general al Partidului Comunist Român. Interesant este faptul că, în toate țările est-europene unde anterior regimurile comuniste se prăbușiseră, se desfășurase exact același scenariu: secretarii generali ai partidelor comuniste din țările respective întâmpinaseră opoziția membrilor conducerilor politice față de hotărârea lor de a reprima violent mișcările de stradă și demisionaseră, fiind înlocuiți cu lideri comuniști de orientare reformistă (gorbacioviști). Spre deosebire de celelalte țări, atât membrii conducerii PCR, cât și șefii Securității și Armatei s-au dovedit incapabili să folosească acest moment de slăbiciune a lui Ceaușescu, pentru a-l înlătura și impune un alt lider moderat. Context care ar fi evitat numprul mare de victim din zilele următoare. Dimpotrivă, a urmat o scenă penibilă, în care majoritatea membrilor CPEx s-au repezit după Ceaușescu, rugându-l să nu îi părăsească, unii dintre ei plângând chiar, cerându-și iertare și aducându-I elogii. În fața acestui spectacol, văzând că stăpânește situația, Ceaușescu a revine asupra intenției de a demisiona, condiționând rămânerea sa de punerea în practică a măsurilor de represiune propuse de el. Pentru a fi aplicate, sunt trimişi la Timișoara, în regim de urgență, cu un avion special, generalii de miliţie Constantin Nuţă şi Velicu Mihalea, generalul de securitate Emil Macri şi generalii de armată Ion Coman, Ştefan Guşe, Victor Athanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac. Ion Coman este desemnat reprezentantul personal al lui Ceaușescu la Timișoara, însărcinat să vegheze la punerea în practică a ordinelor acestuia.

  În ciuda situației instabile de la Timișoara, Ceaușescu nu anulează vizita programată în Iran, unde va pleca în zorii următoarei zile. Pe perioada lipsei sale din țară, el va lăsa conducerea în mâinile soției sale, Elena Ceaușescu, și ale lui Manea Mănescu, inclusiv gestionarea represiunii de la Timișoara.

• ora 17:15: Ion Coman ajunge la Comitetul Judeţean de Partid şi organizează comandamentul de coordonare a represiunii.

  De la București, Nicolae Ceauşescu convoacă o teleconferinţă cu autorităţile locale din toate județele țării, în care informează în legătură cu situația de la Timișoara, aducând critici dure pentru modul inefficient în care considera el că fusese gestionată situația cu o noapte înainte. Cu acest prilej, el anunță (un neadevăr, căci nu fusese emis și publicat în Buletinul Oficial nici un decret în acest sens, conform legilor în vigoare) că este declarată stare de necesitate și transmite ordinul clar ca trupele MApN, MI și Securității să fie dotate cu muniție de luptă și să deschidă foc asupra civililor după nerespectarea somației.

• Dacă stenograma ședinței anterioare, a CPEx nu s-a păstrat, ea fiind cu aproximație reconstituită după caietele stenografei și pe baza memoriei participanților, în cazul teleconferinței există înregistrarea acesteia, din care reiese clar ordinele date de Ceaușescu pentru dotarea trupelor cu muniție de război și deschiderea focului asupra civililor. De asemenea, este înregistrat și Ion Coman care, de la Timișoara, îi raporta slugarnic lui Ceaușescu faptul că s-a deschis deja focul.

  în urma căreia a dat ordin să se deschidă foc asupra civililor după nerespectarea somaţiei: „Începînd de astăzi toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe! Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale de somaţie conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta. Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid sau sparge un geam la un magazin trebuie să primească riposta imediat! Nici un fel de justificare!”

  “Am transmis cu cîteva minute înainte tovarăşului Coman, care a sosit acuma cu alţi generali la Timişoara, ordinul – toate trupele primesc imediat muniţie de război, de front. Se somează, oricine nu se supune, se socoteşte stare de necesitate şi se aplică legea! În Timişoara a fost atacat şi sediul [comitetului judeţean de partid – n.n.], nu s-a reacţionat, s-a întors şi obrazul celălalt, de parcă ar fi fost Isus Hristos! Începînd de astăzi, toate unităţile Ministerului de Interne, inclusiv miliţia, trupele de securitate, unităţile de grăniceri, vor purta armament de luptă, inclusiv gloanţe. Fără discuţie! Cu respectarea regulamentelor şi normelor legale, de somaţie, conform legilor, constituţiei. Dar oricine atacă un ofiţer, un soldat, trebuie să primească riposta! Oricine intră într-un consiliu popular, într-un sediu de partid, sau sparge un geam la un magazin, trebuie să primească riposta imediată! Nici un fel de justificare! (…)

  De asemenea, toate unităţile militare sînt în stare de alarmă şi au în această situaţie şi armamentul de luptă, de dotare de luptă. Înseamnă inclusiv muniţia! Nu pleacă nicăieri fără muniţie de luptă! Unităţile de motorizate, toate merg cu armamentul din dotare uşor, cu armamentul uşor din dotare. De luptă. (…) V-am întrebat dacă ofiţerii sînt în sală?

  Ion Coman: Vă raportez, tovarăşe Ceauşescu, Coman la aparat. Nu sînt în sală, sînt la divizie şi organizăm ce aţi ordonat dumneavoastră. A început să se tragă deja. Coman vă raportează.” (Fragment din înregistrarea teleconferinței din 17 decembrie 1989).

• ora 18:45: Generalul Vasile Milea transmite indicativul „Radu cel Frumos” pentru judeţul Timiş, indicativ care presupunea „alarmă de luptă parţială”.

• ora 19,30 – Procurorul general adjunct Gheorghe Diaconescu ajunge la Penitenciar, unde va organiza anchetarea celor reţinuţi. Se face presiuni pentru ca aceștia să declare că în spatele demonstranţilor se află iredentişti maghiari

• ora 19,00 – Se deschide focul împotriva mulțimii de către trupele MApN şi ale Ministerului de Interne, în mai multe puncta din oraș: Catedrală, Piaţa Libertăţii, Piaţa 700, Podul Decebal, Calea Girocului, Calea Lipovei, Calea Aradului etc.

• Sunt uciși, în Timișoara, 59 de oameni, iar câteva sute sunt răniţi. Majoritatea cadavrelor sunt duse la Spitalul Județean, unde sunt ținute pe cimentul morgii și pe culoare. Cadrele medicale intervin pentru ameliorarea stării celor răniți, dintre care o parte vor muri.

  Și a fost seară, și a fost dimineață. Ziua a doua…

VA URMA

Autor:  Florin Dobrescu   

Vicepreşedinte la Asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, SECRETAR la Fundația „Ion Gavrila Ogoranu”.

https://www.buciumul.ro/2019/cronica-unei-revolutii-furate

http://www.magazincritic.ro/2019/ cronica-unei-revolutii-furate-ep-2  

CRONICA UNEI REVOLUȚII FURATE (I)

 

 

NORII NEGRI. România în preziua izbucnirii Revoluției.

 

 

Pentru a putea înțelege cât mai limpede ce s-a întâmplat în Decembrie 1989, evenimentele trebuie analizate doar în contextului larg al amplelor schimbări cunoscute în acel an în întreaga Europă de Est, respectiv căderea regimurilor comuniste în țările aflate sub tutela Uniunii Sovietice.
Sistemul comunist se afla, atât în URSS, cât și în statele din sfera sa de dominație, într-o criză a cărei adâncire liderii sovietici o prefigurau, odată cu consecințele sale: pierderea, în următorul deceniu, a statutului de Mare Putere și supremației militare, blocajul economic intern și incapacitatea menținerii dominației asupra republicilor unionale și statelor comuniste europene, care urmau să se desprindă, pe cale revoluționară, de sub ocupația Moscovei.

În aceste condiții, KGB-ul a elaborat o strategie de cedare din timp, în mod calculat, a atributelor sferei sovietice de influență, pentru a controla astfel procesul de tranziție, spre o nouă formă de regim politic, a țărilor comuniste, care astfel urmau să rămână sub influența Moscovei.

Ceea ce nouă ni s-a părut atunci o prăbușire bruscă și succesivă a sistemului comunist în toate statele est-europene și un sfârșit al Războiului Rece, a fost în realitate un proces strategic controlat de URSS, cu scopul de a-și proteja și conserva importanța și influența pe plan internațional.
Uniunea Sovietică trena într-un colaps economic, iar dezvoltarea – la inițiativa președintelui Reagan – a Inițiativei de Apărare Strategică (“Războiul Stelelor”, un sistem de distrugere în zbor al rachetelor inamice amplasat pe sateliți cu orbită geosinclinală, dovedit ulterior ca nerealizabil…), avea să constituie lovitura fatală dată Moscovei.

Proiectul de păstrare a controlului asupra sferelor de influență printr-o retragere controlată în Europa de Est, în cazul unei crize acute a a sistemului, nu era nou. El fusese la nivelul establishmentului sovietic încă din anii 1970, Iuri Andropov – șeful KGB pe atunci – fiind, se pare, creierul acestei strategii. Această strategie a fost pusă în practică începând din 1988, gestionată fiind de triunghiul Mihail Gorbaciov – Eduard Șevardnadze – Aleksandr Ikovlev, și presupunea metamorfozarea puterii în țările satelit, prin crearea fronturilor populare, aflate sub conducerea partidelor comuniste, model utilizat cu succes și în perioada interbelică prin așa numitele „fronturi populare” sau „antifasciste”. Aceasta presupunea schimbarea conducerilor îmbătrânite ale țărilor est-europene, a liderilor septuagenari, blocați iremediabil în clișee rigide de tip stalinist, așa cum erau Honeker (RDG), Jivkov (Bulgaria) și Ceaușescu (România). Glastnosti și Perestroika nu erau de fapt decât lozinci la adăpostul cărora Gorbaciov prezerva dominația sovietică pentru încă o perioadă îndelungată de timp, în jumătatea estică a Europei.

România se afla de un deceniu într-o profundă criză generală, peste care ambițiile lui Ceaușescu de a plăti integral și rapid datoria externă, concomitent cu dezvoltarea accelerată a industriei grele și o sistematizare urbană și rurală alertă, impuseseră populației privațiuni și umilințe necunoscute nici pe vremea războiului, generând acumularea unor frustrări și tensiuni sociale fără precedent. Raționalizarea alimentelor de consum elementar, a energiei electrice și termice, însoțite de demolarea fără discernământ a unor monumente istorice și zone rezidențiale valoroase, concomitent cu practicarea unui cult al personalității inspirat din China și Coreea de Nord, aruncaseră pe români într-o stare de spirit sumbră, în care revolta se împletea cu teama de represiunea Securității, devenită omniprezentă.

Pe plan extern, după ce din 1968 fusese privilegiat în relațiile cu SUA și țările vest-europene, regimul lui Ceaușescu ajungea acum să cunoască o izolare totală. Presa occidentală, care 2 decenii îl prezentase pe Ceaușescu drept un erou al distanțării României de Moscova, acum îl prezenta în culorile unui dictator sadic.
Identificând în Gorbaciov un interlocutor perfect pentru interesele americane în Europa, SUA aveau să îl abandoneze pe Ceaușescu, care se afla de 20 de ani într-un mocnit conflict cu Moscova.
Tensiunile sociale aveau să izbucnească pentru prima oară la Brașov, în noiembrie 1987, într-o revoltă muncitorească ce avea să zguduie serios imaginea externă și așa precară a României comuniste.
Deși informat de Securitate cu privire la cauzele reale ale mișcării, respectiv lipsurile accentuate (există documente în acest sens!), afectat sever de tarele bătrâneții și bolnav de un diabet care îi afecta deja dispoziția generală, înconjurat exclusiv de colaboratori politici diletanți, oportuniști și fără personalitate, Ceaușescu se pare că pierduse contactul cu realitatea.

El refuza să creadă că masele sunt nemulțumite în mod real și considera orice formă de opoziție ca parte a unei intervenții sovietice pentru înlocuirea sa.
Sub aceste auspicii debutează anul 1989, anul schimbărilor operate de Gorbaciov în toate țările Europei de Est. Succesiunea schimbărilor începuse în ianuarie în Ungaria, unde fuseseră adoptate reforme vizând pluralismul politic, urmată în iunie în Polonia, unde alegerile fuseseră câstigate de forțe necomuniste, iar în noiembrie regimurile comuniste cădeau și la Berlin, la Sofia și la Praga. De remarcat că, odată înlăturate conducerile vechi, de tip stalinist, și eliminat factorul terorii, în fiecare din aceste țări, populația civilă continuând protestele până la înlăturarea și a liderilor comuniști reformatori agreați de Moscova și înlocuirea lor cu forțe politice efectiv anticomuniste. Ceea ce însemna că lui Gorbaciov îi scăpase de sub control procesul schimbărilor, aceste țări ieșind practic de sub influența Moscovei.
Pe acest fond general, în România se intensifică gesturile și atitudinile de protest singulare față de regimul lui Ceaușescu, ale așa numiților disidenți, intelectuali care aleg să acorde interviuri presei occidentale. Dintre aceștia, unii erau persoane aflate, într-un fel sau altul, în relații cu reprezentanți ai Uniunii Sovietice pe teritoriul României. Este cazul scrisorii celor șase veterani ai Partidului Comunist Român, în frunte cu Silviu Brucan, toți notorii exponenți ai opțiunii filosovietice din cadrul PC.

În ceea ce-l privește pe Silviu Brucan, vechi militant al mișcării comuniste, acesta se afla din 1987 sub supravegherea Securității, dar la intervenția ambasadei americane avea să obțină, în 1988, permisiunea plecării pentru șase luni în SUA, pentru tratament medical. Acolo s-a întâlnit cu funcționari ai Departamentului de Stat, Biroului pentru Europa de Est, dar și cu ambasadorul URSS la Washington, Anatoli Dobrinin, care i-a facilitat o întâlnire cu Mihail Gorbaciov la Moscova, unde a și ajuns în octombrie 1988. Reîntors în țară, avea să reintre în arest la domiciliu. Un alt caz este cel al poetului Mircea Dinescu, ginerele filologului marxist Albert Covacs, care studiase la Moscova și era căsătorit cu o rusoaică, având permanente relații cu personalul ambasadei sovietice de la București.
Postul de radio Europa Liberă, subvenționat de guvernul american și având sediul în Germania de vest, deosebit de îndrăgit de români, care nu aveau în țară nici un fel de acces la informații reale din lumea largă, va juca un rol determinant în escaladarea stării de spirit care a făcut posibilă explozia socială din Decembrie 1989.
În iulie, la București, avea loc consfătuirea conducerilor statelor aparținând Tratatului de la Varșovia, ocazie cu care avea să fie prezent și Gorbaciov. De această data, discuțiile contradictorii dintre acesta și Ceaușescu au escaladat, într-o întâlnire tete-a-tete, până în pragul unei confruntări violente între cei doi lideri, conform mărturiilor gărzilor de corp ale lui Ceaușescu.
În august 1989, acesta avea să ceară liderilor țărilor comuniste, printr-un document public, adoptarea unei poziții comune care să stopeze evoluțiile cu caracter anticomunist din Polonia. Cel care în 1968 se opusese intervenției în Cehioslovacia, cerea acum Pactului de la Varșovia o astfel de intervenție în Polonia.

Dar tot în vara lui 1989, în Ungaria, sub egida serviciului secret maghiar, la randul său aflat în colaborare si chiar subordonare fata de KGB, iau ființă tabere in care români fugiti din România sunt instruiți în tehnici de provocare și captare a protestelor de stradă, precum și alte tehnici de diversiune și acțiune paramilitara, in vederea folosirii lor pe teritoriul României. Spre sfârșitul anului 1989, aceștia vor fi returnați de autoritățile maghiare granicerilor români ori reintrodusi in România în mod clandestin.
Evoluțiile din țările comuniste ca și semnalele venite din diferite surse cu privire la iminența unor evenimente în România, care să ducă la schimbarea sa, păreau să nu îl clintească pe Ceaușescu, acesta beneficiind în noiembrie 1989 de realegerea, cu un fast ieșit din comun, ca lider al PCR , la Congresul al XIV-lea.

Cu acest prilej, el avea să facă referiri la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, lansând aluzii revendicative cu privire la Basarabia și Bucovina de Nord, încercând astfel să contracareze implicarea conducerii sovietice în schimbarea ultimilor lideri comuniști vechi.
În zilele de 2-3 decembrie 1989, pe puntea unui vas, în apropiere de Malta, are loc istorica întâlnire dintre președintele american George Bush și cel sovietic, Mihail Gorbaciov.
În zilele care urmează, șeful Securității, Iulian Vlad, îi pune la dispoziție lui Ceaușescu informații certificate cu privire la faptul că, în cadrul discuțiilor celor doi cu privire la redefinirea sferelor de influență și reechilibrarea situației pe continentul european, se abordase și problema înlăturării conducerii din România, Gorbaciov având mână liberă din partea americanilor să procedeze așa cum considera de cuviință.
Se cuvine menționat că, încă din vara lui 1989, avusese loc o înțelegere și între Mihail Gorbaciov și Francois Mitterand, președintele Franței, pe aceste teme.
Cu toate acestea, Ceaușescu rămânea prizonierul propriilor sale proiecții, în care el era conducătorul providențial și total, hărăzit să ducă România pe culmile dezvoltării și independenței.

El nu se mai putea conecta la realitate, neacceptând o schimbare politică pe cale pașnică, prin retragerea sa și înlocuirea cu o conducere comunistă de tip reformist.
Tensiunea socială era uriașă, nemulțumirile acumulate de ani de zile mocneau, iar continuarea practicării deșănțate a cultului personalității dictatorului în emisiunile de la radio și în cele două ore de program TV, nu făceau decât să sporească aceste resentimente, alimentate și de posturile de radio occidentale. România rămăsese ultima țară care nu se subordonase programului schimbărilor emanat de la Moscova. Deasupra țării plutea o stare de incertitudine, de teamă, precum și iminența că urma să se întâmple evenimente dramatice. Dar nimeni nu a bănuit amploarea acestora.
Aceasta era starea generală din preziua izbucnirii evenimentelor revoluționare care aveau să genereze în România schimbări ale căror consecințe le simțim până în ziua de azi.

 FORȚE EXTERNE pe teritoriul României. Revoluția trebuia să înceapă la IAȘI… „Sportivii” români alungă „turiștii” sovietici, care pornesc spre Vest.

Pentru a înțelege mai bine unele evenimente din Decembrie 1989, trebuie cunoscut contextul prezenței pe teritoriul României a unor forțe externe, în acele zile.

După 1990, au existat demersuri de investigare la nivel de stat a evenimentelor din Decembrie 1989. Din acestea au rezultat mai ales două documente fundamentale. Este vorba de raportul Comisiei senatoriale înființate în acest scop și de raportul SRI asupra evenimentelor din 1989.

Ambele probează prezenţa unui număr semnificativ de membri ai trupelor speciale de diversiune şi ai cadrelor de spionaj sovietice, dar şi angrenarea unor „dizidenţi” având relații documentate cu reprezentanți ai KGB şi GRU, în evenimentele care au însoțit mișcările revoluționare ce au culminat cu răsturnarea dictatorului Nicolae Ceaușescu și preluarea puterii politice de exponenți ai intereselor Moscovei în România.

Interesant este că, în ciuda nenumăratelor dovezi acumulate în ultimii 30 de ani, personaje cheie din timpul evenimentelor, precum Ion Iliescu, continua să respingă vehement orice posibilitate a implicării unor forțe externe în evenimentele din Decembrie 1989.

 

 

 

 

 

 

 

Din raportul SRI reiese că „datele şi informaţiile existente converg spre concluzia că dispozitivul informativ şi de diversiune sovietic a fost conectat la toate fazele evenimentelor.

” Începând din 09 decembrie 1989 numărul turiştilor sovietici în maşini particulare a crescut până la 80 – 100 pe zi. Tranzitarea țării de către turiști sovietici dinspre frontierele cu URSS către cele cu Iugoslavia erau obișnuite în fiecare an în perioada sărbătorilor de iarnă. Totuși, în decembrie 1989, organele Securității și Miliției aveau să constate o creștere spectaculoasă și inexplicabilă a intrărilor cetățenilor sovietici, mai exact de la 30.879 la 67.530.

Ca exemplu, organele Securității din județul Caraş-Severin raportau că, începând cu a doua jumătate a lunii noiembrie 1989, se înregistrase o prezență mai numeroasă decât în același interval din alți ani, provenind mai ales din Ungaria și URSS (sovietici care intrau de pe teritoriul Iugoslaviei), fluxul maxim atingându-se în perioada 15-20 decembrie 1989.

Autoturismele circulau în coloană și erau ocupate de câte 2-3 bărbaţi de vârstă medie (25-40 ani), care nu se cazau la hoteluri, ci dormeau în mașini, iar la contactul cu Miliția rutieră prezentau direcția de deplasare în mod confuz, neconvingător.

În județul Covasna era raportată, de asemenea, „prezenţa unui număr sporit de cetăţeni străini veniţi în calitate de turişti, vizitatori la rude, îndeosebi din Ungaria, dar şi intensificarea fluxului de turişti în tranzit mai cu seamă din U.R.S.S.”. (Dosar S.R.I. nota 4144 Sec. Cc/asna, fila 96).

Teritoriul județului Brăila, începând cu a doua decadă a lunii decembrie 1989, a devenit ținta unui interes turistic extern, de proveniență sovietică, nemaiîtâlnit vreodată. Regiunea a fost tranzitată de un număr inexplicabil de autoturisme mărcile Dacia şi Lada deplasându-se dinspre nord. Grănicerii au declarat că vehiculele erau ocupate de câte 2-3 persoane, bărbați tineri și atletici.

Unii dintre ei s-au cazat în hoteluri, utilizând legitimații românești false, alții în cimitire sau la diferite adrese.

A existat și un caz ieșit din comun: începând cu 17 decembrie, trei oaspeți au recurs la luarea ca ostatică a unei familii timp de 3 zile. Conform proprietarilor locuinței, unul dintre ei dispărea, iar când revenea transmitea informații prin intermediul unui aparat. Pe 19 decembrie au somat șoferul unei Dacii să îi ducă la București. (Ancheta de presă a ziarului Armata României, în perioada 1.09.1991-15.01.1992 – Informare în urma documentării de presă a M.Ap.N. nr. 590 (anexa 505) din 10.02.1992)

De remarcat că, în afara creşterii interesului turistic nemaiîntâlnit în județul Brăila, organele M.Ap.N au raportat că, începând din 18 decembrie 1989, pe şoseaua Reni-Giurgiuleşti a fost semnalată o coloană de peste 70 de camioane militare. (Informare Sintetică M.Ap.N./M 590 din 10.02.1992). De alfel, în toată perioada respectivă, la frontierele cu URSSși Ungaria ale României au fost observate concentrări de efective militare și o intensificare a activității acestora, fapt care în general se petrece înaintea unei invazii. (M.Ap.N./M.St.M./Dir.Inf. Buletin inform. 4454 din 19.12.1989 şi Sint.Inf.4362/1989).

Organelele serviciului Circulație au sesizat șefului Inspectoratului Judeţean al M.I., în vederea transmiterii către Securitate, prezenţa pe teritoriul judeţului, în special în municipiul Braşov, a numeroşi turişti sovietici, deplasându-se cu autoturisme ocupate de echipe de 2-3 bărbaţi, evitând cazarea şi vizând zone strategice.

Fenomenul creșterii intrărilor turiștilor străini în țară a fost semnalat și dinspre frontiera de vest, dinspre Iugoslavia și Ungaria. Autoturismele circulau în coloane de 20-30, numărul pasagerilor ridicându-se la sute și chiar mii, tranzitând județele de frontieră sau rămânând în ele, evitând să se cazeze și preferând să doarmă în mașini.

De asemenea, s-a înregistrat un aflux de intrări dinspre Ungaria a unor cetățeni români fugiți din România și reveniți în acele zile, ori predați românilor chiar de autoritățile maghiare. Anchetați de Securitate, unii dintre ei au recunoscut că fuseseră instruiți în taberele de intruire din Ungaria în scopul desfășurării pe teritoriul României a unor acțiuni diversioniste. (Declaraţia maiorului Dragoman Romul, şeful Serviciului 3/ sec. jud. Timiş, la procesul lotului Timişoara).

Fenomenul a determinat organizarea, la Cluj, în ziua de 18 decembrie 1989, o şedinţă a organelor de conducere comuniste, la care a participat și Nicolae Constantin, membru al Comitetului Politic Executiv al P.C.R., care a fost informat cu privire la prezenţa masivă în judeţ şi mai ales în Cluj-Napoca, a unor grupuri de turişti maghiari şi sovietici, în număr incomparabil mai mare în raport cu aceeași perioadă din anii anteriori. (Dosar nr. 61/P/199I, vol. 2, fila 112, 115).

Securitatea constata cu nedumerire intensificarea contactelor între organele de spionaj sovietice şi cele ungureşti, dar şi cu cele aparţinând unor state occidentale, poate şi SUA.Deconspirarea unor agenți ai forțelor de diversiune sovietice s-a făcut cu ocazia unor accidente rutiere în care au fost implicaţi așa numiții turişti sovietici.

Cel mai relevant a fost cazul accidentării autoturismului turistului sovietic Lout Alexander, însoțit de un alt bărbat. La service, au fost descoperite 12 uniforme militare de camuflaj româneşti tip M.Ap.N. şi un veston sovietic cu gradul de maior. Cei doi au declarat că sunt ofiţeri în rezervă şi că au luptat în Afganistan.

În comuna Butoieşti, județul Mehedinți, un autoturism sovietic a fost acroşat de un TIR, accident soldat cu moartea unui turist și rănirea celuilalt. În autoturismul sovietic s-au găsit 240 capse pirotehnice de fabricaţie sovietică.

Organele Securității au observat că în acea perioadă şi-au intensificat activitatea unele persoane cunoscute ca agenţi sovietici şi că activitatea lor era coordonată cu aceea a turiştilor.

Interesant este faptul că în perioada 17-20 decembrie 1989, blocul din Piaţa Aviatorilor în care locuiau diplomaţi sovietici a fost evacuat, începând cu femeile şi copiii. În ziua de 21 decembrie 1989, s-a raportat că, la Consulatului sovietic din Constanţa, personalul a distrus prin ardere, în curtea clădirii, o mare cantitate de documente.

Despre existența pe teritoriul României a agenților sovietici vorbește în termeni diplomatici însuși ambasadorul sovietic la București, Evgheni Primakov, în convorbirea oficială avută cu Ion Iliescu și Petre Roman, noii lideri ai României, la 27 decembrie 1989. Cu acel prilej, ambasadorul URSS cere ajutor urgent, asigurarea securității și repatriere în Uniunea Sovietică pentru “o serie de specialişti sovietici” de pe teriotriul românesc, aflați “la periferie” (limbaj criptat, diplomatic), unii din ei reținuți de organele românești sau răniți, care nu aveau documente asupra lor.

O altă confirmare oficială a prezenței acestor agenți pe teritoriul României avea să o facă mult mai târziu fostul prim-ministru Petre Roman. Acesta a recunoscut în mass-media faptul că în septembrie 1990, șeful de atunci al Serviciului de Informații Externe al României i-a prezentat o listă cuprinzând peste 30.000 de agenți ai serviciilor secrete sovietice, care staționau din 1989 pe teritoriul României, cazați în hoteluri, la gazde private sau în stabilimente ale corpului diplomatic sovietic.

Roman a cerut lui Caraman să rezolve cu omologii sovietici retragerea acestor agenți care fuseseră implicați în toate evenimentele de stradă din România anului 1990, inclusiv cele de la Tîrgul Mureș și cele din 13-15 iunie 1990.

Trebuie precizat că, raportat la numărul colosal de agenți sovietici intrați în România, ponderea celor implicați efectiv în acțiuni diversioniste pare să fie infimă, constând în activități specifice diversioniștilor din cadrul serviciului secret militar, GRU. Prezența celorlalți, rămași pasivi în timpul evenimentelor, se poate explica prin faptul că așteptau dispoziții care nu au mai venit. Cel mai probabil, ei ar fi trebuit să asigure de pe teritoriul românesc toate cele necesare desfășurării unor operațiuni de desant aerian și terestru, în cazul unei intervenții militare soviet-maghiare asupra României. Intervenție care însă nu a / nu a mai avut loc, din motive necunoscute.

Pe lângă implicarea serviciilor secrete sovietice și maghiare, a existat și o implicare a unor forte speciale franceze în timpul evenimentelor din Decembrie 1989, acest lucru fiind recunoscut oficial de autoritățile franceze ulterior. Ancheta Comisiei Senatului României pe tema evenimentelor din 1989 a acreditat faptul, confirmat și de Virgil Măgureanu, că întâlnirea strict secretă a preşedintelui Gorbaciov şi Mitterand la Kiev, în 6 decembrie 1989, s-a concretizat prin prezenţa forţelor speciale franceze la frontiera de vest a României, pentru a interveni în caz de necesitate, ceea ce s-a și întâmplat.

Revoluția trebuia să înceapă la Iași

 

Cu 2 zile înaintea debutului evenimentelor de la Timișoara, pe 14 decembrie 1989, mii de manifeste și zeci de apeluri telefonice anonime anunțau pe ieșeni de desfășurarea unui protest anticeaușist în Piața Unirii.

La ora respectivă, numeroși locuitori ai Iașului veniți în acel loc au constatat desfășurarea unui impresionant aparat al forțelor de represiune, ceea ce i-a făcut să părăsească urgent zona. Ulterior s-a constatat că unele greșeli făcute în acțiune (anunțarea a două date – 14 și 16, nesincronizarea unor lideri etc.) duseseră la ratarea acestui moment revoluționar, înăbușit astfel în fașă de Securitate, care a trecut imediat la arestarea și anchetarea celor implicați.

În acest caz, teoria unei revolte spontane este exclusă din start, deoarece a existat un grup organizat, format din intelectuali, care au conspirat pe tot parcursul toamnei anului 1989. Grupul se constituise în jurul inginerului Ștefan Prutianu, secondat de Cassian Maria Spiridon, aceștia având ideea unei mișcări stradale de protest împotriva lui Ceaușescu (nu și împotriva comunismului), având ca bază doctrinară principiile Perestroikăi gorbacioviste. Organizația se numea Frontul Popular Român. Participanții recunosc astăzi că se inspiraseră din existența deja la Chișinău a Frontului Popular din Moldova.

În octombrie 1989, tot cu ajutorul manifestelor, fusese testată o primă chemare la o adunare populară la care cei prezenți însă nu s-au manifestat deloc. Securitatea cunoștea deja organizația, dar nu a operat arestări pentru a urmări căpeteniile, încercând să afle dacă au legături cu sovieticii.Manifestele au fost plasate în zonele muncitorești și la Universitate, dar prea puțini au răspuns mobilizării, raportat la populația Iașului.

Ajunși în Piața Unirii pe 14 decembrie, potențialii protestatari au fost uimiți de amploarea aparatului de represiune desfășurat, de la Miliție și Securitate, și până la Armată.

Liderul Prutianu a ezitat să mai dea semnalul așteptat de un grup turbulent ce urma să provoace forțele de ordine, pentru a obține o reacție. Manifestația a eșuat, dar a doua zi peste 60 de persoane au fost arestate, fiind anchetate până pe data de 22 decembrie 1989, când au fost eliberate.

Pregătite din timp, forțele de represiune au realizat o mobilizare uriașă la Iași, însuși secretarul CC Constantin Olteanu fiind prezent în Piață. Semnificativ este însă că în hotelurile din Piața Unirii, dar și la Hotelul Sport și la Motelul Bucium au fost cazate grupuri mari de pretinși sportivi, participanți la o pretinsă competiție de Judo, mutată de la Oradea la Iași.

Toți erau atletici și purtau cu ei genți suspecte. Se pare că totul era acoperirea pentru masarea unor forțe speciale de represiune.

Și mai interesant însă este faptul că la Hotelul Unirea se cazaseră, anterior lui 14 decembrie, un număr mare de turiști sovietici, exclusiv bărbați, toți tineri și atletici. În momentul în care “sportivii” români s-au cazat și ei în același hotel, sovieticii au plecat cu toții, urcându-se în autoturisme și pornind spre vest.

(va urma)

 

---

 

   

NOTĂ: Deja am primit reacții vehemente care îmi reproșează că impietez viziunea triumfalistă asupra evenimentelor din Decembrie 1989. Datoria noastră este să analizăm obiectiv, separând, sine ira et studio, ce a fost eroism curat și acțiune anticomunistă de ceea ce a fost intervenție externă, diversiune și aranjament de culise. Altfel nu se poate. Și altfel nu vom înțelege nici azi ce ni se întîmplă. Și eu sunt participant la evenimente, dar înțeleg nevoia de Adevăr. Pentru că el ne va face liberi…

 

 

 

 

 

Autor:  Florin Dobrescu   

Vicepreşedinte la Asociația „Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei”, SECRETAR la Fundația „Ion Gavrila Ogoranu”.

 

 

 

 

https://www.buciumul.ro/2019/cronica-unei-revolutii-furate

http://www.magazincritic.ro/2019/ cronica-unei-revolutii-furate-ep-2