1841- Revista Ministerului Instrucțiunii Publice editată de Academia Imperială de Științe din Rusia scria: „Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință” . VIDEO

 

 

 

Foto: „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX” publicată la Sankt Petersburg în anul 1841, de Academia Imperială de Științe din Rusia.  

Publicația periodică „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice” era oficială, avea un profil generalist (științe umaniste) și prezenta aspecte din domeniul învățământului din Rusia.

S-a editat începând cu anul 1834 până în 1917.

 

„Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841
Despre situația învățământului în Principatele Moldovei și Valahiei (Țării Românești).

 

––

 

Revizuire istorică a instituțiilor educaționale.

„Moldova și Valahia sunt țări locuite de un popor care are o singură origine, o singură limbă, o singură Credință, în pofida separației lor pe plan civil, ele au avut necontenit o singură soartă comună: au suferit împreună de-a lungul secolelor, purtând aceeași cruce grea, iar acum sorb o nouă viață din același izvor dătător de viață. Ele au același trecut, același prezent și, bineînțeles – același viitor!

Cine a aruncat o privire măcar fugitiv și superficial peste Istoria ambelor Principate, aceluia îi este ușor să ghicească în ce situație se afla instrucțiunea națională, mai ales educația publică, până în prezent.

Acestea, în perioada scurtă de existență distinctivă sub voievozi independenți, nu aveau nici timp și nici posibilități de a cunoaște valoarea educației.

Dintr-o parte înconjurate de vecini puternici și ostili, din altă parte chinuite de vrăjmășia reciprocă interminabilă, erau nevoite să-și epuizeze forțele ca să se mențină în patriile proaspăt dobândite.

 

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841

De aceea, Istoria lor de atunci este alcătuită din războaie și vărsare de sânge. Creștinismul nu putea să aibă aici o influență favorabilă, deoarece era mărturisit în limba slavonă, care până în secolul trecut a fost limba serviciului divin a tuturor Românilor ortodocși nu doar din cele două Principate, dar și din Transilvania și chiar din Banat.

Înaintașii spirituali și din domeniul educației publice au fost întotdeauna sau străini din rândul slavilor vecini de peste Dunăre, sau, dacă erau din băștinași, nu dispuneau de comunicarea pastorală corespunzătoare cu oamenii. Limba poporului, Româna, era considerată nedemnă de a fi îmbrăcată în cuvinte.

Nu doar inscripțiile antice de pe biserici și alte clădiri, nu doar hrisoavele voievozilor, dar și simplele tranzacții și zapisele persoanelor fizice se scriau în limba slavonă.

Nu putem spune că în același timp nu exista dragoste pentru ocupații intelectuale cel puțin în sensul în care era percepută atunci viața intelectuală; faimosul erou al Moldovei, Ștefan cel Mare, a scris cu mâna sa o întreagă carte, care se păstrează până în prezent; dar această carte – nu e nimic altceva decât o Evanghelie slavonă!

 

 

 

Fragment din „Revista Ministerului Instrucțiunii Publice. Partea XXIX”, Sankt Petresburg, 1841Rusiei, doar Rusiei îi datorează Principatele renașterea în toate sensurile, atât din punct de vedere material, cât și intelectual și moral. De când puternicul Vultur rusesc le-a luminat cu aripile sale binefăcătoare, de atunci strălucește pentru ele răsăritul unei zile noi, a cărei dimineață minunată o savurează acum. Cu respect și recunoștință repetă și Românii înșiși asta. Dreptatea ne spune să le oferim această onoare din partea noastră de a se folosi cu demnitate de protecția relevată, în sfârșit, prin Providență, după secole de ispită într-un focar de nenorociri.”

Surse:

1) http://www.runivers.ru/lib/book7643/450400/;

2) http://rutracker.org/forum/viewtopic.php?t=2794100.

3) https://citatedespreromani.wordpress.com.

 

 

30 noiembrie: SĂRBĂTOAREA SFÂNTULUI APOSTOL ANDREI, CEL DINTÂI CHEMAT ŞI OCROTITORUL ROMÂNIEI. VIDEO

 

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, s-a născut în Betsaida Galileei, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte. Potrivit Sfântei Scripturi, Sfântul Andrei era fratele lui Simon Petru şi amândoi au fost pescari, împreună cu tatăl lor.

Înainte de a deveni ucenic al lui Hristos, a fost ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul.

 Andrei a fost cel dintâi chemat să recunoască pe Hristos și el a vestit acest adevăr celui ce va fi verhovnicul cetei apostolilor. De aceea, Sfântul Andrei a primit între apostoli supranumele de „primul chemat” sau „cel dintâi chemat”. 

La o zi distanţă dupa Botezul Domnului în Iordan îl vede pe Ioan cum arăta cu degetul spre Hristos şi  rosteşte cuvintele: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”.

Chemarea sfântului la apostolie se întâmplă mai târziu şi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei: „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers dupa El”.

Întâlnirea cu Mântuitorul Hristos i-a schimbat întreg cursul vieții.

Apostolul Andrei i-a urmat lui Hristos înaintea celorlalţi apostoli, pentru care s-a şi numit „întâi chemat”, el fiind încredinţat că acesta era Hristos, cel pe care proorocii L-au proorocit mai înainte şi L-au propovăduit.

Tradiţia Bisericii ne spune că, dupa Înălţarea Domnului la cer şi dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorţi şi s-au răspândit în toata lumea, pentru a propovădui dreapta credinţă.

Atunci,acestui întâi chemat Andrei, i-au căzut sorţii sa meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu ţinuturile din jurul Mării Negre, până la Dunăre şi Sciţia (adică Dobrogea noastră) şi până în Crimeia. A umblat in aceste locuri nu în graba, ci in fiecare zăbovind şi răbdând multe împotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos.

Se spune că Sfântul Apostol Andrei l-ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul său Amplias, pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte în fiecare an la 30 octombrie. 

 

 

 

 

 

Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut un sfârşit de mucenic, fiind răstignit la Patras, lângă Corint, cu capul in jos, pe o cruce în forma de X, căreia i s-a spus „Crucea Sfantului Andrei”, de unde şi reprezentarea iconografică a Sfântului Apostol Andrei împreună cu o astfel de cruce.

Nu se ştie cu precizie data martirizării sale; unii istorici o fixează în timpul persecuțiilor lui Nero, pe la anii 64-67, iar alții mai târziu, la sfârșitul veacului apostolic, în vremea persecuției poruncite de împăratul Domițian (81-96). 

 

După mulți ani, la 3 martie 357, cinstitele moaște ale sfântului au fost mutate de către Sfântul Artemie,
de la Patras la Constantinopol   din porunca împăratului Constanțiu, fiul Sfântului Constantin cel Mare. Moaștele Sfântului Andrei au fost așezate atunci, împreună cu moaștele Sfinților Luca și Tadeu, în noua biserică a Sfinților Apostoli.

Sfântul Ambrozie, episcop de Milano (c. 339-397), scria că părticele din moaștele Sfântului Andrei au fost oferite bisericilor din Milano, Nola și Brescia.

Cinci sute de ani după aceea, a fost adus la Patras capul Sfântului Andrei, trimis de împăratul Vasile I Macedoneanul (867-886).

După Cruciada a IV-a  din 1204, când Constantinopolul a fost ocupat de cavalerii apuseni, cardinalul Petru din Capua a dispus ca moaștele Sfântului Andrei să fie duse în Italia și așezate în catedrala din Amalfi.

În fața pericolului otoman, după căderea Constantinopolului, odorul de mare preț care se găsea la Patras a fost oferit în anul 1460, spre păstrare papei Pius al II-lea,   de către despotul Moreei, Toma Paleologul.

Capul sfântului a revenit în cele din urmă la Patras, la 26 septembrie 1964, ca semn al reconcilierii și frățietății creștine, izvor de bucurie și mângâiere pentru credincioșii ortodocși.

În ultimele două decenii s-a vorbit şi s-a scris mult despre originile apostolice ale creştinismului românesc. Din mărturiile istoricilor și din Sfânta Tradiție reiese că Sfântul Andrei este și primul propovăduitor al Evangheliei la strămoșii noștri daco-romani, cel care a adus prima dată pe pământul strămoșilor noștri, cuvântul lui Iisus Hristos.  

Spre exemplu, Sinaxarul Bisericii din Constantinopol, din secolul al X-lea, ne spune că sfântul a propovăduit Evanghelia în „toată regiunea Bitiniei şi Pontului, provinciile romane Thracia şi Scitia, apoi a mers la Sevastopolis cea mare (în Crimeea)”.

Prin provincia romană Scitia se înţelege teritoriul Dobrogei de astăzi, care făcea parte, în secolul I, din Imperiul Roman. Dintre toate mărturiile legate de prezenţa Sfântului Apostol Andrei în părţile noastre, cea mai valoroasă este socotită a fi cea a lui Eusebiu de Cezareea, un autor de mare prestigiu în cunoaşterea creştinismului primelor secole.

Mai mult, afirmaţia sa este bazată pe o tradiţie veche, întărită şi de mărturia lui Ipolit al Romei, contemporan cu Origen, care spune că Sfântul Andrei „a vestit (Cuvântul Evangheliei) sciţilor şi tracilor”.

Fiindu-i încredințate spre evanghelizare ținuturile din preajma Mării Negre, este cert că în drumul său Apostolul dintâi chemat a predicat Evanghelia atât în sudul Basarabiei, cât și în Sciția Mică (Dobrogea de azi).

La aproximativ 4 kilometri sud-est de localitatea Ion Corvin, în judeţul Constanţa, se află peştera în care se crede că a vieţuit Sfântul Apostol Andrei, cât timp a propovăduit pe teritoriul românesc.

 În vara anului 1944, peştera transformată în biserică a fost sfinţită de către Episcopul Tomisului, Chesarie Păunescu. În biserică, în pronaos, într-o nişă, se află un pat scobit iniţial în piatră, pe care se spune că se odihnea apostolul Andrei.

Trupele ruseşti invadatoare au distrus biserica şi abia după anul 1990 aceasta a fost reconstruită de către cuviosul monah Nicodim Dincă.

În fiecare an, în ziua praznicului Sfântului Andrei,  mii de credincioşi vin în pelerinaj aici, pentru a se ruga pe locul unde a trăit Apostolul Românilor.

Primul centru episcopal creştin cunoscut pe teritoriul țării noastre a fost la Tomis, iar tradițiile și obiceiurile populare românești consideră pe Sfântul Andrei ca un părinte spiritual al neamului nostru, ziua de 30 noiembrie fiind însoțită la noi de bogate și semnificative elemente folclorice.

Când rostim cuvintele Apostolul Românilor, gândul nostru se îndreaptă spre Sfântul Andrei, Ocrotitorul României, pe care îl sărbătorim în data de 30 noiembrie.

În anul 1995, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe Române a hotărât ca sărbătoarea Sfântului Andrei să fie marcată cu cruce roşie în calendarul bisericesc, iar în anul 1997, Sfântul Andrei a fost proclamat „Ocrotitorul României”, ziua sa fiind declarată sărbătoare bisericească naţională.

Sfântul Andrei este de asemenea patronul spiritual al Scoției – steagul scoțian prezentând crucea Sfântului Andrei, al României, Spaniei, Siciliei, Greciei și al Rusiei şi, de asemenea, al mai multor localităţi între care se numără  Napoli, Ravenna, Brescia, Amalfi, Mantua, Bordeaux, Brugge, Patras ş.a.

În tradiţia populară, sărbătoarea Sfântului Apostol Andrei se mai numeşte Sântandrei, Sânedru sau Cap-de-Iarnă.

Este una din zilele cu cele mai complexe sărbători, legate îndeosebi de muncile pastorale și casnice, cu elemente de cult al morților și acte de influențare magică a norocului în viață și în căsnicie.

Ziua de celebrare a Sfântului Andrei a înlocuit o importantă divinitate precreştină, personificarea lupului, ziua de Sântandrei fiind cunoscută şi sub numele de  Ziua Lupului.

De aceea, noaptea Sfântului Andrei este una magică, în care animalele (lupii în special) capătă puteri neobişnuite, ritualurile de dragoste au sorţi de izbândă şi, foarte important, strigoii, vârcolacii şi sufletele rătăcite umblă prin lume.

De asemenea, se spune că în această zi nu e bine să dăm, sub nicio formă, bani cu împrumut. Alte tradiţii arată că în această zi nu se dă absolut nimic cu împrumut şi nu se dă afară nimic din casă, pentru ca, peste an, să nu se fure nimic de pe câmp, iar recoltele să fie bogate.

Pentru fetele nemăritate, se crede că în noaptea de Sfântul Andrei acestea îşi pot vedea ursitul, unul din obiceiuri fiind acela care spune că într-un pahar cu apă neîncepută se aruncă o verighetă sfinţită de preot în mijlocul căreia apare chipul ursitului.

În unele zone ale ţării există obiceiul ca fetele de măritat să facă o turtă subţire ca o plăcintă din făină de grâu, foarte sărată – denumită Turtuca de Andrei, pe care o mănâncă la culcare, iar băiatul pe care-l visează că le aduce apă ca să le astâmpere setea se crede că este viitorul lor soţ.

În popor se crede că dacă în noaptea de Sf. Andrei e lună plină și cer  senin, iarna va fi moinoasă, iar dacă luna e plină și cerul întunecat, dacă ninge sau plouă, peste iarnă urmează zăpezi mari și grele.

În fine, una din tradiţiile foarte prezente în casele românilor în ajun de Sfântul Andrei, este aceea de a se semăna grâu într-o strachină de pământ,  fiindcă se spune că cel al cărui grâu crește frumos și verde până la Anul Nou va avea noroc, sau, conform altor percepţii, mai ales în zonele rurale, recolta anului viitor va fi bogată.

Conform altor obicieiuri, cu grâul astfel încolţit, se pune o dorinţă şi se aruncă în prima zi a anului următor într-un copac, iar dacă grâul rămâne agăţat sus, dorinţa se va îndeplini.

 

 

 

 

 

 

 

 

 Surse:

http://basilica.ro/sfantul-apostol-andrei-cel-intai-chemat-ocrotitorul-romaniei/

http://calendarulortodox.ro/sfinti/sfantul-apostol-andrei/

 http://ziarullumina.ro/apostolul-romanilor- Pr. Ciprian Florin Apetrei