CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

NASTEREA POPORULUI ROMÂN

Etnogeneza românilor – schiţa unui proces istoric firesc

 

Formarea poporului român şi a limbii sale sau, altfel spus, etnogeneza românilor şi glotogeneza românească sunt două laturi fundamentale ale aceluiaşi proces şi nu pot fi privite şi tratate separat.

Pentru simplificarea exprimării, vom folosi mai ales noţiunile de etnogeneza a românilor ori de formare a poporului român, subînţelegând în cadrul lor şi fenomenul lingvistic adiacent.

Etnogeneza este chestiunea esenţială a istoriei europene în finalul lumii antice şi la începuturile perioadei medievale.

În mileniul I al erei creştine se formează pe bătrânul continent popoarele care, în linii mari, vor fi personajele colective principale ale evoluţiei europene până astăzi.

Simplificând acest tablou complicat, se poate spune că în Europa contemporană se află trei mari grupuri de popoare, considerate astfel după originea lor şi după înrudirile lingvistice: popoarele romanice sau neolatine (italienii, spaniolii, portughezii, francezii, românii etc); popoarele germanice (germanii propriu-zişi, englezii, olandezii, danezii, norvegienii, suedezii, islandezii etc.) şi popoarele slave (ruşii, ucrainenii, belaruşii, polonezii, cehii, slovacii, bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii etc).

Evident, cu această clasificare didactică nu s-a acoperit decât circa 90% din populaţia Europei.

Mai rămân grecii moderni, care se trag, în linii mari, din vechii greci, apoi maghiarii, finlandezii şi estonienii, aparţinând grupului fino-ugric, de asemenea letonii şi lituanienii ca popoare baltice, albanezii, urmaşi în oarecare măsură ai vechilor iliri, turcii, care prelungesc masa poporului lor dinspre Asia Mică, irlandezii, scoţienii, velşii, bretonii, urmaşi ai cerţilor (galilor) din antichitate, bascii din nordul Spaniei, de origine străveche, preindo-europeană etc.

Nu intră în intenţia noastră încercarea de a analiza geneza acestui mozaic de popoare, populaţii şi limbi.

Ne vom opri cu oarecare insistenţă asupra tipicului de formare a poporului român, în comparaţie cu celelalte popoare romanice.
Popoarele romanice apusene (la cele enumerate mai sus, îi mai adăugăm pe romanşii sau retoromanii din Elveţia, pe dalmaţii, azi dispăruţi, ne provensali – azi aproape complet integraţi francezilor -, pe catalani, înrudiţi strâns cu spaniolii etc.), sunt moştenitoare ale puternicei romanităţi occidentale. Romanitatea orientală, care a trecut prin complicate procese de grecizare şi slavizare, a dat naştere doar poporului român.

În ciuda acestui fapt, poporul român s-a format, ca orice popor romanic, din două elemente etnice esenţiale: elementul preroman sau autohton (în cazul românilor – traco-daco-geţii, la francezi – galii, la spanioli -celtiberii, la portughezi – lusitanii etc.) şi elementul roman, comun tuturor popoarelor neolatine, de fapt, factorul de bază pentru profilul viitor al acestor popoare.

Spre finalul etnogenezelor, când aceste noi popoare erau aproape formate, s-a mai adăugat, în cazul tuturor, un al treilea element, secundar sau derivat, anume elementul postroman sau migrator (în cazul românilor – slavii, la francezi – francii, la spanioli – vizigoţii, la portughezi – suebii etc).
Prin urmare, popoarele romanice de astăzi din Europa sunt rezultatul unei duble asimilări: mai întâi a elementelor preromane, autohtone de către elementul roman şi apoi a elementelor migratoare de către populaţiile sau popoarele romanice pe cale de desăvârşire.

În acest proces, elementul roman apare drept factor hotărâtor, drept caracteristică de bază sau marcă a individualităţii acestor popoare.

Datorită vitalităţii şi forţei acestui element, elementele migratoare de mai mică importanţă (arabii în Spania, Portugalia şi sudul Italiei, normanzii în Franţa de nord şi Italia de sud, pecenegii şi cumanii pe teritoriul României etc.) au sfârşit prin a fi asimilate, lăsând influenţe minime în profilul etno-lingvistic al poporului neolatin respectiv.

Există deci o similaritate perfectă între modul de formare a poporului român şi modul de formare a celorlalte popoare romanice.

Similaritatea se remarcă şi în ceea ce priveşte timpul de formare, în sensul că procesele de etnogeneză au fost paralele în cazul popoarelor romanice.

Cu alte cuvinte, aceste procese au început efectiv o dată cu ocuparea provinciei respective de către romani (adică în secolele I î.Hr. – II d.Hr., cu excepţia Italiei, unde procesul a debutat mai devreme), au atins apogeul în timpul apartenenţei efective a provinciei respective la statul roman (până în jurul anului 400 d.Hr.) şi au continuat până prin secolele VII-VIII, dată după care, cu mici variaţii, popoarele neolatine apar consemnate în izvoarele scrise cu numele lor medievale.

Paralelismul continuă şi în ceea ce priveşte locul de etnogeneză, în sensul că toate popoarele acestea s-au format, cum era şi firesc, pe teritoriile acelor provincii romane pe care s-a produs dubla asimilare de care se amintea mai sus.

Astfel, francezii s-au format acolo unde galii, cuceriţi de romani, au devenit latinofoni şi unde galo-romanii i-au asimilat pe franci adică în Gallia, devenită cu timpul Franța.

Tot aşa, italienii s-au format de la sud de Alpi până în Sicilia, spaniolii şi portughezii în Peninsula Iberică, retoromanii pe locurile unde trăiesc, în număr tot mai mic, şi astăzi, adică în fosta provincie Raetia etc.

Este logic ca şi românii să se fi format acolo unde au trăit traco-daco-geţii, peste care au venit ca stăpâni romanii.

 

 

Acest loc s-a numit în antichitate Dacia şi a dat numele unor provincii romane situate atât la nord, cât şi la sud de Dunăre.

Elementele etnice constitutive ale poporului român (traco-daco-geţii şi romanii), precum şi elementul secundar (slavii) au convieţuit, aşadar, atât în spaţiul carpato-dunărean cât şi în spaţiul dunăreano-balcanic, nu numai în Dacia Aureliană, ci şi în Moesia Inferioară.
Prin urmare, disputa dacă poporul român s-a format la nord sau la sud de Dunăre este o falsă problemă.

Poporul român s-a format pe ambele maluri ale fluviului, unde procesul de romanizare a fost la fel de intens.

Ca singur moştenitor al romanităţii orientale şi fiind cel mai numeros popor din sud-estul Europei, poporul român a avut la început o arie de formare mult mai vastă decât teritoriul României de azi.

Până în secolul al VI-lea, această arie s-a menţinut relativ unitară, în sensul că Dunărea de Jos nu era o graniţă etno-lingvistică, ci axa romanităţii orientale.

Migraţia masivă a slavilor la sud de fluviu, cu precădere după 602, a frânt unitatea romanităţii orientale în sensul arătat mai sus. De la această dată cel puţin, nucleul etnogenezei româneşti devine spaţiul carpato-dunărean şi, cu deosebire, Transilvania intracarpatică.

Populaţia străromânească de la sud de Dunăre, care nu a rămas pe loc în urma copleşitorului val slav, s-a deplasat în vecinătate, spre sud şi sud-vest.

Evident, se poate presupune logic că o parte din romanicii de pe Valea Dunării s-au alăturat romanicilor din nord, dar nu există nici o mărturie istorică explicită, nici în jurul anului 600 şi nici ulterior în evul mediu, în legătură cu vreo mişcare masivă de populaţie de la sud spre nord.

Dimpotrivă, toate mişcările semnificative de populaţie care se petrec în acest timp au sensul invers, de la nord şi nord-est spre sud. Protagoniştii unor asemenea mişcări pe distanţe mari au fost însă populaţiile migratoare, pentru care raţiunea de a fi era mişcarea, căutarea de noi pământuri pentru păşunat şi pentru pradă.

Străromânii şi românii nu s-au antrenat niciodată în astfel de deplasări, aşa cum nu au făcut-o nici celelalte popoare romanice.

Ocupaţia principală a dacoromanilor şi apoi a românilor a fost cultivarea pământului, îmbinată în chip firesc cu creşterea animalelor.

În acest sens, ei au practicat de multe ori şi în multe regiuni ale spaţiului românesc un păstorit pendulatoriu, cu sălaşe speciale pentru turmele lor în perioada vârâtului (mai-octombrie) în zonele păşunilor alpine şi cu locuinţe şi aşezări stabile şi permanente pentru restul timpului.

E drept că românii au avut faima unor iscusiţi crescători de animale şi a unor excelenţi producători de brânzeturi, întocmai cum au avut-o francezii în apusul Europei, dar nimănui nu i-a trecut prin minte ca, accentuând acest fapt, să pretindă că francezii au fost nomazi.
Popoarele romanice nu au practicat nomadismul, deoarece mecanismul lor de formare şi specificul lor nu le-au permis acest lucru. Formarea poporului român a putut fi privită ca un „miracol” sau ca o „enigmă” din perspectiva faptului că acest popor este – cum s-a văzut – singurul romanic din răsăritul continentului, singurul izolat de restul romanităţii şi înconjurat de popoare de altă origine şi cu alt specific, şi că este, pe de altă parte, singurul popor romanic de credinţă creştină ortodoxă.

„Miracolul” mai poate fi invocat în ceea ce priveşte chestiunea supravieţuirii acestui popor până astăzi, în condiţiile împrejurărilor nefavorabile prin care a trecut. Dar chestiunea „miracolului” nu poate fi pusă în nici un caz în ceea ce priveşte geneza propriu-zisă a românilor ca popor.

În afara argumentelor istorice aduse mai sus, este evident că, fiind un popor romanic, vorbitor de limbă neolatină, românii s-au format la fel ca toate popoarele romanice.
Mutarea locului de formare a românilor în altă parte decât în regiunile pe care le populează şi azi, unde au locuit daco-romanii şi unde a fost provincia romană Dacia, se poate face numai prin ignorarea izvoarelor istorice şi eludarea analogiilor fireşti şi nu rezolvă nici una din chestiunile tulburătoare invocate mai sus, în sensul că românii rămân în continuare cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rămân mai departe izolaţi sub aspect geografic de restul popoarelor romanice etc.

Marele istoric Ferdinand Lot, sceptic în privinţa continuităţii dacoromane la nord de Dunăre, după lectura unei cărţi fundamentale dedicate temei de Gheorghe I. Brătianu, afirmă:

„Totuşi, unde ar trebui să-i plasăm pe daco-români? Ungurii, sârbii, bulgarii şi grecii sunt de acord că ei nu au ce căuta, cu nici un preţ, nici în Transilvania, nici în Serbia, nici în Bulgaria, nici în Macedonia sau în Pind. Ei nu au căzut totuşi din cer şi nu au venit nici din fundul iadului.

Această unanimitate împotriva românilor incită, prin urmare, la adoptarea tezei cu privire la dăinuirea daco-romanilor la nordul Dunării.

Am fost primul care am făcut observaţia că nici o mărturie sigură nu este în mod necesar şi peremptorie.

Afirmaţia că întreaga populaţie din Dacia nord-dunăreană a fost adusă în sudul fluviului poate să fie la fel de neadevărată ca şi afirmaţia că populaţia romană din nordul Alpilor (din Noricum) a fost adusă în Italia.

A priori, este mult mai probabil ca o bună parte din populaţie să fi rămas pe loc. Dacia se întindea pe 250 până la 300.000 kmp.

Socotind 10 locuitori pe kmp, aceasta ar însemna până la 2 milioane de fiinţe omeneşti. Aceştia nu pot fi transportaţi dintr-o dată nici măcar în mai multe rânduri”.
Ferdinand Lot a exagerat suprafaţa Daciei Romane, de aceea istoricii au estimat azi populaţia provinciei la circa 800.000 – 1.000.000 de locuitori, fără ca acest lucru să modifice sensul aprecierilor de mai sus.

Prin urmare, concluzia este că poporul român s-a format pe un spaţiu vast din regiunea carpatică şi a Dunării de Jos, de o parte şi de alta a fluviului, dar având drept teritoriu-nucleu de formare deplină şi conservare regiunile de deal şi de munte ale fostei Dacii Romane fondate de Traian.

Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II şi VII-VIII d.Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării şi romanizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potenţialul uman.

Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi şi în celelalte regiuni ale Daciei, aşa cum se impusese şi în Moesia şi Dacia Aureliană.

Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca şi latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Galia şi a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română.

Unitatea limbii române şi faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum şi faptul că izolarea protoromânilor şi românilor de la sud de fluviu de masa norddunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele VII-VIII, când etnogeneza şi glotogeneza erau aproape terminate.

Autor: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs

18/10/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

CAND S-A SFARSIT ANTICHITATEA SI CAND A INCEPUT EVUL MEDIU ?

 

 

Cand a inceput Evul Mediu ?

 

 

 

Unii istorici au  trasat linia de demarcaţie între Antichitate şi Evul Mediu în anul 410, dată la care Roma a fost cucerită de vizigoţii lui Alaric I.

Alaric I

Alţii au reţinut data de 476, cînd generalul foederat german Odoacru l-a detronat pe ultimul împărat roman din Occident, Romulus Augustus.

 

 

 

 

 

 

 

Flavius Romulus Augustus (n.cca. 463 – d.după 476),  a fost ultimul împarat al Imperiului Roman de Apus.

La 31 octombrie 475, patricianul Orestes  îl proclamă împărat pe fiul său, Romulus Augustus, autoritatea acestuia limitându-se la sudul Galiei si la Italia propriu- zisa.

 Era poreclit  „Augustulus”, deși el a condus în mod oficial sub numele de  Romulus Augustus. In latina sufixul -ulus este un diminutiv si prin urmare Augustulus  înseamna, „Micul Augustus”.

La 28 august 476, Romulus Augustulus este îndepărtat de la tron de către  Odoacru, căpetenia  herulilor de neam germanic,din uniunea de triburi a  a gotilor.

 Severin de Noricum, consilier al lui Odoacru, a mediat detronarea fără violență  a tânărului împărat roman al Imperiului de Apus, pentru care a reușit să obțină chiar și o pensie, iar insignele imperiale au fost trimise de la Roma la  Constantinopol, capitala Imperiului Roman de Rasarit, fapt care mai târziu va genera dispute în privința moștenirii romane.

Imperiul Roman de Apus după ce pierde majoritatea provinciilor, este desființat atunci când Odoacru, care se autoproclama magister  militum (guvernator suprem), înființează un stat independent în Italia (476).

Odată cu instaurarea dominației germanice în Italia, are loc potrivit unor istorici, sfârșitul Imperiului Roman de Apus, sfarșitul  istoric al Antichitatii  și începutul Epocii Medievale .

 

Opoziţia la alegerea datei de 476, e intalnită mai ales la istoricii care constată că o asemenea alegere ar plasa invazia lui Attila în Galia şi în Italia (anii 451-452) în Antichitate, pe când ei ar dori să o integreze în perioada a medievală.

In anul 395 a murit împăratul Teodosie I cel Mare, cel  care şi-a impartit imperiul în două entităţi formal independente (Imperiul Roman de Apus şi Imperiul Roman de Rasarit),  intre cei doi fii ai săi: Arcadius (in Orient) și Honorius (in Occident).

Istoricul francez, Maurice Bocevier-Ajam, consideră anul 395 drept unul foarte important, de cotitură în destinul omenirii, anul când de fapt ar fi început, teoretic, Evul Mediu.

Dupa anul 395, Imperiul Roman a fost condus de două administratii  distincte, una cu sediul în Ravenna în Occident, iar celălalt în Constantinopol, în est.

Cam tot atunci când se sfarsea Antichitatea, lasand locul  Evului  Mediu, s-a născut şi Attila, regele hunilor; ( n.406 – d.453).

În timpul vieții lui Attila, în ciuda mai multe lupte pentru putere, împărații romani atât de Est și de Vest au fost, în general, din aceeași familie, a theodosienilor.

Hunii au dominat un teritoriu vast cu popoare variate etnic.

 Ei  veneau de  foarte departe  (din  Asia Centrală), aparţineau altei rase decat popoarele europene pe care le dominau şi duceau o  viaţă nomadă, situându-se astfel la antipozii civilizaţiei gre­co-romane.

Istoricul Ammianus Marcellinus (secolul al IV-lea) le face portretul  într-un  pasaj  devenit  celebru  al  „Istoriei  romane”. După  ce-i  descrie  ca  fiind  “un  neam  de  sălbatici”“de  o cruzime dincolo de  orice  închipuire”,  se  opreşte  la  câteva amănunte  sugestive:

“Îndată după naştere, hunii crestează adânc obrajii  băieţi­lor,  ca  să nu  le  crească nici un pic  de  barbă.  Aceştia  cresc aşadar şi îmbătrânesc spâni,  având chipul  slut şi zbârcit ca al  eunucilor. 

Trupul  îl  au însă îndesat,  cu braţe  şi picioare vânjoase şi  capul mare: au umerii peste măsură de laţi,  ceea ce le dă o înfăţişare oarecum nefirească, aproape de fiare cu două picioare  şi nu  de  fiinţe  omeneşti  ori  asemenea  acelor chipuri  ciudate  pe  care toanele  artei  le  aşază pe  stâlpii po­durilor. Obiceiuri  aproape animalice însoţesc  înfăţişarea res­pingătoare . 

Hunii  nu  fierb,  nici  nu  gătesc  în  alt  fel  ceea ce  mănâncă, mulţumindu-se cu  rădăcini sălbatice  ori cu  carnea primului animal întâlnit în cale, pe care o  frăgezesc o vreme ţinând-o pe  cal,  între picioare. Nu au nici  un  acoperiş drept adăpost. […] Parcă sunt ţintuiţi  pe cai,  aceştia fiind urâţi, dar puternici  şi  potriviţi. 

Hunii  îşi  folosesc  caii  la  toate  trebu­rile,  încălecând  uneori  ca femeile.  Sunt  călare  zi  şi noapte, chiar  când vând  ori  cumpără.  Nu  descalecă nici  ca să bea, nici ca să  mănânce, nici ca să se culce, ci dorm  pe grumazul cailor  şi  chiar visează  în voie. Tot călare  vorbesc  despre  tre­burile  comunităţii. Nu ştiu ce înseamnă  autoritatea vreunui rege …  “

Cu două sute  de  ani  mai târziu, Iordanes,  în  a  sa  „Istorie a goţilor”,  găseşte  argumente  suplimentare  pentru  a  face  ta­bloul şi mai ciudat,  şi mai înspăimântător.

Hunii ar fi,  spune  el,  născuţi dintr-o împreunare împotriva firii între nişte vrăji­toare  alungate  de goţi din ţinuturi le  Sciţiei  şi anume“duhuri necurate” care,  “văzându-le că rătăcesc prin pustie,  s-au  îm­preunat cu  ele  şi au  dat astfel  naştere  acestui neam  crud”.

În ceea ce  priveşte înfăţişarea, aveau  un chip “cumplit  de negru”: “nu era o faţă de om,  ci, dacă  putem spune astfel, o masă in­formă, cu nişte puncte luminoase în  loc  de ochi”.

Până la Attila, în timpul domniei unchiului său Rua, regatul hun devenise o mare putere,

 

Atilla a fost unul dintre cei mai de temut inamici ai imperiilor romane de Răsărit și de Apus, iar loviturile sale devastatoare au avut urmari grave asupra intregii lumi romane.

A traversat Dunărea de două ori și a jefuit în Balcani, dar nu a putut să ocupe Constantinopolul.

De asemenea, el a încercat să cucerească Galia Romană (Franța modernă), traversând Rinul în 451 inaintand spre Aurelianum (Orleansul de azi) înainte de a fi învins în Batalia de la Campiile Catalunice.

Ulterior, el a invadat Italia, devastând provinciile nordice ale Imperiului Roman de Apus.

Surse: secreteleistoriei.blogspot.ro ;  Wikipedia.ro ; Lucian Boia, Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din antichitate până în zilele noastre, trad.: Prelipceanu Brânduşa, Bucureşti, Humanitas, 2011, pp. 47-48

04/11/2013 Posted by | ISTORIE | , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: