CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Un adevăr care trebuie spus fără încetare cu voce tare

Imagini pentru limba romana în r moldova photos

  

„A promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba românăeste, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural”.

Eugen Coșeriu, lingvist român basarabean din exil (n. 27 iulie 1921, comuna Mihăileni, județul interbelic Bălți, România, azi în Republica Moldova – d. 7 septembrie 2002, Tübingen, Germania).

fondatorul primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tübingen și unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX. Este părintele disciplinei care azi se numește lingvistica integrală.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Adevărul e trist, dar trebuie să-l spunem

 

În campania pentru alegerile prezidențiale din 2016 socialiștii îndemnau cetățenii Republicii Moldova să-l susțină pe Domnul Dodon, motivând că dacă mergem pe calea europeană, Republica Moldova va dispărea ca țară de pe harta Europei.

Republica Moldova a apărut artificial, după ocuparea ei a treia oară, de către URSS în 1944, dar în țările lumii mult timp nici nu se știa de existența ei până nu demult, în ce parte a globului măcar se află.

Deasemenea, socialiștii afirmă că limba poporului nostru este limba moldovenească, din motiv că țărișoara noastră se numește Republica Moldova.
Cine au fost ”pseudosavanții” care au creat această ”pseudoteorie” ? 

Numai savanți lingviști nu au fost. Am studiat în Institutul Pedagogic din Tomsk istoria provenienței unor grupuri de limbi, cum ar fi:

1) grupa slavă – l. rusă, ucraineană, bielorusă, bulgară, cehă, sârbă…; 2) grupa romanică a limbilor latine – l. română, italiană, franceză, spaniolă… ; 3) grupa germanică – l. germană, evreiească (idiș)…; 4) grupa turcică;  5) grupa arabă etc.

Deci, graiul moldovenesc face parte din limba română și este o rușine să speculăm cu asta. Asta am aflat de la profesorii universitari ruși din Tomsk, care deja recunoșteau limba română în anii 1956-57.

E o axiomă, care nu necesită altă dovadă.

Academicianul, Mihai Cimpoi, accentua că așa numitul ”savant”, Vasile Stati, autorul Cuvântelnicului ” (adică al dicționarului) ”moldovenesc-român pentru școală înșepătoare, nijloșie necoplectă și nijloșie, e un renumit criminal a culturii noastre, plastograf și plagiator de cea mai josnică speță, o monstruozitate care nu ar merită nicio atenție, dacă …nu ar prezenta o mentalitate ce ține de moldovenismul primitiv și nu ar avea susținere oficială” .

Savantul lingvist de renume mondial Eugen Coșeriu: ”M-a șocat această idee cu privire la moldovenismul de azi din Basarabia. Și eu sunt moldovenist, însă moldovenist nu împotriva românismului, ci în cadrul românismului, înțelegând să pun în valoare tocmai contribuția Moldovei, a oamenilor de cultură, a scriitorilor, a poeților, a oamenilor de știință din Moldova”.

Pe Continentul Americii (în Statele Unite, în Canada) limba de stat este în”limba americană” sau ”canadiană”, sau în limba engleză ca în Anglia?!

Astfel de exemple putem demonstra mai multe.

Am în mână două dicționare :

1) РУМЫНСКО-РУССКИЙ СЛОВАРЬ (Под редакцией Б. А. Андрианова и Д.И. Михалчи, 42.000 слов. С приложением краткого грамматичесаого очерка румынского языка, составленного профессором М. В. Сергиевским. ГОСИЗДАТ иностранных и национальных словарей. Москва-1953 г;

2) РУССКО-РУМЫНСКИЙ СЛОВАРЬ (Составили Н.Г.Корлэтяну и Е. М Руссев,46.000 слов. Москва-1954 г). Aceste dicționare dovedesc că în Basarabia ca limbă oficială

În ce privește denumirea poporului: în SUA americanii se împart în englezi, evrei, chinezi, ș.a.… În Rusia, cât e ea de mare, toți se numesc россияне, adică cetățeni ruși, dar de naționalități diferite (popoare mai mari și mai mici) : ruși,tătari, bașchiri, ceceni etc, etc.

După teritoriul Republicii Moldova toți cetățenii suntem moldoveni, dar de diferite naționalități: români (moldoveni), ruși, ucraineni, bulgari, găgăuzi etc…
Atât conducerea țaristă, atât și cea sovietică au dus o luptă aprigă pentru rusificarea românilor-moldovenilor basarabeni.

”În 1817, P. Sviniin, un mare om de cultură rus semnala faptul că „…istoria Basarabiei este strâns legată de Moldova românească și că populația de pe ambele maluri ale Prutului este de origine latină”. După afirmațiile lui Sviniin, ambele populații vorbeau aceeași limbă românească, însă presărată cu regionalisme specifice.”
”Savantul rus, F. F. Vigheli, care a fost și guvernator al Basarabiei, vorbește în scrierile sale despre caracterul pur românesc al Basarabiei, ca și despre lupta boierilor moldoveni împotriva politicei de rusificare a acestei provincii românești.”

”Etnograful și scriitorul rus, A. S. Ciuibinskii, afirma că întreaga provincie cuprinsă între Prut și Nistru, în afară de partea de Nord a județului Hotin, era populată numai de români-moldoveni care nu cunoșteau deloc limba rusă

S-a început propaganda intensă antiromânească cu scopul de ai răzleți pe românii de pe ambele maluri a Prutului, să trezească în basarabeni ura față de frații de peste Prut.

În 1964, părintele comunismului, și anume, KARL Marx, în lucrarea sa ”Însemnări despre români. Manuscrise inedite, care cuprinde 4 manuscrise” descoperite în Arhiva ”Institutului Internațional de Istorie Socială” din Amsterdam (Olanda), condamna în cuvinte aspre politica rusească față de principatele române, Moldova și Țara românească și în deosebi ”răpirea și ocuparea Basarabiei”, negând categoric legalitatea cedării acesteia imperiului țarist de către Turcia în 1812.

Tot în acea carte Marx mai afirma cu privire la adevărata față a ”eliberării” celor două principate române de către armata rusă (1828-1829) : ”au avut loc excese îngrozitoare, furturi și crime. Bărbați și femei au fost puși la jug, iar vizitiii cazaci nu s-au purtat cu milă nici cu biciul, nici cu vârful lăncilor lor. Peste 30 mii de români au fost folosiți ca animale de tracțiune…Haosul și prădăciunile rușilor au adus la foamete și ciumă în țară”.

Comuniștii, socialiștii și adepții lor au trâmbițat ani la rând despre ”eliberarea moldovenilor de sub jugul român”.

Cum numai au trecut peste Nistru, ”eliberatorii” sovietici au instaurat legile lor criminale, au dat afară  primarii de la orașe și sate și în locul lor au numit lichelele și trădătorii de neam, care mai târziu au contribuit la arestările, condamnările și deportările a sutelor a miilor de basarabeni nevinovați împreună cu familiile lor, cu bătrâni bolnavi și neputincioși și copii, condamnați la suferințe și moarte.

Au condamnat la pușcării, au deportat, au împușcat fără vină, au închis în case de nebuni sute de mii de oameni, inclusiv bătrâni neputincioși și bolnavi, care au muncit o viață întreagă; inclusiv copii nevinovați care abia începeau să trăiască, cărora le-au furat copilăria și adolescența!

În 1946 le-au luat din pod ultimul porumb, ultima fasole, lăsându-i să moară de foame !!! Bolșevicii comuniști au procedat mai rău și decât barbarii sălbatici.
Să nu ascundem adevărul, căci de altfel niciodată nu vom scăpa de hoți, criminali și trădători.

Oamenii trebuie să știe că regimului totalitar stalinist a distrus în URSS mai multe vieți omenești, decât în războiul mondial ! Ocupanții bolșevici au fost adevărații criminali.

Lăsați-i, tovarășe Dodon, pe constructori – să construiască, medicii – să aibă grijă de sănătatea oamenilor, lingviștii – să perfecționeze limba noastră care degradează, istoricii – să scrie adevărul, iar Dvs, ca economist, aveți grijă de bunăstarea țării, căci asta vă este misiunea.

(Elena Postolachi, Florești, 2017)

Vorba ceea: nu-ți băga nasul, unde nu-ți fierbe oala!

P. S. Au trecut 3 ani de la publicarea acestui articol, dar nimic de atunci nu s-a schimbat spre binele poporului nostru. Dimpotrivă: sărăcia, prețurile, inflația au crescut, promisiunile lui Dodon au rămas în vânt, dumnealui cu familia se scaldă în lux și se odihnește în cele mai bogate hoteluri din țările europene pe banii publici.

Recent am aflat că guvernul lui Dodon a anulat una din înlesnirile oferite foștilor deportați pentru suferințele lor, de către Primul Parlament al RM – dreptul de a călători gratis în municipiul Chișinău.

De fapt această înlesnire se prevedea pentru toți deportații din întreaga Moldovă, dar ea a fost anulată mulți ani în urmă. Celelalte înlesniri au fost respinse de comuniști chiar de la început.

Știu bine că “eliberatorii” noștri au primit (poate mai primesc și azi) apartamente, posturi, onoruri, înlesniri și alocații, dar pe noi ne-au dus la chinuri, foame, muncă nemaipomenit de grea și la moarte, ne-au luat casele, averea, de care s-au folosit ei, ne-au distrus sănătatea, ne-au discriminat și nu ne-au întors nimic – iar acum ticăloșii care stau la putere, să-și bată joc în așa mod de oamenii nevinovați ?!

Se fură, se vinde, se privatizează, se îmbogățesc pe spatele poporului, pe banii publici. Până când va dura această nedreptate ?!

Vă trimit acest articol, în care am folosit ca dovadă dicționarele rus-român și româno-rus și ași vrea să vă prindă bine când vorbiți despre limba noastră cea română.

 

Postolachi Elena, Florești, deportată în 1941 la vârsta de 10 ani.
https://www.timpul.md/articol/

07/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Savantul Eugen Coșeriu despre politica lingvistică în Basarabia cotropită de Rusia și fantoma numită „Limba moldovenească”

 

 

 

MOTTO : 

” A  promova sub orice formă o limbă moldovenească, deosebită de limba româna este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică. Din punct de vedere istoric și practic este o absurditate, o utopie și din punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și culturale a unui popor și deci un act de genocid etnico-cultural ”.

 

Eugen Coșeriu

 

 

 

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASS Moldovenească, RSS Moldovenească şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

Cine a fost Eugeniu  Coseriu ?

 

Savantul lingvist Eugeniu Coșeriu s-a  nascut la 27 iulie 1921  in  comuna Mihaileni din judetul Balti, in Basarabia, Romania ( azi in R.Moldova) . A decedat  la 7 septembrie 2002 in Germania, la Tubingen.

A fost  fost un lingvist român care a trait in  exil, membru de onoare din 1991 al Academiei Romane, fondator  al primei școli lingvistice din America de Sud și al Școlii lingvistice de la Tubingen.

Este părintele  a ceea ce azi se numește lingvistica integrală si unul dintre cei mai importanți lingviști ai secolului XX.

A absolvit liceul Ion Creanga din orașul Bălţi in Basarabia, apoi și-a continuat studiile în filologie  la universitățile din Iaşi si Roma.

A mai studiat filosofia  la Universitatea din Milano si între anii 1950-1963 a predat la Universitatea din  Montevideo, in Uruguay. Intre1961-1963 a  activat ca  profesor- invitat și la Universitatea din Bonn, in Germania Occidentala.

Din 1963 și până la sfârșitul vieții sale, a fost profesor la  prestigioasa Universitate din Tubingen in Germania, unde a pus bazele Scolii de lingvistica de la Tubingen.

A fost Doctor Honoris Causa a aproape 50 de universități din întreaga lume.

Să citim în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu, înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătură  nu  ajută doar la combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar pe un plan mai larg şi culturii noastre generale .

 

 

 

RESTITUTIO : Politici lingvistice

de  Eugeniu Coșeriu

Omul dispune de limbă şi limba este condiţia libertăţii sale istorice. Prin limbă, omul îşi manifestă tocmai identitatea sa istorică, şi, cînd vorbeşte altă limbă, îşi asumă, cel puţin provizoriu, o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbeşte. A te exprima, aşadar, într-o limbă nu înseamnă a nu fi liber, ci înseamnă a fi tu însuţi, adică a fi cine eşti ca individ istoric.

Poate nimeni n-a exprimat acest lucru mai bine decît filozoful italian Giovanni Gentile prin cartea sa Sommario di pedagogia. După ce vorbeşte tocmai despre libertatea limbajului şi de limbaj ca activitate de creaţie, susţine că tocmai această libertate în mod concret nu se poate realiza, deoarece fiecare individ care vorbeşte are o istorie îndărătul său şi înlăuntrul său, cu alte cuvinte, fiecare individ reprezintă această istorie. Aceasta nu înseamnă că limba se impune vorbitorului, ci că fiecare individ care adoptă limba tradiţiei este şi el o parte a acestei tradiţii. Mergînd mai departe pe aceeaşi idee, cel care adoptă o limbă şi se recunoaşte ca membru al unei comunităţi se recunoaşte pe sine însuşi ca individ.

Actul de a vorbi implică mai multe alterităţi în cercuri concentrice. Există şi o alteritate negativă, care desparte, opunînd o anumită identitate istorică altei (altor) identităţi istorice.

Limba creează şi se re-creează permanent; prin creativitate, limba se diferenţiază şi de aici a apărut necesitatea de a se stabili o limbă comună, pe deasupra diferenţelor, comună pentru toată comunitatea istorică. La rîndul ei, această limbă comună se diferenţiază fie pentru că nu a putut elimina toate particularităţile locale, fie pentru că au apărut în ea inovaţii. De aceea este nevoie să se realizeze o limbă standard,o limbă exemplară.

Dialectul care a stat la baza limbii comune se schimbă, el devine altceva în urma unei „lupte”. Iată de ce vom spune că nu simplul grai muntean stă la baza limbii române literare; acesta devine tradiţie, primeşte influenţe din alte graiuri şi ajunge să fie limba comună a tuturor românilor. Biblia de la Bucureşti eu o numesc moldo-valahă, la tocmirea ei contribuind nu numai graiul muntean, ci şi cel moldovean, iar dintre versiunile Regulamentului organic mult mai aproape de limba română comună e cea moldovenească. Contribuţia tradiţiei moldoveneşti la constituirea a ceea ce numim astăzi limba română exemplară nu poate fi ignorată.

2. Politica lingvistică. „Limba moldovenească” – o fantomă lingvistică

 

Statele plurilingve sînt aglomerări de colectivităţi etnice şi lingvistice mai mult sau mai puţin diferite. Între aceste colectivităţi există relaţii de colaborare, dar şi relaţii conflictuale, relaţii care se reflectă şi în planul lingvistic. În privinţa relaţiilor dintre limba proprie, a colectivităţii căreia individul îi aparţine istoric, şi o altă limbă, mai ales în cazul limbilor majoritare şi al limbilor minoritare, se pot distinge trei atitudini.

Prima este cea pe care o numesc naţionalismul sănătos, care înseamnă să îţi asumi limba ta pentru tine şi pentru comunitatea ta fără a impune această limbă şi altora; minorităţile pot să aibă şcoli în limba lor, să comunice în limba lor, să-şi dezvolte cultura proprie.

A doua atitudine aş numi-o şovinismul lingvistic,al celor care vor să impună limba majoritară şi minorităţilor.

În sfîrşit, cea de-a treia estecolonialismul sau imperialismul lingvistic, al celor care vor să impună limba lor majorităţilor cucerite.

Singura atitudine rezonabilă este naţionalismul sănătos.

De-a lungul istoriei s-au manifestat toate cele trei atitudini, în ultimele secole şovinismul lingvistic şi imperialismul lingvistic luînd înfăţişări dintre cele mai diverse. Comunismul, ca doctrină, era într-adevăr internaţionalist şi nu s-a pretins, în realitate, deznaţionalizarea. Dimpotrivă, lingvistul Marr – cu toate greşelile sale de concepţie despre care nu vorbim aici – voia să afirme toate limbile naţionale şi a creat chiar alfabete pentru foarte multe limbi, nu pe baza celui chirilic, ci bazate în general pe alfabetul latin.

Limbii române folosite în republica autonomă de la est de Nistru i se recunoştea atunci identitatea, în scris folosindu-se şi alfabetul latin. Apoi a început reacţiunea. A fost chiar şi o reacţiune împotriva doctrinei lingvistice a lui Marr din cauză că nu a făcut politică în faptul lingvistic, mai exact nu a făcut politică lingvistică rusească.

Dimpotrivă, Marr, care era un comunist foarte naiv, credea într-adevăr într-un fel de comunism internaţionalist, supernaţionalist şi îşi închipuia că limba finală a comunismului internaţional va fi o altă limbă, o limbă nouă, care nu va fi – zicea el – nici rusa (spunînd „nici rusa” înseamnă că înţelegea că tocmai rusa va deveni această limbă!), nici engleza, nici germana.

Or, ce s-a produs în comunismul sovietic a fost pînă acum o reacţiune împotriva internaţionalismului din partea imperialismului rus. S-a afirmat de aceea că în politica generală şi, prin urmare, şi în politica culturală-lingvistică, imperialismul rusesc şi comunismul sovietic au devenit imperialism sovietic. Această reacţiune s-a manifestat în sensul cel mai evident în cazul aşa-numitei doctrine a bilingvismului armonios, ceea ce însemna ca toată lumea să ştie limba comunismului, limba imperiului, adică ruseşte, şi, în afară de asta, să fie şi bilingvi.

Ce s-a întîmplat cu această doctrină cu totul absurdă? Se înţelege că rusofonii din toate regiunile ocupate cu populaţie majoritară nerusă înţelegeau că nu trebuie să înveţe ei limba locală, deci adoptau o atitudine colonialistă, curentă şi în alte cazuri, fiindcă ei vorbeau deja limba imperiului, limba generală a comunismului. Aşadar, cei ce trebuia să fie bilingvi şi să accepte „bilingvismul armonios” erau, se înţelege, localnicii, adică cei care erau majoritari în fiecare regiune. Niciodată rusofonii nu s-au gîndit că şi ei, trăind în aceste regiuni, ar trebui să fie bilingvi. Şi rezultatul a fost că foarte mulţi rusofoni, veniţi de mult sau veniţi de curînd, pur şi simplu n-au învăţat, de exemplu, limba română şi nici alte limbi din alte ţări ocupate.

Au rezistat foarte puţine ţări, din punct de vedere lingvistic. Au rezistat admirabil Georgia şi Armenia; au rezistat, de asemenea, Ţările Baltice, care şi-au păstrat limba, deşi acolo imigraţia rusească a fost mai numeroasă decît în Republica Moldova. Îmi permit să amintesc aici o întîmplare petrecută într-o universitate georgiană. Aveam de ţinut o conferinţă – care era tradusă în ruseşte –, şi bătrînul Cicobava, un profesor de lingvistică de acolo, mi-a spus că într-o universitate georgiană pot vorbi în georgiană sau în orice altă limbă, dar nu ruseşte.

Fără îndoială, aşa ceva nu s-a întîmplat niciodată, şi nu s-ar fi putut întîmpla, din nefericire, în Republica Moldova: să se spună că asta e o universitate românească şi că aici se vorbeşte româneşte, iar dacă nu ştiţi limba română, vorbiţi altă limbă, dar nu limba imperiului! Şi Cicobava nu era deloc anticomunist şi nu era nici duşman al ruşilor. Deci se înţelegea că la acea universitate se vorbeşte limba naţională şi se afirmă astfel identitatea culturală şi identitatea tradiţiilor culturale ale Georgiei. Pe cîtă vreme în Republica Moldova pînă şi numele Georgiei a fost adoptat în forma rusească: se spune Gruzia şi gruzin, pe cînd în limba română s-a spus întotdeauna Georgia şi georgian.

Cazul limbii române de dincolo de Prut e mult mai grav decît al celorlalte limbi din ţările foste sovietice (ţările ocupate de sovietici). Aceasta pentru că acolo s-a afirmat numai doctrina absurdă a „bilingvismului armonios”, pe cînd în Republica Moldova s-a făcut şi altceva: s-a pretins că această limbă nu e aceeaşi limbă cu limba română, şi deci nici cultura nu este aceeaşi cu cultura românească. Prin urmare, ar fi vorba de altă cultură.

Am povestit de multe ori şi am să amintesc şi aici că pînă şi pe Sadoveanu (cînd a fost la Chişinău) au pretins să-l traducă în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi răspuns cu rostirea lui moldavă:

„Auzi, mişăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”. Acest lucru s-a întîmplat numai în două ţări: în Republica Moldova şi în Tadjikistan. S-a creat, aşadar, o fantomă în lingvistică: s-a pretins că e o altă limbă şi o altă cultură, iar această cultură începe cu regimul sovietic. Aceasta s-a întîmplat în cele două ţări amintite, unde s-a pretins să se construiască o limbă locală, alta decît româna sau persana. Această fază a imperialismului lingvistic a fost faza cea mai gravă.

După această fază s-a înţeles, cel puţin anumiţi lingvişti au înţeles, că nu se poate susţine această aberaţie şi pînă şi anumiţi politicieni au înţeles că nu se poate susţine, că cel mult se poate spune că e aceeaşi limbă, dar că are două nume diferite. Se numeşte limbă moldovenească şi limbă română, însă limba este aceeaşi.

Cînd am vorbit la Chişinău împotriva acestei idei, cineva mi-a spus că doar sînt atîtea limbi care au două nume, prin urmare, de ce nu ar fi posibil acest lucru şi pentru limba vorbită în Republica Moldova? Faptul nu e adevărat sau nu e adevărat în acest sens. În acest sens nu există limbi care să aibă două nume. Cînd au două nume, aceste nume se aplică la toată limba.

Sau un nume care se aplică unei anumite variante a limbii. De exemplu, cînd spaniolul Hervás (care scria şi italieneşte) spunea la lengua moldava o valaca, el înţelegea aceeaşi limbă, care în întregime putea fi numită sau moldovenească, sau valahă. Şi tot aşa Cantemir. În cazurile în care există, într-adevăr, două nume, se numesc variante ale unei limbi: cînd se spune catalană, valenciană, se înţelege norma, limba exemplară din Cataluña, Valencia, care nu este cu totul identică şi are chiar alt sistem fonologic, deşi în fond este aceeaşi limbă. Cînd se spune limba sîrbă sau croată, se înţelege că e vorba de limba comună sîrbo-croată, în forma ei sîrbă, adică în forma štókavo, şi că limba croatăeste aceeaşi limbă štókavo, însă în forma ei ijékavo. Şi se mai înţelege că dialectele kájkavo şi čákavo sînt dialecte croate, nu sîrbe, deci nici într-un sens nu se aplică exact la aceeaşi limbă.

De aceea faptul de a menţine două nume duce la situaţii cu totul absurde. În statisticile ucrainene – de exemplu, o statistică pe care am găsit-o într-o revistă germană – se spunea că în Ucraina locuiesc 180.000 de români şi 550.000 de moldoveni. Iese deci din discuţie faptul că ei s-ar fi identificat prin limbă. Cînd am fost în regiunea Cernăuţi am auzit că cei de la Boian vorbesc româneşte, vorbesc limba română şi sînt, prin urmare, români, iar cei de la Noua Suliţă vorbesc moldoveneşte şi sînt moldoveni. Iar ei vorbesc la fel! Iată cum două nume diferite pentru aceeaşi limbă înseamnă dezbinarea, despărţirea comunităţii lingvistice.

Ultima formă pe care vreau să o amintesc este doctrina, în fond determinată tot politic, cel puţin în mod subteran, care admite identitatea limbii române cu limba moldovenească, eventual cu două nume diferite. Spunem în acest caz că e acelaşi lucru, însă această doctrină nu admite identitatea celorlalte dialecte cu limba română: deci istroromâna, meglenoromâna, aromâna ar fi alte limbi. Este părerea unui lingvist, de altfel serios şi de bună credinţă, însă mai mult sau mai puţin influenţat de această ideologie, anume domnul Gabinschi de la Chişinău. Acesta pretinde să stabilească diferenţa între dialect şi limbă pe baza a trei criterii interne şi a unui criteriu extern.

Primul criteriu ar fi posibilitatea de a traduce un text la acelaşi nivel stilistic dintr-o limbă în cealaltă. Dacă aceste idiomuri permit această traducere, atunci se poate spune că sînt două limbi diferite, două limbi autonome. Cînd ajunge la limbile fără literatură, unde nu se poate traduce la toate nivelurile, atunci trebuie să renunţe la acest criteriu şi spune: „Da, dacă ar avea literatură, ar fi altfel!”. Deci înţelege prin limbă un idiom care este diferenţiat la mai multe niveluri lingvistice. Al doilea criteriu este posibilitatea de a realiza dicţionare bilingve, şi dă exemplu un posibil dicţionar aromân-român. Al treilea criteriu priveşte inexistenţa textelor identice într-un stil neutru, adică un text care nu poate fi deosebit ca fiind tradus dintr-o limbă în cealaltă.

Singurul criteriu extern este aşa-zisul criteriu al subordonării, care a fost aplicat şi în România de Alexandru Graur şi Ion Coteanu cu aceeaşi bază teoretică greşită: aceste limbi nu depind de limba comună, de limba română comună (dacă e vorba de dialectele limbii române), căci nu sînt subordonate acestei limbi. Aşa înţelegînd lucrurile, Gabinschi îi critică pe români, care pretind că aceste dialecte sînt dialecte ale limbii române. El susţine că românii, deşi au dreptate cînd neagă existenţa limbii moldoveneşti, nu recunosc ceea ce ne spune lingvistica generală cu privire la limbă şi dialect.

Domnul Gabinschi face aicea două greşeli foarte grave din punct de vedere teoretic şi afirmă în acelaşi timp două neadevăruri, probabil, într-un mod cu totul nevinovat. Anume, afirmă că lingvistica generală pretinde operarea cu aceste criterii pentru a distinge între limbă şi dialect. Nu ştie că nicio lingvistică generală n-a pretins astfel de criterii pentru a face această distincţie. Aceasta e numai concepţia domnului Gabinschi, nicidecum concepţia lingvisticii generale, care ne spune cu totul altceva cînd e vorba de limbă şi dialect.

Lingvistica generală ne spune că există trei tipuri de criterii, dintre care unul singur este admis şi de vorbitori, anume criteriul înţelegerii reciproce. Acest criteriu ar putea fi explicat simplu astfel: dacă îl înţeleg pe celălalt, dar înţeleg că nu e de aici, atuncea vorbim graiuri diferite; dacă îl înţeleg cu o anumită greutate, atunci înţeleg sensul unui discurs al lui în întregime, vorbim două dialecte; dacă nu îl înţeleg deloc, vorbim limbi cu totul diferite. De multe ori nu se aplică însă acest criteriu, fiindcă există limbi între care înţelegerea reciprocă este perfectă, de exemplu, între limbile scandinave, în general, şi, dimpotrivă, există dialecte între care înţelegerea nu e deloc posibilă: de exemplu, între siciliană şi piemonteză nu este niciun fel de înţelegere reciprocă, deşi sînt dialecte ale limbii italiene.

Al doilea criteriu susţinut, de exemplu, de marele lingvist francez Antoine Meillet este cel al conştiinţei vorbitorilor, cu alte cuvinte, ce cred vorbitorii. Într-un sens are dreptate, însă conştiinţa vorbitorilor este conştiinţa vorbitorilor ca atare: cînd sînt adică numai vorbitori, cînd pur şi simplu înţeleg şi vorbesc într-un anumit fel şi se înţeleg între ei, se înţelege că vorbesc aceeaşi limbă, deci numai în activitatea lingvistică îşi manifestă această conştiinţă. Însă conştiinţa poate fi modificată, poate fi alterată, şi vorbitorul care spune ce crede nu mai arată conştiinţa lui de vorbitor, ci devine lingvist. Şi, ca lingvist, poate fi un lingvist foarte prost, care nu înţelege.

Concret, atunci cînd mă adresez eu cuiva în Basarabia în limba mea, română, moldovenească, acesta mă înţelege perfect; apoi el spune că el nu vorbeşte româneşte, ci numai moldoveneşte, iar atuncea el devine lingvist. Aceasta pentru că, în realitate, el m-a înţeles foarte bine, a înţeles ce am cerut, însă spune că el româneşte nu înţelege, el ştie numai moldoveneşte (asta în afara faptului că putem ajunge pînă la conştiinţa bolnavă a anumitor intelectuali, la acest masochism lingvistic, la această autodistrugere a propriei identităţi istorice).

Deci singurul criteriu care funcţionează în toate cazurile cunoscute este existenţa unei limbi comune. Acolo unde există o limbă comună, pe deasupra diferenţelor dialectale, atunci toate formele care seamănă mai mult cu această limbă comună decît cu orice altă limbă, împreună cu limba comună, care şi ea este un dialect, este un mod de a vorbi unul cu altul – asta înseamnă dialect în greceşte –, sînt atribuite aceleiaşi limbi istorice. Deci nu e vorba de limbi care se aseamănă sau nu se aseamănă, ci de o anumită limbă comună. Dacă galiciana, pentru că nu există o limbă galiciană comună, seamănă mai mult cu limba comună portugheză decît cu orice altă limbă romanică, se spune că este un dialect al acestei limbi istorice, galiciana portugheză. Dacă în Spania s-ar fi afirmat o singură limbă comună, am vorbi de un dialect catalan, de un dialect castilian, de un dialect aragonez şi, poate, de un dialect galician. Deci e vorba de o atribuire a acestor dialecte aceleiaşi limbi istorice.

Aceasta este ceea ce spune lingvistica generală: cînd nu există limbă comună, atuncea se aplică celelalte criterii, însă depinde de cei ce le aplică. De aceea numărul limbilor lumii variază de la un autor la altul, fiindcă unii se bazează pe conştiinţa vorbitorilor (vorbind aceeaşi limbă), alţii încearcă să măsoare asemănările interne ş.a.m.d.

Care sînt greşelile? Care este cealaltă afirmaţie neadevărată? Domnul Gabinschi a inversat aici ordinea părerilor şi a tezelor. În realitate, mai întîi s-a susţinut existenţa unei limbi moldoveneşti şi apoi s-a susţinut că celelalte dialecte româneşti nu sînt dialecte ale limbii române, ci sînt limbi independente. Fiindcă, se înţelege, dacă se despărţea un grai ca graiul moldovenesc de dincolo de Prut (care la mine acasă este exact ca aici la Suceava), atunci se despărţeau şi lingviştii, în cazul acesta neserioşi, ca domnul Graur şi domnul Coteanu. Ei au susţinut tocmai existenţa unei limbi moldoveneşti şi atunci, cu atît mai mult, trebuia să separe celelalte dialecte, care sînt mult mai departe de limba dacoromână decît graiul moldovenesc de dincolo de Prut.

Care sînt greşelile pe care le face domnul Gabinschi şi le-au făcut şi alţi autori?

Cum spuneam, teza lingviştilor serioşi, români şi din străinătate, a fost totdeauna că aceste dialecte sud-dunărene sînt dialecte ale aceleiaşi limbi. Însă ale cărei limbi? În realitate, greşeala gravă este că se pretinde să se compare două sisteme lingvistice pentru a stabili care este raportul dintre ele. Or, acest raport nu se poate stabili prin compararea a două idiomuri înrudite, fiindcă fiecare sistem lingvistic este şi un dialect şi o limbă.

Fiecare sistem lingvistic considerat în sine este o limbă. Dacă vrem să delimităm numai graiul de la Suceava, fără să-l introducem într-o categorie superioară, îi spunem limba de la Suceava şi putem să spunem şi limba studenţilor de la Suceava ş.a.m.d.

Cu alte cuvinte, orice sistem considerat în sine este şi limbă, şi dialect. Limba comună este tot aşa: este o limbă şi este un dialect, adică o modalitate de a vorbi unii cu alţii. De altfel, cum am mai precizat, în greceşte, unde s-a născut termenul diálektos, se spunea koiné diálektos, adică „dialectul comun, limba comună”; koiné era tot un diálektos sau o diálektos (pentru că în greacă era feminin), era dialect. Comparaţia se face nu la acest nivel, între două limbi, ci se face cu o limbă istorică ce prezintă mai multe varietăţi. Se înţelege deci că aceste dialecte nu sînt dialecte ale dacoromânei.

Dimpotrivă, şi dacoromâna este un dialect al limbii române. La fel sînt dialectele din sudul Dunării: se atribuie limbii române istorice şi nu dialectului dacoromân. În concepţia eronată amintită mai sus, lipseşte această noţiune, limbă istorică, limbă care are un nume, care s-a constituit istoriceşte şi care, într-adevăr, prezintă această varietate. Cînd atribuim limbii române un dialect din sudul Dunării, nu-l atribuim dacoromânei, ci îl atribuim limbii române istorice (dacoromâna este şi ea un dialect al acestei limbi istorice).

Greşeala foarte gravă care se face din punct de vedere teoretic este că se consideră raportul dintre dacoromână şi aromână, de exemplu, iar nu raportul dintre limba istorică şi o varietate a acesteia. Ceea ce se demonstrează prin acest fapt este ceea ce ştim toţi, că macedoromâna nu este un dialect al dacoromânei. Se înţelege că nu e. E altfel.

A doua greşeală foarte gravă la Gabinschi (pe care au făcut-o şi Coteanu, şi Graur) este această idee a subordonării. Adică se susţine că criteriul subordonării este cel care ne spune dacă un idiom este limbă sau dialect: dialectul aromân nu este subordonat limbii române comune, limbii dacoromâne. Criteriul subordonării este un criteriu foarte bun, însă nu este vorba despre subordonarea unui dialect faţă de alt dialect.

Nu subordonăm aromâna dialectului dacoromân şi nu spunem că este altă limbă fiindcă nu e subordonată dacoromânei. O subordonăm limbii istorice, căreia şi dacoromâna i se subordonează deopotrivă.

Nu s-a înţeles într-o parte a lingvisticii acest fapt: că limba istorică nu este un sistem, ci este o colecţie de sisteme, este altceva decît un anumit sistem lingvistic. Cînd ne întrebăm cîte limbi se vorbesc în lume, cîte dialecte prezintă o singură limbă ş.a.m.d., trebuie să avem în vedere tocmai această noţiune de limbă istorică, adică o limbă care prezintă varietăţi dialectale, varietăţi de niveluri ş.a.m.d.

Aceasta este şi sperăm să fie şi ultima fază a politizării lingvisticii cu privire la limba moldovenească şi la limba română în general şi reprezintă şi ultima zvîcnire pretins teoretică.

 Sursa: Eugen Coșeriu – Fragment  din discursul prezentat la  Conferinţa susţinută la Colocviul Internaţional de Ştiinţe ale Limbajului, ediţia a VI-a, Suceava, 20 octombrie 2001. Textul a fost publicat pentru prima dată în revista „Limba Română”, nr. 10, 2002, p. 139-145.

 

 

 

 

 

CITITI SI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/13/o-istorie-a-zilei-de-13-ianuarie-video-2/

13/01/2019 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, este un delict de genocid etnico-cultural chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice

 În  perioada sovietică a existat o politică de stat care a dus la apariţia  unui „Homo Moldovanus”, un individ crescut şi dezvoltat sub supravegherea lui „Homo Sovieticus”, care-i controla cu rigurozitate fiecare pas.

„Moldovenismul” sovietic a fost religia „oficială” a lui „Homo Moldovanus”. Aceasta a fost o politică de stat în RASSM, RSSM şi URSS, care a avut ca idee fixă cultivarea unei diferențe politice, etnice, istorice, culturale şi lingvistice între populaţia românească a RSS Moldovenească şi cea din restul României, o politică promovată constant în acest spaţiu din 1924 până în 1989. 

Iată de ce MAFIA cominternistă activă şi acum în R.Moldova, reprezentată de Partidul Democrat, Partidul Comunist, Partidul Socialist şi o mulţime de organizaţii mai mult sau mai puţin obscure, stipendiate de Moscova, au nevoie să susţină prin toate mijloacele  „limba moldovenească” şi „poporul moldovenesc”, dacă vor să perpetueze scindarea  propriului  popor pe teritoriul R. Moldova şi obedienţa faţă de Rusia.  

  

 Iată în cele ce urmează câteva din  argumentele marelui lingvist basarabean Eugen Coşeriu care susţin de ce limba română trebuie să-şi reia locul ei sfânt în Constituţia R. Moldova.

Să-l citim şi recitim mereu pe Eugeniu Coşeriu (27 iulie 1921 – 7 septembrie 2002), înţeleptul basarabean de la Mihăileni, ajuns unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii, a cărui învăţătura  nu este doar pentru combaterea rătăcirilor  moldoveniste, dar şi pentru cultura generală a tuturor.

 

 

AŞA-ZISA „LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”

– fragment din comunicarea prezentată de Eugeniu Coşeriu la Congresul al V-lea al Filologilor Români, Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

” O limbă moldovenească diferită de limba română, sau chiar şi numai de dialectul dacoromân, pur şi simplu nu există; e o himeră creată de o anumită politică etnico-culturală străină, fără nicio bază reală.

6.1. Din punct de vedere genealogic, limba vorbită de populaţia băştinaşă şi majoritară dintre Prut şi Nistru – şi, în parte, şi dincolo de Nistru – ţine de dialectul dacoromân. Tot ceea ce e caracteristic pentru dacoromână şi desparte acest dialect de celelalte dialecte româneşti e caracteristic şi pentru graiul românesc din Basarabia şi din Transnistria.

Ba mai mult: acest grai nu constituie nici măcar un grai autonom, cu trăsături specifice, în cadrul dacoromânei, cum ar fi, de exemplu, graiul bănăţean sau cel maramureşean.

6.1.1. Din punct de vedere tipologic, graiul „basarabean” ţine de tipul lingvistic romanic în realizarea românească a acestuia (adică cu aceleaşi preferinţe în cadrul acestui tip) şi de subtipul dacoromân, cu aceeaşi hipertrofie a determinării şi cu aceleaşi „tendinţe”: multe forme „înaintate” în acest sens (ca uniia, alţiia, aicea, atuncea, sau chiar aşă-ia, atîta-ia, acolo-ia, aista-ia) sînt caracteristice şi pentru graiul popular şi regional din Basarabia.

6.1.2. Şi din punct de vedere „areal”, graiul basarabean e cuprins în aria dacoromână, prezentînd aceleaşi trăsături caracteristice, inclusiv influenţa maghiară şi constituirea limbii comune (la a cărei dezvoltare şi fixare au contribuit, încă sub regimul ţarist, şi o seamă de scriitori şi învăţaţi din Basarabia), şi, în pofida influenţelor străine, n-a fost atras în altă arie ori subarie lingvistică. Rusificarea sistematică (mult mai intensă sub comunism decît sub ţarism) a eşuat, în fond, în ceea ce priveşte limba ca atare.

A implicat numai adoptarea limbii ruse pe lîngă limba română sau, cel mult, pierderea limbii române şi înlocuirea ei cu limba rusă la o seamă de vorbitori: a fost deci o rusificare a multor vorbitori (mai ales dintre cei mai mult sau mai puţin culţi), nu propriu-zis o rusificare a limbii, care, în vorbirea populară, şi-a păstrat intacte structurile şi procedeele esenţiale.

Rusismele de semantică şi sintaxă (calcurile lingvistice), frecvente în vorbirea vorbitorilor bilingvi (care, din lipsă de educaţie lingvistică românească, nu cunosc în aceeaşi măsură şi cu suficientă diferenţiere ambele limbi), sînt totuşi şi pînă astăzi numai fapte de interferenţă, lipsite de orice regularitate; şi, din perspectiva limbii române, sînt numai greşeli de limbă – greşeli pe care vorbitorii monolingvi sau practic monolingvi (în particular, ţăranii) nu le comit, şi intelectualii scrupuloşi în întrebuinţarea limbii le evită –, nu reguli şi norme noi integrate în sistemul lingvistic.

În fonetică, pronunţarea velară a lui l, care se observă la unii vorbitori culţi, nu are valoare fonologică şi nu e populară; iar palatalizările tipic ruseşti nici nu se constată în vorbirea autohtonilor. Şi rusismele de vocabular, oricît de numeroase ar fi, ţin de vastul domeniu al nomenclaturilor „tehnice”, nu de lexicul structurat, şi n-au pătruns în vocabularul de bază.

Într-un cuvînt, în graiul basarabean autentic, nu se constată nici un fapt comparabil, de exemplu, cu adoptarea aspectului verbal de tip slav în istroromână, cu fonemele δ, γ, θ din aromână ori cu împrumuturile lexicale relativ recente care au pătruns în lexicul structurat şi în vocabularul de bază al dialectelor sud-dunărene.

6.1.3. Susţinătorii existenţei unei limbi „moldoveneşti”, confundînd criteriul genealogic cu criteriul „areal” şi istoria lingvistică cu istoria politică, cred (sau, cel puţin, afirmă) că, independent de importanţa influenţei ruseşti „interne”, limba moldovenească s-ar fi despărţit de limba română şi ar fi devenit o limbă autonomă printr-un proces de diferenţiere – de divergenţă pozitivă şi negativă –, datorită unei împrejurări istorice externe, anume anexării Basarabiei la imperiul rus, în 1812.

Cu alte cuvinte, graiul moldovenesc din Basarabia şi graiul, tot moldovenesc, de la vest de Prut, separate politiceşte, s-ar fi dezvoltat în direcţii diferite (unul rămînînd moldovenesc şi celălalt devenind român), astfel încît frontiera Prutului ar fi devenit cu timpul şi o frontieră lingvistică, încă din epoca ţaristă.

E o teză lipsită de orice temei, fiindcă:

a) din punct de vedere lingvistic, graiul basarabean nu s-a despărţit niciodată (şi nici pînă acum) de limba vorbită în dreapta Prutului;
b) acest grai nu ţine numai de graiul „moldovenesc”;
c) linia Prutului nu reprezintă o frontieră lingvistică (nu există nici un fenomen important de divergenţă şi convergenţă care să separe graiul basarabean de dacoromâna din dreapta Prutului);
d) graiurile din dreapta şi din stînga Prutului, româneşti dintotdeauna, se considerau şi explicit româneşti cu mult înainte de anexarea Basarabiei de către ruşi.

În realitate, din punct de vedere strict genealogic, graiul basarabean nu reprezintă la nici un nivel o unitate lingvistică autonomă. Nu constituie o limbă, alta decît limba română, nici dialect al limbii române la nivelul celor patru dialecte istorice, nici grai autonom în cadrul dialectului dacoromân, ba chiar nici subgrai autonom în cadrul graiului dacoromân moldovenesc: e numai secţiunea din stînga Prutului a aceluiaşi sistem de graiuri şi subgraiuri pe care-l constatăm în dreapta Prutului.

Cum se poate convinge oricine, consultînd hărţile din Atlasul lingvistic român (care cuprinde şi Basarabia întreagă şi cîteva puncte din Transnistria) şi comparîndu-le cu hărţile din Atlasul lingvistic moldovenesc, graiul din nordul şi din centrul Basarabiei ţine de graiul moldovenesc propriu-zis, care, precum se ştie, se întinde şi în nordul Transilvaniei (şi, în nord, numeroase izoglose unesc graiul basarabean cu toate graiurile din nordul spaţiului lingvistic românesc, pînă în Maramureş), iar graiul din sud ţine de graiul muntean, ca şi graiul din sudul Moldovei dintre Prut şi Carpaţi (singura deosebire e că în Basarabia limitele între graiul moldovenesc şi cel muntean se prezintă ceva mai la sud decît în dreapta Prutului).

Nici o izoglosă esenţială nu corespunde liniei Prutului: nici una nu merge de la nord la sud; toate merg de la vest la est, tăind linia Prutului de-a curmezişul.
Am examinat în această privinţă hărţile sintetice din ALRM. Şi rezultatul e următorul: în toate cazurile în care Basarabia constituie o zonă lingvistică continuă (sau practic continuă), această zonă întrece cu mult graniţele Basarabiei, cuprinzînd o mare parte din teritoriul lingvistic românesc; şi, de multe ori, formele respective coincid cu cele din limba comună şi literară.

De cele mai multe ori însă, Basarabia nu constituie o singură zonă continuă, ci cel puţin două zone, cu forme care se prezintă şi în dreapta Prutului, nefiind deci specifice Basarabiei în aceste zone. Şi, în anumite cazuri, formele din sud (munteneşti!) se prezintă pînă şi dincolo de Nistru (unde corespund, probabil, unei colonizări din sud ori teritoriului episcopiei Proilavei). Formele în acelaşi timp generale (cuprinzînd toată Basarabia) şi specifice (cu limita la Prut) se constată extrem de rar, şi numai în vocabular.

Numai aproape specific şi aproape general e pleşcat „chel” (care apare şi în Bucovina şi pentru care, în sud, apare şi chel); generale, dar nu cu totul specifice, sînt lănţuh – lănţug „lanţ” (înregistrat şi în Bucovina de Nord) şi baistruc „copil din flori” (înregistrat şi în Bucovina şi într-un punct din Moldova din dreapta Prutului); specifice, dar nu absolut generale, sînt grieri „creieri” şi cleioancă „muşama”; cu totul specifice şi generale (cel puţin după acest atlas) sînt numai sobor „catedrală” şi sărnice „chibrituri”.

Şi chiar dacă toate aceste forme şi alte cîteva ar fi generale şi totodată specifice, asemenea elemente n-ar putea asigura autonomia graiului basarabean. Cu cîteva cleioance, cu câteva sărnice şi cu cîţiva baistruci nu se face o limbă!

Graiurile din stînga şi din dreapta Prutului n-au evoluat deci în direcţii diferite „încă din epoca ţaristă”, dat fiind că şi pe la 1940 erau, în fond, identice. Prin urmare, teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci cînd e de bună-credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar cînd e de rea-credinţă, e o fraudă ştiinţifică.

6.1.4. Dar să admitem că nu e vorba de graiurile populare, ci de limba „cultă” – de limba comună (supradialectală) şi literară –, ştiind că nu e just să se compare la acelaşi nivel limba cultă din dreapta Prutului cu graiurile populare din Basarabia, deşi existenţa unei limbi moldoveneşti autonome se afirmă tocmai cu privire la aceste graiuri şi deşi genealogia limbilor şi dialectelor nu se stabileşte pe baza formelor lor culte, comune sau literare, care sînt un produs ulterior al unităţilor genealogice. În acest sens, e cel puţin ciudat că stagnarea şi împilarea limbii române („moldoveneşti”) în Basarabia în timpul regimului ţarist şi dezvoltarea liberă şi organică a aceleiaşi limbi în dreapta Prutului se prezintă ca argumente pentru a susţine că ar fi devenit două limbi diferite. Dar aceste argumente implică cel puţin faptul că o limbă „cultă” (comună şi literară) exista deja în Basarabia la data anexării acestei părţi a Moldovei la imperiul rus.

Într-adevăr, această limbă exista. Era limba care s-a mai predat în unele şcoli pînă ce a fost strict interzisă (pe la 1870) şi cea a actelor publice, cîte s-au mai scris în limba română în primii ani ai ocupaţiei ruseşti; şi era limba care s-a citit în slujba religioasă pînă cînd – tot pe la 1870 – cărţile româneşti („moldoveneşti”) au fost scoase din biserici şi arse, din ordinul arhiepiscopului rus Pavel. Această limbă era limba română cultă, în acea variantă a ei care se folosea în Moldova, variantă care prezenta, fără îndoială, unele trăsături regionale „moldoveneşti”, dar prezenta în primul rînd toate trăsăturile devenite pînă atunci româneşti generale la acest nivel: trăsături proprii tradiţiei culte moldoveneşti, dar mai ales trăsături la origine „munteneşti”, corespunzătoare tradiţiei coresiene, consacrate de Biblia moldo-munteană de la Bucureşti (1688), şi de mult generalizate în limba română scrisă.

Şi această limbă se putea considera şi „moldovenească”, dat fiind că se folosea în Moldova, dar se considera în primul rînd românească, adică destinată tuturor românilor (pe atunci nimeni nu se gîndea că „moldovenesc” s-ar putea afla în opoziţie cu „românesc”). Deci nu a „devenit” limbă română de abia după 1812, printr-o ulterioară influenţă muntenească şi prin adoptarea de neologisme latine şi occidentale: deja aşa-zisa Cazanie a lui Varlaam (1643!), prima carte tipărită în Moldova, se intitulează Carte românească de învăţătură şi se adresează întregii „seminţii româneşti”; şi numai cu cîteva decenii mai tîrziu, Dosoftei numeşte limba în care scrie exclusiv „limbă rumânească”.

Să admitem, provizoriu, şi că limba cultă ar fi rămas în Basarabia la stadiul de dezvoltare la care ajunsese în 1812. Chiar şi în acest caz, a susţine că, din acest motiv, ar fi devenit, împreună cu graiurile populare care-i corespund, altceva decît ceea ce era, adică nu o formă sau o variantă a limbii române literare, ci o nouă limbă romanică, în rînd cu italiana, spaniola etc. (ba chiar şi cu… româna!), şi că deci graiurile identice din stînga şi din dreapta Prutului ar ţine de două limbi romanice diferite, nu e numai absurd, ci e de-a dreptul ridicol. Şi frauda rămîne fraudă; numai că devine încă mai gravă.

Dar, în realitate, stagnarea limbii culte în Basarabia nici n-a fost totală; şi a fost mai mult cantitativă – privind numărul vorbitorilor care o cunoşteau şi o cultivau – decît „calitativă” ori structurală. Cărţile româneşti tipărite în dreapta Prutului au mai circulat mult timp în Basarabia: la început liber şi apoi, mai mult sau mai puţin, clandestin; cărţi în limba română s-au tipărit pînă destul de tîrziu şi la Chişinău, mai ales – dar nu exclusiv! – pentru uzul bisericesc; intelectualii din cele două părţi ale Moldovei au rămas cît s-a putut în contact între ei; şi – lucru încă mai important – modelul ideal de limbă al scriitorilor şi intelectualilor basarabeni – atît al celor rămaşi în Basarabia, de la Stamati la Mateevici, cît şi, fireşte, al celor trecuţi „în Ţară”, de la Alecu Russo şi Donici pînă la Hasdeu şi pînă la Stere – a fost totdeauna limba cultă şi literară din Principate şi apoi din România. Şi tocmai un basarabean ca Alecu Russo a scris pagini dintre cele mai lucide, mai inteligente şi mai cumpătate despre dezvoltarea şi cultivarea limbii române comune şi literare.

Ca să nu mai vorbim de cît a făcut Hasdeu pentru progresul românismului şi pentru afirmarea unităţii limbii româneşti de pretutindeni. În tot acest timp, nimeni nu se îndoia de identitatea limbii „moldoveneşti” cu limba română; nici măcar guvernul rus, deşi o numea „moldovenească”; altfel nu s-ar fi îngrijit să interzică importul de cărţi româneşti în Basarabia.

Tot în epoca ţaristă, basarabeanul I. Hîncu (Ghinkulov), în gramatica sa publicată la Petersburg în 1840, numeşte limba română „valaho-moldavă” (valacho-moldavskij jazyk) şi romynskij jazyk, şi preferă această ultimă denumire, pe care o consideră mai cuprinzătoare şi mai adecvată; iar I. Doncev îşi intitulează manualul bilingv publicat la Chişinău în 1865 şi destinat şcolilor din Basarabia („compusă pentru sholele elementare şi IV classe gimnasiale”): Cursulu primitivu de limba rumână[cu litere latine!]Nacial’nyj kurs rumynskogo jazyka. Limba moldovenească „diferită de limba română” e o himeră născocită mult mai tîrziu, în Transnistria sovietică.

6.2.1. Dar dacă o limbă moldovenească deosebită de limba română nu a existat şi nu există ca rezultat al unui proces „natural” şi normal în dezvoltarea istorică a limbilor de cultură, nu s-ar putea construi artificial o asemenea limbă, tot la nivelul limbii culte şi literare, şi anume pe baza graiurilor populare locale? Lingvistica aplicată cunoaşte, în situaţii speciale, şi planificarea rapidă a limbilor comune.

S-ar putea, se înţelege, şi chiar s-a şi putut, cu rezultatele pe care le cunoaştem cu toţii: e tocmai ceea ce s-a întreprins în Transnistria sovietică şi s-a încercat apoi şi în Basarabia, după a doua ocupaţie rusească, cea comunistă. Dar această întreprindere a fost şi rămîne contradictorie din punct de vedere raţional, absurdă şi utopică din punct de vedere istoric şi practic.

A fost o întreprindere contradictorie fiindcă:

a) îşi propunea să elaboreze o nouă limbă „naţională”, adică corespunzătoare identităţii etnice şi tradiţiilor poporului „moldovenesc”, dar în acelaşi timp deosebită de limba română, şi deci necorespunzătoare aceleiaşi identităţi etnice şi aceloraşi tradiţii;

b) aspira la o limbă „populară” (fără neologisme latineşti şi romanice occidentale, „pe care norodul nu le înţelege”), dar în acelaşi timp nepopulară (cu neologisme luate din limba rusă ori create ad-hoc, adesea prin procedee neobişnuite în limbile romanice sau chiar contrare normelor acestor limbi);

c) preconiza o limbă strict autohtonă (corespunzătoare graiurilor locale) şi în acelaşi timp exclusivă, ceea ce, cum am văzut, e imposibil, dat fiind că graiurile româneşti din stînga Prutului nu constituie o unitate lingvistică omogenă, nici unitate delimitabilă faţă de graiurile din dreapta Prutului.

Din punct de vedere istoric şi practic, aceeaşi întreprindere a fost de la bun început o absurditate, fiindcă poporul „moldovenesc” nu se afla în situaţia specială a unui popor „nou”, încă lipsit de limbă comună şi literară: dispunea de mult, şi la acest nivel, de o limbă proprie; anume de limba comună şi literară românească.

Şi sub regimul sovietic, cînd au vrut să se exprime în limba lor, scriitorii de vază din Republica Moldovenească – de la Druţă, Grigore Vieru, Liviu Damian la Matcovschi, Cimpoi, Dabija şi atîţia alţii – au scris pur şi simplu în limba română cultă şi literară, deşi uneori cu justificabile regionalisme.

Au optat deci spontan pentru produsul istoric natural, nu pentru surogatul hibrid care li se oferea cu atîta insistenţă. Altfel n-ar fi putut corespunde tradiţiilor autentice ale limbii culte şi ale graiului popular din Basarabia.

În sfîrşit, întreprinderea sovietică „moldovenistă” a fost utopică, fiindcă îşi propunea un scop utopic: acela de a separa „limba moldovenească” de limba română. Scop care nu putea fi nicidecum atins. Căci, oricîte rusisme ar fi adoptat şi cu oricîte creaţii ad-hoc s-ar fi încărcat, o limbă bazată pe graiurile „moldoveneşti” şi care păstra structurile esenţiale ale acestora nu putea fi altceva decît o formă a limbii române; o formă, fără îndoială, aberantă şi hibridă, anacronică şi absurdă, dar totuşi formă a limbii române, ba chiar numai a dialectului dacoromân.

Şi, fireşte, nu putea avea nici un efect asupra poziţiei genealogice a graiurilor populare pe care se baza: nu le putea separa de limba română şi, cu atît mai puţin, nu le putea transforma în altă limbă romanică. Un dialect primar al unei limbi istorice se poate într-adevăr despărţi printr-un proces de divergenţă de această limbă şi deveni cu timpul o altă limbă istorică autonomă.

Dar graiurile „moldoveneşti”, repet, nu constituie un dialect primar al limbii române şi nici măcar un grai autonom în cadrul dialectului dacoromân.

Toate acestea explică şi falimentul total al limbii „moldoveneşti” artificiale în Basarabia. Această limbă a putut fi un timp impusă; dar nu s-a putut impune nici în popor, nici între intelectuali. Dimpotrivă: după nu mulţi ani, a fost înlăturată, nu numai datorită luptei deliberate a scriitorilor pentru mijlocul lor firesc de expresie, ci şi datorită bunului-simţ al vorbitorilor.

Şi, de îndată ce limba cultă din Basarabia şi-a regăsit făgaşul ei natural de dezvoltare, norma ideală care s-a impus a fost cea a limbii române comune şi literare. În cursul procesului de renaţionalizare şi de normalizare a limbii culte, care a urmat (şi încă nu s-a încheiat), întrebarea pe care, implicit, şi-au pus-o vorbitorii conştienţi de identitatea lor etnică şi culturală în toate cazurile îndoielnice a fost: „Cum se spune în limba română?”, nu: „Cum ar trebui să se spună în limba moldovenească?”.

Nu „românismele”, ci rusismele de formă şi conţinut şi creaţiile ad-hoc au fost (şi continuă să fie) eliminate printr-o operaţie constantă de „selecţie naturală”. De pe urma limbii artificiale rămîne, ca o stafie, numai ideea greşită a unei „limbi moldoveneşti” deosebite de limba română, şi numai la răuvoitori şi la vorbitorii naivi şi contaminaţi de ideologia sovietică.

6.2.2. De altfel, utopia „limbii moldoveneşti” a fost numai manifestarea lingvistică a unei întreprinderi mult mai vaste. Într-adevăr, frauda ştiinţifică nu s-a mărginit şi nu se putea mărgini la limbă. Un neadevăr susţinut conştient nu poate trăi singur; are nevoie de alte neadevăruri, pe care le şi implică.

De la limbă s-a trecut deci la literatură şi apoi la toate celelalte forme ale culturii. Se ştie la ce aberaţii s-a ajuns cu privire la literatură într-o anumită perioadă a „moldovenismului” sovietic.

Numai scriitorii moldoveni dinainte de 1812 au putut fi acceptaţi fără nicio greutate ca scriitori de limbă „moldovenească” (ce-i drept, „veche”) şi deci ca reprezentanţi ai tradiţiei literaturii „moldoveneşti”. Scriitorii români din alte regiuni – de la cronicarii munteni la Şcoala Ardeleană şi la Caragiale, Coşbuc, Arghezi, Goga, Rebreanu etc. – au fost, se înţelege, excluşi din această tradiţie: ar fi scris în altă limbă (în limba română) şi ar fi ţinut deci de o literatură „străină” (la Chişinău cărţile româneşti se găseau, cînd se găseau, numai la librăria de cărţi străine).

Probleme speciale se puneau însă cu privire la scriitorii moldoveni „occidentali” de după 1812. Cînd au încetat moldovenii din dreapta Prutului să fie „moldoveni” şi au devenit „români”? În 1812? În 1859, odată cu unirea Principatelor? Ori numai cîndva după 1859?

După soluţia care se dădea acestei false probleme, Negruzzi şi Alecsandri au fost, alternativ, „moldoveni”, „români”, şi „moldo-români”; Eminescu şi Creangă, cu precădere „români”; iar scriitorii de mai tîrziu, exclusiv „români”. Aşa s-a ajuns să se pretindă că pînă şi Sadoveanu – fiind scriitor „român” – ar fi trebuit „tradus” în limba moldovenească. Se spune că Sadoveanu ar fi comentat, cu rostirea lui moldavă: „Audz mişăii! Sî ma traducî pi mini în limba me!”.

Şi, dacă ar fi fost coerenţi, susţinătorii „limbii moldoveneşti” ar fi trebuit să-i considere scriitori de limbă străină şi pe toţi prozatorii şi poeţii basarabeni, cel puţin pînă la 1940 – pe Stamati, Russo, Donici, Hasdeu, Mateevici, Buzdugan, Stere etc. –, fiindcă şi aceştia au scris toţi, şi au vrut să scrie, româneşte, nu „moldoveneşte”. Cine ar mai fi rămas atunci în literatura „moldovenească” propriu-zisă?

Tot de la limbă s-a trecut la popoare şi la identitatea etnică, istorică şi culturală a acestora. Dat fiind că limba „moldovenească” trebuia să fie altă limbă decît limba română, cu atît mai mult trebuia să fie alte limbi dialectele româneşti sud-dunărene. Şi acestor limbi diferite trebuia să le corespundă, ca entităţi diferite, popoarele care le vorbesc. Deci nu o singură limbă romanică orientală, limba română, şi un singur popor neolatin în Europa dunăreană, ci cinci limbi romanice şi, prin urmare, cinci popoare neolatine (mai mult sau mai puţin slavizate): istroromânii, aromânii, meglenoromânii, „românii” (dacoromânii!) şi „moldovenii”.

Mai ales „românii” (inclusiv moldovenii „români” din dreapta Prutului) ar fi trebuit să devină un popor străin şi chiar un popor duşman moldovenilor. Aşa, între altele, „ocupanţii români” ar fi oprimat cultura naţională a moldovenilor şi ar fi impus în Basarabia, între 1918 şi 1940, cultura lor străină şi o limbă pe care „norodul nu o înţelegea” (poate norodul ucrainean, rus sau găgăuz, că doar norodul moldovenesc nu putea să nu-şi înţeleagă limba).

S-a ajuns astfel la binecunoscuta falsificare a întregii istorii, nu numai culturale, ci şi politice, a moldovenilor şi a tuturor românilor.

Multe din aceste aberaţii au fost, ce-i drept, retractate sau, cel puţin, nuanţate, în literatura ştiinţifică de nivel superior. Chiar şi utopia lingvistică s-a năruit. Dar convingerile nebuloase pe care le produseseră la nivelul ideologiei populare naive au persistat şi încă mai persistă. Utopia trece, efectele rămîn.

6.2.3. Acţiunea „moldovenistă” sovietică s-a prezentat totdeauna şi explicit ca avînd în primul rînd un scop politic, în aparenţă, generos şi nobil: acela de a afirma şi a promova identitatea naţională specifică a poporului moldovenesc dintre Prut şi Nistru (şi de dincolo de Nistru). E adevărat că scopul a fost în primul rînd, ba chiar exclusiv, politic. Dar de generozitate, nobleţe, naţionalitate etc. nu poate fi vorba dacă ţinem seama de premisele reale ale acestei acţiuni şi de sensul în care ea a înţeles identitatea (anume ca neidentitate). Identitatea unui popor nu se afirmă negîndu-i-o şi suprimîndu-i-o.

Nu se afirmă identitatea poporului „moldovenesc” din stînga Prutului separîndu-l de tradiţiile sale autentice – reprezentate în primul rînd de limba pe care o vorbeşte –, desprinzîndu-l de unitatea etnică din care face parte, tăindu-i rădăcinile istorice şi altoindu-l pe alt trunchi ori în vid.

Aceasta nu e afirmare, ci, dimpotrivă, anulare a identităţii naţionale, istorice şi culturale a poporului „moldovenesc”: e ceea ce în Republica Moldova se numeşte, cu un neologism binevenit, „mankurtizare”. Şi „mankurtizarea” e genocid etnico-cultural.

Din punct de vedere politic, promovarea unei limbi „moldoveneşti” deosebite de limba română, cu toate urmările pe care le implică, este deci un delict de genocid etnico-cultural, delict nu mai puţin grav decît genocidul rasial, chiar dacă nu implică eliminarea fizică a vorbitorilor, ci numai anularea identităţii şi memoriei lor istorice.

6.3. Ni se spune însă că, cel puţin pentru o parte din „moldovenişti”, problema limbii nu s-ar mai pune în aceşti termeni, ci numai ca o chestiune de nume: se ştie şi se recunoaşte că limba română şi limba moldovenească sînt una şi aceeaşi limbă şi se propune numai să se numească cu două nume diferite („română” în România, „moldovenească” în Republica Moldova).

Dar şi această versiune „discretă” e lipsită de fundament. Limba română n-a fost niciodată numită – şi nu se poate numi – „română” sau „moldovenească”, fiindcă român, românesc şi moldovean, moldovenesc nu sînt termeni de acelaşi rang semantic (moldovean, moldovenesc se află la nivelul termenilor muntean, oltean, bănăţean, ardelean, maramureşean, pe cînd român, românesc e termen general pentru toată limba română istorică şi pentru limba română comună şi literară); a fost numită cândva, mai ales de străini, „moldavă sau valahă”, ceea ce nu e acelaşi lucru.

Şi, în lingvistică, „moldovenesc”, cu privire la limbă, se aplică numai unui grai (în cadrul dialectului dacoromân) a cărui arie nu coincide cu Moldova (deşi cuprinde o mare parte din ea); dar limba „moldovenească”, fiind identică cu limba română, nu poate fi identică cu acest grai şi nu trebuie confundată cu el.

Pe de altă parte, „moldoveni” nu sînt numai locuitorii băştinaşi din Republica Moldova, ci şi locuitorii Moldovei „mici” din dreapta Prutului, şi românii bucovineni; şi aceştia nu numesc limba lor comună şi literară „moldovenească”, ci „română” sau „românească”.

Singurul argument care se prezintă în favoarea denumirii duble e că aceeaşi limbă se vorbeşte în două state diferite. Dar nu e un argument valabil. Limba germană nu se numeşte „austriacă” în Austria şi cea engleză nu se numeşte „australiană” în Australia, „statouniteană” (?) în Statele Unite etc.

Pe lîngă aceasta, limba română nu se vorbeşte numai în România şi în Republica Moldova, ci şi în afara graniţelor acestor ţări, şi ne întrebăm, dacă se admite denumirea dublă, cum ar trebui să se numească limba vorbită de românii din Ucraina, din Ungaria, din Serbia, din Bulgaria?

Pe de altă parte, denumirea dublă duce la aceleaşi confuzii ca şi teoria celor două limbi diferite şi poate implica aceleaşi urmări cît priveşte identitatea etnică şi culturală a vorbitorilor. Într-o statistică ucraineană publicată în Occident ni se spune că în Ucraina, printre alte minorităţi, locuiesc 140.000 de români şi 330.000 de moldoveni.

„Românii” sînt cei din nordul Bucovinei, din ţinutul Herţa şi din Rutenia subcarpatică, „moldovenii” – cei din nordul şi sudul Basarabiei şi din Transnistria ucraineană. Şi în regiunea Cernăuţi moldovenii din Boian sînt „români”, fiindcă vorbesc „limba română”, iar cei din Noua Suliţă sînt „moldoveni”, fiindcă vorbesc „limba moldovenească”, deşi vorbesc cu toţii exact aceeaşi limbă.

Tot în presa occidentală citim că în Republica Moldova se vorbeşte o limbă „înrudită” cu limba română. Cât de înrudită e, nu ni se spune. Ca germana cu persana, ca germana cu engleza, sau cam ca germana de la Potsdam cu cea de la Berlin?

Şi chiar pe mine m-a întrebat cu multă mirare, la Moscova, un profesor universitar, cum de mă puteam înţelege cu două studente din Bălţi, vorbind ele moldoveneşte şi eu româneşte; şi cînd i-am spus că e aceeaşi limbă, m-a privit cu neîncredere şi suspiciune; pe el, la şcoală şi la universitate, îl învăţaseră altceva.

Absurdităţile şi aberaţiile sovieto-moldoveniste au ajuns foarte departe şi au pătruns foarte adînc în ideologia vulgară din multe ţări. Nu e bine deci să le mai facem şi noi concesii.

* * *
Nu putem încheia altfel decît cu judecata pe care am emis-o pe baza faptelor reale şi în cadrul teoretic pe care ni l-am propus: a promova sub orice formă o limbă moldovenească deosebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvistic, ori o greşeală naivă, ori o fraudă ştiinţifică; din punct de vedere istoric şi practic, e o absurditate şi o utopie; din punct de vedere politic, e o anulare a identităţii etnice şi culturale a unui popor şi deci un act de genocid etnico-cultural.

Cîteva cuvinte şi cu privire la apelul pe care ne propunem să-l adresăm Parlamentului Republicii Moldova.

S-a întrebat, se pare, cineva şi la Congresul al V-lea al Filologilor Români dacă noi, filologii şi lingviştii care ne ocupăm cu limba română în toate formele ei, deci şi cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui stat. Într-adevăr, nu avem dreptul: avem datoria. Nu, se înţelege, să-i „impunem” ceva, ci să-i arătăm care este adevărul ştiinţific şi istoric şi să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui adevăr, ca nu cumva să facă o greşeală care ar putea avea urmări extrem de grave.

Cine, cu bună ştiinţă, nu protestează şi permite să se facă o astfel de greşeală, se face şi el vinovat, ba chiar mai vinovat decît cine comite greşeala din neştiinţă. Tocmai dacă respectăm acest Parlament, sîntem datori să-l considerăm de bună-credinţă, doritor de a stabili şi a promova adevărul şi doritor de a respecta identitatea etnică şi culturală a poporului băştinaş şi majoritar din republică, cel puţin în măsura în care respectă identitatea etnică şi culturală a populaţiilor minoritare conlocuitoare; şi avem datoria să-l ferim de riscul de a se acoperi de ridicol şi de ocară în faţa istoriei.

„Limba Română”, nr. 3 (15), 1994, p. 10-25
Comunicare prezentată la Congresul al V-lea al Filologilor Români,
Iaşi – Chişinău, 6-9 iunie 1994

 

 

12/02/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: