CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O MINCIUNĂ URIAȘĂ: Componentele costumului național românesc ar avea nume… împrumutate de la străini !

 

   Imagini pentru badea cârţan photos

 

Moştenit de câteva milenii, portul popular românesc îşi are originile în negura timpurilor, în vremea ilirilor şi geto-dacilor…

Specialiştii spun că româncele de azi au moştenit de la aceste triburi portul catrinţelor şi fotei, iar bărbaţii – portul cămăşii lungi şi a cioarecilor.

Reconstituirile au fost posibile în special pe baza reprezentărilor de pe Columna lui Traian, dar şi pe monumentul de la Adamclisi.

Totodată, există şi opinii care coboară originile portului popular, acum câteva milenii.

Statuetele incizate, aparţinând Culturii Cucuteni, au dus adesea cu gândul fie la tatuajele ritualice sau ”body-painting”, fie la veşminte frumos decorate şi colorate, cu motive care s-ar regăsi mai apoi, în portul tradiţional românesc.

 

 

Imagine similară

 

 

 

Cea mai veche reprezentare a portului românesc, aşadar după formarea etniei române, apare în Cronica Pictată de la Viena din 1358, care descrie bătălia de la Posada între regele Ungariei, Carol Robert de Anjou cu  voievodul muntean Basarab I. (foto sus).

În acele imagini se observă clar portul autentic al bărbaţilor valahi ( adică români).

Aveau cămăşi lungi, strânse la mijloc cu brâu sau centură, iţari, opinci şi căciuli din pielicele de oaie pe cap.

Costumul popular respectiv nu avea ornamente sau elemente spectaculoase pentru decor.

Este simplu.

V-ați întrebat vreodată ce fel de etimologii or fi având, conform DEX-ului, piesele componente ale costumului nostru național ? 

           Imagine similară

Dacă ar fi avut măcar un pic de imaginaţie, autorii DEX-ului s-ar fi jenat ei înşişi de absurditatea ce o impuneau.

Numele pieselor din costumul național românesc sunt toate ,,împrumutate”?…

Etimologiile DEX-ului par „normale”, când sunt rupte de întreg. Dar când analizăm întregul, ele devin mai mult decât absurde: sunt antiştiinţifice.

Poţi să împrumuţi de la vecini numele unui fel de mâncare (ciulama, gulaş, pizza) sau al unei băuturi (vodka, wisky, coca-cola), al unei arme (iatagan, katiuşa, kalaşnikov), al unui aparat inventat de curând (sputnic, lunohod,computer, mouse).

M-am gândit să desenez o pereche de români îmbrăcați în straie tradiționale, pe care să atârn, ca pe un pom de Crăciun, etimologiile instrumentului nostru ,,științific”.

Ştiţi la ce mă gândesc, când mă uit la acest desen?

costum de femeie

Da, nu majoritatea pieselor de port naţional care, la toate popoarele, vin din timpuri imemorabile.Uitați-vă atent la ţăranca specialiştilor în răsfoit dicţionare.
Bunda[1] din piele de oaie şi catrinţa[2] de lână le-au inventat strămoaşele noastre din neolitic, când au domesticit oile.

Pe spatele bundelor românii brodează și azi simboluri geto-dacice vechi cât lumea, cum ar fi Pomul Vieții și pasărea-suflet.

Catrința o ţeseau la stativele alcătuite dintr-un băţ sprijinit pe două crăci înfipte în pământ, iar urzeala era întinsă de pietre legate de fire. Dar, conform DEX-ului, ele n-au fost în stare să inventeze și nume pentru hainele lor. Mii de ani le-au arătat cu degetul.

Au venit legionarii, apoi slavii, dar nu știu de ce nu le-au luat de la aceștia. I-au așteptat pe maghiari, ca sa se producă alt miracol lingvistic în stil DEX: deși vedeau pentru prima dată o catrinţă, maghiarii le-au dat româncelor numele fustei lor tradiţionale. Deși e mai logic să admiți că femeile maghiare, dupa ce au învățat să țeasă, au luat de la dace catrința și, pocind niţel cuvântul dac, au ajuns la katrinca.

Este absurd să afirmi că pentru piese vestimentare străvechi românii au împrumutat nume de la ultimii migratori veniți lângă noi.Iia [3], bluza femeiască, dacă ar putea vorbi, ar spune că nu-i luată de la romani.

O purtau femeile de la Cucuteni când desenau pe oalele lor aceleaşi semne ca cele de pe mâneca sa. În fața iei, toată suflarea europeană trebuie să se închine adânc.

Pe mânecile sale a păstrat, în formă de ornamente, pictogramele celei mai vechi scrieri din lume.

Femeile traco-dace scriau pe altiţă[4] formule magice, care îndepărtau duhurile rele de la persoana ce o purta.

Din păcate acestea n-au putut îndepărta duhurile respective și din etimologiile DEX-ului.

Conform lui, când au venit legionarii, strămoaşele noastre n-au avut altă treabă decât să umble pe sub gardurile castrelor cerșind cuvinte, inclusiv pentru cămaşa lor. DEX-ul afirmă că legionarii le-au dat linea, care, printr-o minune lingvistică, s-a transformat în ie.Când mă uit la picioarele ţărăncii îmbrăcate în etimologiile „specialiştilor” de la Academie, mă copleşeşte mila pentru biata femeie.

Pentru ciorapi[5]a aşteptat turcii ca să le dea un nume. Iar pentru colţuni închipuiţi-vă că s-a dus tocmai în Grecia. La limba neogreacă.

Dar când, cu ce mijloc de transport şi în ce regiune a Greciei au mers strămoaşele noastre după numele unor simple obiecte de îmbrăcat pe picioare, specialiştii în confecţionat etimologii tac mâlc.

Cu opincile şi nojiţele le-a fost mai uşor. Au tras o fugă la bulgari.Pentru brâu [6] au făcut o drumeţie lingvistică în Albania. Conform răsfoitorilor de dicţionare, alte popoare importau mirodenii, mătase, cafea. Noi importam cuvinte.Să nu uităm de traistă [7].

Geanta tradiţională de lână ţesută la stative. Strămoaşele noastre o purtau pe umăr din străvechime. Dar numele ei, aţi ghicit, l-au împrumutat. De la cine? Tot de la albanezi.

Când, cum, în ce împrejurări? Ce întrebări dacomanice? Răsfoitorii de dicţionare trebuie crezuţi pe cuvânt. Altfel se supără şi te fac dacoman, dacopat, promotor de teorii nocive.

Acum uitați-vă la țăranul român. N-are în costumul tradițional niciun cuvânt de la geto-daci !

costum de barbat


NOTA (Daniel Roxin): Este incredibil! Până și OPINCA ROMÂNEASCĂ, aia pe care o puteți vedea pe Columna lui Traian, purtată de strămoșii noștri încă de acum 2.000 de ani, cică are un nume împrumutat din BULGARĂ, de la migratorii care au venit după veacuri de la războaiele dintre Decebal și Traian.

Ce mizerie! Ce mistificatori!!!Sumanul [8], paltonul dacic din lână bătută la piuă, gluga [9], opincile, nojițele cică au nume bulgărești. Cojocul[10] l-ar fi  luat de la slavi.

Dar dacă ar putea vorbi, această haină dacică ar spune că originea numelui său vine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană -koug’, care însemna ,,coajă”, ,,înveliș”. O piele uscată, ca o coajă, ce învelea trupurile dacilor când bătea crivățul de nord.

Dovada: acest radical lingvistic există în mai multe limbi indo-europene.

Evident, lingviștilor oficiali le tremură barba, când un Mihai Vinereanu sau alți cercetători de bună credință fac paralele între limba română și limbile indo-europene…

Cât de autentice sunt de fapt straiele populare de astăzi: adevăratul costum popular românesc nu mai există de peste 100 de ani

Altfel, nu se poate face etimologie științifică.

N-au demonstrat chiar autorii DEX-ului că, răsfoind dicționarele vecinilor, obții acest tablou monstruos: costum național românesc, cu numele pieselor exclusiv de împrumut?!

Pălăria, fiindcă nu au găsit-o nicăieri, au dat-o cu ,,et. nec.”

Dar culmea cinismului e că autorii DEX-ului nu se sinchisesc să spună despre cioareci, pantalonii dacici strânși pe picior, că au ,,etimologie necunoscută”.

Am observat că susținătorii romanizării au frică de lucrurile clare.

Metoda comparativă, principiile ferme, găsirea unor echivalente în limbile indoeuropene vechi nu sunt în favoarea romanizării.

De aceea în DEX nu veți găsi nici principii ferme, nici metodă, nici criterii științifice. Totul este arbitrar. De aici și masa compactă de etimologii bizare.

Asta se vede foarte bine când ne uităm la feluritele etimologii prin care a fost purtat cuvântul ,,cioareci”. Cihac îl considera împrumutat din maghiarul szövelèk ,,țesătură”.

Lingvistul Șăineanu îl lua din turcă, čarek ,,cisme orientale”, Capidan din aromână, cioară ,,șireturi pentru picioare”.

Observați intenționata încâlceală.

Dacă ar fi mers, ca domnul Mihai Vinereanu, pe linia unui radical proto-indo-european, cum fac și alți etimologi serioși de pe alte meridiane, ar fi dat de (s)keu- ,,a acoperi”.

Acestui radical i s-a adăugat, în limba veche traco-dacă, sufixul –iko-s, obținându-se keuriko-s. În traco-dacă se zicea k’uriko-s. În străromână ciorecu. Iar în română cioarec(i).

Prin geto-daci, cuvântul a ajuns la noi. Metoda urmată de Vinereanu se cheamă comparativ istorică.

Și ea chiar îl duce pe cercetător la originea cuvintelor. Spre deosebire de răsfoitorii de dicționare, care vor să ne convingă că cuvintele nu evoluează în decursul a mii de ani, ci sar pârleazul, ca niște găini, de la un vecin la altul.

Dar mai ales că au sărit pârleazul de la toți vecinii în limba noastră. Asta te face să pui la îndoială corectitudinea celor de la DEX.

Până și unealta principală de muncă a țăranului român are denumiri numai de la migratori: de la legionari securea[11], de la slavi toporul[12], de la maghiari barda[13], de la turcibaltagul[14].

Nici pleata[15] nici chica[16] nu-i a lui. Și pe acestea le-a împrumutat de la slavi.

Da poate nici trupul[17] nu-i al lui? parcă-l aud întrebând pe un cititor inimos.

Firește că nu. Conform DEX-ului, l-a luat din vechea slavă.

Dar măcar sufletul[18] îi al lui?

Ce întrebare dacomanică! Firește, că nu. Conform DEX-ului l-a luat din latină. De la unsuflitus cu asterisc, adică el nu există în limba latină, dar răsfoitorii de dicționare presupun că ar fi existat. De ce? Ca să provină din el românescul suflet, pe care ei nu l-au găsit nicăieri.

Dar măcar capul, creierul, mintea, amunci, agândi sunt ale lui?

Nu, nici vorbă. Capul, mintea și creierul i le-au dat legionarii. Iar a munci și a gândi l-au învățat maghiarii.

Citind etimologiile DEX-ului, ai senzația că te afli în lumea acelor ,,trolls” de pe internet care neagă totul.

Cu un cinism și o lipsă de logică demnă de un balamuc, românului i se neagă adevărata identitate. Are în vocabular cuvinte de la toți vecinii și străinii. Numai de la strămoșii săi reali, geto-dacii, nici unul. Îți vine greu să crezi în profesionismul celor ce au alcătuit un asemenea ,,instrument științific”.

Întrebarea este: ,,Cui folosește el?”

Un articol de Iulia Branza Mihaileanu

Nota : Bulversant acest articol al Iuliei Brânză Mihăileanu! Simplul bun simț este suficient pentru a ne da seama că DEX-ul este o catastrofă științifică, un instrument de menținere a falsului istoric.

Cum e posibil ca un popor cu vechimea noastră, cu rădăcini clare în spațiul geto-dac (costumul popular românesc seamănă bine cu cel al dacilor de pe Columna lui Traian), cu tradiții care se pierd în negura timpului, să nu poată păstra nici măcar o denumire geto-dacă din costumul pe care îl poartă de peste 2.000 de ani? Cine ar putea crede așa ceva?

În concluzie, putem spune că dicționarul Explicativ al Limbii Române este o mizerie iar faptul că Academia Română îl girează este foarte grav.

Ar fi interesant să se facă o cercetare pentru a vedea câți dintre autorii DEX-ului, în ultimul secol și jumătate, au fost români. Din informațiile mele, majoritatea au fost de altă etnie…

Oameni buni, acest articol trebuie să circule, trebuie răspândit pentru ca toți românii să înțeleagă minciuna în care trăiesc. Dați-i Share, trimiteți-l pe e-mail, publicați-l pe blogurile voastre. Măcar atât!!! 

 

Daniel Roxin

(http://www.cunoastelumea.ro/uriasa-minciuna-din-dex-conform-acestuia-toate-piesele-componente-ale-costumului-national-romanesc-au-nume-luate-de-la-straini-nimic-de-la-geto-daci/).

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/11/o-istorie-a-zilei-de-11-septembrie-video-4/

 

 

 

 

 


             

(adev.ro/pbchwr).

   [1] Din fondul pre-latin. Cf. MihaiVinereanu, Dicționar Etimologic al Limbii Române pe baza cercetărilor de indo-europenistică, București, Alcor Edimpex, 2009, p. 166.

                [2] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 188-189.

                [3] Din radicalul proto-indo-european lino, care definește inul. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 431; p. 434.

                [4] Din radicalul proto-indo-european al- ,,a crește”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 74; p. 445.

                [5] Origine traco-dacă. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 230.

                [6] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 155.

                [7] Origine dacică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 843.

                [8] Din fondul prelatin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 798.

                [9] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 398-399.

                [10] Din radicalul proto-indo-european keug’-, koug’– ,,coajă”, înveliș”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 253.

                [11] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 754.

                [12] Din fondul indo-european. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 842.

                [13] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 116.

                [14] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 113.

                [15] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 647.

                [16] Origine traco-ilirică. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 217.

                [17] Din fondul pre-latin. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 850.

                [18] Din radicalul proto-indo-european bhel-, bhle- ,,a (se) umfla, sufla”. Cf. Mihai Vinereanu, op. cit., p. 796.

11/09/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

ROMÂNII LA 1875 ŞI PRIMA HARTĂ ETNOGRAFICĂ A IMPERIULUI RUS

 

 

Harta etnografică a părții europene a Imperiului Rus, Sankt Petersburg, 1875.

Este prima hartă etnografică detaliată a imperiului. A fost întocmită în baza datelor recensământului populației, la comanda Societății Geografice Imperiale Ruse, de către general locotenentul Alexandr Rittih, etnograf, cartograf militar, autor al tratatelor despre etnografia diverselor părți ale Imperiului Rus.

Datele recensămintelor rusești au fost întotdeauna discutabile, subordonate intereselor expansioniste, dar discuția este aici despre etnonimul folosit de ruși înșiși în cazul nostru.

A fost prezentată la Congresul Internațional de Științe Geografice de la Paris, ținut între 1 și 11 august 1875, primind distincția supremă.

Județele basarabene Cahul, Bolgrad și Ismail nu apar pe harta Imperiului din 1875, acestea făcând parte din România.

Chiar dacă Dodon ar putea fi Dunăre de mânios pe ruși și pe toată Societatea lor Geografică Imperială Rusă, aflând cum îi numeau la 1875 rușii pe românii din Basarabia, Podolia, Herson și din alte părți ale Imperiului, aceștia sunt indicați, la poziția 9, cu etnonimul generic, cel de ROMÂNI.

La 1875 Stalin încă nu se născuse și mai era mult până să fie clocită la Moscova teoria bolșevică a moldovenismului antiromânesc.

Până la începutul secolului XX aceasta a fost singura hartă etnografică detaliată a Imperiului Rus.

A doua hartă etnografică a Imperiului avea să apară în 1904, însă pe ea românii sunt indicați de asemenea cu etnonimul nostru propriu, cel de ROMÂNI.

Era bine ca Putin să-i fi făcut cadou lui Dodon o copie după această primă hartă etnografică a Rusiei…

Harta detaliată de la 1875 a fost totuși precedată de încercări de hărți etnografice, incluse în manuale sau atlase școlare. O vom remarca pe cea a lui Iacob Kuznețov, elaborată în baza materialelor lui Peter von Köppen, membru al Academiei de Științe din Petersburg, și publicată în 1857, în Atlasul didactic al Imperiului Rus. Harta lui Kuznețov, de la 1857, îi prezintă pe românii din Imperiul rus cu exonimul VOLOHI, echivalentul endonimului ROMÂNI.

Au existat totuși în istorie și savanți ruși onești, intelectuali cu obraz și onoare. Puțini, dar au existat.

 

 

A doua hartă etnografică a părții europene a Imperiului Rus a apărut, așa cum spuneam, în 1904, indicându-i pe români cu etnonimul lor propriu – ROMÂNI:

 

 

Iată și imaginea de ansamblu, precum și cea a legendei hărții etnografice elaborate de Kuznețov pentru Atlasul didactic al Imperiului Rus, editat în 1857, la Petersburg:

 

https://cubreacov.wordpress.com/2017/10/02/romanii-pe-prima-harta-etnografica-a-imperiului-rus-1875/

19/04/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ISTRO-ROMÂNII – VALAHII DE LA ADRIATICA

 

 

 

VALAHII DE LA ADRIATICA/ISTRO-ROMÂNII

Istroromânii reprezintă o comunitate din vestul Croaţiei, în Peninsula Istria, de aproximativ 2.000 de locuitori. Sunt strâns înrudiţi cu românii şi în propria limbă ei se numesc „rumâri”. Cunoscuţi de localnici sub numele „ciribiri” şi de filologi ca „vlahii din Istria”,locuitorii acestei zone sunt remarcabili pentru supravieţuirea lor lingvistică.

În ultimul secol, numărul acestora a scăzut simţitor, fiind ameninţaţi cu dispariţia.

Deşi situaţi izolat şi la distanţă, într-o masă de slavi, ei au ştiut, secole întregi, să-şi păstreze identitatea de neam, de limbă şi tradiţie. Iata de ce, originea, istoria, limba şi tot ce ţine de cultura lor a intrat în atenţia a numeroşi istorici, lingvişti, filologi, etnografi şi folclorişti din întreaga lume.

Aşezaţi într-o regiune săracă, puţinii locuitori de aici, care au fost capabili de acest adevărat miracol, au dus întotdeauna o viaţă grea. După cucerirea romană în care au intrat în secolele I şi II d. Ch., cei din Peninsula Istria au făcut faţă invaziei slavilor şi apoi celei otomane, cunoscând de-a lungul anilor şi alte stăpâniri, cum ar fi cea comunistă, iugoslavă. O asemenea istorie i-a supus pe cei din acest teritoriu la grele încercări şi de aceea mulţi dintre ei au plecat în Italia sau mai departe.

Aşa se face ca mulţi dintre membrii acestei mici comunităţi româneşti au fost nevoiţi să ia calea pribegiei. O situaţie ca aceasta, pe lângă multe altele, poate explica uşor cum se face ca, din cei peste 5.000 de membri cât număra această comunitate românească la începutul veacului, astăzi nu mai sunt aproximativ 2000.

Referitor la origine, cei mai mulţi cercetători, din păcate, consideră că istroromânii sunt urmaşii unor emigranţi valahi din secolul al XIV-lea, omiţând ipoteza mult mai apropiată de realitatea istorică, conform căreia aceştia sunt românii vechi, protoromânii, primii pe aceste teritorii, înaintea croaţilor. Asemeni aromânilor, istroromânii sunt o rămăşiţă a marelui popor ce se întindea pe un teritoriu vast, cuprins între Marea Neagră şi Marea Adriatică, Carpaţii Păduroşi şi Munţii Pind, poporul TRAC.

Răspândire

Istroromânii sunt concentraţi în special în opt localităţi din partea croată a peninsulei Istria şi în două localităţi din partea slovenă a peninsulei. În Croaţia, este vorba de satul Žejane/Jeiăni (cel mai mare dintre ele, situat la nord de Muntele Mare sau Maggiore/Učka) din plasa Mune, judeţul (Županija) Primorsko-Goranski, precum şi de satul Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şi cătunele Brdo/Bârda, Jesenovik/Sucodru, Nova Vas/Nosela, Kostračani/Costerceani, Letaj/Letai şi Zankovci din plasa Kršan/Crişan, judeţul (županija) Istria, iar în Slovenia este vorba de localităţile Golac şi Polijane. Multe surse vorbesc şi despre alte localităţi din peninsula Istria, cum ar fi Dolinšćina, Draga, Dražina, Gradinje, Grobnik, Jelavići, Miheli, Trkovci, Perasi, în care există astăzi vorbitori ai dialectului istroromân.

Se mai cunoaşte că acum şapte decenii existau vorbitori ai acestui dialect şi în alte sate sau cătune din peninsulă, cum ar fi: Munc, Liubici, Brig, Banascra, Mune Mare, Negri, Schilazzo, Santa Lucia, Ceravizzo, Cărbune, Cărniţa, Stara Guna, Corte Alba, Vlaşca, Vlahi, Fărăgun, Cătun, Cepici, Liţul, Runchi, Tupliţe, Cuculeani, Rumeri, Romania, Vale, Vlahobreg, Vodiţe şi altele.

Toponimia peninsulei ne demonstrează însă o prezenţă masivă a istroromânilor în Evul Mediu: două aşezări cu denumirea Romania, altele unsprezece cu denumirea Cătun, apoi Vlasici, Vlascova, Volosca, Vlahova, Rumeni, Spinei, Murari, Sugari, Ciobani, Ciubănici, Ierbulişte, Bolobani, Bolovani, Buzet, Sărman, Floricici. În 1896, Teodor T. Burada publica o listă de 114 localităţi sau cătune populate altădată de români şi care îşi pierduseră în secolul al XIX-lea limba maternă, dar mai păstrau un şir de caracteristici etnice româneşti. Primul istoric care i-a descris pe istroromâni a fost triestinul Manarutta, cunoscut ca Fratele Irineo della Croce.

El scria în 1698 că aceştia aveau „o limbă proprie a lor, similară limbii române. De aceea, ei se numesc între ei, în propria lor limbă, „rumeri” şi că locuiau până la porţile Triestului, la Opicina, Trebaciano şi Gropado. De asemenea, până în secolul al XIX-lea, istroromânii mai locuiau într-un număr destul de mare şi în insulele Veglia/Krk şi Cherso/Cres din Marea Adriatică.

Românii de pe aceste insule au fost asimilaţi (lingvistic). Astăzi, există o mică diasporă istroromână în oraşul italian Trieste, din nordul peninsulei Istria, şi o altă diasporă, care nu depăşeşte 500 de persoane, în SUA, concentrată la New York. Există un număr de câteva zeci de istro-români răsfiraţi în Canada, Australia şi Noua Zeelandă.

Tot mai mulţi cercetători şi ziarişti români sau străini care au vizitat Istria confirmă că numărul vorbitorilor de istroromână scade vertiginos şi alarmant, aceştia fiind într-un stadiu avansat de deznaţionalizare.

Cultură

Nu există o literatură cultă în dialectul istroromân. Această ramură a tracoromânilor a fost şi este cea mai mică şi cea mai ameninţată. Chiar dacă nu sunt numeroşi, istroromânii au dat naştere unor personalităţi demne de remarcat. Andrei Glavina, cel numit „apostolul istroromânilor”, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa şcoala „Împăratul Traian” cu predare în dialectul istro-român şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

Cea mai mare personalitate a istroromânilor este considerat Nicolae Teslea (Drăghici) (1856-1943), devenit cetăţean american şi cunoscut ca Nicola Tesla (în croată şi în alte limbi).

Savantul şi inventatorul Nicolae Teslea, astăzi revendicat şi de sârbi, şi de croaţi, a fost propus în 1915, împreună cu Thomas Edison, la Premiul Nobel pentru fizică, premiu pe care l-a refuzat.

Nicolae Teslea a descoperit câmpul magnetic rotitor, a inventat radioul înaintea lui Marconi, sistemele de comunicare fără fir şi sistemul bifazat de curent electric alternativ. Acest inventator istroromân genial a construit primele motoare asincrone bifazate, generatoarele electrice, transformatorul electric de înaltă frecvenţă.

Fire harnică şi vizionară, supranumit „extraterestrul român”, Nicolae Teslea a înregistrat peste 1200 de invenţii de o tehnicitate ce surclasa contemporaneitatea.

 

 

În SUA, foarte multă lume spune că numele corect al secolului al XXI- lea este Nicolae Teslea. Marea preocupare ştiinţifică a acestui istroromân a ţinut de transmiterea informaţiei şi a energiei la distanţă, mai bine zis fără fir (wireless). A murit la New York într-o mizerie cumplită.

De origine istroromână a fost şi Matei Vlăhici (1520-1575), teolog protestant de limbă latină şi germană din secolul XVI, primul şi cel mai de încredere colaborator al lui Martin Luther. Matei Vlăhici este cunoscut şi ca Matthias Flacius Illyricus (în latină), Matija Vlačić/Vlachich (în croată) şi Matthias Flach (în germană).

 

Un alt mare istro-roman a fost Andrei Glavina, apostolul istro-românilor, cel care a înfiinţat şi a condus între 1921 şi 1925 la Šušnjevica/Şuşneviţă sau Val d’Arsa o şcoală cu predare în dialectul istroromân şi în româna literară, autor al primei cărţi de rugăciune în dialect istroromân.

 

 

 

 

Este autorul primelor lucrări în dialectul istroromânilor, pledând pentru păstrarea identității etnice și recunoașterea acesteia. Lui i se datorează numeroasele mărturii cu privire la situația acestei ramuri apusene a românismului și la procesul de deznaționalizare la care era supusa. A compus de asemenea Imnul Istroromânilor.

Andrei Glavina a fost supranumit apostolul istroromânilor. A publicat în 1905  Calendarul românilor din Istria, în care a adăugat diverse proverbe și zicale istroromâne.

În Italia există actualmente Asociația culturală „Andrei Glavina”.

Imnul Istro-românilor

Roma, Roma i mama noastră

noi Romani rămânem

Romania i sara noastră

tot un sang-avem

nu suntem siguri pe lume

si’nea avem frați

Italiani cu mare lume

mâna cu noi dați

ca să fim frate și frate

cum a dat Dumnezeu

să trăim până la moarte

eu și tu și tu și eu.

 

 

Istroromâni au fost şi profesorul Luigi Belulovici şi medicul Giuseppe Belulovici. Tot istroromân este scriitorul de limbă italiană Ezio Bordul, ca şi jurnalistul de limbă italiană şi croată, dar de origine istroromână, Ezio Mestrovich (1941-2003).

Un mare entuziast este istroromânul Corrado Clănaţ (Clagnaz), care a înfiinţat în 1994, la Trieste, împreună cu alţi entuziaşti, Asociaţia culturală istroromână „Andrei Glavina”. Această asociaţie editează pe speze proprii revista „Scrisore către fraţ rumeri” (Scrisoare către fraţii români).

În SUA, una dintre persoanele cele mai active din sânul comunităţii istro-române este arhitectul Maria Luisa (Marisa) Ciceran.

Dialectul istroromân

Istroromâna este ultima care s-a desprins din limba  protoromana si se presupune că istroromânii s-au așezat în Istria în secolul al XII-lea , deoarece atunci este menționat un domnitor al Istriei pe nume Radul (probabil un nume românesc).

Totuși, primele atestări documentare elocvente ale istroromânilor, datează din 1329 , când cronicile sârbești vorbesc despre o populație vlahă în regiune. Aceasta sugerează că istroromânii au sosit în Istria în sec.al XIV-lea  sau mai înainte.

Locul de origine se bănuiește că ar fi bazinul munților Carpatii. Unii lingviști (printre care și Ovid Densusianu) sunt de părere că istroromânii au venit în această regiune din din Transilvania prin Serbia, acum aproape 1000 de ani.

Primele atestări ale istroromânei sunt o listă de sintagme și două propoziții (urări) traduse în latina sau în italiana, notate într-o lucrare de istorie despre  Triest   a lui F. Irineo della Croce, apărută la  Venetia in 1693.. Următoarele atestări, mici texte izolate, apar abia la începutul secolului al XIX- lea .

Începând cu sfârșitul secolului al XIX-lea sunt publicate culegeri importante de literatură populară: basme scurte, snoave, proverbe, mai puțin poezii.

Singura lucrare cultă este un almanah cu texte traduse din română și influențate de aceasta

Majoritatea lingvistilor si istoricilor sunt de acord ca Istroromâna este unul din cele patru dialecte istorice ale limbii române vechi, mai asemănător cu standardul literar dacoromân decât cu aromâna.

Istroromâna este caracterizată prin câteva particularităţi, cum ar fi rotacismul (transformarea lui „n” intervocalic în „r”, bunăoară: inimă-irimă, lumină-lumiră, lună-lură, mână-mâră, pâne-pâre, un-ur sau rumâni-rumâri) şi apariţia unei noi vocale egal apropiate atât de „a” cât şi de „o”, marcate prin semnul grafic „å” (bunăoară: årde/arde, cåle/cale, dråg/drag, cårle/care(le), cårne/carne, cåsă/casă, påste/paşte, sårpe/şarpe, våche/vacă), dar şi transformarea grupului „ge” în „je” sau „jă”.

În privinţa vocabularului, a fost influenţat de limba sârbocroată, dar şi pe alocuri de limba italiană cu care a intrat în contact de mai multe ori de-a lungul vremurilor, mai ales in perioada interbelică, Istria făcând parte din Italia în acele momente. Dialectul istroromân conservă un şir de vechi reflexe lingvistice româneşti, de la cumpăna secolelor al XII-lea şi al XIII-lea sau chiar de mai înainte, explorând într-un mod interesant perioada străromână.

Există şi un ingredient lexical croat destul de puternic, dar nu într-atât încât să nu recunoaştem trăsăturile româneşti ale dialectului.

Mulţi dintre cercetătorii care s-au aplecat cu pasiune şi cu interes asupra întrebărilor ce se pun pe seama acestor comunităţi, au ajuns la concluzia că limba ce-o vorbesc are elemente ce pot fi atribuite „latinei balcanice” (Carlo Taglavini).

Un interes deosebit l-au arătat istroromânilor şi români ca Gh. Asachi, I.H.Rădulescu, V.A.Urechia, Ion Maiorescu, Lecca Morariu, Sextil Puşcariu, T.T.Burada, Vlad Bejan şi Emil Petru Raţiu.

Dintre conaţionalii noştri, este impresionantă contribuţia carturarului Gh. Asachi, care şi-a trimis şi fiul pentru a cerceta şi cunoaşte pe aceşti fraţi ai noştri şi care a publicat în ţară o culegere de texte în graiul comunităţii istroromâne. Este, de asemenea, de apreciat Lecca Morariu pentru îndemnul său, ca să se selecţioneze şi să se trimită în zonă ,,echipe de exploratori” care să încerce ,,să salveze acolo ce mai poate fi salvat”.

Importante sunt şi observaţiile făcute de T.T.Burada, care constată că istroromînii, care ,,îşi păstrează limba” nu-ţi reneaga neamul şi că, deşi au fost ,,daţi uitării” sute de ani, românii de aici au ,,conştiinţa de sine”.

În ultimii ani, s-au făcut primele încercări de a cristaliza forme de organizare comunitară cu funcţii de conservare, protejare şi dezvoltare a identităţii istroromânilor.

Astfel, la 29 aprilie 1994, a luat fiinţă la Trieste Asociaţia istroromână „Andrei Glavina”, în martie 1995 s-a înfiinţat la Şuşneviţă asociaţia culturală „Soboru lu istrorumeri” (Uniunea istroromânilor), există un celebru grup folcloric numit „Žejanski Zvončari”/„Clopotarii din Jeiăni”, condus de Mauro Doričić, un inimos animator al vieţii culturale istro-române încă destul de timide, şi, în fine, mai există Asociaţia Democratică a Românilor din Croaţia.

Măsuri de protecţie


Organizaţia internaţională UNESCO a inclus dialectul istroromân în Cartea Roşie a limbilor în pericol (UNESCO Red book on endangered languages), amintind că este grav periclitat, întrucât nu există administraţie, învăţământ, presă sau biserici în acest dialect istoric al limbii române.

Ministerul croat al Culturii a aprobat pe hârtie şi un complex de măsuri de protecţie a „purtătorilor bunului”, obligându-se să promoveze funcţiile şi cunoaşterea acestui bun în societate, să-l includă în programele sale de planificare, să asigure susţinerea lui inclusiv prin învăţământul formal şi informal, revitalizarea segmentelor pierdute ale bunului, sensibilizarea istroromânilor asupra necesităţii de a evita pericolul pierderii dialectului lor.

Cu toate acestea, Decizia ministerială rămâne, deocamdată, literă moartă, întrucât statul croat nu a deschis nici o linie de finanţare bugetară pentru salvarea şi perpetuarea graiurilor istroromâne.

Unul dintre angajamente ţine de întocmirea unei gramatici şi a unui dicţionar, precum şi includerea dialectului istroromân ca limbă maternă în programele de învăţământ. Aici nu s-a făcut nimic şi nici nu se ştie când se va face ceva.

Prin Decizia Ministerului croat al Culturii, din 27 august 2007, graiurile istroromâne – Istrorumunjski govori (vlaški i žejanski) – au fost declarate drept bun cultural nematerial şi incluse în Lista bunurilor culturale nemateriale protejate (Lista zaštićenih nematerijalnih kulturnih dobara), care cuprinde orice bun care s-a înrădăcinat ca tradiţie şi prezintă valoare deosebită sub aspect ştiinţific, etnografic, sociologic, antropologic sau lingvistic.

Graiurile istroromâne sunt tratate la fel ca şi cântarea polifonică, unele dansuri sau obiceiuri şi tradiţii croate de sărbătoare.

Decizia Ministerului croat al Culturii nu specifică suficient de clar ce se are în vedere prin „purtători ai bunului”, dar sunt vizate un şir de instituţii cărora le-a fost adresat acest document: Primăria oraşului Rjeka/Fiume, plasa (općina) Kršan/Crişan, judeţele Primorsko-Goranski şi Istria, Institutul de Filologie croată din Zagreb, Consevatoarele din Rjeka şi Pola şi Direcţia de protecţie a patrimoniului cultural.

Bibliografie selectivă

1. Mihăilă, Gheorghe, „Cele patru dialecte ale limbii române” (Discurs de receptie la Academia Română)

2. Puşcariu, Sextil, „Studii”, vol. 2

 

 

 

 

 

 

 

30/10/2014 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat asta: