Marea Unire din 1918 și „tăcerea istoricilor de meserie”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  Fascinaţia Marii Uniri din 1918 (și „tăcerea istoricilor de meserie”)!

Iubitorii de trecut şi de România dezgroapă vechi cronici acoperite de colb ca să ne aducă aminte de responsabilitatea pe care o avem faţă de neam şi ţară, însă unii eseişti, analişti politici şi pescuitori în ape tulburi formulează „teorii noi”, tendenţioase şi chiar duşmănoase, despre lupta de emancipare naţională şi despre facerea României.

Ba că ziua de 1 Decembrie nu este bună ca sărbătoare naţională, ba că Unirea s-a făcut de către marile puteri, ba că imnul României este nepotrivit, ba că românii ardeleni erau mai atraşi de „cultura superioară” maghiară decât de „miticism” şi de „balcanism”, ba că diferenţele dintre Transilvania şi Bucovina, pe de o parte şi România de atunci, pe de alta, erau aşa de mari, încât omogenizarea era imposibilă etc.

Toate acestea dau unora de gândit, pe fondul ignoranţei generalizate, a inculturii, a publicării multor informaţii false, neverificate, al tăcerii istoricilor de meserie, copleşiţi de pletora „experţilor” de ocazie, pricepuţi la toate şi la nimic.

Peste asemenea elemente de marasm, vine şi propaganda duşmănoasă a unor grupuri interesate din ţări vecine, care au tot interesul să saboteze Centenarul Marii Uniri.

România nu s-a format la 1918-1920 – cum se spune uneori, în mod grăbit sau tendenţios – ci atunci s-a oficializat ca realitate veche, recunoscută pe plan internaţional, prin tratate. Nici numele de România nu este nou, ci el vine de demult, din „Romaniile”, „Vlahiile” sau Ţările Româneşti semnalate de toţi marii noştri istorici şi consemnate încă de la finele mileniului I al erei creştine.

„Domnia a toată Ţara Românească” (Dominatio totius Terrae Romanae) există din secolul al XIV-lea, iar Ţări Româneşti, „Valahii” sau „Romanii” se află presărate peste tot în Europa de Sud-Est şi sunt cuprinse în izvoare la scurtă vreme după căderea Imperiului Roman de Apus.

România de pe hartă a fost lăsată să funcţioneze târziu şi a fost recunoscută abia între 1859-1920.

.

Transilvania cu provinciile adiacente reprezintă cam 40% din teritoriul şi populaţia României actuale. România de la începutul secolului al XX-lea (137 000 km pătraţi) a luptat între anii 1916-1918 în Războiul cel Mare pentru Întregirea Neamului, dar ceilalţi români (mai mult de jumătate din câţi erau ei atunci) au luptat între 1914 şi 1918. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate dintre toţi românii s-au angajat în luptă – sub o formă sau alta – fără să fie întrebaţi, odată cu imperiile în care se aflau cuprinşi, încă de la începutul războiului.

Este vorba despre românii din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. România s-a gândit mereu la aceşti români şi a negociat cu marile puteri soarta lor. Paradoxul era că intrarea României în război – de neevitat la un moment dat – ducea la renunţări dureroase indiferent de opţiune: alăturarea la Antanta (Franţa, Anglia, Rusia) însemna abandonarea Basarabiei, iar alăturarea la Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria) marca abandonarea Transilvaniei.

Până la urmă, Dumnezeu a rânduit astfel lucrurile încât aproape nimic nu a fost pierdut. Românii au ajuns să trăiască în anul 1918 „ora lor astrală”, împărtăşindu-se din ambrozia şi nectarul celor aleşi. Dar, dincolo de orice comentariu, intrarea României în luptă în 1916 a fost inevitabilă, iar decizia regelui Ferdinand şi insistenţa primului-ministru Ion I. C. Brătianu au fost judicioase, absolut necesare.

.

Proclamarea independenţei de stat a României, la 9-10 mai 1877 (şi apoi apărarea sa pe câmpurile de luptă) a fost un mare act de voinţă naţională, care nu trebuie contrapus Unirii de la 1918. Independenţa nu a fost neapărat un scop în sine, ci un pas mare spre realizarea unităţii naţionale depline. Ce independenţă era aceea care cuprindea abia cu puţin peste o treime din pământul şi din poporul românesc? Ziua de 1 Decembrie nu celebrează Unirea Transilvaniei cu România – cum se mai pretinde câteodată în mod grăbit – ci chiar formarea României întregite, în urma tuturor actelor din 1918 (Unirea Basarabiei, a Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului).

De la 137 000 km pătraţi, România a ajuns la 296 000 de km pătraţi. Cine cu cine s-a unit? România mică s-a unit cu celelalte Românii ca să formeze România deplină. Unirea s-a făcut prin conştientizarea popoarelor, în măsura în care s-a putut. Marea parte a românilor au dorit unirea, fiindcă ei au fost educaţi în acest sens de către elitele intelectuale, politice şi religioase.

Marele merit al românilor a fost acela că au avut o elită responsabilă, conştientă de rolul său, activă şi viguroasă. S-a spus şi s-a scris recent – fără noimă – că românii ardeleni ar fi fost fascinaţi de „superioritatea” culturii maghiare şi că nu ar fi vrut unirea cu România balcanică şi înapoiată. Chiar dacă luăm în calcul şi numai câteva fragmente din discursurile lui Alexandru Vaida-Voevod, din Parlamentul Ungariei, ne dăm uşor seama despre felul cum erau trataţi românii incluşi în Ungaria. De la 1867, Transilvania nu mai exista pe hartă, fiindcă autonomia sa istorică fusese desfiinţată printr-o trăsătură de condei.

.

Politica de maghiarizare era la ordinea zilei şi se desfăşura prin varii mijloace, de la administraţie şi armată până la şcoală, presă şi cultură. În 1914, Alexandru Vaida-Voevod, în parlamentul de la Budapesta, oferă o mostră despre viziunea românilor asupra culturii maghiare spre care erau ademeniţi, a culturilor străine în general: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne-o acordaţi.

E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.

.

Prin urmare, stăpânirea străină era mai amară decât pelinul, iar visul şi speranţa veneau din forţa poporului român şi din dorinţa de unire cu România. De altminteri, nu numai românii gândeau aşa în acei ani. Actele de voinţă populară din 1918 au fost în conformitate cu interesele popoarelor ceh, croat, polonez, român, sârb, slovac, sloven etc., fiind primite cu simpatie de către aceste popoare. Datorită mentalităţii de popoare imperiale, inoculate de-a lungul secolelor, au trăit mari frustrări popoarele german, maghiar şi austriac.

În Ungaria, pe fondul acestei atmosfere apăsătoare, guvernele de după 1918-1920 au desfăşurat o propagandă revizionistă fără precedent, deplângând pierderea a „două treimi din teritoriu şi din populaţie”, fără menţionarea faptului că aceste „pierderi” se refereau la provincii şi ţări istorice în care ungurii se aflau în minoritate. Oricum, se vede clar că românii şi România nu au făcut nimic ilegal şi nedemocratic în 1918 (la nivelul democraţiei de atunci), din moment ce deciziile lor de la Chişinău, de la Cernăuţi şi de la Alba-Iulia au fost aprobate, ratificate, recunoscute de către marile puteri. Sărbătoarea naţională a României nu jigneşte pe nimeni, ci doar cinsteşte cea mai mare împlinire naţională a românilor din toate timpurile.

.

Între anii 1848 şi 1918, cele mai legitime sau mai progresiste mişcări europene erau cele de emancipare naţională, de obţinere a libertăţilor democratice, de subminare a imperiilor oprimatoare, de formare a statelor după criterii etnico-naţionale. Aşa au procedat aproape toate naţiunile de atunci, luând exemplu de la occidentali, care făcuseră acest lucru anterior.

Aceasta era tendinţa cea mai avansată în acel moment! Nimeni nu vorbea de Uniunea Europeană, de globalizare, de autonomia teritorială a minorităţilor sau de eliminarea discriminărilor pe criterii religioase! Cel mai luminat spirit pe care l-au produs vreodată românii – Eminescu – a trăit tocmai în acele decenii şi a exprimat acele idealuri înalte de atunci. El nu poate fi condamnat pentru ideile sale, care erau şi ale poporului său, decât dacă este scos din contextul epocii, aşa cum se procedează, din păcate, câteodată, acum. La fel gândeau – referitor la popoarele lor – Puşkin, Petõfi, Taras Şevcenko etc.

.

Românii – în marea lor majoritate – au fost antrenaţi atunci să lupte pentru formarea statului lor naţional, aşa cum au procedat italienii, germanii, polonezii, sârbii, cehii, slovacii, letonii, estonienii, lituanienii etc. Nu au făcut-o nici mai bine şi nici mai rău decât alţii. Nu au fost, în această luptă a lor, nici mai conştienţi sau mai entuziaşti, dar nici mai apatici sau mai reticenţi decât alţii, decât vecinii lor. Fireşte, este absurd să susţinem că toţi românii au participat la mişcarea pentru unire sau că toţi au dorit cu ardoare unirea.

Totodată, este nerealist şi incorect să spunem că Unirea de la 1918 s-a făcut în condiţii ideale, cu respectarea tuturor principiilor democratice etern valabile şi că nu au fost încălcate atunci drepturile şi valorile nimănui. Dar şi mai incorect, mincinos şi nedrept este să pretindem că românii – la modul general – nu au dorit unirea, că ei erau atraşi mai degrabă de civilizaţia superioară ungară decât de Vechiul Regat, că un mănunchi de intelectuali i-ar fi amăgit şi ar fi acţionat în numele lor.

.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit Unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii.

În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei.

Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite, şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând, înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor.

Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

.

Eseuri istorice se pot scrie multe, opinii despre trecut poate exprima oricine, dar scrisul istoric trebuie lăsat istoricilor de meserie, cercetătorilor, celor obişnuiţi şi pregătiţi să opereze cu sursele istorice. Conform specialiştilor, în epoca despre care scriem, Unirea din 1918 a fost un act de voinţă naţională românească, formulat de majoritatea populaţiei şi recunoscut prin tratate internaţionale cu valoare de lege. Restul sunt chestiuni interesante, dar adiacente. Ele se cuvin studiate, relevate, dar nu augmentate, deviate, scoase din context sau falsificate.

.

Eseurile despre trecut au rostul lor, ca şi publicistica istorică în general. Se face astăzi copios meta-istorie, istorie contrafactuală, istoria iluziilor oamenilor, istoria ideilor neviabile şi a personalităţilor care luptau contra curentelor dominante, se evocă felurite ciudăţenii şi rarităţi, ajung să fie privite drept mituri clişeele şi stereotipurile, să fie valorizate personaje considerate îndeobşte negative etc. Toate acestea au loc sub soare, sunt adesea receptate mai bine de public decât temele clasice de istorie, fiindcă gustul este şi el esenţial în revigorarea trecutului. Dar aceste abordări nu trebuie confundate cu cercetarea trecutului dacă ele nu reprezintă aşa ceva, pe de o parte, iar concluziile unor întâmplări sau fapte marginale nu trebuie impuse drept dominante, pe de altă parte.

.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea Centenarului Marii Uniri – dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat – , dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român.

.

Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură – când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste).

.

Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea Centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui Centenar se produce:

1. În condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte;

2. În toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii Unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare…

.

În aceste condiţii, cum să admitem şi să justificăm punerea sub semnul întrebării a înfăptuirilor naţiunii române din anul 1918? Nu credem în comploturi oculte, interne sau internaţionale, dar nici atât de naivi nu putem fi încât să acceptăm pasivi toate aceste asalturi împotriva intereselor României. Chiar dacă toate provinciile unite cu Ţara la 1918 ar fi fost simple cadouri date României de marile puteri sau rod al propagandei făcute de elite exaltate – aşa cum s-a întâmplat în alte cazuri şi împrejurări – , tot nu s-ar cuveni să fim cinici şi să hulim, de dragul spectacolului sau cu scopul unor avantaje. Oare să nu fim capabili – noi, românii – să punem în pagină o adevărată simfonie, un imn închinat bucuriei de fi şi de a trăi împreună? Oare să fim atât de uşor de prostit, încât să credem că un mileniu de singurătate (în care am trăit cumva, aşa cum am putut) este de preferat unui secol de unitate (neîmplinită nici aceasta)?

.

Desăvârşiţi ca popor prin secolul al IX-lea (poate prin preajma anilor 800-900), am trăit răzleţi până pe la 1800, când am început să ne adunăm, convinşi greu că în lume „unirea face puterea”. De altminteri, toţi oamenii trăiesc în comunităţi de diferite feluri. Ne-am unit, în împrejurările cunoscute, în perioada 1859-1918 şi nu a trecut de-atunci nici o sută de ani. Oare putem compara experienţa a o mie de ani cu vieţuirea (poate dezamăgitoare) din o sută de ani? De ce să fim aşa grăbiţi şi să riscăm o judecată greşită? Ne-am unit fiindcă nu ne-a fost bine să fim separaţi şi atacaţi din toate părţile. Aşa au gândit generaţii de români care ne-au precedat şi care au murit pentru Unire.

.

Se cuvine, de aceea, să facem distincţie clară între opiniile istorice rostite de amatori şi rezultatele cercetărilor întreprinse de specialişti şi chiar între eseurile scrise de unii istorici fără stagii în arhive şi studiile cunoscătorilor, ale profesioniştilor autentici. Cu toţii ne putem pronunţa despre Marea Unire, fiindcă ne-am cucerit libertatea de exprimare, dar avem datoria să deosebim adevărul izvoarelor de părerea neautorizată, născută din curiozitate, teribilism, pasiuni (patimi) şi/sau interese.

De asemenea, înainte de sentinţe unilaterale, avem obligaţia să comparăm. Numai aşa vom putea spune dacă suntem sau nu unici sub soare şi dacă ceea ce s-a petrecut la noi în 1918 se poate sau nu încadra într-o serie de fapte, trăite de mai multe popoare. Vom distinge astfel mult mai bine între acele studii de nişă, menite să lămurească mai bine trecutul, şi acelea scrise ca să ne deruteze şi să ne abată de la adevăr.

În privinţa temei noastre, vom putea ajunge astfel la o concluzie simplă, bazată pe surse: au fost şi români care nu au dorit România de la finele anului 1918, aşa cum au fost şi state care nu au recunoscut actele Unirii, dar majoritatea românilor şi majoritatea marilor puteri au făcut-o.

Aceasta este concluzia reală care trebuie prezentată publicului larg, pentru că ea a exprimat voinţa naţională. Datorită acestui şuvoi al istoriei noastre, ne strângem mereu energiile în locul binecuvântat, cu nume simplu, fascinant şi copleşitor de frumos, căruia poporul îi zice Ţara Românească.

 

 Prof.univ.dr. Ioan-Aurel POP, Președintele Academiei Române

 

 

 

 

 

Publicitate

Acad.prof.dr. Ioan Aurel Pop : Originea românilor, vocația lor apuseană şi „lumina Răsăritului”

 

 

 

 

 

Românii și vocația lor apuseană

Aflarea originilor diferitelor popoare și, mai ales, a propriului popor, a fascinat generații întregi de savanți, de oameni de cultură și chiar de simpli curioși, care și-au spus cu generozitate părerile.

Oamenii simt acut nevoia să știe de unde vin nu doar ca indivizi, ci și ca grupuri geografice și teritoriale, profesionale, religioase (confesionale), etnice.

Între numeroasele „teorii”, vehiculate peste tot, de la mijloacele cele mai moderne de comunicare până la cărțile tipărite, se află și aceea a dacismului pur al românilor, metamorfozați într-un fel de deținători ai matricei lingvistice universale preromane și chiar pregrecești.

Evident, forma extremă a acestei fantasmagorii – din care reiese că romanii ar fi învățat latina de la daci (!) – nu este ușor de impus și de acceptat, în pofida dezinformării aproape generalizate din societatea contemporană.

„Demonstrațiile” care se vehiculează în acest sens frizează absurdul, nu au nimic de-a face cu știința filologică, nici cu cercetarea și logica istorică și, cu atât mai puțin, cu logica în general.

Tehnica promotorilor unor astfel de construcții fantastice este aceea a colajului, bazată pe anumite cunoștințe și date disparate, luate din epoci și locuri diferite și „îmbinate” apoi în așa fel încât să dea impresia unui tot.

Nu de puține ori, acești pseudo-istorici operează cu argumentul autorității sau recurg la silogisme false sau la sofisme, erori mai greu de semnalat de către persoanele neavizate.

Un exemplu simplu de judecată deviantă din domeniul acesta ar fi următorul:

1. Daco-geții credeau în marele zeu Zalmoxis.

2. Daco-geții erau, prin urmare, monoteiști.

3. Fiind monoteiști, ei erau creștini înainte de Hristos. În fapt, deși rostite cu emfază și siguranță deplină, niciuna dintre propozițiile de mai sus nu este exactă pe deplin, iar gradul de minciună crește de la prima spre ultima: este adevărat că daco-geții credeau în Zalmoxis, dar credeau și în alți zei; prin urmare, ei nu puteau să fie monoteiști; cu atât mai mult, nu aveau cum să fie creștini; de altfel, este un nonsens să se vorbească despre creștinism înainte de Hristos.

Prin astfel de „cercetări”, s-a ajuns inclusiv la ideea că daco-geții erau cel mai civilizat popor din lume și că din ei ar fi descins apoi toate popoarele civilizate, inclusiv romanii.

Majoritatea oamenilor de bun simț, în ciuda lipsei de cunoștințe concrete, sistematice și de specialitate, nu acceptă această origine dacică sau traco-dacică pură a românilor, dar nici nu au cunoștințe clare despre latinitatea românilor și nici despre originile popoarelor în general.

 

 

 

 

 

 

 

Paradoxal este faptul că „teoria” dacismului pur al românilor vine după o altă „teorie”, la fel de absurdă, aceea a exterminării totale a daco-geților în confruntările cu romanii și a deportării tuturor celor rămași în viață, pentru ca în provincia romană Dacia să nu mai fi rămas picior de autohton.

Această din urmă construcție este însă, în general, în legătură cu o alta, de extracție politică, anume „teoria” imigraționistă, conform căreia românii nu ar fi autohtoni, ci venetici târzii în interiorul arcului Carpaților.

Puritatea romană a românilor a fost susținută, tot din motive politice, de învățații iluminiști transilvăneni, dar pentru aceștia autohtonia românilor, ca urmași ai romanilor, era indiscutabilă.

Ce să înțeleagă nespecialiștii din aceste două extreme, care-i fac pe români fie daci puri, fie romani puri, mai ales că, între timp, a fost revigorată și „teoria” originii cumane a unora dintre români?

Mulți intelectuali cred că și teoria descendenței romane a poporului român și teoria latinității limbii române sunt exagerări la fel de mari ca și „teoria” dacopaților sau tracomanilor, că ele pot fi puse pe același plan și că adevărul ar fi undeva la mijloc.

Mai mult, în planul gândirii comune, se crede și se scrie că românii au fost capacitați să creadă că provin din romani abia în secolul al XVIII-lea, printr-un efort intens, preconceput și ordonat al Școlii Ardelene.

 

 

 

 

 

 

 

Școala Ardeleană este percepută ca mișcarea latinistă prin excelență, care i-ar fi ocolit din ignoranță și din rațiuni politice pe daci, care ar fi inventat originea romană a românilor, care ar fi „latinizat” programatic arhaica și nedefinita limbă română și care ar fi răspândit printre străini ideea romanității poporului, ca să obțină drepturi politice naționale pentru românii transilvăneni discriminați.

Prin urmare, percepția comună, susținută și de unii falși savanți, este că românii nu sunt nici urmașii dacilor și nici urmașii romanilor, ci un amestec amorf, obscur și greu de definit și de încadrat în schema familiilor de popoare europene.

Aceleași lucruri se cred și se susțin și în legătură cu limba română, considerată o limbă necultivată și primitivă până prin secolul al XVIII-lea, când ar fi fost turnată în forme latine de către erudiți.

Există un grup restrâns de intelectuali care știu, totuși, destul de vag că, începând de prin secolul al XVI-lea, unii cărturari și martori străini care au trecut prin Țările Române au remarcat latinitatea românei și au susținut originea romană a românilor.

De aici, se trage concluzia greșită că anumiți români au aflat de la umaniști cine erau ei și de unde veneau, pe de o parte.

Pe de altă parte, se insinuează că doar sub influența Umanismului ar fi fost încadrați românii în romanitatea orientală, din nevoia de sistematizare a lumii în funcție de exigențele clasicismului greco-latin, imitat în epoca Renașterii.

Cei care susțin asemenea aberații nu au, în general, pregătire de specialitate și nici intenții științifice legate de cunoașterea obiectivă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Scopurile lor, deși conduc la același rezultat, nu sunt identice: unii susțin că românii nu sunt romanici pentru ca acest popor – cel mai numeros din sud-estul Europei – să nu fie plasat într-o ambianță de elită mondială, să nu se afle într-o ambianță onorabilă, iar alții, dimpotrivă, cred că prezența românilor între romanici ar fi de ocară, că românii nu se pot trage din „cuceritorii” și „imperialiștii” romani, ci din neamuri mult mai nobile, care au populat cumva și cândva aproape întreg pământul.

Aceste etnii, considerate de anumiți „patrioți” mult mai vechi decât „obscurii” romani, i-ar proiecta pe români în eternitate și i-ar scoate din logica trecerii iremediabile a timpului.

Ispita istoriei este de neevitat pentru mulți intelectuali români, care – fascinați de trecut și cuprinși chiar de dragoste pentru națiunea lor – uită că studiul lumilor revolute este o specialitate grea, care necesită o pregătire îndelungată, asiduă, anevoioasă, bazată pe eforturi imense, pe stăruință și pe multă înțelepciune.

Amatorismul în istorie, chiar și când este generat de cele mai bune intenții patriotice, poate conduce la rezultate dezastruoase, de subminare a credibilității unui popor, de sporire a dezorientării străinilor, de punere sub semnul întrebării a muncii unor generații întregi de specialiști autentici, onești și erudiți.

De la Nicolaus Olahus (Nicolae Românul) și de la cronicarii moldoveni încoace, toți marii savanți români au susținut și au demonstrat romanitatea românilor și latinitatea românilor, fără să nege componenta veche daco-getică sau traco-daco-getică și nici influența slavă.

 

Dintre cele trei elemente etnice principale (dac, roman și slav) care au contribuit la etnogeneza românilor, fundamental rămâne elementul roman, iar cea mai eclatantă dovadă în acest sens este limba neolatină pe care o vorbim.

Românii nu există însă ca popor constituit înainte de secolele VIII-IX, când apar pentru prima oară menționați în istorie cu numele lor de popor romanic, cam în același timp cu francezii, italienii, spaniolii, catalanii, portughezii etc.

Niciun popor nu rămâne neschimbat de-a lungul mileniilor, inclusiv popoarele care poartă același nume din antichitate până azi, cum ar fi grecii sau evreii.

Între grecii lui Pericle și Aristotel și grecii lui Constantin Porfirogenetul sau ai cronicarului Dukas este o deosebire la fel de mare ca aceea dintre romanii lui Traian și românii lui Mircea cel Bătrân.

Dar românii medievali, ca și grecii medievali, aveau (prin anumiți fruntași ai lor) convingerea vechilor rădăcini romane, respectiv grecești.

Unii români, încă de pe la 1400-1500, le spuneau călătorilor străini că neamul lor vine de la Roma și cunoșteau „povestea descălecatului dintâi, de la împăratul Traian”.

Umaniștii și apoi iluminiștii nu au făcut decât să argumenteze și să augmenteze această „poveste”, care era, de fapt, istorie.

Românii sunt singurii moștenitori ai romanității orientale și, prin aceasta, au caracteristici apusene și răsăritene în același timp.

De aceea, nu trebuie să devenim isterici atunci când vine vorba de tradițiile noastre răsăritene (influența slavilor, organizarea bisericii după modelul bizantino-slav/ bulgar, limba slavonă ca limbă a cultului, a culturii și a cancelariilor, alfabetul chirilic rămas oficial până în secolul al XIX-lea) și nici de legăturile noastre cu Balcanii și cu balcanismul.

Realitățile, oricum ar fi ele, nu pot fi negate, fiindcă ies oricum la iveală.

Dar, prin originea romană, prin limba neolatină vorbită, prin numele de român pe care-l poartă, prin forma de creștinare în latinește și prin alte elemente, românii au vocația Occidentului.

Este drept că lucrul acesta s-a văzut mai întâi în Transilvania (datorită geografiei și nu numai), dar Transilvania, în sens larg, reprezintă peste 40% din teritoriul și populația României actuale.

Societatea românească, Țările Române și apoi România s-au modernizat după modelul Occidentului și s-au sincronizat cu lumea civilizată prin curente culturale de factură occidentală, care au culminat cu Școala Ardeleană și cu Junimea.

Prin urmare, autohtonismul românesc în această parte a Europei se validează printr-o limbă, printr-o cultură și printr-o civilizație care au reușit să realizeze o sinteză europeană de succes, cu centrul, cel puțin de la Renaștere încoace, în Apus.

Apusul ne-a așezat temeinic rădăcinile prin Roma Eternă și tot Apusul ne-a salvat de la robia totalitaristă a comunismului de tip moscovit.

Dacă așa stau lucrurile în legătură cu trecutul, atunci căutarea viitorului României și al românilor în altă parte decât Europa de succes devine vânare de vânt, dacă nu cumva sinucidere controlată.

Toate perioadele de succes din istoria românilor de până acum se datorează impulsurilor sănătoase venite dinspre Occident, pe când stagnările și, mai ales, reculurile și catastrofele se asociază cu dominația Estului asupra noastră.

De aceea, în virtutea tradiției istorice verificate și a nevoii noastre de viitor prosper, Uniunea Europeană rămâne pentru români șansa viețuirii.

De supraviețuiri suntem sătui și le-am trăit mereu, ori de câte ori „lumina Răsăritului” s -a pogorât asupra noastră…

(autor: Ioan Aurel Pop, sursa: Revista Clipa)

PĂSTORITUL ŞI ISTORIA ROMÂNILOR (clarificarea unor probleme socio-istorice).VIDEO

 

 

 

„Strămoşii noştri au fost până prin secolul VIII păstori şi numai păstori... introducându-se apoi o brumă de plugărie, care a sporit treptat până prin secolul XIV, când agricultura începe a intra într-o rivalitate mai pronunţată cu stâna”.

 

B.P.Hasdeu 1973 p 137 

Etnogeneza românilor, confundata de regula de istorici cu geneza statului român, a fost adesea un subiect nu prea clar abordat de oamenii de ştiinţă sau de cei interesaţi.

Noţiunile de vorbitor de o anumita limbă, de grup etnic, de stramoş comun, nu sunt adesea corect corelate, deşi probabil prima este majoră social şi chiar etnogenetic.

Notăm ca existenta şi structura existenţei vorbitorilor de limba româna – a romanilor- din SE Europei se pierde în negura vremurilor.

Istoricii, ce işi bazeaza afirmatiile pe date scrise asupra trecutului,leagă inceputul lor de venirea si prezenta armatei romane in ea.

De fapt situatia pare a fi mai complicata.

Cum  sesiza si Dima (2013), aprobându-l de fapt si pe Haşdeu,”vechea civilizatie romaneasca nu poate fi corect inteleasa fără raportare ei la cadrul  vietii pastorale”.

Se mentin astfel unele semne de intrebare. Printre ele se poate numara existenta sau nu a unor deosebiri etno-lingvistice intre romani si traco-geto-daci si existenta unor profesi, cum este pastoritul,specifice vietuirii intr-o anumita zona eco-climato-geografice, cam legata de VLAHI si de teritoriul Romaniei.

Notam ca 14 din cele 20 regiuni ecologice ale tarii (corespunzatoare celor 4 zone si 10 domenii agro-ecologice),reprezentand cca 70 % din suprafaţa tarii,au pajisti normale,potrivite pastoritului;numai 6 regiuni ecologice au pajişti stepizate, mai puţin potrivite păstoritului.

Aicea se afla probail si o baza a dificilei sesizari istoricilor, care in gândirea lui L.I. Cuesdean, ii remarca pe români drept o „mare enigma a românilor antici” (Marea Enciclopedie Britanica, citată de G.l.Ionita, p14).

Se vorbeşte şi de un caracter semilatin al limbii geto-dacice (Ioniţă).

 

1. Păstoritul-domeniu iniţial al agriculturii şi al rezistenţei socio-naţionale a protoromânilor.

 (clarificarea unor probleme socio-istorice).    

Denumirea este strecurată în însăşi denumirea etnică a românilor (valah = pastor = român).

Oile se numară dealtfel printre cele mai răspândite specii de animale domestice (59 rase FAO 2007).

Creşterea  lor a fost, si de fapt si este, o ocupaţie importantă a românilor, însă niciodată exclusivă şi nesedentară. 

Atât cât poate asigura nevoile casei, pastoritul a fost si este,o ocupaţie a micilor crescatori de oi , legaţi de o anumita localitate, dar si a marilor crescatori- mocanii- – beneficiari ai productiei spontane de furaje pe zone geografice mari, cu perioade de vegetatie – furajare – complementare, corelate cu relieful, clima, plantele ce cresc in arie.   

Notăm ca sunt patru sisteme de pastorit; trei, care cuprind si astăzi cca 95 % din oi (cca 75% în trecut), sunt sedentare (40 % local în zona arabila si cca 40 % în zona nearabilă ).

Transhumanţa, al patrulea sistem, a avut în trecut o pondere mai mare (cca 25 %-4-6 milione oi), dar persistă şi astăzi.

Capacitatea de suport a teritoriului pentru oi a fost estimata la 15-16 milioane (Draganescu, 1998); încarcatura pe pastor profesionist a fost de 100-200 oi timp de 6-11 luni pe an.

Ţăranii care nu erau pastori posedau 1-20 oi.

 

 

 

În România au fost maximum 100 000-150 000 păstori profesionişti, revenind cam unul la 10-20 ţărani posesori de oi. 

 Mai notăm o observaţie lingvistică interesantă. O analiză a asemănării cuvintelor din diferite limbi folosite în SE Europei în productia ovine, în păstorit, atrage atenţia că terminologia este în mare masură româneasca, foarte rar sunt folosite cuvinte de origine latină.

Tot interesantă este şi o anumită frecvenţă a denumirii „Valahe”, data  unor rase de oi din aceasta zona a Europei, denumire ce atestă prezenta oilor dar şi a românilor.

Dicţionarul mondial al raselor de animale (I.L.Mason 1951), menţiona  rasele Steppe Volosian in Caucazul de Nord si S-W Siberiei,dar numele ei -Vlaska vitoroga era cunoscut in  Iukoslavia, Voloshian in URSS, Moravia, Vlovaci,Vasojevika in Montenegro, Vlakico in Grecia, Voloshian in Ucraina, Wallachian, Kutsovlaska etc.

 

 

 

 

Studiul păstoritului la români a cunoscut un loc important în cercetarile de etnografie, geografie, filologie, sociologie, poate  mai putin de istorie.

Triburile Daco-Geto-Tracice au fost dispersate pe un vast teritoriu în Balcani, Carpati, Bazinul Panonic, Stepa Nord-Pontice, fapt atestat de rasa lor de oi -Valahă=Zackel, existent şi astăzi, deşi posibil venirea Romanilor italici după anul 100 i.H. a mai introdus şi alte rase (Ţigaia, Valaha cu coarne în tirbuşon), creaţii ale omului dar şi ale mediului din zonă.

In relativ indelungata existenţă a vorbitorilor de limba română din aceasta parte a Europei, apar si astazi trei momente istorice.

Primul, probabil cel mai veche, a fost acela al „fărâmiţării”,-rupturii unei vechi populaţii româneşti , ce fusese iniţial  relativ unitară, cum o dovedeşte limba ei.

Sub influenţe eco-geografice, dar mai ales  sub presiunea  unor imigranţi cotropitori, ea s-a fărâmiţat în subpopulaţii , „insule” pe  teritoriul României şi în SE Europei.

Pe internet, si nu numai, se duce o intensa propaganda antiromâneasca, cred subtil coordonata de un anumit for.

Cel mai grav suntem prezentati ca având origine obscură, ca si ţigani, că am apărut în Europa, ca şi ei,  în secolul 10 e.n.

Există şi astăzi o demonstraţie clară de acţiune disruptivă a imigranţilor cotropitori. 

Este cazul Basarabiei, impus Moldovei,  implicit României drept ţară independentă  de Rusia.

  Cel de al doilea moment istoric al romanilor, priveste raspandirea initiala a populatie lor in SE Europei.

Au fost şi sunt încercări  de a scădea la maximum numărul şi  suprafaţa de teritoriu pe care o ocupa initial populaţia română.

Poate cea mai „documentată” lucrare cu acest scop este cea a lui   Alain Du Nay  „Romanii si Maghiari in vartejul istoriei”( 2008).

În ea se aduc agumente care vor sa demonstreze căstramoşii românilor nu mai erau în nordul Dunării dupa retragerea romanilor şi venirea unui popor imigrant…

Se trece însă de fapt cu vederea ca „imigrantii”sunt stiintific demonstrat, cam 50% slavi maghiarizati, vreo 30%  români maghiarizati, iar restul de 20% sunt germani, ţigani si uralici.

„Imigranţii” au asimilat clar si români găsiţi de ei chiar şi în Câmpia Panonică (CAVALLI-SFORZA ).

 Cel de al treilea moment istoric este sesizarea si recunoastrea unitatii etnice a comunitatilor romanesti din Romnia si SE Europei, inceputa practic in ultimele secole si al carui apogeu pe care il traim si  sarbatoririm astazi prin „ centenarului unirii”. 

3.”Ţări”… în România 

   (Epatanta unitate in diversitate !)

0amenii din o localitate sau grup de localităţi apropiate teritorial, ecologic, economic au tendinţa şi de fapt sunt obligaţi prin însăsi existenţa lor, de a stabili relaţii comune de viaţa.

Se fomeaza astfel in orice populatie, popoconomice r o structura de comunităţi,“insule”, cu relaţii deosebite în cadrul lor şi intre ele.

Gradul si timpul lor de izolre conteaza asupra rezultatului final, ce poate merge de la grade nesemnificative pana la diferente mari.

Unica si unita  de secole (sau milenii!) prin limba, populatia României si de fapt SE europeana, a avut , datorita diversitatii eco-geografico-istorice, o structura sociala insulara normala.

Ea este, ca orice populatie din lume,  un ansamblu de comunitati sociale-relativ distincte. 

Fiecare „comunitate” are o viata interna-(inrudiri, economie,  inclusiv pastoritul)  mai mult sau mai putin specifica. 

Faptul este vizibil, recunoscut.

Uneori aceste comunităţi au şi la noi  o denumire clara, consacrata -„ţări”.

Cocean Pompei (-2011) sesizeaza geografic in România existenţa a 18 asemenea comunităţi locale numite „ţări”, pe care le grupează prin particularitatile lor eco-socio-economice in”4 branduri”- distincte. Printre ele se numara Tara Haţegului, Tara Oaşului, Tara Năsăudului Tara Almăjului, Tara Vrancei, Tara Lăpusului, Ţara Maramuresului,Tara Severinului,Tara Barsei, etc”….

Denumirea de “ţară” este, folosită şi in alte ţări si este  aceptata in limbajul românesc comun, chiar in lucrari stiinţifice (teze du e doctorat).

Ele  reflecta ceva din trecuta particularitatea eco-antroplogica, a zonei. Sunt “regiuni geografice si spatii mentale”.

4. Comunitati (“Ţări”) romanesti in tari din Balcani,Panonia, Nord- Pont 

 

          Românii au fost diseminaţi , din timpuri imemoriale, cum  mentionează si Dictionarul Oxford si am precizat si noi,  in tot S-E Europei.  Marea Unirea  a dus insa abia in 1918 la formarea unui stat Roman. Situatia  impune insa si o minima vizualizare istorica.

Doua mari evenimente istorice trebue retinute:

(1) imigratia navalitorilor si (2)  formare de catre navalitori a unor state nationale.   

Epoca imigratiei slavilor, maghiarilor, poate si grecilor,si perioada secolelor 19-20,când imigranţii au insistat pe  formarea de state nationale (a caror necesitate istorica,umana, ética nu o discutam), a avut in SE Europei si unele efecte discutabile, daca nu incorecte.

Majoritaea populatiilor locale romanest au fost spontan sau deliberat asimilate (Matley (1968), Malcom (1996, 1999), Winnifrth (1985)}. Vechea populatie romana, a fost pusa initial in situatia de a se retrage in zone geografice si profesii mai greu accesibibile (pastoritul)si de a asimila limba imigrantilor.

Denumirea de pastor a devenit adesea sinonima, chiar pana astazi, cu cea de vlah sau valah. Se urmareste uneori deliberat ştergerea urmelor foştilor locuitori “valahi” in foste lor tari.

Fostele populatii române locale au scazut numeric si a cresut pericolul disparitiei lor. 

    Opinia publica internationala si chiar legislatia europeana au tendinta de a ignora denaturarea istoriei si asimilarea acestor natiuni.

Recunoaşterea adevărului istoric, o necesítate practica, nu numai ética,impune o clarificare sociológica, culturala, chiar genética a structurii populatiei statelor din zona.

Studiile noastre referitoare la pastorit si istoria romanilor in spatiul Nord-pontic, Balcanic, Panonic,Nord-carpatic cauta sa aduca o modesta contributie la aceasta clarificare.

Ele, in mare masura publicate, nu sunt decat un inceput, ce poate merita a mai fi analizat.

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată la popoarele balcanice,nord-pontice, panonice nu este un indicator etnic clar.

 Notăm că in Panonia, Balcani, Sudul Ucrainei si Rusiei, unde slavii,maghiarii, poate chiar grecii sunt imigranti tarzi, vechia populatie, retrasa in zone geografice mai greu accesibibile, s-a cam ocupat mult cu pastoritul (..exista si astazi in muntii Caucaz o rasă de oi numita Valahă.); denumirea de pastor a fost adesea sinonima cu cea de vlah sau valah. 

Se pare ca de fapt limba vorbită si etnia declarată sunt relative, deosebirile dintre popoare fiind mult mai mici. 

 

 

 

Foto: Aromâni (vlahi) din Peninsula balcanică

Mai notăm ca zona Tesaliei, Macedoniei şi părţile dunărene ale Bulgariei deveniseră prin secolul XII-lea terenuri de pasunat pentru cirezile valahilor, find numita “Magna Valahia” (Chirot 2004) 

5.Există o noncompetivitate socio-economică actuala a păstoritului traditional ?

Viata socio-economica a tarilor romane a suferit transformari importante si intersnte in secolele 19 si 20, cum mentioneaz Chirot, in „Originile inapoierii in Europa de Est”.

Dupa primul Razboi Mondial a fost pusa in practica nu o reforma agrara cu scopuri”cosmetice”ci o masiva redistibuire a pamanturilor in urma careia mari latifundiari au incetat sa mai existe ca o clasa. 

Pastoritul ,ce a ramas practic cu  baza sa materiala si piata de desfacere, si-a pastrat, se pare ponderea, chiar si in ani mai grei.

Se spune ca in perioada anilor 1970-1980 singurii milionari cunoscuti erau mocani. Productia ovina a pierdut „piata” bani, dar se pare ca isi pastreaza un onorabil loc doi in modesta pondere de 34 %, la care a decaut productia animala din România în venitul agricol după anul 1990. 

Apare insa o complicatie. Conjunctura politico-economica actuala a tinde sa transforme pe tarani in  in mici propietari de pamant, neviabili  economic.  Problema este cam complicata nu numai pentru pastorit,  ci pentru productia de alimete, chemata sa faca fata exploziei demografice si de consum actual.

Agricultura intensiva , dezvoltata cam costisitor si in romania anilor 1970-1980, , nu a antrenat suficient si cresterea ovinelor, pastoritul. Dupa 1990, justificarea  noilor reforme a fost adesea mai mult etica decat economica.

Obiectivul a fost returnarea bunurilor vechilor proprietari, mai exact descendentilor lor, multi dintre ei locuind deja în orase. Se intrevede uneori, chiar o scadere treptata a pastoritului ca mijloc de subzistenta economica.

Notam, cum scrie şi Davidescu (2010),  că „ din 1990  efectivele de animale şi producţiile  animaliere au înregistrat un declin permanent …marcata clar de desfiintarea celor 196 de complexe intercooperatiste  de creştere industriala a porcilor, taurinelor, păsărilor, am spune noi si ovinelor.”

  In faţa acestui pericol, a aparut necesitatea de găsi căi de integrare a păstoritului în agricultura ştiintifică, si intensiva. 

Comunitatea Agricola Europeana s-a sesizat deja si acordă actualmente o atenţie, chiar un suport material şi păstoritului extensiv.

Se vizeaza trecerea deciziilor în acest domeniu pe o baza stiintifice si adaptarea lui la competiţia socio-economică actuală.

Structura patrimoniului natural,a diversitatii peisajului si vegetatiei, piata de desfacere impun deja cautarea unor tehnologi moderne de pastorit intensiv, unei severe integrari verticale si orizontale. 

5.PĂSTORITUL – component al patrimoniului cultural

Pastoritul, o veche ocupatie traditionala romaneasca, este efectul structurei geografico-ecologico- vegetale a teritoriului romanesc, al existentei pajistilor naturale, dar si al traditiilor,al conditiilor istorice de viata ale oamenilor.

Sistemele de paststorit locale, traditionale au fost mult timp un mestesug, o „arta”si în mica masura subiecte de studii si recomandari stiintifice. Unele detalii practice erau cunoscute numai de pastori. Momentul economico-social actual impune o reconsiderare a problemei.

Reamintim totusi (Drăgănescu, 2001) ca în uni anii grei (1980) singurii milionari cunoscuti pe plan national erau mocani.

Secretul lor economic era transhumanţa şi folosirea resurselor marginale (pastoritul alpin vara, pastoritul „la drum” toamna si primavara, pastoritul terenurilor agricole sau marginale – iarna). 

Se pare ca în faţa dezvoltării agro-economice a secolului 2000, pastoritul, în mod deosebit transhumanta, este în declin. O serie de factori acţioneaza împotriva ei.

Pastorii au o viaţă dificilă şi au de infruntat antipatia agricultorilor cauzată şi de trecerea turmelor pe drumurile agricole.

Sunt însa şi argumente în favoarea păstoritului: este un sistem adaptat naturii, integrat atât în sistemele semi-natural cât si naturale ecologice agricole  si chiar conservarea terenurilor alpine si subalpine ar fi dificila în absenta pstoritului.

Pastoritul, chiar numai al oilor, produce bunuri de calitate cerute pe piaţă.

 Terenul muntos al României, istoria şi cultura ei impun şi recomandă mentinerea pastoritului, care de fapt se face deocamdată prin acţiunea spontană a oamenilor.

Comisia Europeană pentru Agricultura cauta prin subcomisiile sale, a caror activitate si recomandari ar fi util a fi cunoscute si la noi,încurajarea, sprijinirea şi dezvoltarea păstoritului. 

Se impune în primul rând a se organiza asociatii ale crescatorilor de oi,economic puternic integrate vertical.

Un suport statal organizatoric, tehnic, finaciar şi moral este necesar cel putin pentru început.

În al doilea rând, trebuie asigurate conditii de viata mai bune ciobanilor si, în al treilea rând, evitarea conflictelor pastoritului cu agriultorii.

Pastoritul a fostşi rămâne un componet al patrimoniului cultural românesc şi el trebuie considerat ca atare. 

Pentru a avea o ţară puternică, fiecare petec de pământ trebuie sa fie acoperit cu o activitate economică prin care să nu fie distruse  în nici un fel mediul înconjurător, apele, flora, fauna şi nici tradiţia străbună.

Evident, pajiştile naturale din zonele montane reprezinta o bogaţie  importantă, care se poate valorifica şi conserva în folosul ţării noastre, prin creşterea oilor.

Sursa:

Prof.Dr. USAMV Bucuresti C. Draganescu, membru ASAS

––––––––––––––––––––––––

Documentare Suplimentara

1. Draganescu , C. Gwyn Jones 2001(Canada}

C. Drăgănescu – PASTORITUL  SI  ISTORIA ROMANILOR.

 1. AROMANII VECTOR AL UNEI VECHI CULTURI PASTORALE.. Revista de Zootehnie  Nr. 4/Dec..2005

C,Draganescu . PASTORALISM AND THE ROMANIANS HISTORY 2. PEOPLE, LANGUAGES, GENES AND THE LOCAL SHEEP BREEDS, IN NORTH-EASTERN BLACK SEA STEPPE  Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development Vol. 13 Issue 1, 2013)    C.Dr?g?nescu P?storitul ?i istoria românilor: 2. rasele de oi din stepa nord-est pontic?. Revista de Zootehnie III. ¤ :28-33

(C.Draganescu -PSTORALISM AND THE ROMANIAN HISTORY. 3. SHEEP BREEDS PEOPLE, LANGUAGES, GENES IN NORTHERN CARPATHIANS Scientific Papers Series D Animal ScienceVol L.VI ISSN 2285-5750, ISSN CDROM

2285-5769; ISSN-L 2285-5750)),

    C. Dăgănescu.- Păstoritul şi istoria românilor: III. Viaţa pastorală în Balcani şi în Europa de sud-est – trecut, present,viitor. Revista de Zootehnie IV.3

C. Drăgănescu  2007 On the pastoral life în Balkans and South Eastern Europe Past, present, future Third Joint Meeting of Universities and Research Institutions for Animal Science Of Balkan Countries February 10-12 2007 Thessaloniki-Greece

Show original message

 

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/10/04/ziua-de-4-octombrie-in-istoria-romanilor/