5 februarie 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria

 

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare  până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace  acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria. 

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

 

 

 

 

 

 

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană,  lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon. 

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind  cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de  621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai  industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.  

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume. 

 Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel  individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării  politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei.   Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată. 

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum  a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și   Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce  Tratatul de la St. Germain din 1919  pecetluise sfârșitul  Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic  Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei. 

  Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea  Ungariei la Mohács  și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.  

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul  a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care  au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.  

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi  reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon, au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial  și Ungaria.

 

 

Surse:

http://istoria.md/articol/720/5_februarie,_istoricul_zilei

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918-memorandumul-partidului-national-roman-din-transilvania-1892-i/

https://ro.wikipedia.org/wiki/Austro-Ungaria

Publicitate

MINORITATILE NATIONALE DIN ROMANIA AU PE LANGA DREPTURI SI OBLIGATII…

Drepturile şi obligaţile minorităţilor în România

 

Ca patriot pot să fiu acuzat de cei ce atacă naţionalismul, că urăsc minorităţile etnice. E foarte uşor să spună cineva “voi naţionaliştii îi urâţi pe unguri, ţigani, etc”,  fără a sta să analizeze câtuşi de puţin situaţia.

Există minorităţi istorice pe teritoriul României care în prezent se bucură de acealeaşi drepturi ca şi noi românii. Nimeni nu are nimic împotrivă ca alte etnii să se bucure de egalitate în faţa legii şi de şanse egale şi nu există nici un motiv de ce naţionaliştii să fie deranjaţi de acest lucru.

Pe deasupra minorităţile naţionale se bucură de drepturi în România mai bine ca oriunde în lume. Cred că suntem ţara care oferă cele mai multe drepturi acestora.

Unde intervine însă problema? În primul rând trebuie să menţionez că toată lumea doreşte doar drepturi, fără a se gândi că drepturile nu pot exista fără obligaţii. Cine vrea să se bucure de drepturi ,trebuie să îşi îndeplinească şi obligaţile.

Acest lucru e valabil atât pentru indivizi cât şi pentru grupuri. Aşa că dacă un grup minoritar nu înţelege acest lucru simplu, atunci se ajunge la neînţelegeri şi conflicte.

Poate că e exagerat dacă o altă etnie în afară de cea română reprezinta cel puţin 20% din populaţia unei localităţi,  să se facă administraţia şi în limba minorităţii respective şi să se afişeze plăcuţe bilingve. Dar nici asta nu îi deranjează pe români.

 Situaţia devine urâtă atunci când unii membrii ai anumitor grupuri etnice nu îşi îndeplinesc obligaţile.

Dar care sunt obligaţile ce le au minorităţile?

 În primul rând loialitate faţă de statul român care le oferă drepturi. Iar cum România e a românilor, oricine are datoria să-i respecte pe români şi valorile lor. În momentul când unii minoritari nu îşi exercită obligaţile e normal ca românii şi în primul rând naţionaliştii să ia atitudine.

 E normal să fim acuzaţi de xenofobie dacă ne opunem separatismului maghiar?

Nu toţi ungurii vor să dezbine România aşa ca e penibil să fim acuzaţi că am fi şovini. Nu am de ce să îi urăsc nici pe cei care doresc asta. Dar în schimb am dreptul şi datoria să apăr integritatea teritorială a României, că pentru asta s-au sacrificat strămoşii noştrii.

Un alt lucru ce mulţi români găsesc enervant când vine vorba de minorităţi, e faptul că acestora li se acordă uneori privilegii, denumite corect politic „discriminare pozitivă”.

Se aplică mai ales în cazul etniei ţigăneşti: târguri de muncă speciale pentru ţigani, ajutoare sociale, locuri speciale în licee şi facultăţi, locuinţe acordate pe gratis, etc. În momentul acela ca român e normal să mă simt discriminat şi să trag un semnal de alarmă. Înţeleg că e normal ca minorităţile să aibe drepturi egale cu noi, însă când deja au mai multe, atunci e exagerat.

Cred că doar un multiculturalist spălat pe creier de atâta corectitudine politică , ar putea să ma contrazică. Dacă lucrurile vor continua aşa, vom ajunge la o dictatură a minorităţilor în dauna majoritaţii româneşti.

Aşadar, nu are nimeni nimic cu un ungur care respectă România şi poporul român sau cu un ţigan care e civilizat şi munceşte, tot respectul pentru astfel de oameni. Însă e normal ca românii să fie deranjaţi de un ungur care doreşte anexarea Ardealului de catre Ungaria sau de un ţigan care fură şi caută scandal. Însă aceste lucruri nu au legătură cu etnia.

 Suntem în egală măsură deranjaţi de un român care insultă România sau care e hoţ, de fapt e chiar mai grav când individul e român.

Numai nişte antiromâni obsedaţi de corectitudine politică şi multiculturalism pot să ne acuze că ne legăm de originea etnică a cuiva. Mai ales ca naţionalişti avem datoria sa-i respectăm pe alţii pentru că asta cerem şi noi: respect pentru neamul nostru. Însă respectul şi toleranţa sunt posibile doar atunci când există respect şi toleranţă reciprocă. Nu poate nimeni obliga un om să-l respecte pe unul care îl insultă.

Apropo, de ce nu are nimeni vreo problemă cu reprezentanţi ai unor minorităţi precum: saşii, sârbii, croaţii, cehii, ucrainienii sau slovacii?

 Pentru că sunt  prea puţini să facă probleme? În nici un caz.

 Saşii când erau mai mulţi erau consideraţi în general oameni muncitori şi se bucurau de respectul românilor.

În concluzie: cât timp un om, indiferent de etnie,  dă dovadă de respect, va primi acelaşi lucru înapoi, dar cât timp nu îi respectă pe alţii să nu se aştepte că cineva are obligaţia sa-l respecte.

 

Autor: Gheorghe Haiduc-ND Cluj

3 Iulie 2011

Fenomenul ”votului etnic”in R.Moldova

Din momentul în care a fost clar că referendumul constituţional din 5 septembrie curent nu va fi validat, expresia de «vot etnic» a reapărut în spaţiul mediatic. Deşi Iurie Cecan, Secretarul CEC, ne-a declarat că nu crede în existenţa unui astfel de fenomen în R. Moldova, unii analişti nu pun la îndoială existenţa votului etnic şi cred că acesta nu e o problemă, ci doar o realitate.

Politologul Oazu Nantoi, expert al Institutului de Politici Publice (IPP), spune că existenţa aşa-numitului «vot etnic» se observă foarte uşor în Barometrele de Opinie Publică realizate de IPP, care reflectă «preferinţele etno-politice ale concetăţenilor noştri». «Chiar şi acelaşi decret al lui Ghimpu privind decretarea zilei de 28 iunie 1940 Zi a ocupaţiei sovietice. Printre moldoveni/români, 42 la sută consideră că aceasta a fost ocuparea unei părţi a teritoriului României, pe când, la celelalte etnii, acest răspuns variază de la 5 la 7 la sută», ne dă un exemplu politologul.

Nantoi mai spune că şi referendumul constituţional din 5 aprilie curent confirmă existenţa votului etnic, din moment ce prezenţa la urne în regiuni precum UTA Găgăuzia, r. Taraclia şi mun. Bălţi a fost una mică. «Acest lucru demonstrează faptul că un segment substanţial al societăţii noastre este receptiv la sperietorile standarde aplicate de PCRM — unirea cu România, aderarea la NATO etc.», explică Oazu Nantoi.

Deşi expertul IPP nu consideră votul etnic «un lucru tragic», el totuşi crede că acesta constituie o problemă care rămâne nesoluţionată, deoarece nu se reuşeşte consolidarea cetăţenilor în unele probleme supra-naţionale, din moment ce partidele politice înseşi exploatează acest fenomen.

Vot semireflector

Analiza rezultatelor votării la ultimile două scrutine parlamentare confirmă, în principiu, existenţa votului etnic. Se observă clar că, cu cât procentul minorităţilor naţionale este mai mare într-un anumit raion, cu atât este mai mare decalajul dintre numărul de voturi obţinute de partidele de stânga (PCRM), centru-stânga (PD, PSD, UCM) şi cele de centru-dreapta (PLDM), dreapta (PL). Spre exemplu, în r.Ialoveni, unde, potrivit Recensământului polulaţiei din 2004, minorităţile naţionale (ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari) constituie 3,3%, la scrutinul din aprilie 2009, PCRM a obţinut circa 15 000 de voturi, în timp ce, următoarele două formaţiuni clasate, PL şi PLDM, au obţinut circa 9 000 şi, respectiv, circa 8 000 de voturi. Dar, deja la scrutinul din 29 iulie acelaşi an, PCRM a pierdut teren, din moment ce a acumulat doar cu 105 voturi mai mult decât PLDM (PCRM — 11 591, PLDM — 11 486). Totodată, pe locul trei s-a situat PL, care a acumulat 10 731 de voturi.

Dar, situaţia se schimbă radical, dacă analizăm situaţia raioanelor în care procentul minorităţilor etnice este mai mare. În r. Ocniţa, spre exemplu, unde, potrivit aceleiaşi surse, minorităţile etnice reprezintă aproape 36% din numărul populaţiei, comuniştii au obţinut, la parlamentarele din aprilie 2009, practic de opt ori mai multe voturi (17 061) decât următorii clasaţi — pldm-iştii (2 200).

De menţionat că, dacă în majoritatea raioanelor locurile doi şi trei au fost împărţite de PL, PLDM şi AMN, atunci în raioanele unde minorităţile etnice constituie un procent considerabil, în top nimeresc şi partide de centru-stânga. În acest caz, Ocniţa nu este o excepţie. Dacă, la scrutinul din 5 aprilie 2009, PD s-a clasat pe locul trei (1 283 voturi), atunci la cel din 29 iulie 2009 formaţiunea s-a clasat deja pe locul doi (3 728), devansând PLDM-ul (2 278 voturi).

                  O problemă?

Popularitatea partidelor de stânga, în special PCRM, şi a celor de centru-stânga se atestă şi în alte raioane în care minorităţile etnice constituie o bună parte din populaţie. Menţionăm aici mun. Bălţi (43,3% minorităţi etnice), unde PCRM a obţinut circa 30 000 de voturi la scrutinele din aprilie şi iulie 2009, iar, la ultimul, PD s-a clasat pe locul doi (8 875 voturi). La aceeaşi categorie poate fi menţionat şi r. Basarabeasca (28,6% minorităţi etnice), unde, la alegerile din aprilie 2009, UCM s-a clasat pe locul doi, iar la cele din iulie 2009, PD s-a situat pe locul trei. Situaţii asemănătoare s-au înregistrat şi în raioanele Briceni (28,4% minorităţi etnice), Glodeni (22,5% minorităţi etnice), Donduşeni (18,7% minorităţi etnice), Făleşti (15,3% minorităţi etnice), unde pe locul doi sau trei s-au clasat PD, PSD, UCM. Fruntaş, ca şi în toate raioanele R. Moldova, a fost PCRM.

Analistul politic Igor Boţan, director executiv al Asociaţiei pentru Democraţie Participativă (ADEPT), nici măcar nu pune la îndoială existenţa votului etnic şi explică acest lucru prin faptul că oamenii se identifică cu anumite valori. «Cei care sunt identificaţi drept rusofoni sau rusolingvi — au simpatii pentru Rusia, cei care se identifică drept români — au simpatii pentru România, iar politicienii oferă platforme care, mai mult sau mai puţin, coincid cu aspiraţiile lor. Din această cauză oamenii votează mai degrabă după criterii etnice şi acest lucru se simte şi se vede din sondajele de opinie, or, 60% din alegătorii PCRM sunt reprezentanţi ai minorităţilor etnice», explică analistul politic.

Cu toate acestea, directorul executiv al ADEPT nu vede în acest fenomen o problemă, ci o realitate. «Dacă avem 30% din cetăţeni, care reprezintă minorităţi etnice, şi aceste minorităţi consideră că un anumit partid le apără interesele, asta e o realitate. Sigur că ar fi mai bine dacă cetăţenii ar vota după alte criterii, dar, din păcate, deocamdată asta e situaţia», a conchis Igor Boţan.

Dubăsari, o excepţie

Totuşi, priorităţile politice ale minorităţilor etnice se observă cel mai uşor în regiunile în care acestea constituie majoritatea electoratului. Astfel, în top 3 după scrutinul din aprilie 2009, în r. Taraclia, unde minorităţile etnice constituie 85% din populaţie, au intrat PCRM, UCM şi PSD. Exact aceeaşi situaţie s-a înregistrat şi în UTA Găgăuzia, unde minorităţile etnice constituie 94,2%.

Cu toate acestea, orice statistică pare să aibă şi excepţii. Cea mai relevantă în acest caz este r. Dubăsari. Cu o minoritate etnică de doar 3,4%, comuniştii şi-au surclasat candidaţii cu un scor de practic nouă ori mai mare (5 aprilie 2009: PCRM — 11 944 voturi; AMN — 868; PL — 825; 29 iulie 2009: PCRM — 10 934; PD — 1 398; PLDM — 1 377).

Deşi crede că votul etnic există în R. Moldova, politologul Cornel Ciurea, expert IDIS «Viitorul», susţine că acesta nu este atât de pronunţat precum pretinde lumea. «El (votul etnic — n.r.) nu este un vot acordat în totalitate PCRM-ului. Eu cred că votul etnic se distribuie, în mare parte, la partidele de stânga, centru-stânga, dar nu în totalitate comuniştilor. Dar, este adevărat că, preponderent, rusofonii susţin partidele de centru-stânga, nu atât pe criterii economice, cât pe criterii cât mai favorabile Rusiei. Este un vot geopolitic, mai curând, Rusia fiind privită ca elementul-cheie în jocurile regionale şi, din această cauză, rusofonii, când votează un partid de centru-stânga, au în vedere Rusia», afirmă Cornel Ciurea.

Vot fatalist

În opinia politologului Oazu Nantoi, expert IPP, primul lucru care ar duce la dispariţia votului etnic este o guvernare care nu ar vorbi de integrare europeană, ci ar implementa abordări europene. «Acesta (dispariţia votului etnic — n.r) este un proces de lungă durată, deoarece ţine de schimbarea stereotipurilor din mentalitatea populaţiei. Dar, în fond, în societate trebuie să aibă loc discuţii, ca cetăţenii să ajungă la nişte argumente raţionale în raport cu subiectele care derutează şi polarizează societatea», crede Oazu Nantoi.

La rândul său, politologul Cornel Ciurea crede că, deocamdată, nu putem scăpa de acest fenomen, pentru că în R. Moldova se duce o politică identitară şi de divizare a societăţii. «În mod normal, de votul de stânga, nu sunt de vină numai rusofonii, ci şi cei care votează cu dreapta, pentru că, susţinerea şi comportamentul unor partide politice care insistă asupra unei relaţii de rudenie cu România, determină, prin reacţie, şi acel vot pro-rusesc, şi viceversa. Dar, noi nu putem elimina discursurile pro-româneşti şi cele pro-ruseşti din zona noastră, din această cauză votul etnic este orecum o fatalitate», a conchis Cornel Ciurea.

Nicolae CUŞCHEVICI

Sursa articol:Cum votează etniile în R. Moldova?