CEANGAII ȘI FALSELE PROBLEME RIDICATE DE REVIZIONIȘTII UNGURI

“ Ne straduim sa internationalizam cauza autonomiei maghiare din Transilvania si din Secuime, problemele ceangailor si asa mai departe.”

(Laszlo Tokes, fost vicepresedinte al Parlamentului European).

O falsă problemă: “ceangăii” din Moldova.

 Între multiplele probleme apărute în existenţa românilor după revoluţia din decembrie 1989 se înscrie din nefericire şi falsa problemă a catolicilor, cu antecedente care vin din trecutul istoric, revendicarea de către unguri a romano-catolicilor moldoveni ca maghiari, sub denumirea de “ceangăi”, demonstrează fără dubiu faptul că minciuna şi falsificarea documentelor rămân şi astăzi direcţii de referinţă pentru politica externă ungară.
Cu toate că romano-catolicii din Moldova îşi afirmă din totdeauna identitatea românească, naţionalismul maghiar continuă să-i revendice.
Inovaţie lingvistică a istoriografiei maghiare termenul de “ceangăi-maghiari”, sau “maghiari-ceangăi”, (în franceza Tchangos, în ungureste csangos, în germana Tschangos, în engleza changos), este perceput ca o jignire de către populaţia romano-catolică din Moldova si a creat o falsă problemă etnică ce serveşte guvernului ungar în politica privind protecţia maghiarilor din afara hotarelor.
Bazată numai pe surse “istorice maghiare” falsa problemă a romano-catolicilor din Moldova, a devenit subiect de lucru pentru organismele europene cu atribuţii în domeniu, la iniţiativa guvernului maghiar care s-a folosit în acest sens de câteva asociaţii create artificial şi finanţate pe măsură.

Liderii acestora, un cerc limitat de persoane, care migrează de la o asociaţie la alta (Via Spei, Asociaţia Ceangăilor Maghiari din Moldova, Siret – Cleja, etc.), numărând în total câteva zeci de oameni, reprezintă fie “importuri din Ardeal”, fie persoane şcolite peste noapteîn centre universitare din Ungaria.
Lipsiţi de audienţă, dar având nevoie de o legitimare a acţiunilor întreprinse, au întocmit liste cu semnături pentru diverse ajutoare materiale, folosindu-le ulterior pentru a susţine solicitările de asistenţă educaţională şi religioasă în limba maghiară.
Necunoaşterea acestui aspect a indus astfel în eroare organismele europene cu atribuţii în domeniu care, prin rezoluţiile adoptate în anul 2001 au concluzionat în mod surprinzător, că “ceangăii” ar fi o “minoritate etnică” compactă ca areal geografic, altfel spus, închisă, izolată şi condamnată la dispariţie.

Căzute în această capcană organismele europene au acceptat aprioric „rolul salvator” al asociaţiilor pro-maghiare în privinţa aşa-zişilor “ceangăi” facilitând astfel neo-maghiarizarea catolicilor  moldoveni fapt ce ar putea conduce, în ultimă instanţă, la aberante soluţii teritoriale de tipul “pământuri ceangăieşti”. În acest fel nostalgia “Ungariei Mari” cunoaşte o interesantă metamorfoză adaptată indusiv realităţilor Europei de astăzi.

Dar cine sunt “ceangăii”?

        Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-1 pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.
Deformata idee, frecvent vehiculată şi din nefericire însuşită de unii, potrivit căreia cel puţin după nume am fi maghiari, îşi are explicaţia în politica naţionalistă maghiară, care a avut ca apogeu Apariţia în 1898 sub controlul Ministeruluide Interne de la Budapesta a “Societăţii Centrale de Maghiarizare a Numelui”.

În virtutea regulamentului acestei societăţi, şi prin intermediul preoţilor catolici maghiari, românii primeau nume ungureşti deoarece “…prin maghiarizarea numelui de familie, adică prin botez naţional cel cu nume străin este primit în Societatea maghiară”.

Fapt istoric de necontestat susţinut de un document oficial, care nu a avut niciodată un echivalent românesc, politica de maghiarizare a numelor constituie un important filon de inspiraţie şi pentru liderii politici ai Ungariei de astăzi.
Ce machiavelism mai mare poate exista dacă ieri ne goneau de pe pământul nostru, iar astăzi ne botează “ceangăi-maghiari” şi ne cheamă înapoi cu certificate de “nobleţe maghiară”!?. Este ca şi cum între victimă şi călău se creează dintr-o dată o asemenea iubire încât victima sărută mâna celui care tocmai i-a furat casa şi pământul.
Pentru că după 1990 au început să apară o serie de emisari ai Budapestei, care solicită nici mai mult nici mai puţin, ca noi, urmaşii pribegilor de ieri, să spunem că suntem maghiari. Botezându-ne “ceangăi”, adică un fel de maghiari corciţi, au devenit dintr-o dată extrem de grijulii faţă de soarta noastră şi declarându-ne o populaţie arhaică lipsită de intelectuali, transformă religia noastră într-un subiect care induce ideea că ceea ce este catolic este automat şi ungur.
De aici şi până la transformarea catolicilor într-o minoritate etnică aşa cum o face raportul finlandezei – Titty Isohookana-Asunmaa -, nu este decât un pas. Care s-a făcut trebuie să recunoaştem, şi pe fondul ignoranţei clasei noastre politice, sau cel puţin al unei părţi, la care se adaugă serioase carenţe în domeniul politicii noastre externe şi nu în ultimul rând, al administraţiilor judeţene care nu au sprijinit localităţite catolice.
Formulările din raportul menţionat sunt cel puţin surprinzătoare în condiţiile în care anterior redactării lui au existat reacţii ale unor comunităţi catolice (în localitatea Cleja din judeţul Bacău 1995 şi 1997) când populaţia a respins pe bună dreptate tentativele U.D.M.R. şi asociaţiilor maghiare de a le denatura identitatea românească.

Dezavuaţi de populaţia catolică, astăzi, cei câţiva lideri pro-maghiari s-au concentrat în 2-3 localităţi, unde îşi au domiciliul, transformând locuinţele proprii în “şcoală şi biserică”, ţinând cursuri şi oficiind serviciul religios în limba maghiară.
Absolut “originală” soluţia este de fapt ilegală, încălcând atât legislaţia privind organizarea învăţământului cât şi dreptul canonic.

Profitând de precaritatea dotării existente în unele şcoli din mediul rural, în special în domeniul calculatoarelor, aceşti lideri înghesuie în câteva spaţii improprii, copii cu vârste şi pregătiri diferite, ademenindu-i şi condiţionând serviciile oferite de învăţarea limbii maghiare. Se încalcă astfel toate normele metodologice, pedagogice şi organizatorice necesare a fi respectate pentru autorizarea unei instituţii de învăţământ, în conformitate cu legistaţia românească şi europeană.
Alături de cele câteva calcutatoare şi manuale primite de la Budapesta, deseori în zonă îşi fac apariţia şi preoţi maghiari din Transilvania şi Ungaria, care în aceleaşi spaţii oficiază serviciul religios în limba maghiară.

Potrivit dreptului canonic, preoţii străini care vin şi oficiază în aceste localităţi, încalcă autoritatea Episcopiei de laşi, în condiţiile în care nu au acceptul episcopului de Iaşi.  Aceste reglementări sunt general valabile în toată lumea catolică.
Considerăm că readucerea în discuţie a problemei şcolilor în limba maghiară în satele catolice din Moldova este lipsită de temeinicie, susţinătorii acestei idei raportându-se la un fals precedent încercând să găsească o legitimare istorică, acolo unde ea nu există.

 În mod concret este vorba de iniţiativa din anii 1950 impusă de puterea sovietică de la Moscova autorităţilor comuniste româneşti de a introduce în Moldova şcoli în limba maghiară.
În contextul istoric de atunci, motivaţiile autorităţilor comuniste faţă de înfiinţarea şcolilor în limba maghiară, au fost cât se poate de originale, în conformitate cu idealul internaţionalismului de factură sovietică. Nereuşind să-şi apropie comunităţile catolice prin instituţia ecleziastică, regimul comunist nu a ezitat să-i încadreze pe catolici într-un mod nedrept, în categoria unei minorităţi etnice făcând astfel un serviciu imens naţionalismului maghiar.
Autorităţile comuniste au ignorat însă tocmai părerea celor pentru care au înfiinţat aceste şcoli maghiare, anume romano-catolici din Moldova, care nu au ezitat să ceară în mod firesc înlocuirea acestora cu şcoli româneşti. Experimentul impus din afară care nu ţinea cont de identitatea românească a populaţiei romano-catolice din Moldova, a fost sortit eşecului.
Privind retrospectiv, această argumentaţie este evident că problema romano-catolicilor din Moldova are profunde determinări politice exterioare României, astfel încât tentativele de reactualizare generează aceleaşi reacţii şi atitudini de respingere în rândul comunităţilor catolice.

În acest context relevante pentru identitatea românească a catolicilor din Moldova sunt excelentele relaţii de convieţuire cu ortodocşii, între ei neexistând niciodată probleme interconfesionale sau conflicte.

Stau mărturie atât căsătoriile cât şi convieţuirea în aceleaşi localităţi şi, mai nou, vizita Suveranului Pontif în România la invitaţia Întâiului Stătător al Bisericii Ortodoxe Române.
Intensitatea mereu crescândă a acestor acţiuni provocatoare a solicitat din partea noastră găsirea unor instrumente prin intermediul cărora comunităţile catolice din Moldova să-şi poată afirma, pentru a nu ştiu câta oară, identitatea românească.
În condiţiile în care filo-maghiarii, aşa cum de altfel am menţionat, au înfiinţat o serie de asociaţii ce au ca fondatori aceeaşi 10-20 de oameni fără a se supune niciodată unei dezbateri publice pentru a cunoaşte susţinerea de care se bucură (sic’), în 17 martie 2001, 1000 de catolici delegaţi de 40 de comunităţi din Moldova, în şedinţă publică, au pus bazele Asociaţiei Romano-Catolicilor “Dumitru Mărtinaş”.

Adunarea Generală s-a constituit într-o mult aşteptată ocazie, în care, în mod public, participanţii şi-au afirmat încă o dată originea românească şi au protestat împotriva celor care doresc să-şi atingă scopurile lor politice pe seama romano-catolicilor.
Printr-un vot unanim Asociaţia a fost mandatată să promoveze identitatea românească a romano-catolicilor din Moldova, anulând ipostaza folosirii lor în favoarea unor interese străine.
Pentru aceasta, prima iniţiativă a Comitetului de Coordonare a constituit-o iniţierea unei corespondenţe cu Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pe adresa căreia a fost trimis un material reprezentativ privind adevărata stare de fapt.

Din păcate, nici până astăzi forul european nu a dat un răspuns demersului nostru, iar rezoluţiile adoptate ulterior nici măcar nu le-a luat în calcul.
În pofida acestei experienţe triste, membrii comunităţii noastre îşi exprimă speranţa că vocea lor va fi auzită şi ascultată de organismele europene, iar pe viitor deciziile care îi privesc vor fi adoptate cu respectarea principiilor şi normelor care guvernează comunitatea europeană.

Spunem aceasta cu referire clară la principiul Uniunii Europene “unitate în diversitate” întrucât şi noi reprezentăm o componentă românească a familiei europene, de religie romano- catolică. în ultimă instanţă, făcând parte din marea comunitate catolică europeană, ca români reprezentăm o punte peste imaginara linie culturală trasată de Samuel Huntington.

Această precizare doreşte să anuleze ideea că dincolo de hotarele actuale ale catolicismului maghiar pot exista şi chiar există catolici de altă etnie, respectiv români. “Pământeni catolici”, cum îi numea în Sfatul Ţării la 1857 Costache Negri sau “răzeşi catolici” potrivit lui Mihail Kogălniceanu, catolicii din Moldova, care s-au privit întotdeauna ca români, au devenit, mai ales în ultimii 10 ani, un subiect viu de discutat, fără voia lor.

Mai mult decât atât, peste noapte, un parlamentar maghiar ales pe listele U.D.M.R. în judeţul Bihor s-a autoproclamat în Parlamentul României, reprezentantul catolicilor din Moldova, în condiţiile în care circumscripţia sa electorală se află la peste 600 km faţă de Moldova.
Informăm că romano-catolicii din Moldova şi-au exprimat opţiunile electorale la fel ca toţi românii, astfel încât formaţiunea politică de care aparţine parlamentarul respectiv (U.D.M.R.) nu a obţinut nici un loc în legislativul României la nici una din alegerile democratice din l990 până astăzi.În concluzie:

– “Ceangăii” nu există: există doar români romano-catolici, ei nu sunt o minoritate etnică pentru că limba maternă a catolicilor moldoveni este limba română, obiceiurile, portul popular, cultura populară a acestora, sunt specifice naţiunii române.
– Catolicii din Moldova au fost şi sunt români, iar apartenenţa lor la religia romano-catolică nu dă dreptul nimănui să-i revendice.

Prezentarea lor ca maghiari are motivaţii politice străine de identitatea acestora.

– Nu se poate vorbi de o discriminare a catolicilor din Moldova de către majoritatea ortodoxă, în condiţiile în care şi unii şi alţii sunt români şi convieţuiesc în bună pace.
– Himera “Ungariei Mari” nostalgie a liderilor maghiari de astăzi este străină catolicilor din Moldova.
– Este necesară o atitudine fermă din partea statului român referitoare la amestecul străin în problema catolicilor.

Certitudini științifice

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

        Aceste teste au stabilit că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană nu mongoloidă, ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii ci că ungurii sunt descendenții populației europene ce exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare iar maghiarizarea a fost facută de elitele aflate la conducere.

        Ungurii sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

Cei interesați de conținutul acestor documente și articole pot accesa adresele de mai jos:

    1) Diversitatea cromozomială în Europa (în limba engleză) – aici
2) Genetica umană în Europa – populaţia ungurească  veche (în limba engleză) – aici
3) Istoria populaţiei africane din punct de vedere al variaţiei cromozomiale (în limba engleză) – aici
4) Ungurii nu au descendenţă asiatică (în limba engleză) – aici
5) Migraţia populaţiilor (în limba engleză) – aici
6) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
7) Polimorfismul cromozomial la populaţia ungară (în limba engleză) – aici
8) Genetica umană în India – afinităţi cu populaţia ungariei (în limba engleză) – aici
9) Genetica populaţiilor balcanice – Bulgaria (în limba engleză) – aici
10) Grupurile etnice din Transilvania (în limba engleză) – aici

Video in LIMBA ROMANA:ORIGINEA ETNICA A UNGURILOR ,SECUILOR SI CEANGAILOR pe baza testelor ADN :  AICI

  SURSA: ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Publicitate

AROMÂNIA noastră şi rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice

 

 

 

 

 

DA, AROMÂNIA!

SAU ROMÂNIA KIN-STATE AVANT LA LETTRE PENTRU ROMÂNII DIN BALCANI

 

Privit din perspectiva realităților și dreptului internațional de astăzi în domeniul minorităților, Decretul imperial din 9 mai 1905 emis de sultanul Abdul Hamid poate părea un adevărat document de respirație europeană în materie de drepturi ale omului, consonant cu unul dintre conceptele de bază ale Europei moderne, cel care stabilește natura intrinsecă, scopul legitim, domeniul de asistență complementară și subsidiară, precum și mijloacele adecvate rezervate raporturilor unui stat înrudit cu minoritățile sale extrateritoriale.

Abordarea Decretului din 9 mai 1905 din perspectiva realităților etnolingvistice, culturale și juridice de astăzi se impune.

Contextul istoric și efortul României în favoarea conaționalilor săi din Balcani

Românii balcanici au fost ultima națiune, a 17-cea, din Imperiul Otoman căreia i s-au recunoscut drepturile naționale. Fără intervenția energică a României, sultanul nu ar fi emis Decretul.

Semnarea lui a reprezentat un mare succes diplomatic al României în favoarea minorităților sale înrudite meglenoromână și aromână, care obțineau dreptul la autoconducere locală, serviciu religios și școală în limba maternă.

Decretul nu a apărut pe loc gol și nu a fost o inițiativă otomană.

Demersurile românești pentru obținerea Decretului au durat mai bine de patru ani și s-au datorat în special lui Alexandru Emanoil Lahovary[1], și colaboratorului său Gheorghe Derussi[2].

Prin acest decret românilor balcanici li s-a recunoscut oficial un statut distinct față de grecii, arabii, georgienii, turcii, albanezii și slavii ortodocși din vechiul ”Rûm milleti”, nu și față de românii ortodocși care nu făceau parte din imperiu.

Decretul avea, între altele, menirea de a pune capăt nelegiuirilor, violențelor, jafurilor, terorii și sutelor de asasinate împotriva românilor balcanici dezlănțuite sălbatic de bandele de antarți organizate și finanțate de guvernul de la Atena și binecuvântate de ierarhia și clerul grecesc.

Patriarhia de Constantinopol a protestat vehement, iar guvernul de la Atena a rupt relațiile diplomatice cu România[3].

România, Kin-state avant la lettre

Acest document, emis la cererea expresă și sub presiunea firească a Statului Român și avându-i drept beneficiari pe românii din cuprinsul Imperiului Otoman, a consacrat România, avant la lettre, în mod implicit, drept Stat înrudit[4], termen adoptat astăzi de către Comisia de la Veneția[5] și Consiliul Europei, iar pe meglenoromâni și aromâni drept minorități înrudite[6].

Conceptul de Stat înrudit nu se suprapune întocmai cu cel istorică de Patrie-mamă, fiind unul mai generos și mai cuprinzător. El definește raporturile unui Stat național cu diversele sale minorități etnice sau lingvistice înrudite din alte state.

Decretul sultanului Abdul Hamid recunoștea România, cu un secol înaintea definirii conceputului despre care vorbim, drept Stat înrudit cu cele două minorități, meglenoromână și aromână, Imperiului Otoman fiindu-i respectat statutul de Stat de reședință[7] loial cu propriii cetățeni care au afinități culturale și lingvistice, deci înrudiți cu un alt stat, în cazul de față cu România.

Nici conceputul de cetățenie nu coincide neapărat cu cel de naționalitate.

Ne putem permite un antisofism: Nu toți grecii sunt greci și nu sunt greci toți grecii.

Unii sunt români, așa cum vedem. Mergând mai departe și concretizând conceptul european al unității în diversitate, ne putem permite și alte aserțiuni bazate pe o logică intrinsecă a realităților noastre etnolingvistice: nu toți românii sunt dacoromâni, dar toți dacoromânii sunt români. 

După cum nu toți românii sunt aromâni sau meglenoromâni, dar toți aromânii și meglenoromânii sunt români.

Sau: nu toți aromânii sunt fărșeroți, dar toți fărșeroții sunt aromâni. Raportul dintre general și particular vizează o singură realitate generală și mai multe realități particulare sau locale, uneori suficient de diferențiate, dar nu într-atât încât să se excludă reciproc și să anuleze unitatea lor organică.

De ce Armânia?

Afirmația din titlul acestei comunicări nu trebuie să mire pe nimeni. Forma corectă, veche și firească a denumirii României în dialectul istoric aromân este Aromânia sau Armânia, iar în subdialectul fărșerot –Rrămănia.

Tot așa cum în dialectul meglenoromân denumirea corectă a României este Rumǫ́nia, iar în cel istroromân – Rumâria.

Aceste forme dialectale se explică prin particularitățile fonetice și morfologice ale dialectelor noastre. Aromânii ne-au spus nouă, dacoromânilor, așa cum și-a spus și lor, Armâni, iar României – Armânia, cu A protetic, așa cum le spun, bunăoară, și rușilor Aruși[8], iar Rusiei – Arusia.

Denumirea de Armânia este fixată în folclorul aromân și apare, adesea, în scrierile în dialect. Este firesc ca termenul corect de Aromânia să fie utilizat atunci când se scrie și se vorbește în dialectul istoric aromân.

Un exemplu: denumirea postului Radio România Internațional, care emite în 12 limbi și dialecte, inclusiv în cel aromân[9], ar trebui redată corect în acest dialect: Radio Armânia Internațional.

Oricine evită denumirea Armânia sfidează regulile și particularitățile dialectului aromân și subminează unitatea etnolingvistică românească.

Manipularea etnoculturală sau etnolingvistică este precedată de manipularea prin limbaj. Cuvintele pot nu doar exprima, ci și crea sau deforma realități. Pentru a sublinia statutul și rolul României de stat înrudit cu minoritățile aromâne din statele balcanice este corect și necesar să folosim, în dialectul aromân, termenul firesc și încetățenit de Armânia.

Dihotomia terminologică artificială Român-Aromân trebuie depășită.

Și noi suntem aromâni!

Înrudirea României cu minoritățile sale balcanice și invers este o relație de perfectă reciprocitate. Exclamația arhimandritului Averchie Vlahul ”Și eu hiu armân!”, din 1862, a devenit celebră.

Ea certifică adevărul despre unitatea etnică a tuturor românilor.

Spunând  ”Și eu hiu armân!”, Averchie se autoidentifica drept român, sau, dacă inversăm perspectiva, ne identifica pe noi ca aromâni, certificând astfel o sinonimie etnică.

Prin exclamația sa, Averchie se dovedea a fi un bun european înaintea Europei, dezvăluindu-ne în zorii modernității, conceptele actuale de Stat înrudit și minoritate înrudită, punând semnul echivalenței etnice între aromâni și dacoromâni, într-un îndemn la solidaritate frățească[10].

Înrudirea este posibilă doar în cadrul aceleiași familii, între subiecți care sunt purtători ai ”aceluiași ADN lingvistic și etnic”.

Ideea de unitate istorică românească nu suprimă particularitățile regionale și istorice ale dacoromânilor, meglenoromânilor sau aromânilor, presupunându-le implicit.

Dialectele noastre istorice sunt complementare, nu opozabile, convergente, nu divergente. Vorbind despre identități acceptăm că acestea sunt complexe, multiple, organizate multietajat, cu grade mai mari sau mai mici de suprapunere.

Indiscutabil, dacoromânii, meglenoromânii, aromânii și istroromânii au etnogeneză și glotogeneză comune. Pentru aceste motive grupurile dialectale gemene ale meglenoromânilor și aromânilor stabiliți în România ca stat înrudit nu pot fi minorități naționale.

Cu toate că statutul de grupuri dialectale distincte li se recunoaște și li se respectă.

Bogăția terminologică nu anulează înrudirea etnică: Român-Aromân-Vlah-Ullah

În dialectul aromân există, pe lângă endonimul Aromân atribuit dacoromânilor, dar și meglenoromânilor, și un exonim însușit de unele graiuri aromâne (nu de toate), anume cel de Vlah, în forma sa diminutivală, de gingașă dezmierdare – Vlahut, adică Românaș[11]. Exonimul Vlahut confirmă legătura organică a dacoromânilor cu meglenoromânii și aromânii, numiți ”Ullah milleti” (Valahi) de către sultanul Abdul Hamid.

Să reținem că românii din actuala Republică Macedonia, ca etnie cofondatoare a statului, sunt numiți Valahi, nu Aromâni[12].

Abordarea polemică a aspectelor terminologice, care să opună termenii de Ullah și Român, este sterilă, de uzură. Referindu-se laUllah milleti sultanul Abdul Hamid i-a avut în vedere pe români.

Cadrul legislativ românesc actual în materie de asistență acordată românilor de peste hotare anulează orice opoziție terminologică, consfințind sinonimia semantică și juridică a exonimului Valah cu endonimul Român[13].

Ullah milleti

Decretul din 9 mai 1905 a fost redactat în turcă, iar diversele lui traduceri în franceză, română și alte limbi sau dialecte generează adesea confuzii semantice și chiar oferă prilejuri de manipulare, în funcție de nuanțele care i se atribuie noțiunii de Ullah milleti.

Încercările de a contextualiza în actualitate textul Decretului și de a-i atribui subtexte improprii ca pretexte pentru contestarea înrudirii evidente a minorităților meglenoromână și aromână cu Statul Român sunt susceptibile de manipulare etnopolitică și etnolingvistică urmărind subminarea legăturii de unitate în diversitate dintre cele patru ramuri ale latinității noastre orientale, adică ale românității.

Conceptul coranic de Millet

Cuvânt de origine arabă, Millet[14] înseamnă confesiune, dobândind în timp și sensurile de grup, popor, națiune sau, mai ales, totalitate de persoane care au trăsături comune. 

Ullah milleti poate fi tradus ca Vlăhimea (exonim) sau Românimea (endonim), vizând o comunitate etnoculturală și lingvistică distinctă de greci, precum și instituții social-politice care să-i asigure autonomia culturală, bisericească și administrativ-locală în raport cu Rûm milleti, comunitatea ortodoxă sub hegemonie greacă.

Conceptul otoman, de sorginte coranică, Rûm milleti, a fost și este opus conceptului creștin ortodox al etnicității ca dat natural și expresie a voinței divine, care trebuie respectată.

El s-a aplicat inițial[15] unui număr de 5 comunități confesionale[16].

În ajunul Primului Război Mondial s-a ajuns, prin separare, la 17.

Cele 5 milleturi inițiale au fost: 1. Musulman[17], 2. Ortodox[18], 3. Armean[19], 4. Iudeu[20], 5. Catolic[21].

Aculturația și asimilarea negrecilor din Rûm milleti au fost ample și dureroase.

Confrații noștri aromâni și meglenoromâni ajunși în siajul etniei grecești au fost victime ale acestui model de agregare pe criteriul confesional, în care confesiunea era primară, devenind asupritoare și dizolvantă etnic, iar etnicitatea, limbile vernaculare și culturile proprii ale auxiliarilor secundare și, deci, suprimabile prin elenizare.

De la 5 milleturi s-a ajuns, timp de aproape cinci secole, la 17 prin emanciparea popoarelor supuse turcizării, armenizării și grecizării, dintre care ultimii au fost românii[22].

Otomanii au recunoscut noi milleturi doar sub presiune străină, exercitată de puteri protectoare.

În cazul românilor balcanici puterea protectoare a fost statul înrudit România, care susținuse deschiderea unui număr important de școli și biserici naționale în Imperiu.

În 1918, de exemplu, funcționau 113 școli elementare, 4 școli secundare și 47 de biserici naționale pentru aromâni și meglenoromâni.

Scopul legitim al României ca stat înrudit

România a fost și este străină de orice scop politic egoist în raport cu minoritățile sale înrudite. Interesul său firesc s-a limitat în trecut, ca și în prezent, la cadrul identitar, adică lingvistic și cultural.

În 1860, Costache Negri, reprezentant oficial al Principatelor Unite la Constantinopol, i-a înaintat sultanului un Memoriu, prin care cerea recunoașterea drepturilor și îmbunătățirea situației românilor balcanici.

Acest demers legitim era cât se poate de clar:

”Românii din Grecia nu sunt greci, sunt români (…), nu vrem să-i unim cu noi, căci suntem depărtați de dânșii (…), nu vrem să-i ajutăm să se revolte.

Ceea ce vrem este ca ei să aibă conștiința naționalității lor, să-și păstreze limba și datinile”[23].

Din perspectivă modernă, statele înrudite au obligația de a respecta:

a) suveranitatea teritorială a statului de reședință al minorității/minorităților sale înrudite,

b) regula pacta sunt servanda,

c) respectarea drepturilor și libertăților fundamentale. Susținerea culturală acordată de România consângenilor[24] săi balcanici s-a făcut întotdeauna în deplin respect față de integritatea teritorială și suveranitatea statelor balcanice de reședință[25].

Promovarea dialectelor gemene aromân și meglenoromân

Adversarii noștri reproșează adesea României că le-ar fi impus românilor din Balcani dialectul dacoromân în detrimentul celui aromân sau meglenoromân.

Nimic mai fals! Publicarea de Abecedare[26] și Gramatici dialectale aromâne sau a altor manuale în dialect demonstrează că Statul Român a susținut și promovat dialectul aromân.

În ultimele două secole, peste 90% din toate tipăriturile în dialectul istoric aromân au văzut lumina în România.

Niciunul dintre statele balcanice în care aromânii sunt autohtoni nu poate prezenta, în susținerea sa, un argument similar.

De altfel, conștiința națională a aromânilor a supraviețuit până astăzi cel mai bine acolo unde statul înrudit România a creat și întreținut școli și biserici[27].

În bisericile românești din Balcani predica, mărturisirea și cateheza s-au făcut exclusiv în cele două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, iar serviciul religios, în partea solemnă a acestuia, a fost oficiat în parte în dialectul dacoromân înrudit, și parțial în dialectul aromân.

Transpunerea integrală sau parțială și tipărirea la București a unor cărți bisericești de cult[28] în dialectul aromân sunt o dovadă elocventă în acest sens.

Diglosia dialectală, impusă de rațiuni practice, a fost valabilă și în cazul școlilor naționale aromâne, în care, pe lângă dialectul înrudit dacoromân, predarea s-a făcut și în dialectul aromân, mai ales în treapta elementară.

Diglosia și triglosia dialectală la greci

Diglosia dialectală dacoromână-aromână în cadrul diasistemului lingvistic românesc comun nu a constituit o excepție în epocă.

Bunăoară, în școlile grecești s-a practicat diglosia, limba de predare nefiind vernculara Demotica[29],  ci Katarevusa, o  limbă clasică, pură, un dialect livresc nevorbit de nimeni, folosit doar în literatură și impus instituțional[30] în justiție și educație.

Diferențele dintre Demotica și Katarevusa sunt mai mari decât cele dintre dialectele istorice gemene dacoromân și aromân.

În plus, niciunul dintre dialectele istorice ale diasistemului grecesc nu au fost admise vreodată în învățământ: țakoniana[31], separată din trunchiul comun acum 2400 de ani, care stă să dispară astăzi în Grecia, ca și limbile pontiacă[32] și capadociană[33], puternic diferențiate.

Vom reține și cazul triglosiei din Biserica Greacă, a cărei limbă liturgică nu este nici Demotica vernaculară, nici Katarevusa livrească, ci vechea limbă elenistică Koiné[34] a Noului Testament și a epocii apostolice, o limbă comună de acum două mii de ani.

 

De la Decretul lui Abdul Hamid la Recomandarea 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei

 

Să facem un arc peste timp. La 24 iunie 1997 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea 1333 (1997) cu privire la limba și cultura aromână.

Acest document internațional, comparabil ca importanță cu Decretul imperial din 9 mai 1905, a constituit o încercare de intervenție internațională în favoarea minorității aromâne puternic amenințate cu dispariția.

El a fost susținut în unanimitate de delegația României (și de cea a statului înrudit Republica Moldova) la APCE și respins, tot în unanimitate, de către delegațiile Greciei și Ciprului, care au protestat (!) și au refuzat să participe la dezbateri.

Am fost unul dintre cei care au votat această Recomandare, iar ulterior și singurul membru al APCE care a interpelat Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei asupra modului în care este aplicată Recomandarea de către cele patru state balcanice în care aromânii sunt autohtoni[35], mai ales în Grecia, care nu s-a aliniat Convenției-cadru privind protecția minorităților naționale[36]și nici Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare[37].

Atât în 1997, cât și ulterior, guvernul Greciei a prezentat puncte de vedere oficiale pe marginea Recomandării 1333, prin care susținea că:

a) aromânii ”nu doresc să fie tratați ca o minoritate națională non-greacă”;  

b) ”autoritățile grecești consideră că nu este nici urgentă, nici necesară definirea la nivel de stat a originii etnice a Aromânofonilor din Grecia”;

c) aromânii sunt ”Greci participanți la un larg fenomen cultural, ca ultimii martori ai dominației lingvistice a Latinei vulgare în regiunile de mare importanță militară pentru Imperiul bizantin din care aceste regiuni au făcut altădată parte”;

d) aromânii ”sunt integrați armonios în societatea greacă, ai cărei parte inseparabilă se consideră”; e) ”cetățenii greci practicanți ai idiomurilor aromâne sunt membri ai Bisericii ortodoxe a Greciei”, ”care este autonomă și asupra căreia Statul nu are vreun drept sub niciun aspect și aceasta nu poate face obiectul vreunui fel de recomandare din partea Statului grec” privind limba de cult[38].

Poziția oficialilor greci a fost prezentată în bloc cu cea a unei așa-zise Uniuni panelene a societăților culturale valahe[39], care  reia și desfășoară aceleași idei[40].

 

Aromânii și Patriarhia de Constantinopol astăzi

 

O părere generalizată, dar eronată, printre concetățenii noștri, dar și printre străini, este că Biserica Ortodoxă Greacă ar avea jurisdicție canonică peste creștinii ortodocși din întreaga Republică a Greciei. Nimic mai fals.

Sub aspectul jurisdicției canonice bisericești avem în Grecia de astăzi exact aceeași situație pe care o aveam în 1905. Regiunile din nordul Greciei de astăzi, așa-zisele ”teritorii noi”, insula Creta și insulele din arhipelagul Dodecanez, dobândite de Grecia în secolul XX[41], se află și astăzi sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol.

Este vorba, în principal, tocmai despre teritoriile în care locuiește cea mai mare parte a aromânilor și meglenoromânilor.

Efortul românesc considerabil de susținere a consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia trebuie dirijat către un dialog constructiv și rezonabil cu Patriarhia de Constantinopol, având ca obiectiv decizia oficială și binecuvântarea părintească a acesteia ca în bisericile aromânilor și meglenoromânilor din Grecia să se poată oficia serviciile divine în cele două dialecte materne ale credincioșilor.

Rațiuni de ordin pastoral-misionar justifică o asemenea abordare, într-un perfect acord cu dreptul canonic ortodox.

Exprim convingerea că Biserica Ortodoxă Română, care, în secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, a făcut eforturi susținute pentru transpunerea în dialectul aromân și tipărirea la București a edițiilor sinodale ale Evangheliilor și ale mai multor cărți de cult, va avea deschiderea necesară și îi va acorda Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol tot sprijinul pentru ca cele două dialecte istorice ale noastre să poată răsuna din nou în bisericile aromânilor și meglenoromânilor.

Am aici în vedere nu doar tipărirea unor ediții sinodale ale cărților de cult, dar și pregătirea de preoți, prin acordarea de burse la seminarele și facultățile de teologie.

Desigur, mergând pe linia precedentelor istorice, i-am am putea înainta Patriarhiei de Constantinopol și propunerea înființării unui Vicariat Ortodox al Aromânilor și Meglenoromânilor din regiunile grecești Epir, Pind, Thesalia, Macedonia și Tracia subordonat direct Patriarhului Ecumenic.

Mă gândesc aici la tentativele de acum mai bine de o sută de ani de înființare a unui episcopat aromân[42] în Imperiul Otoman, sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol, așa cum, de principiu, erau de acord autoritățile otomane ale timpului, dar și la exemplul pozitiv, pe care îl avem în România, unde funcționează, în cadrul Patriarhiei Române, pentru necesitățile minorității ucrainene, un Vicariat Ortodox Ucrainean cu sediul la Sighetul Marmației[43], organizat extrateritorial și autonom și dependent direct de Patriarhul României.

În lumea ortodoxă Vicariatele nu sunt conduse de episcopi, ci de protopopi cu rang de Vicari administrativi, deci interesele jurisdicționale ale Bisericilor Autocefale nu sunt în niciun fel afectate.

Nu ar trebui să se vadă lezate nici sensibilitățile naționale ale majorităților ortodoxe alogene.

Acum câțiva ani Patriarhia Română a admis crearea, în cadrul Episcopiei Dacia Felix din Serbia, a unui Vicariat administrativ al Daciei Ripensis, ca răspuns practic la nevoile reale ale românilor din Valea Timocului. Soluția Vicariatelor este una bună și la îndemână. Avem noi însă, ca Biserică națională autocefală și mamă spirituală a poporului român, curajul să ridicăm această chestiune acum?

Și are oare Patriarhia de Constantinopol maturitatea, deschiderea și bunăvoința necesare, într-o epocă prin definiție a drepturilor omului, pentru satisfacerea unei asemenea cereri îndreptățite național și canonic?

O doză de optimism ne-o dă un precedent pozitiv creat de Patriarhia de Constantinopol, care, în anul 2002, i-a oferit Patriarhiei Române în folosință o biserică[44] pentru Comunitatea Ortodoxă Română din Turcia, concentrată în special la Istanbul[45], în care preoți din România, fără a încălca jurisdicția Patriarhiei Ecumenice, oficiază serviciile în limba română și le acordă conaționalilor noștri toată asistența religioasă de care au nevoie.

Un demers al Bisericii Ortodoxe Române în favoarea consângenilor aromâni și meglenoromâni din Epir, Pind, Thesalia, Macedonia grecească și Tracia, supuși astăzi jurisdicției Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol, nu Bisericii Ortodoxe Grece, ar putea avea șanse de succes ținând cont și de faptul că, la scara întregii Ortodoxii, doar ierarhi din Patriarhia Română dețin până astăzi titluri arhierești onorifice[46] în cadrul Patriarhiei Ecumenice, ca semn al bunelor relații de încredere și de frățietate autentic creștină dintre Tronurile Patriarhale de la București și Constantinopol.

Același tip de discuții ar trebui purtate și cu Biserica Ortodoxă din Albania, unde ponderea numerică deținută de ortodocșii aromâni, vorbitori ai subdialectului fărșerot, este destul de importantă. În Albania funcționează în prezent doar o biserică în dialect aromân, la Corcea, unde slujește părintele Dumitrache Veriga. 

Un Vicariat Ortodox al Aromânilor din Albania este mai mult decât necesar.

Nutresc convingerea că, pentru diverse motive temeinice, autoritățile albaneze ar saluta o asemenea inițiativă.

Va fi mai greu (dar poate și mai ușor) să se discute cu Biserica Ortodoxă din Macedonia, întrucât aceasta nu are comuniune canonică cu nicio Biserică Ortodoxă din lume, aflându-se în schismă cu Biserica Ortodoxă Sârbă, din 1967, când și-a autoproclamat autocefalia. Cu toate că tocmai statutul de Biserică nerecunoscută canonic al acesteia ar putea înlesni adoptarea unei decizii de înființare a unui Vicariat Ortodox al Aromânilor din Macedonia.

Să ne amintim de un precedent interesant: Biserica Ortodoxă Română a fost prima în Ortodoxie care a recunoscut canonicitatea Bisericii Ortodoxe Bulgare, în timpul când Patriarhia Ecumenică refuza să o facă, iar Biserica Ortodoxă Rusă, oricât ar fi fost de atașată ideii panslavismului, nu avea curajul să ia o decizie la nivel oficial.

Noi, românii, am avut și curajul, și înțelepciunea de a o face.

Interesele pastoral-misionare ortodoxe, ca și interesul național, cer o asemenea abordare în chestiunea Vicariatelor Aromânilor și Meglenoromânilor din Balcani.

Dar, iarăși ne întrebăm, sunt gata confrații noștri aromâni din Macedonia și Albania (ca și cei din Grecia) să formuleze oficial asemenea revendicări în statele lor, ca să-i putem și noi ajuta?

Ce putem face ca stat înrudit al aromânilor și meglenoromânilor?

Realist vorbind, în ceea ce ține exclusiv de noi și de voința noastră, putem face multe pentru revirimentul cultural-identitar și spiritual al confraților aromâni și meglenoromân. Bunăoară,

a) putem înființa reprezentanțe oficiale ale Societății de Cultură Macedo-Române în Albania[47], Bulgaria[48] și Republica Macedonia[49].

Anume Societatea de Cultură Macedo-Română, cel mai vechi așezământ cultural al aromânilor și pentru aromâni, concepută de la bun început să funcționeze în regim de Fundație Culturală și care are merite incontestabile în servirea îndelungată și cu eficiență a cauzei culturale și identitare a aromânilor și meglenoromânilor din Balcani, are nevoie de susținerea autorităților noastre.

Ea trebuie să devină principalul partener al comunităților, elitelor și asociaților culturale ale aromânilor și meglenoromânilor din statele balcanice de astăzi;

b) putem înființa o redacție de emisiuni în dialectul istoric aromân la TVR Internațional, după modelul redacției în acest dialect care funcționează în cadrul postului Radio România Internațional.

Astfel, am putea deschide calea către un schimb de programe televizate în dialectul aromân cu Radio Televiziunea Macedoneană[50], singura televiziune publică din Balcani care emite astăzi și în dialectul aromân. Într-o societate informațională și a tehnologiilor avansate de astăzi un asemenea pas se justifică și răspunde unei necesități reale;

c) putem înființa o secție aromână în cadrul Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă al Patriarhiei Române. În epoca secularismului agresiv și a amenințărilor la adresa identităților nu ne putem permite să lăsăm persoanele și familiile de expresie dialectală aromână fără Biblia în dialectul matern al acestora, fără cărți de rugăciune sau pe preoții aromâni fără cărțile de cult în dialect, pentru a putea răspunde necesităților credincioșilor aromâni;

d) putem mobiliza potențialul științific național, mai cu seamă prin Institutul de Lingvistică ”Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti” al Academiei Române, pentrustandardizarea ortografică și ortoepică a dialectelor istorice aromân și meglenoromân.

Dacă Academia Română, autoritatea noastră științifică supremă, va dezvolta această misiune de căpătâi, cu finalitate practică în prezent și orientate către viitor, minoritățile noastre înrudite din Balcani vor avea doar de câștigat.

În plus, standardizarea dialectelor, pe baza alfabetului latin al limbii române[51], se va pune capăt odată și pentru totdeauna oricăror inițiative diletantiste[52], deviante de la tradiție, divergente în raport cu celelalte dialecte istorice și de multe ori păguboase de inventare și punere în circuitul comun a tot felul de sisteme de scriere dialectală pe baza unei puzderii de graiuri locale, adesea puternic corupte lexical.

A sosit timpul ca Academia Română, printre ai cărei membri s-au numărat întotdeauna și se numără, și savanți de origine și de expresie dialectală aromână și meglenoromână, din țară sau de peste hotare, să-și spună oficial cuvântul ferm în această chestiune, propunându-le aromânilor și meglenoromânilor Îndrumare gramaticale, Dicționare ortografice, ortoepice și de punctuație care să nu lipsească de pe masa oricărui aromân sau meglenoromân;

e) putem institui Ziua internațională a românilor din Balcani (aromâni și meglenoromâni), pe 9 mai, când aniversăm emiterea Decretului de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Balcani, sau pe 10 mai, când aniversăm publicarea Decretului.

f) putem înființa un Muzeu al românității balcanice (sud-dunărene), ca centru de cercetare științifică a comunităților de aromâni și meglenoromâni de astăzi;

f) putem organiza cel mai mare Festival anual de folclor aromân și meglenoromân.

Astăzi nu există niciun festival international de folclor aromân și meglenoromân la care să participe artiști și formații artistice din cele patru state balcanice în care aromânii și meglenoromânii sunt autohtoni, precum și din România, unde aceștia sunt, istoric vorbind, alohtoni;

h) putem mobiliza potențialul nostru diplomatic și politic pentru a determina ca statele balcanice să le recunoască oficial aromânilor și meglenoromânilor, cu toate consecințele practice ce decurg din aceasta, statutul de minorități naționale, nu doar de grupuri etnice sau folclorice, iar celor două dialecte istorice, aromân și meglenoromân, statutul pe care Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare, în principiu, li-l rezervă;

i) putem încuraja și asista administrațiile și comunitățile locale din România în demersul de înfrățire oficială cu localitățile aromânilor și meglenoromânilor din Albania, Bulgaria, Grecia și Republica Macedonia.

Contactele directe dintre românii (inclusiv aromânii și meglenoromânii) din țară cu cei din Balcani reprezintă o resursă nematerială importantă, din zona subsidiarității, întotdeauna eficientă.

Diplomația populară se dovedește adesea mai rezultativă decât diplomația interguvernamentală. Acolo unde statele nu pot sau nu vor să rezolve probleme, comunitățile locale și oamenii simpli reușesc.

Bineînțeles că aceste câteva măsuri propuse acum vor trebui completate de altele de natură administrativ-juridică, diplomatică, bisericească, educațională, culturală, mediatică sau editorială. . E nevoie de IMplicare, de fapte, nu de EXplicare, adică de vorbe.

Între Biblie și Coran sau Modelul otoman la grecii de azi

Există astăzi state postotomane atașate conceptului de millet confesional.

Păstrând reminiscențe de gândire imperială, acestea refuză alinierea la sistemul internațional de drept cu privire la minoritățile naționale și practică forme de totalitarism cultural în raport cu minoritățile alogene și alolingve.

Bunăoară, sistemul legislativ grecesc este singurul în Europa care definește minoritățile doar confesional, el însuși identificându-se cu ceea ce numește ”Lumea Greacă”[53].

Tributar conceptului coranic de millet, acesta recunoaște doar minoritățile confesionale iudaică[54], armenească[55], musulmană[56] și catolică[57], nu și minoritățile etnice[58].

Între modelul coranic și cel biblic, preferându-l pe cel dintâi, Atena respinge legislația europeană în materie de minorități și nu dezvoltă nici legislație internă în domeniu[59], precum respinge ideea de protecție sau asistență culturală din partea Statelor înrudite.

Având statutul ingrat de ostatici culturali, aromânii și meglenoromânii se află în dificultate lingvistică și identitară, având nevoie de ajutor.

Ei nu beneficiază de drepturile cuvenite oricărei minorități, rămânând o masă demografică de asimilare supusă bunului plac al statului de reședință. Se impun câteva concluzii:

1) Calea deschisă prin Decretul din 9 mai 1905 și redeschisă de Recomandarea 1333 trebuie reluată și dusă consecvent până la capăt, cu mijloace și metode europene valabil în ziua de astăzi;

2) Orice nedreptate cedează în fața presiunii legitime și a perseverenței.

3) Trebuie să deschidem o nouă pagină în opera de asistare cultural-identitară a românilor din Balcani. Dacă nu o vom face noi, România –Armânia noastră -, nimeni altcineva nu o va face în locul nostru.

 

Vă mulțumesc!

Vlad CUBREACOV

Asociația Răsăritul Românesc din Chișinău

București, 9 mai 2016, Biblioteca Academiei Române

(Comunicare la Conferința științifică „111 ani de la Iradeaua Imperială de recunoaștere a drepturilor naționale ale românilor din Imperiul Otoman (aromâni și meglenoromâni). Realități și perspective”)

 

 

 

---

[1] (1855-1950), Trimis Extraordinar şi Ministru Plenipotenţiar al României la Constantinopol.

[2] 1870 – 1931), viitor ministru de Externe al României în Guvernul Tache Ionescu, între 17 decembrie 1921 și 10 ianuarie 1922.

[3] Reluându-le abia peste 6 ani, în 1911. Guvernul Greciei mai rupsese relațiile diplomatice cu România și între 1892 şi 1896, din cauza unor pretenții asupra moștenirii din România a aromânului Evanghelie Zappa.

[4] Kin-state în engleză, Etat-parent în franceză, Ομογενές κράτος sau Συγγενές κρατος în greacă, Сродната држава în bulgară/macedoneană, Statu/Văsălie-soie, Statu/Văsălie di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[5] Venice Commmission. Report on the Preferential Treatment of National Minorities by their Kin-State. CDL-INF(2001)19, în ”Science and Technique of Democracy. The protection ofr national minorities by their kin-State”, Volume No. 32.

[6] Kin-minority în engleză, Minorité-parente în franceză, Συγγενής μειονοτητα sau Ομογενής μειονότητα în greacă, Minoritate-soie, Minoritate di ună ghimtă în dialectul istoric aromân.

[7] Home-state în engleză.

[8] Pericle Papahagi. Numiri etnice la aromâni, Academia Română, București, 1925, pag. 35.

[9] Timp de 25 de ani, începând cu 1991.

[10] Arhimandritul Averchie (Atanasie Iaciu Buda) de la mănăstirea Iviru din Muntele Athos este cel care a declanşat, în secolul XIX, mişcarea de deşteptare naţională a aromânilor din Balcani.

În 1862, la București, avea să le adreseze aceste cuvinte prietenilor din România: ”Ghine bânați voi că aveți carte tu limba noastră cum au tute milețile, aveți limba îndreaptă, aveți sculii și biseariți tu limba armânească, ma noi tu loclu a nostru o avem limba fără carte, nu putem să zburâm ca voi, că nu avem carti; tu sculiile a noastre nu învițăm armânește și limba noastră cu trițearea chiroului va o chirem” / ”Bine trăiți voi că aveți carte în limba noastră cum au toate neamurile, aveți limba dreaptă, aveți școli și biserici în limba românească, dar noi în locul nostru o avem fără carte, nu putem să vorbim ca voi, că nu avem carte; în școlile noastre nu învățăm românește și limba noastră cu trecerea timpului va să o pierdem”.

[11] Pericle Papahagi, op. cit., pag. 5.

[12] În original Власите, nu Аруманците.

[13] Legea nr. 299/2007 republicată privind sprijinul acordat românilor de pretutindeni, publicată în Monitorul Oficial nr. 261 din 22.04.2009 stabilește în punctul a) al articolului 1 următoarele: ” a) drepturile persoanelor care își asuma în mod liber identitatea culturală român㠖Persoanele de origine română și care aparținând filonului lingvistic și cultural românesc, care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de modul în care aceștia sunt apelați (armâni, armânji, aromâni, basarabeni, bucovineni, cuțovlahi, daco-români, fărșeroți, herțeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, macedo-români, maramureșeni, megleniți, megleno-români, moldoveni, moldovlahi, rrămâni, rumni, valahi, vlahi, vlasi, voloni, macedo-armânji, precum și toate celelalte forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denumite în continuare români de pretutindeni;”

[14]  În arabă – ملّة (milla).

[15] După căderea Constantinopolului (1453).

[16] Etniile hegemone în milleturile confesionale au fost trei: turcii, grecii și armenii. Un număr important de caldeeni, copți, etiopieni, sirieni, dar și de georgieni ortodocși sau de imereți (taoiți) de sorginte georgiană, au fost trecuți de turci în componența Ermeni milleti și lăsați la discreția ierarhiei și clerului Bisericii Armene. Turcizarea i-a vizat pe albanezi, arabi,  berberi, curzi, pomaci, tătari  și alții.

[17] Müslüman milleti, în frunte cu Sultanul, care avea calitatea de Calif.

[18] Rûm milleti, în frunte cu Patriarhul de Constantinopol, ca Millet-bași (literalmente Etnarh), și cuprinzându-i pe greci ca etnie centrală, și în siajul acesteia, pe albanezii, arabii, găgăuzii, slavii, românii, turcii karamanlii, iar mai târziu și pe georgienii de confesiune ortodoxă ca etnii marginale și auxiliare sub hegemonie greacă.

[19] Ermeni milleti, în frunte cu Patriarhul armean al Constantinopolului, după cucerirea de către turci a principatului de Trapezunt (1461).

[20] Yahudi milleti, în frunte cu Haham-başı (Marele Rabin).

[21] Supuși autorității papale. Acestora li se adăugau protestanții, ca protejați ai unor puteri străine, în special ai Marii Britanii.

[22] Karaim milleti constituie o excepție, întrucât karaimii sunt un grup iudaic de vorbitori ai unui etnolect turco-tărară, practic omolingvi cu otomanii și nesupuși în cadrul Yehudi milleti procesului de evreizare lingvistică, întrucât Yehudi milleti folosea el însuși alte limbi decât ebraică – sefarda, un etnolect de origine latină, adus în Imperiu din Spania, prin nordul Africii și vechiul Bizanț, și romaniota, un etnolect evreiesc format pe baza limbii grecești.

[23] Hristu Cândroveanu, Aromânii, Editura Scrisul Românesc, 1995, pag. 33. Aceeași linie de gândire și conduită a fost urmată de Statul Român până în 1945, când România însăși cade sub control și influență străină, iar tratatele bilaterale cu statele de reședință ale aromânilor și meglenoromânilor sunt rupte. Abia după prăbușirea comunismului asistența cultural-identitară avea să fie reluată, în condiții internaționale noi.

[24] ”A forma juni macedoneni din Pind, Tessalia, Macedonia și alte părți ale Turciei europene reprezintă pentru noi românii din principate nu numai o datorie de cosângenitate, ci și un interes vital pentru viitorul naționalității noastre” – extras din Procesul-verbal al Consiliului Permanent de pe lângă Ministerul Instrucțiunii privind crearea Insitutului Macedo-Român din București (16 iulie 1865).

[25] Funcțiile statului înrudit se exercită complementar și subsidiar, după ce statul de reședință se presupune că ar face, cu bună credință, absolut  tot ceea ce este necesar pentru protecția, bunăstarea și propășirea cultural-identitară și lingvistică a minorităților din cuprinsul său. Asistența culturală din partea statelor înrudite se impune în mod drastic atunci când minoritățile lor înrudite sunt supuse presiunilor dizolvante, aculturației și încercărilor de suprimare a identității lor etnice sau lingvistice.

În secolul XIX aromânii și meglenoromânii au fost supuși unor presiuni sufocante, cotropitoare, subscrise politicilor manifeste de deznaționalizare. Revirimentul cultural aromân și meglenoromân din Balcani s-a produs doar atunci când Statul înrudit România, ca nouă putere culturală în ascensiune, a intervenit protector, înțelegător și generos în favoarea conaționalilor săi, chiar dacă nu exista un cadru juridic internațional în materie culturală sau de minorități.

Sprijinul acordat de România românilor balcanici a fost determinat exclusiv de rațiuni de solidaritate culturală și etnică.

[26] De exemplu, 1) Abecedaru romănescu trâ românlji d’in Drepta a Dunăreljei, de Dimitrie Athanasescu, ”învețiatoru de aistă limbă tră prima oară”, București, Tipografia Lucrătorilor Asociați. Mai multe ediții, a doua fiind din 1865. 2) Abecedar macedo-român, întocmit de Virgiliu Stoicescu, Const. I. Naum şi Const. Petrescu-Birina, București, Imprimeria Statului, 1900, 145 de pagini.

[27] ”Cea mai puternică identitate românească și orientare spre cultura și națiunea română pot fi găsite, însă, printre aromânii din România, dar și în afara României, în special acolo unde au funcționat școli românești. Mare parte dintre aceștia țin să sublinieze distanța lor față de cultura greacă și se consideră parte a poporului român, vorbitor al unui dialect românesc”. Thede Kahl, Istoria Aromânilor, Tritonic, București, 2006, pag. 127.

[28] De exemplu, 1) Vangheilu al Mattheu în dialectulu macedo-român[Evanghelia lui Matei în dialectul macedo-român], transpunere de Lazulu alu Dumi, București, Tipografia Societăţei Albaneză „Dituria”, 1889, 2) Apostolul. Subiectul merită o documentare amănunțită.

[29] Dimotika (Δημοτική).

[30] Katharevousa (Καθαρεύουσα).

[31] Τσακωνικά, derivată dintr-un dialect ionic al limbii ptorogrecești, vorbit astăzi de circa 1200 de persoane.

[32] Ποντιακή γλώσσα, limbă fără statut legal în Grecia, vorbită, potrivit diverselor estimări, de un număr între 320 de mii și 1 milion 780 de mii de persoane.

[33] Καππαδοκικά, un dialect rezidual și izolat, puternic diferențiat, al limbii grecești comune, apropiat mai degrabă de greaca antică decât de neogreacă.

[34] Κοινὴ Ἑλληνική sau ἡ κοινὴ διάλεκτος (dialectul comun), apărută în antichitatea postclasică (cca. 300 î.Hr. – 300 d.Hr.) și care este principala strămoașă a limbii vernaculare demotice de astăzi. Este limba în care a scris Polibiu (cca 201 – cca 120 î.Hr) sau Plutarh (cca 46 – cca 127).

[35] Compte-rendu des débats. Session ordinaire de 2004 (troisieme partie), 21-25 juin 2004. La question n° 8 posée par M. Cubreacov. Edition du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 2004, pag. 694-695.

[36] Adoptată la Strasbourg, la 1 februarie 1995, semnată și ratificată de către 39 de state membre ale Consiliului Europei. Statele care nu au semnat Convenția sunt Andora, Franța, Monaco și Turcia. Statele care au semnat Convenția, dar nu a ratificat-o niciodată sunt: Belgia, Grecia (semnare în 1999), Islanda și Luxemburg. România a ratificat Convenția la 29 aprilie 1995.

[37] Adoptată la Strasbourg, în 1992 și intrată în vigoare la 1 martie 1998. Grecia nu a semnat Carta, nerecunoscând pe teritoriul său nicio limbă regională sau minoritară. România a semnat Carta la 17 iulie 1995 și a ratificat-o la 24 octombrie 2007, recunoscând pe teritoriul său 20 de limbi regionale sau minoritare, printre care și greaca.

[38] Dimitri Constas, Ambasador, Reprezentant permanent al Greciei pe lângă Consiliul Europei, Scrisoarea din 1 iunie 1999, cu ocazia discuțiilor din cadrul CM al CoE din 8-9 iunie 1999 privind modul de aplicare a Recomandării 1333 (1997) a APCE.

[39] În greacă ”Πανελλήνια Ομοσπονδία Πολιτιστικών Συλλόγων Βλάχων”.

[40] Cum ar fi:

a) ”Aromânii (sau valahii) din Grecia” sunt autohtoni, iar ”cei care locuiesc astăzi în FRYM, în Bulgaria, Serbia, România și în Turcia sunt o diasporă a noastră din secolul XVIII și XIX”;

b) ”Valahii din Grecia nu sunt o ”minoritate etnică dispersată”, în realitate noi nefiind nici măcar ”minoritate etnică””;

c) ”Noi nu avem nicio legătură de înrudire etnică cu Românii”; d) ”nu există o ”limbă valahă standard”, ci doar dialecte orale”, ”de aceea pentru noi nu se poate pune problema unui învățământ în valahă”;

e) ”Valahii, în mod tradițional, au primit un învățământ desfășurat în greacă și s-au exprimat întotdeauna ca membri ai lumii grecești”;

f) ”Doar în epoca propagandei române din Balcani, începând cu anii 1860 și până la finele celui de Al Doilea Război Mondial, unii dintre Valahi au primit o educație școlară în română, niciodată însă în valahă”;

g) ”Înainte de a ne putea gândi la înființarea de reviste, ziare, posturi de radio și de televiziune în limba valahă, va trebui depășit mai întâi principalul obstacol ce constă în stabilirea pe baze științifice a unei limbi valahe standardizate și larg răspândite”; h) ”nu ține de tradiția noastră oficierea serviciilor religioase în limba valahă. Din momentul creștinării Valahilor serviciile bisericești au fost întotdeauna oficiate, în numeroasele lor biserici și mănăstiri, în greacă. Nu a existat niciodată o Biserică Valahă independentă. Noi am fost întotdeauna ortodocși și în imensa noastră majoritate am susținut Patriarhia ecumenică în momentele dificile”; i) ”Noi nu avem revendicări politice”; j) ”noi nu vrem să fim studiați de către ”centre recunoscute”, cel puțin dacă nu sunt recunoscute de noi. Pentru că am avut o amară experiență, noi cunoaștem  că aceste studii sunt departe de a fi academice”; k) ”vrem să fim protejați contra  tuturor celor care se prezintă în fața comunității și instanțelor internaționale ca purtători de cuvânt, reprezentanți, protectori, specialiști și salvatori ai Valahilor”. Scrisoarea  Uniunii panelene a societăților culturale valahe din 5 martie 1999 adresată Comisiei APCE pentru Cultură și Educație și semnată, în numele Consiliului Asociației, de către Fotis Kilipiris Georgios Makris (Președinte și Secretar general), viceprimar de Prosotsani.

[41] Biserica Ortodoxă semiautonomă a insulei Creta (cu 9 eparhii), insulele arhipelagului Dodecanez (cu un exarhat și 5 mitropolii), ”noile teritorii” din nord (provinciile Epir, Thesalia, Macedonia Occidentală, Macedonia Centrală și Tracia), în care funcționează, sub jurisdicție constantinopolitană (36 de mitropolii, în frunte cu mitropoliții de Alexandrupolis, Traianopolis și Samotracia; Chios; Didimotika, Orestias și Soufli; Drama; Dryinupolis, Pogogiani și Konița; Edesa și Pella; Elassona; Eleytherupolis; Florina, Prespa și Eordaia; Filipi, Neapolis și Thasos; Grevena; Gumenissa, Axiupolis și Polykastron; Ianina; Ierissos, Sfântul Munte și Ardamerion; Kassandreea; Kastoria; Kitros, Katerini și Platamon; Lagkada; Lemnos și Sf. Eustatie; Maroneea și Komotini; Mithymna; Mytiline; Neapolis și Stavrupolis; Nea Krini și Kalamaria; Nikopolis și Preveza; Paramythia, Philata, Geromerion și Parga; Polyani și Kilkis; Samos și Ikaria; Servia și Kozani; Serres și Nigrita; Sidirokastron; Sisianio și Siatista; Salonic; Veria și Naousa; Xanthi; Zihna și Nevrokopion).

[42] Episcopatul românilor macedoneni. Studiu apărut în ”Voința națională”, decembrie 1896, București, Tipografia ”Voința națională”, 1897.

[43] Vicariatul Ortodox Ucrainean din România (în ucraineană ПравославнийУкраїнський вікаріат у Сиготі), înființat la 12 februarie 1990, este o unitate bisericească administrativă cu statut special misionar-pastoral, care are rolul de a coordona viața spirituală a credincioșilor ortodocși ucraineni din România. El exercită o jurisdicție autonomă asupra comunităților etnicilor ucraineni de confesiune ortodoxă din Maramureș, Transilvania, Crișana și Banat organizate în două protopopiate (Sighetul Marmației și Lugoj) și este subordonat direct Patriarhului României.

[44] Biserica cu hramurile Sfânta Parascheva și Sfinții Martiri Brâncovenidin cartierul Hasköy, ctitorie a Sfântului Domnitor Constantin Brâncoveanu (1692).

[45] Peste 2000 de credincioși români.

[46] Patriarhul României deține și titlul de Locțiitor al Tronului Cezareii Capadociei (al doilea în diptice și primul după Patriarhul Ecumenic în schema ierarhică a scaunelor episcopale ale Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat mitropoliților Ungrovlahiei (Munteniei) la 10 octombrie 1776, iar Mitropolitul Moldovei și Bucovinei deține și titlul de Locțiitor al Tronului Sevastiei Armeniei (al 11-lea în dipticele Patriarhiei de Constantinopol), titlu acordat Mitropoliților Moldovei și Sucevei către jumătatea secolului al XV-lea și păstrat până astăzi.

[47] De preferat la Corcea, centrul cultural tradițional al aromânilor din această țară.

[48] De preferat la Blagoevgrad, fosta Giumaia de Sus (în bulgară Gorna Djumaia – ГорнаДжумая, în dialectul aromân Giumaia din Sus ), regiune în care avem astăzi cea mai mare concentrație de aromâni din această țară.

[49] De preferat la Crușova (în slava macedoneană Krușevo –  Крушево, în dialectul aromân Crușuva), principalul centru cultural al aromânilor din această țară.

[50] În slava macedoneană – Македонска Радио Телевизија (МРТ) – национална телевшзија на Република Македонија.

[51] Ortografia tradițională a dialectului istoric aromân este utilizată în România, în Albania (inclusiv de publicații, dar și în procesul de instruire la singura școală cu predare în dialect de la Diviaca (Divjakë), județul Lușnea (Lushnje), susținută financiar de Statul Român), dar și de unii intelectuali aromâni din Grecia.

[52] Cum ar fi scrierea germanizantă a așa-zisei grupări de la Freiburg, practicată în presa dialectală, în unele școli și de către unele edituri din Republica Macedonia, sau scrierea pe baza alfabetului grecesc, inadecvat fonetismului aromân și meglenoromân practicată sporadic în Grecia.

[53] ”Monde hellénique” în franceză. Formula originală greacă este ”Ελληνικό κόσμο”. (Ce simetrie și consonanță cu ”Lumea Rusă” predicată de la Moscova!)

[54] Circa 5 500 de persoane.

[55] Circa 36 000 de persoane, dintre care doar circa 20 000 vorbesc limba armeană.

[56] Potrivit mai multor surse între 120 și 130 000.

[57] Abia din iulie 1999.

[58] Găgăuzii (circa 25 000), românii (circa 300 000), bulgarii și slavii ziși macedoneni (circa 100 000), țiganii nemusulmani (circa 300 000 potrivit estimărilor Helsinki Watch din Grecia).

[59] În mod paradoxal, în cazul minorităților sale înrudite din alte state, Grecia recunoaște și aplică criteriile valabile pentru tratamentul preferențial aplicabil minorităților, chiar și atunci când aceste minorități înrudite sunt de confesiune islamică sau au de limbi puternic diferențiate (bunăoară, Catoitaliotică, un dialect rezidual al limbii vechi grecești cu puternice influențe romanice) sau chiar alte limbi decât greaca. Asistăm la un caz clasic de dublu standard, care împiedică ieșirea unui stat din mentalitatea Evului mediu otoman și racordarea la modernitate.

[60] Arhimandritul Averchie s-a născut la Avdela în anul 1808, fiind fiul celnicului Ioan Iaciu Buda. Călugărit de la vârsta de 13 ani, a ajuns stareț la mănăstirea Iviru de la Muntele Athos.

A venit în București la 1861, intrând în contact cu elita românească. În anii 1865 și 1867 a selectat elevi pentru a urma cursurile școlii de la biserica Sfinții Apostoli din București.

[61] Preotul martir Haralambie Balamaci a fost unul din cei mai activi luptători pentru drepturile culturale ale aromânilor din Imperiul Otoman. În special, Papa Lambru s-a zbătut pentru dreptul la biserică și școală națională pentru aromâni, care sunt una dintre ramurile sudice ale poporului român, în sensul larg al romanității răsăritene.

A fost hirotonit preot la Curtea de Argeș. A deschis prima școală românească, cu predare în româna literară și în dialectul istoric aromân, la Pleasa (1883) și, apoi, la Corcea (1885), localități în care a slujit ca preot paroh. Este, de asemenea, întemeietorul primei școli albaneze din Corcea (1887).

În 1891 s-a dus la Istanbul pentru a cere înființarea unui episcopat românesc pentru aromânii din Imperiul Otoman. Aici are loc un atentat la viața lui, din care scapă nevătămat.

A oficiat liturghia în limba română literară și în dialectul istoric aromân, în care a predicat.

A fost un creștin desăvârșit, un patriot luminat, un om cu o credință nestrămutată, un slujitor exemplar al lui Hristos, un suflet iubitor de Adevăr, un semănător de speranță, un om și un sfânt al lui Dumnezeu vlăstărit din ramura aromână a neamului nostru, pentru care și-a dat și viața. Singura vină care i s-a găsit vreodată este că s-a născut și a vrut să rămână român.

A fost martirizat de antarții greci în ziua de 23 martie 1914, împreună cu fratele său Sotir Balamaci și alți trei români nevinovați. 

Acești români fac parte dintr-o serie de circa 500 de români din Balcani – învățători, profesori, preoți, dar și simpli elevi – care au fost martirizați pentru că apărau identitatea românească și slujeau comunităților din care făceau parte în limba română literară și în dialectele istorice gemene aromân și meglenoromân. Î

În 1962 preotului martir Haralambie Balamaci i s-a acordat post mortem titlul de Erou al Albaniei în lupta contra elenizării. În 1994 președintele Sali Berisha i-a acordat titlul post mortem de Învățător al neamului.

 

https://cubreacovblog.wordpress.com/2019/05/07/da-aromania/

Ceangăii romano-catolici din Moldova și încercările propagandistice maghiare de a le falsifica istoria și însăși originile

 

 

 

 

 

 

MOTTO:

“ Ne străduim sa internaționalizăm cauza autonomiei maghiare din Transilvania și din Secuime, problemele ceangăilor și așa mai departe.”(Laszlo Tokes).

 

 

  

  Catolicii moldoveni de astăzi sunt urmaşii ardelenilor români, în cea mai mare parte ţărani iobagi, care plecaţi în pribegie s-au aşezat în Moldova şi nu puţini în Muntenia.

 Creşterea neobişnuită a populaţiei catolice din Moldova a dus la apariţia a zeci de sate situate în bazinul mijlociu al Siretului cu accent pe Bacău, Neamţ şi laşi. Această plecare în pribegie apare abia după ce în câteva rânduri românii din Ardeal, scoşi în afara celor trei naţiuni medievale (unguri, saşi şi secui), s-au ridicat cerându-şi drepturile, la Bobâlna (1437),în 1514 sub Gheorghe Doja şi în 1784 cu Horea, Cloşca şi Crişan.

        Adânciţi în grozăviile legilor Tripartitului Werboczi românii erau la 1764 potrivit geografului austriac Hacquet “surghiuniţi de celelalte neamuri din Principat pe pământurile cele mai pustii şi părăsite,… fiecare sas sau ungur putând lua în stăpânire aceste locuri … gonindu-l pe acesta (românul) în munţi cu toată familia sa, unde nu găseşte decât stânci, sau chiar silindu-1 să iasă din ţară”.
Referitor la denumirea de “unguri” cu care moldovenii ortodocşi îi numeau pe românii transilvăneni, aceasta se datora, potrivit episcopului de Bacău, Stanislau Jezierski la 1763, faptului că erau catolici şi veneau din Ţara Ungurească (Transilvania), pe care o părăseau din cauza deposedărilor de pământ, restrângerii drepturilor şi creşterii obligaţiilor, dar mai ales a lipsei recunoaşterii naţionale.

Românii transilvăneni s-au adăugat comunităţilor catolice deja existente în Moldova medievală (secolul XIII), ca urmare a misionarismului Romei.

Istoria romano-catolicilor din Moldova este parte a istoriei poporului român .

Ei,catolicii moldoveni,se identific cu trăirile românilor de-a lungul secolelor, cu aspiraţiile, cu suferinţele şi cu realizările naţiunii române.

Pe teritoriul regiunii istorice Moldova,creștinii au existat încă din primele secole de răspândire a creștinismului,când comunitățile care s-au dezvoltat aici se aflau sub jurisdicția Papei (episcopul Romei).

După marea schismă,prezența romano-catolicilor în regiune istorică  Moldova este atestată de existența și funcționarea pe acest teritoriu a unor structuri ecleziastice după cum urmează:

Episcopia de Milcov (1227-1241), Episcopia de Siret (1371-1434),  Episcopia de Baia (1418-1523), Episcopia de Bacău (1391-1392) și (1607-1818) , Vicariatul Apostolic al Moldovei (1818-1884), Episcopia de Iași (1884-prezent), s-au aflat sub jurisdicția unor structuri ecleziastice din Transilvania, Italia, Polonia, Cehia sau Ungaria.

Din relatările misionarilor catolici,rezultă că pe lângă poverile economice grele și birurile uriașe  plătite de românii transilvăneni, ceea ce îi determina pe țăranii români să se refugieze în Moldova,era serviciul militar forțat, introdus de autoritățile austriece  având ca scop  sporirea efectivelor armatei imperiale.       

Trăind pe acest teritoriu,romano-catolicii moldoveni au fost victimele luptelor dintre marile puteri, au luptat alături de românii ortodocşi  în războaie pentru eliberare, unire şi neatârnare.

În localităţile cu populaţie exclusiv romano-catolică,precum şi în localităţile în care romano-catolicii convieţuiesc alături de românii ortodocşi,există monumente istorice ridicate în memoria celor ce şi-au jertfit viaţa pentru apărarea ţării,printre cei căzuţi   ladatorie al căror nume este înscris pe aceste monumente,sunt numeroşi români de religie romano-catolică,ceea ce demonstrează că ei(cei denumiţi ceangăi) şi-au apărat ţara cu preţul vieţii dacă a fost necesar.

Toate acestea dovedesc ataşamentul catolicilor moldoveni faţă de idealurile poporului român cu care s-au identificat.

De-a lungul istoriei au existat numeroase încercări de a prezenta realitatea istorică într-un mod convenabil unor forţe ce nu slujesc interesul naţional, aceste încercări primind replica celor ce doresc ca adevărul să fie cunoscut şi adus la cunoştinţa publicului

                       

 

Certitudini științifice

 

Testele ADN au stabilit originea ceangailor.

Teste ADN efectuate pentru stabilirea originii etnice a ceangăilor au stabilit că din punct de vedere genetic (ca și al culturii tradiționale), romano-catolicii din Moldova (ceangăii) sunt români și sunt diferiți de unguri.

 Aceste teste au demonstrat că populația din Ungaria de azi, este de origine europeană, nu mongoloidă, că ungurii nu sunt înrudiți genetic cu triburile maghiare, hune, turcice sau cu populații vorbitoare de limbi fino-ugrice (finlandezi, estonieni), nici cu populații  din zona caucaziană sau cu iranienii, și că ungurii sunt descendenții populației europene care exista în Panonia și Bazinul Carpatic înainte de venirea triburilor migratoare, iar maghiarizarea a fost făcută de elitele aflate la conducere.

Ungurii contemporani nouă sunt un amestec de români, slavi, germani și țigani, maghiarizați lingvistic, ungurii de azi fiind din punct de vedere genetic cel mai mult apropiați de slavi și țigani.

 

            

Consemnări despre istoria romano-catolicilor din Moldova                       

 

 

• Domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir a consemnat despre catolicii din timpul său, că aceștia se declară catolici după neam și după religie.

•În Divanul Ad-hoc al Moldovei, MihailKogălniceanu a apărat drepturile romano-catolicilor moldoveni respingând un proiect de lege care ar fi lăsat fără drepturi pe catolicii moldoveni.

•CostacheNegria susținut drepturile catolicilor moldoveni afirmând că aceștia“…împreună cu noi,de veacuri întregi,în toate zilele noastre de durere și amărăciune au tras și pătimit deopotrivă toate suferințele cu care a binevoit Domnul Dumnezeu a ne mustra, spre a ne aduce la înțelepciunea și dreptatea astăzi nouă trebuitoare…”.

•Încă dela anul 1234,într-o scrisoare papală se menționează că pe teritoriul episcopiei de Milcov,catolicii se amestecă cu valahii și  trec la credința lor, făcându-se un popor cu ei.

•Aceeași mențiune, privitor la trecerea catolicilor la religia ortodoxă, o face și arhiepiscopul Marco Bandini în raportul întocmit de acesta la Bacău,la data de 02 martie 1648, document în care erau notate constatările făcute prilejul vizitei efectuate de înaltul prelat în localitățile catolice din Moldova.   

•În anul 1763,episcopul de Bacău,Stanislau Jezierski a consemnat că“…în toată Moldova numărul catolicilor nu sporește decât prin catolicii care vin din Transilvania…”și deoarece acești“catolici transilvăneni aparțin stăpânirii ungurești… moldovenii nu-i numesc catolici ci unguri…”.

•Tot în anul 1763, Iosif Cambioli Prefectul Misiunii franciscane din Moldova,a consemnat “…de șapte ani încoace,numărul catolicilor noștri a crescut și crește în fiecare zi,nu pentru că necatolicii ar trece la noi,ci pentru că în Ungaria și maiales în  Transilvania a fost și este foamete și acum,de când s-a încheiat pacea între austrieci și prusieni,prind soldați cu forța și de aceea în această provincie au venit și vin într-una familii întregi și mare număr de tineret dela 14 ani în sus,fiindcă de la această vârstă îi înrolează în armată…”.

(Extras din lucrarea “Originea ceangăilor din Moldova”) – autor Dumitru Mărtinaș

 

 

 

Surse:

 

http://www.asrocatolic.ro/istorie.htm

ASOCIATIA ROMANO-CATOLICILOR “DUMITRU MARTINAS”-BACAU, ROMANIA.

Asociaţia „Dumitru Mărtinaş” este reprezentanta Romano-Catolicilor din regiunea istorică Moldova – România (românii denumiţi de literatura maghiară „ceangăi”; în maghiară „csangok”; în franceză Tchangos; în germană Tschangos; în engleză Changos)