CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Povestea vorbei – Originea unor cuvinte şi expresii răspândite în limba română

 

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

A-şi da arama pe faţă 

In Evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le confecţionau din aramă şi le acopereau numai cu un strat subţire de aur ori argint.

După un timp de folosire, acea pojghiţă de metal preţios se subţia până când rămânea la vedere numai materialul initial, arama.

Avocatul diavolului

 

Expresia are o istorie de peste cinci secole, a fost inventată de biserica catolică şi vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată să conteste cererea unui candidat la canonizare în faţa conclavului papal.

   Potrivit canoanelor, este „avocat al diavolului” acel prelat al cărui rol este de a aduce argumente cu privire la numirea unei persoane pentru beatificare sau canonizare de către biserică. Primul astfel de avocat a fost folosit în anul 1513 , dată la care a fost canonizat în calendarul catolic sfântul Iustinian.

În anul 1587, Papa Sixtus al V-lea este cel care a făcut demersuri pentru instituţionalizarea „avocatului diavolului”.

 

    

De unde vine expresia „avocatul diavolului“ – cine este, în realitate, acest personaj misterios şi cine l-a inventat

 

 

Cel care reuşeşte să definitiveze acest proces este însă Papa Benedict al XIV-lea (1740 – 1748), care-i atribuie prelatului însărcinat cu descrierea argumentelor faţă de duhovnicul propus spre beatificare titulatura de „avocat al diavolului” sau în latineşte „advocatus diaboli”.

În contradicţie cu „advocatus diaboli”, papalitatea l-a  creat pe „advocatus dei”, (în traducere„avocatul Domnului”).

Acesta reprezenta un alt prelat al cărui rol era acela de a aduce argumente în favoarea persoanei care urma să fie beatificată sau canonizată.

Folosind acelaşi discurs ca şi „advocatus diaboli”, „advocatus dei” încerca să convingă printr-o argumentaţie desăvârşită că alegerea spre beatificare este cea corectă.

Funcția a fost creată în 1587, dar din 1983 rolul avocatului diavolului a scăzut, ca urmare a reformei iniţiate de Papa Ioan Paul al II-lea în Biserica Catolică.

 

 

A fi în al nouălea (sau al șaptelea) cer

 

 

Expresia e bazată pe credinţa celor vechi, că cerul ar fi alcătuit din mai multe bolte (de aici pluralul: ceruri). Filozoful Aristotel, care îşi imagina că cerurile sunt de cristal, susţinea existenţa a opt ceruri.

Alţii au fost mai generoşi (de pildă, în secolul al XIII-lea, regele Alfons al X-lea al Castiliei, care se ocupa de astronomie, demonstra că sunt… 127!).

 

Tomasso d'Aquino

Tomasso d’Aquino

 

Mulţi erau mai reţinuţi: teologul Tomasso d’Aquino, care a trăit în acelaşi secol, susţinea existenţa a şapte ceruri; poetul Dante a scris că ar fi nouă.

Și fiindcă, o dată cu stabilirea numărului de ceruri, se stabilea şi o ierarhie între ele, rezervându-se cele de mai sus „preafericiţilor”, se înţelege că a spune „sunt în al şaptelea cer” său „mă simt în al nouălea cer”, înseamnă a te socoti în starea cea mai fericită, în culmea desfătării şi a bucuriei !

 

 

A se bate cu morile de vânt

 

Don Quijote

 

Aventurile lui Don Quijote, eroul celebrului scriitor spaniol Cervantes, ne încântă de trei veacuri şi jumătate.

Între alte isprăvi din timpul peregrinărilor faimosului „cavaler” ni se spune că acesta pornise să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui înfierbântată, le luase drept adversari.

De atunci,a te bate cu morile de vânt înseamnă a te lupta cu năluci, cu himere.

 

A spune (a vinde) braşoave

 

 

 Braşovul, un mare centru comercial

 

Braşoave înseamnă palavre, minciuni. Cuvântul vine de la Braşov, iar expresia este legată de negustorii braşoveni, care odinioară îşi aduceau marfa în Ţările Române şi o recomandau cu tot felul de laude exagerate, de baliverne şi reclame viclene.

 Se mai spune că în perioada medievală, negustorii din Braşov ştiau să facă, din materiale fără valoare, tot felul de bijuterii care arătau la fel ca şi cele de scumpe, pe care oamenii nu şi le permiteau.

Le vindeau ieftin, se îmbogăţeau, iar cei care le cumpărau se putea făli că au podoabe alese, deşi acestea nu aveau mare valoare.

 

 

A-şi pune cenuşă pe, sau în cap…

 

a puse cenusa in cap

 

 

Această expresie vine de la obiceiul evreilor din antichitate care, la o mare durere sau pentru o adâncă remuşcare, îşi sfâşiau, ca Iov, veşmintele, se acopereau cu un sac şi-şi puneau cenuşă pe cap, cenuşa fiind considerată la cei vechi ca un semn de doliu.

Obiceiul acesta este consemnat în mai multe locuri în biblie şi de acolo, dându-i-se un sens figurat (de manifestare exterioară a unei dureri), a devenit o expresie curentă.

Ea poate fi folosită şi la modul ironic, aşa cum o întâlnim la Cehov care, într-o scrisoare din anul 1888, scria: ,… dacă bunăvoinţa pe care o manifest întâmpină neîncredere, nu-mi rămâne decât să-mi pun cenuşă pe cap şi să mă închid într-o tăcere de mormânt”.

 

Cântecul lebedei

 

 

 

 Imagini pentru lebădă photos

 

Se spune că înainte de moarte, lebăda … cântă. Platon confirmă această credinţă a vechilor greci. în pragul sfârşitului, lebedele cântau fericite, pentru că se duceau la Apollon!

Acelaşi amănunt e consemnat şi în una din fabulele lui Esop (secolul VI î.Hr.), iar în Agamemnon (o tragedie a lui Eschil), Cemnestra, pomenind de cuvintele nobile rostite de Casandra înainte de moarte, o compară cu lebăda.

 

 

Cocoșul galic

 

Este emblema naţională a Franţei. De multe ori, vorbindu-se despre Franţa, i se spune simbolic „Cocoşul galic”.

Această emblemă are o dublă explicaţie:

1) Romanii îi numeau gali pe locuitorii Franţei de azi şi se pare că le-au dat acest nume, fiindcă mulţi dintre ei purtau moţuri roşcate.

Aceste moţuri le-au evocat crestele cocoşilor, iar în latineşte gallus înseamnă cocoş.

 

 Imagini pentru le coq gaulois photos

 

 

2) După revoluţia de la 1789, în căutarea unei embleme pentru baterea monedelor noi (care să înlocuiască „ludovicii”), juriul, instituit pentru concurs, a recomandat un cocoş, gândindu-se la deşteptare, la vigilenţă, la trezirea conştiinţelor. Poporul însă, când a văzut „cocoşul” pe monedele de 20 de franci, a făcut legătură cu vechii gali.

Cocoşul a fost decretat emblemă naţională.

Mai târziu, Napoleon a desfiinţat acest simbol. Dar cocoşul a revenit o dată cu revoluţia de la 1830, începând să fie aplicat şi pe drapele.

Sub a Treia Republică (1871) a căpătat o mai mare răspândire (pe monede în special) şi a devenit alegoria Franţei, reprezentată în grafică prin „cocoşul galic”.

 

Originea lunilor anului:

Ianuarie (de la zeul cu privire dubla Janus; prima luna dupa solstitiul de iarna); Februarie (de la februa-februum); Martie (de la zeul razboiului si vegetatiei Mars; pâna in anul 153 î.C. anul roman începea cu luna martie); Aprilie (etimologie neclarificata); Mai (etimologie nesigura; exista 3 variante: de la zeita Maia, de la zeul Maius sau de la prefixul mag); Iunie (luna zeitei romane Iunona); Iulie (in amintirea lui Iuliu Cezar); August (dupa împaratul roman Augustus); Septembrie-Decembrie (ordinea cronologica a lunilor romane, incepând cu luna martie).

 

 

La calendele greceşti – Este o expresie atribuita de Suetoniu, unul dintre cei mai importanţi istorici romani, împaratului roman Augustus.

Acesta ar fi afirmat despre cei răi-platnici că îşi achitau datoriile „ad calendas graecas” (la calendele greceşti) o referire ironica la faptul ca grecii – spre deosebire de romani – nu aveau prima zi a lunii din calendar (numita calendae), zi obişnuită de restituire a datoriilor.

 

 

 

Originea şi semnificaţia cuvântului NOAPTE 

 

 

 În multe limbi europene, cuvântul NOAPTE este format din litera N urmat  de numarul 8 în limba respectivă !
Litera N este simbolul matematic al infinitului,  urmat de cifra 8 care simbolizează, de  asemenea, infinitul.
Deci cuvântul NOAPTE semnifica infinitul…

 
IATĂ CÂTEVA EXEMPLE :

 

portugheză: noite = n + oitoengleză: night = n + eightgermană: nacht = n + achtspaniolă: noche = n + ochoitaliană: notte = n + ottofranceză: nuit = n + huitromână: noapte = n + opt

 

 

 

Notele muzicale:

In ţările de limbă latină din Europa, denumirea iniţială a celor 7 note muzicale (ut/do, re, mi, fa, sol, la, si) s-a făcut dupa Solmisation-ul lui Guido de Arezzo (995-1050, Italia).

Notele ut, re, mi, fa, sol, la, reprezinta acrostihul unui vechi cântec religios latin consacrat lui Ioan Botezatorul, iar nota si provine de la initialele latine ale lui Ioan Botezatorul (Sancte Iohannes).

In sec.17 nota ut, greu de pronunţat, a fost inlocuit cu do.

Textul cântecului Sancte Iohannes :

 

Utqueant laxis
Resonare fibris
Mira gestorum
Famuli tuorum
Solve Polluti
Labii reatum
Sancte Iohannes

 

 

 

 

A dezmierda vine din latinescul dis + merda în traducere liberă: căcuț.

Explicaţia este că pruncul, după ce era curățat și schimbat, se bucura și de mângâielile mamei: dezmierdare.

 

 

In vino veritas (lat.“in vin stă adevarul”)

In Grecia antica, cei care erau banuiti de fapte infame erau imbatați de autoritati si anchetati în aceasta stare.

 

 

Linşaj – Executarea fără judecată a unui infractor de către mulţime.
Expresia vine de la şeriful american John Lynch  care îşi exercita meseria într-un oraş din Carolina de Sud, şi care pentru a stârpi tâlhăriile şi omorurile a indrodus pedeapsa cu linşajul.

El lăsa mulţimea furioasă să pedepseasca singură autorii infracţiunilor.

 

 

 

Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)

 

Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolica Peccavi, care consta in a-ti marturisi pacatele si apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa” şi de la o cutumă juridică din dreptul roman, conform căreia cel acuzat era întrebat dacă îşi recunoaşte vina, iar cei care
recunoşteau, făcându-şi mea culpa, se bucurau de circumstanţe atenuante.

 

 

Mujdei– cuvîntul provine din franțuzescul „mousse d’ail” semnificând spumă de usturoi.

 

O.K. 

În timpul războiului civil din SUA, după bătălii se afişau răniţii şi morţii, iar atunci când armata nu avea pierderi, se afişa “0 killed” (0 morţi).

De acolo provine şi expresia O.K.

 

 

Panica – Zeul grec Pan avea o infaţişare ciudată, jumatate om, jumătate animal, cu coarne, barbă, copite de ţap şi trup acoperit de păr.Trăia în desişul codrilor, în umbra cărora pândea nimfele.

Era considerat drept inventatorul unui instrument de suflat numit syrinx (naiul modern).

 În mitologia romană, Pan era identificat cu Faunus şi cu Lupercus.

 

Imagini pentru Zeul Pan photos

 

 

 

Potrivit tradiţiei antice, zeul Pan face pe oricine îl vede nebun, iar apariţiille sale provocau o stare de spaimă, numită după numele său –  panica.

Pan este prezentat şi ca zeul mulțimii, inclusiv al mulțimii isterice.

Aspectul sulfuros al acestui zeu, i-a determinat pe primii creştini ca în lupta împotriva păgânismului cu care se confruntau, să-i atribuie lui Pan caracteristicile diavolului.  

 

Robot – Scriitorul ceh Karel Capek a folosit pentru prima data cuvântul Robot in piesa R.U.R.; la baza lui a stat cuvântul slavon robota (munca).

 

Semnificaţia arătării degetului mijlociu

FOTO INCREDIBIL! Mircea Cartarescu le arata degetul mijlociu dusmanilor sai!

 

In zilele noastre este ceva jignitor sa arăţi cuiva degetul mijlociu, însă acum sute de ani, gestul avea alta semnificaţie.

Inaintea bataliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis sa le taie degetul mijlociu tuturor soldaţilor care vor fi luaţi prizonieri.

Asta pentru că fără degetul mijlociu,acestora le-ar fi fost imposibil să mai poată să tragă cu arcul şi astfel să mai poată lua  parte la vreo luptă  viitoare.

Insă francezii au pierdut acea bătălie, iar soldatii englezi îi ironizau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceştia intenţionaseră sa li-il taie…

 

Salariu  – În armata romană, ofiţerii şi soldaţii primeau o alocaţie în sare.

În perioada Imperiului, acest „salarium” (de unde derivă cuvântul salariu) a fost transformat într-o alocaţie de bani pentru sare.

 

 

Sandwich – Contele Earl of Sandwich (1718-1792), pasionat jucator de carti, nu gasea timp necesar sa manânce, preferând sa ramâna la masa de joc.

Spre a nu intrerupe jocul, solicita servitorilor sa-i aducă doua felii de pâine, între care era aşezată o bucata de carne.

 

Şchei – Este cel mai vechi  cartier din Brasov. Numele de Şchei (şcheau) era folosit de români pentru a denumi cartierele  locuite de credincioşi de rit slavon.

 Imagini pentru cartier schei photos

Unii istorici spun că numele de Şchei a fost dat după salahorii bulgari veniţi să lucreze la construcţia Bisericii Negre. 

 

Trivial – In vechea Roma discutiile importante se purtau in incinta forum-urilor; chestiunile mai putin importante, zvonurile si bârfele la tri-via, locul de intâlnire a 3 strazi.

 

 

I-a mâncat pisica limba 

În regatul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăiau limbile, iar acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

 

 

Scriitorul Victor Eftimiu a revelat că, în limba engleză, animalele comestibile au două nume, un nume când sunt moarte şi un alt nume când sunt vii.

Boul se cheamă ox când e pe patru picioare, iar când e tăiat se cheamă beef.
Viţelul viu se cheamă calf, iar mort se cheamă veal.
Porcului i se pune pig, când e viu şi pork dacă e sacrificat.
Oaia este sheep când trăieşte, iar când moare, devine mutton.

Explicaţia este legată de faptul că în Anglia, începând cu secolul al XIII-lea, paznicii de turme au fost întotdeauna nemţi: ox, sheep, calf, pig, în vreme ce bucătarii au fost totdeauna francezi: veau – veal; porc – pork; mouton – mutton; boeuf – beef !
Interesant, nu?

Eftimiu, care se născuse în localitatea Boboştiţa din Epirul albanez şi n-a ştiut până la şapte ani, nici o boabă românească, era pasionat să descopere originea unor cuvinte şi deţinea secretul multor etimologii neaşteptate.

De pildă, spunea el, cuvântul „săndulie”, cu care oltenii numesc covoraşul de lângă pat, vine de la franţuzescul „descente du lit”.

Cine şi-ar fi închipuit că atât de neaoşul „mujdei” vine tot din franceză: „mousse d’ail” (adică spumă de usturoi)?

Cuvântul „mişto”, revendicat de ţigani, derivă, după Eftimiu, de la sintagma nemţească „mit stock”, în română, „cu baston”, ceea ce înseamnă cineva de condiţie bună.

Un tip cu baston e un tip mişto!

 

Tot din germană ne vine şi cuvântul „şmecher„. Boierii olteni care aveau podgorii, au angajat specialişti în degustarea vinurilor.

În germană, „schmecken” înseamnă a avea gust, a fi bun la gust. Omul care făcea operaţia era un şmecher, adică un specialist pe care nu-l puteai păcăli cu un vin prost.

De aici, prin extensiune, un individ isteţ, imposibil de tras pe sfoară.

Cu totul neaşteptată este originea altor două cuvinte a căror etimologie o descoperise Eftimiu. E vorba de paţachină şi joben.

Dicţionarul ne spune că „paţachina” e planta numită în latineşte Rubia tinctorum, dar nu ne arată că tot paţachină se spune şi unei femei de moravuri uşoare.

De unde ne vine cuvântul paţachină?

În Bucureşti, exista pe vremuri un vestit mezelar pe nume Paţac.

 

Imagine similară

 

 

Fratele acestuia a fost cel dintâi care a deschis în România un „şantan”, pe bulevardul Elisabeta din Bucureşti, importând de la Viena câteva fete vesele, care circulau seara pe bulevard în faţa „instituţiei”, ca să atragă onorata clientelă.

Acestea erau „fetele lui Paţac”, adică paţachinele…

În ce priveşte cuvântul „joben”, multă lume se întreabă de ce acest soi de pălărie e numită în toate limbile cu cuvinte care îi indică forma (în franceză haut-de-forme, în engleză top hat, în germană zylinder, în italiană cilindro, în vreme ce limba română este singura în care numele înaltei pălării este cu totul diferit, afară de aceea populară de „ţilindru”.

 

 

Imagine similară

Explicaţia este simplă: cel ce a introdus în Bucureşti prestigiosul acoperământ capilar, era un negustor francez care avea un magazinde modă pe Calea Victoriei şi se numea Jobin.

 

Imagini pentru expresii răspândite în limba română photos

 

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/06/25/ziua-de-25-iunie-in-istoria-romanilor/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/06/25/o-istorie-a-zilei-de-25-iunie-video/

 

 

SURSE:

http://www.crestinul.ro/cuvsiexpresi.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/13-expresii-cu-origini-neasteptate/

http://www.eugenol.ro/forum/viata-gangrena-simpla/6135-etimologia-cuvinte-limba-romana/

http://alfita476.blogspot.com/2014/07/despre-originea-unor-expresii.html

25/06/2018 Posted by | LECTURI NECESARE | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Sensul social al cuvântului „rumân” si semnificația „rumâniei”…

 

 

 

 

„Așa-i românul nostru! Duce… de căpăstru!”

 

 

Mi-a fost dat să aud o prostie de care știam că se lepădaseră detractorii noștri: sensul pe care îl are cuvântul rumân în câteva acte medievale din Muntenia, din Țara Românească –  un sens social, denumind o categorie de țărani săraci, probabil iobagi!

De aici, unii s-au grăbit să concluzioneze doct că în evul mediu rumânii, deci românii, erau țărani iobagi, iar boierii pentru care slugăreau toată ziua nu erau români, erau probabil slavi, așa cum ar arată și etimologia slavă a lui boier.

Teza de mai sus e ceva mai veche și practic abandonată azi de istorici, chiar dacă nu e pe deplin lămurită!

Ea contrazice de la bun început bunul simț: de ce țara s-ar mai fi numit Țara Românească, dacă rumânii care o populau erau o populație de rang social inferior?!…

E de observat de la bun început că în polisemia cuvântului ROMÂN, semnificația „iobag” este strict regională.

Mai mult, se întâlnește numai în acte de proprietate, nici acelea prea multe! Iar toate aceste acte sunt datate după 1600.

Cu ani în urmă, într-o carte scrisă în interbelic de Constantin Giurescu bătrânul, am găsit publicate primele documente în care apare cuvîntul rumân cu această semnificație.

Sunt documente de pe vremea lui Mihai Viteazu! Drept care alți pseudo-istorici au tras concluzia că Mihai Viteazu i-a transformat pe țărani în rumăni, adică în iobagi!

O altă prostie, vecină cu ticăloșia, pe care istoricii noștri nu au combătut-o cu fermitatea cuvenită !

Citind cartea, citind cu atenție documentele reproduse, m-am mirat că marele istoric nu trăgea concluzia care se impunea, nu pricepea de fapt ce se întâmplase cu cuvintele rumân, a rumâni

Documentele respective vorbeau despre un fenomen care îl îngrijorase pe domnitor:

Mulți țărani români, din câmpia Dunării, au trecut Dunărea ca să scape de dările prea mari pe care le instituise marele voievod.

Planurile sale politice și militare nu se puteau realiza decât cu bani mulți!

Războaiele nu se mai purtau cu sulița și buzduganul, ci cu armele de foc, scumpe, inaccesibile oamenilor de rând, țăranului!

Adică era nevoie de mercenari costisitori, oastea de țară nu mai avea căutare, nu mai era eficientă din pricina armelor noi.
Țăranul era util în aceste condiții noi mai ales ca plătitor de dări, de biruri!…

Țăranul român, care n-a pregetat până atunci să răspundă chemării la oaste, la război, a avut cu totul altă atitudine față de condiția de contribuabil: a încercat să eludeze această obligație.

Fie că n-a vrut, fie că n-a putut să se achite de biruri, a descoperit că are o variantă salvatoare pe moment: să treacă Dunărea, să intre temporar sub altă jurisdicție, mai puțin împovorătoare!

Stratagemă și azi valabilă, vezi românii care își plătesc taxele auto în Bulgaria…

Nota bene: pe atunci, în sudul Dunării românii erau foarte mulți ca autohtoni!

Deci prin trecerea Dunării schimbarea intervenită în viața țăranilor români era superficială, numai de ordin administrativ.

Această stratagemă avea însă o sumedenie de consecințe nefaste pentru Țară. Mihai Vodă le-a prevenit (sau le-a contracarat), dând legile cunoscute, care îl obligau pe țăran să nu părăsească Țara Românească: acesta este sensul vestitei legări de pământ.

Pe unii i-a adus înapoi din sudul Dunării și i-a „rumânit”, legându-i de pământul românesc, de condiția de român!

În aceste condiții cuvîntul  rumân a căpătat, contextual, un sens pe care nu-l mai avusese. Iar cu acest sens a fost folosit numai în Țara Românească, o perioadă relativ scurtă, care poate fi precizată din cercetarea documentelor care au apelat la acest termen.

Acest sens „social” al cuvîntului ROMÂN nu apare în niciun text popular sau cult, bisericesc, nu a supraviețuit epocii și a fost reactivat în secolul al XIX-lea, în lucrările de specialitate.

Așadar, sensul social al lui rumân, nu face parte organică din polisemia strălucită a lui ROMÂN.

Cât privește etimologia lui boier, ea nu poate stârni comentarii, pentru motivul că în limba română moștenim din latină pe domn și pe a domni, domnitor, curte domnească etc.

Adică ne știm domni pe acest pământ dintotdeauna.

 

 

Sursa:  Ion Coja – http://www.ziarulnatiunea.ro

 

01/08/2016 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | 2 comentarii

ORIGINEA NUMELUI BASARABIA

 undefined

Harta regiunilor Moldovei de-a lungul istoriei

Se cuvine să lămurim de ce ruşii au numit astfel această parte a Ţării Moldovei, nume considerat impropriu de unanimitatea cercetătorilor români.

Pentru aceasta trebuie să facem o scurtă incursiune în trecutul zbuciumat al regiunii.

Se ştie că la începutul secolului al XIV-lea a luat fiinţă un stat în spaţiul dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre. Întemeietorul acestui stat a fost Basarab, care a fondat şi dinastia domnitorilor săi, dinastia Basarabilor.

Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”.

În acelaşi timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi „Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită frecvent Basarabia. (1)

În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea aceea sub dominaţia tătarilor.

În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” (2) Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în 1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”, semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc.

El încetă de a mai face parte din ţara Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci, litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”, numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei. (3)

Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară, numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra întregii părţi răşluite.” (4)

Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente.

 În unul din hrisoavele sale de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.” (5)

Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă, făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru, anexat în 1812.” (6)

Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră.

Teritoriul respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui Petru Rareş, în 1538.

Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă, dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.

 Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina (Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din Chilia se aşeză în Soroca.” (7)

Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari daune în urma încorporării la Imperiul otoman.

Românilor li s-a asigurat deplina libertate naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai.

Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată. În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în 1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului, deşi foarte puţini, erau românii.

Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul. Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic.

 Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807, încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.” (8)

Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate.” (9)

Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A. Babel: „Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova propriu-zisă.” (10) Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.

 

Note:
1    Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 24.
2    Ibidem.
3    Ibidem, p. 25.
4    Alexandru D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 91.
5   Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 10/1991, p. 72.
6    Ibidem, p. 73-74.
7    Alexandru D. Xenopol, op. cit., p. 456.
8    Anton Crihan, op. cit., p. 71.
9    Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 106.
10  Anton Crihan, op. cit., p. 71.

Autor: Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Articol: “Originea numelui Basarabia (1386 – 1812)”

Sursa: Istoria md.

15/05/2013 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

%d blogeri au apreciat: