CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 unie 1864 – A decedat la Atena, în Grecia, fostul domnitor fanariot al Moldovei, Mihail Suţu (Soutzo) sau Mihail Suţu al II-lea

 

 

Mihail Suţu al II-lea, domn al Moldovei

Mihail  Suţu al II-lea, domn al Moldovei în perioada ianuarie 1793 –  6 mai 1795.

Între numeroasele familii  greceşti stabilite în Moldova de-a lungul timpului şi cu deosebire în secolele XVI-XVIII, familia Suţu a avut un rol important, fiind dătătoare de domni, atît în Moldova cât şi în Muntenia.

Familia în sine, cunoscută atît sub numele de Suţu cît şi în varianta franceză de Soutzo era originară din Epir, – Grecia, cel mai cunoscut membru al ei fiind Diamantaki Suţu, zis Draco, atestat în viaţă pe la 1728 la Constantinopol.

Suţuleştii au venit în Moldova și Valahia în prima jumătate a veacului al XVIII-lea, implicîndu-se activ în viaţa socială şi politică a vremii, înrudindu-se atît cu vechile familii boiereşti autohtone cât şi cu cele greceşti,  stabilite aici mai demult   Membrii familiei au oscilat permanent între  Moldova şi Grecia, păstrîndu-şi permanent, cel puţin o reşedinţă şi la Constantinopol.

Mihail Şuţu  era înrudit prin mama sa cu familia Mavrocordat. Fiind dragoman al Porții (1782 – 1783), a fost destituit, exilat în insula Tenedos, dar apoi iertat și numit domnitor în Valahia.

S-a născut în 1784 la Constantinopol și era nepotul de fiu al lui  Mihai „Draco” Soutzos,  din familia de greci Soutzos şi a fost ultimul domn fanariot al Moldovei.

Înainte de a ajunge domn a fost secretar al marelui dragoman Mihai I Suțu și a capucehaiei valahiei, Ioan Caragea, mai apoi mare dragoman al Porţii Otomane la Constantinopol (1815-1819) și membru al consiliului privat al sultanului Mahmud al II-lea, iar în 1819 a fost numit domnitor în Moldova, în locul lui Scarlat Callimachi. 

 Încă de la urcarea pe tronul Moldovei  a aderat la mişcarea grecească de eliberare naţională de sub dominaţia turcească, Eteria, iar când  Alexandru Ipsilanti conducătorul Eteriei a intrat în Iași, i-a pus la dispoziție toate resursele vistieriei ţării.

Renunță la tron, ca urmare a eșecului Eteriei încredințînd domnia unei căimăcămii, după care a plecat la la 30 martie 821 la Chişinău, în provincia moldovenească ocupată de Rusia la 1812, iar de acolo în Europa, unde va milita și va strînge fonduri pentru Eterie.

În Austria a fost  arestat din ordinul cancelarului Metternich, deținut la Brunn (Brno),şi  apoi închis timp de 4 ani la Göritz. 

Dupa eliberarea din detenţie, s-a întors în Grecia, care între timp devenise independentă, devenind  reprezentantul acesteia la Sankt Petersburg, Stockholm, Copenhaga, Londra şi Paris.

În 1854 a fondat şi prezidat la Atena Comitetul de salvare pubică, care a pus la cale insurecţia grecilor din Epir şi Tesalia.

A murit  la Atena la 12 iunie 1864.

 

Surse: 

http://istoria.md/articol/495/12_iunie,_istoricul_zilei#1864

https://ro.wikipedia.org/wiki

12/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

Povestea mortii comandantului arnautilor Bimbaşa Sava, cel care l-a tradat pe Tudor Vladimirescu

 

 

 

 

Putini sunt cei care, trecând zi de zi prin centrul Bucurestiului, mai știu cate ceva din istoria veche a orașului.

Dincolo de forfota zilnică, nu mai avem timp nici măcar sa ne dam seama ca sub pașii noștri au fost scrise intamplari care au zidit o capitala.

Undeva pe Calea Victoriei, peste drum de Muzeul National de Istorie, mai existau la inceputul secolului al XIX-lea fostele case ale lui Ienăchiţă Văcărescu şi ale logofătului Ştefan Bellu, care au fost  martorul mut  al unor intamplari sangeroase.

În primele decenii ale secolului al XIX- lea, acestea faceau parte dintr-un grup mai mare de cladiri, care erau in proprietatea capuchehaiei Constantinopolului (ambasadorul Inaltei Porti) la Bucuresti.

La izbucnirea Revolutiei din 1821, odata cu trecerea trupelor de partea lui Tudor Vladimirescu si cu predarea orasului catre revolutionari, turcii au parasit Bucurestiul de frica violentei maselor populare.

Franta si Anglia nu au sprijinit revolutia romana de teama ca avantul acesteia sa nu cuprinda Europa, si asa gata de orice rebeliune, astfel ca sultanul si-a trimis armata peste Dunăre ca sa inabuse miscarea lui Tudor.

In incercarea lui de a face fata atacului otoman, Tudor Vladimirescu s-a aliat cu miscarea eterista condusa de Alexandru Ipsilanti.

 

  

 

Misterul morţii lui Tudor Vladimirescu. Cine l-a tocmit pe ...

 Tudor Vladimirescu

 

 

 

In scurt timp  au aparut disensiuni intre cele doua miscari  si in urma unei tradari, Tudor avea sa fie ucis de doi dintre capitanii sai.

Unul dintre acestia, comandantul arnautilor Bimbasa Sava, trecuse pe ascuns cu toti oamenii lui de partea Eteriei si actiona la ordinul lui Ipsilanti, care nu avea nevoie de un nationalist ca Tudor.

Sava era născut la Sliven şi se crede că a urmat şcoala greacă din Patmos, celebră în acel timp.

Se pare de asemenea că bulgarii din Sliven şi Târnovo aveau legături cu comitetul eterist din Odessa şi cu eteriştii din Ţara Românească şi Moldova

Fiind un oportunist, Bimbasa Sava a considerat ca cel mai bun lucru pe care-l putea face, era sa ii tradeze si pe eteristi in favoarea turcilor, care intrasera deja in Tara Romaneasca.

Crezand ca aceasta a doua tradare a sa va fi rasplatita de noii  stapani, Bimbasa i-a atacat pe la spate pe eteristi, ucigandu-i fara nici o mustrare de constiinta.

Dupa lupta de la Dragasani, terminata cu infrangerea totala a miscarii grecesti, comandantul otoman  Chehaia bei ii scrise lui Bimbașa Sava ca să adune pe toți arnăuții și să vina cu ei în București, fagaduind drept răsplată a acestei supuneri ca ii  va scrie sultanului, ca să-l facă spătar al tuturor oștirilor române.

„Atunci  Bimbașa Sava, adunându-și cetele, a venit spre închinăciune și, sosind la monăstirea Ciorogârla, alese vreo sută de arnăuți, cei mai voinici și mai strălucit gătiți, ca să-i ia cu sine, dimpreună cu căpitanii Ghenci aga și Mihali, pe cari abia a putut să-i înduplece ca să-l însoțească; aceștia se îndoiau a se încrede promisiunilor lui Chehaia bei, zicând că turcii sunt înșelători.

În sfârșit, după ce le-a alungat temerile, își urmă drumul până în Capitală.

Toți erau călări. Intrară pe la Cotroceni și poposiră drept în curtea proprietății lui Bimbașa Sava (azi spitalul Xenocrat de la Jignita, Calea Văcărești).

Era într-o zi de sâmbătă, după-prânz și, îndată ce sosiră, umplură curtea de cavalerie, destul de bine armată; pe la orele 5, Bimbașa trimise veste lui Chehaia bei că seara va veni cu căpitanii lui să i se înfățișeze.

Șiretul turc îi înapoia răspuns să-l ierte pentru acea seară, că se află cam indispus și să poftească a doua zi, duminecă, pe la orele 12.

Atunci, Bimbașa Sava a poruncit să se împartă arnăuții lui câte unul și câte doi pe la locuitorii din mahalaua Jigniții și Olteni, iar el s-a pus la masă cu căpitanii lui.”

 

 

Ambuscada din curtea caselor lui Bellu

 

 

„A doua zi, duminecă, la orele 11, s-au adunat toți, gătiți și înarmați cu pistoale, puști și săbii ornate cu argint și aur (aceste arme erau toate hrăpite de pe la nenorociții boieri și negustori bejenari ce întâlniseră pe drumuri, în fuga lor la Brașov) și, trăgându-li-se caii la scară, au încălicat.

Povesteau mahalagii că atunci s-a poticnit calul lui Bimbașa Sava, de două ori, până la poartă, încât căpitanii îi ziceau că nu le place semnul ăsta.

N-aveau însă ce face, că se aflau deja intrați în capcană, fiindcă Bucureștii erau încărcați de un corp de 50 de mii de turci. își urmară calea intrând pe ulița Ișlicari (azi Carol I) și-și continuară drumul, cu o trupă de 30 de arnăuți, până la conacul lui Chehaia bei, în fostele case ale lui Bellu.

Iată acum ce primire s-a făcut acestor căpetenii de zavergii; faptele mi-au fost și mie povestite, în urmă, de răposatul vistierul Mihai din Pitești, care era vătaf de curte al lui Bellu cel bătrân, lăsat de stăpânu-său să păzească curtea boierească și grădina cea mare (astăzi Cimitirul Șerban Vodă), căci Bellu era deja fugit la Brașov.

Vistierul Mihai se afla printre turci, fiind cunoscut de toți pașii și agalele, fiind foarte iubit de Chehaia bei, căci îi înlesnea toate trebuincioasele, dându-le chiar din vinurile cele vechi din pimnița boierească.

El ședea într-o odaie din etajul de jos al caselor. Duminecă dimineața observă o mișcare neobicinuită între turci, văzu mai multă turcime venind în curte și așezându-se prin odăile din curte și pe la grajduri și șoproane, iar sus, în salonul cel mare, ale cărui ferestre dădeau de-a lungul uliței Ișlicarilor, se grămădeau căpeteniile de manafi și beșlii.

Se pomenește că-l cheamă Chehaia bei, care era în odaia lui cu ceilalți trei pași, Gavanozoglu, Tahâr aga și Macavei al zaporojenilor.

Pe masa din mijlocul odăii văzu două perechi de pistoale.

La ușa odăii pașei erau, în dreapta și în stânga, doi cavazi (santinele), cu mâinile pe pistoale și pe iatagane; la ușa salonului, Sava fu întâmpinat de baș-buluc bașa de manafi, cu căpitanii săi; acesta îi arătă ușa odăii lui pașa și-i zise buiur (poftim).

Sava porni spre ușă, cu căpitanii săi, ca să intre, dar deodată, pe la spatele său, se pomeni cu o tăietură de iatagan pe gâtul său gol și căzu jos.

Cei doi căpitani ai săi fură, la moment, împușcați cu pistoalele de celelalte agale turcești.

După ce fură astfel omorâți câte trei, deschise pașa ușa și se uită, împreună cu ceilalți pași, la cadavrele lor îmbrăcate numai în fireturi și aurărie.

Imediat turcimea ce se afla ascunsă prin odăi, grajduri și șoproanele din curte năvăliră cu iataganele și pistoalele asupra arnăuților lui Sava, ce-și plimbau caii prin curte.

A urmat o țăcăneală spăimântătoare până i-au măcelărit pe toți, afară de unul care scăpă prin fundul gradinei lui Bellu, trecu Dâmbovița și traversă spațioasa grădină a palatelor banului Dumitrache Ghica (azi palatele Prefecturii de Ilfov); el a ieșit în ulița Mihai Vodă și, prin Gorgani, prin Cișmigiu, ajunse la câmp și ținu o fugă necurmată până dincolo de Băneasa; apoi, din pădure în pădure, abia putu scăpa, prin Ploiești, Prahova, Sinaia, și sosi la Brașov, unde era toată boierimea adunată, împreună cu mitropolitul Dionisie și Ilarion Argeșiu; acolo a povestit la toți petrecania.

Boierii noștri nu numai că l-au scăpat de vreo închisoare a guvernului austriac, dar i-au făcut o colectă, adunându-i până la 2000 de lei, și zicîndu-i:

« Fii înțelept și economisește, cum D-zeu te va lumina, căci nimeni nu te va supăra ».

Acesta fusese  in fapt  semnalul pentru uciderea tuturor arnautilor din Bucuresti.

Capetele lor erau taiate si infipte in pari in fata casei beiului, iar trupurile erau mutilate si lasate pe ulite, pentru inspaimintarea locuitorilor.

Numarul arnautilor ucisi atunci a fost de aproape o mie.

Ultimii o suta de supravietuitori s-au regrupat subconducerea unuia dintre camandantii lui Bimbasa, Atanasie Chimariotul, incercand sa iasa din capcana si sa paraseasca Bucurestiul.

Dar asta nu se mai putea intampla. Atunci arnautii au decis sa-si vinda cat mai scump pielea.

Ultimii 30 de supravietuitori, cu arme si munitii s-au inchis in biserica aflata in fostul cartier Olteni.

Aici s-au impartasit si si-au pus viata in miinile Domnului. Lasand cativa oameni la usa si la ferestre, toti ceilalti s-au urcat in clopotnita bisericii, de unde i-au respins pe turci. Aproape douazeci de atacuri ale turcilor au fost respinse din aceasta biserica.

Dupa ce au terminat gloantele, au incarcat armele cu monezi mici de aur, pana cand le-au terminat si pe acelea.

La cererea de capitulare venita din partea turcilor, ei au raspuns cu dispret, stiind ca nu mai au nici o sansa.

Atunci comandantul trupelor otomane din Bucuresti a pus tunurile pe biserica.

Doua zile au tras tunurile, iar cei care au incercat sa-si scape viata cu fuga au fost prinsi si masacrati. Nu au existat supravietuitori.

Toti au ramas pe campul de lupta.

Locuitorii mai batriani ai urbei spuneau ca, in unii ani, in luna august cand luna este plina, se pot auzi strigatele de lupta ale arnautilor si glasurile ranitilor cerand ajutor de la Dumnezeu.

Dar Dumnezeu isi intorsese fata de la cei care il tradasera pe Domnul Tudor. Au fost  iertati doar prin moarte, iar  tradarea lor  a fost acoperita de  o fapta vitejeasca.

 

 

 

 

File:Eteria - Turkische Treue, 1821.jpg

 

 

 

 

 

 

 De la Bimbasa Sava ne-a ramas zicala : „A trăi ca un bimbașă” echivalent cu ‘a trăi în belșug.”

Bimbașa Sava se îmbogățise excesiv în ultimii ani ai epocii fanariote. ( Bimbașă în turcă inseamna ”comandantul a 1000 de soldați”)

 

Surse:

 Istoria fondărei orașului București de Dimitrie Papazoglu.

George Potra, „Din Bucureştii de altădată”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981.

Gheorghe Crutzescu, „Podul Mogoşoaiei”, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988

21/03/2015 Posted by | ISTORIE | , , , , , , , | Lasă un comentariu

23 februarie 1821 – Rusia dezaprobă Eteria si revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu

 

„La o lună de la lansarea Proclamaţiei lui Tudor, la Iaşi şi-a făcut apariţia conducătorul Eteriei, Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn Constantin Ipsilanti şi, până de curând, aghiotant al ţarului Alexandru I, dar nu cu sprijinul armatei ruse, cum se aşteptau «iniţiaţi mişcării», ci în fruntrea unui modest corp de oaste.

În timp ce eteriştii masacrau pe turcii din Galaţi şi din Iaşi, Alexandru Ipsilanti a lansat o proclamaţie, arătând că scopul său este trecerea în Grecia şi că, dacă turcii ar invada ţara, o «straşnică putere se află gătită să pedepsească îndrăzneala lor».

În aceeaşi zi (23 februarie), ministrul de externe al Rusiei, contele Capodistria, anunţa desolidarizarea «straşnicei puteri» – pentru că Alexandru Ipsilanti spusese tuturor că sosirea armatei ruse este iminentă – de faptele şi declaraţiile lui Ipsilanti şi exprimă acordul pentru intervenţia militară otomană.

Câteva zile mai târziu, la 28 februarie, triumviratul Brâncoveanu-Ghica-Văcărescu lua cunoştinţă de faptul că ţarul însuşi, aflat la Congresul Sfintei Alianţe de la Laybach (Ljubljana), dezavuase  actiunea lui Tudor.

Era ora adevărului: fără asistenţa Rusiei, totul era pierdut.

Cei care îndrumaseră pe Tudor să ridice poporul la arme au fugit la Braşov, lăsându-l pe conducătorul «Adunării norodului» fără ghidajul politic pe care şi-l asumaseră.

 

 

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimiri – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște), a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor. 

Tudor, rămas acum singur, avea – deşi în alte condiţii decât celei imaginate la începutul acţiunii sale – o totală libertate de acţiune.

El a intrat în Bucureşti (21 martie) şi, pentru a păstra continuitatea politică şi cadrul legal, ambele necesare, din momentul spulberării speranţei în«umbrela protectoare» a Rusiei, a încheiat o înţelegere cu boierii rămaşi – între care figura cea mai proeminentă era marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe – , lăsându-le lor aparenţa puterii.”

 

 

Mişcarea secretă grecească “Eteria” si românii

 

Eteria sau „Societatea prietenilor” era o societate secretă, înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci: Nicolae Scufas din Arta, Atanasie Tsacalof din Ianina şi Emanoil Xanthos din Patmos.

Scopul, ca şi naţionalitatea primilor membri ai societăţii, era la început pur grecesc: izbăvirea neamului grec şi eliberarea lui.

Dar pentru a câştiga sprijinul celorlalte popoare supuse Porţii, societatea şi-a lărgit programul, propunându-şi să realizeze unirea armată a tuturor creştinilor din Turcia europeană.

Nu a fost o întâmplare că Eteria a luat fiinţă pe teritoriul Rusiei, în marele port al Mării Negre, unde se întâlneau interesele ruseşti şi greceşti şi nici faptul că, în primii ani de la înfiinţare, până la 1818, ea nu a făcut aderenţi decât printre grecii stabiliţi în Rusia, ca negustori sau refugiaţi.

Printre grecii, foarte numeroşi, din Imperiul Habsburgic, puţini au aderat la Eterie, iar masele rurale din teritoriile locuite de greci ale Imperiului Otoman nici nu auziseră de aceasta când insurecţia a izbucnit.

Rostul Eteriei era să dea unei elite de greci, stăpâniţi de acelaşi sentiment, dar împrăştiaţi în locuri deosebite şi supuşi unor guverne străine, o organizare comună, condusă de o ierarhie bine stabilită şi capabilă să pună masele în mişcare la cel dintâi semnal al şefului suprem (1).

În urma refuzului lui Capodistria de a fi conducătorul mişcării greceşti, Emanoil Xanthos s-a adresat atunci lui Alexandru Ipsilanti, fiul fostului domn al Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti. 

Alexandru Ipsilanti (alternativ Ipsilante; n. 12 decembrie 1792, Constantinopol – d. 31 ianuarie 1828, Viena), a fost conducătorul Eteriei grecești din 1821. 

 

Prin calitatea sa de general în armata rusă şi de aghiotant al ţarului, Alexandru Ipsilanti permitea Eteriei să întreţină credinţa în sprijinul Rusiei; prin legăturile sale de rudenie cu cele mai însemnate familii din Fanar şi din Principate, el aducea considerabile mijloace de propagandă.

Trecerea conducerii în mâinile sale a produs efecte imediate asupra vieţii interne a Eteriei.

După ce a primit de la Xanthos corespondenţa, actele şi socotelile Eteriei şi , la 20 aprilie 1820 a fost proclamat epitrop general al conducerii, Alexandru Ipsilanti a vizitat eforiile din diferitele oraşe ale Rusiei şi a luat contact cu fruntaşii Eteriei.

Înainte de pasul decisiv, Ipsilanti a luat principalilor săi colaboratori jurământul de credinţă şi a numit pe Iordache Olimpiotul comandantul gărzii domneşti de la Bucureşti.

În Moldova, Alexandru Ipsilanti a izbutit să câştige pentru cauza organizaţiei greceşti şi pe domnul Mihai Şuţu.

Prin aceasta, eteriştii s-au asigurat de toate resursele Moldovei şi de o bază largă pentru pregătirea revoluţiei.

Din momentul în care Mihai Şuţu a intrat în Eterie, el a pus practic la dispoziţia lui Ipsilanti toată averea sa şi toate resursele Moldovei.

Insurecţiunea de la 1821 s-a produs în cadrul luptei de emancipare a popoarelor creştine din Turcia europeană.

Această teză plasa problema revolutiei romane  în cadrul istoriei popoarelor creştine din Turcia europeană, în care îşi găsea dimensiunile adevărate şi semnificaţia reală.

Acest cadru îi definea şi obiectivul care era cucerirea independenţei politice şi economice, acest program corespunzand aspiraţiilor tuturor claselor sociale, fiindcă dominaţia otomană stăvilea dezvoltarea tuturor forţelor „vii” ale acestor popoare.

Chiar şi marea boierime şi clerul înalt care au împărtăşit împreună cu domnii şi cu turcii din beneficiile regimului fanariot, au aderat la Eterie, deoarece cucerirea independenţei le deschidea noi perspective de progres material şi politic şi pentru că victoria le părea asigurată din moment ce conducătorii Eteriei garantau că Alexandru Ipsilanti, epitropul general al acesteia, va veni urmat de o puternică armată rusă, în stare nu numai să împiedice pe turci să calce teritoriul ţării noastre, ci chiar să-i alunge din Europa.

Mişcarea lui Tudor Vladimirescu a început în cadrul Eteriei şi al revoluţiei greceşti, dar răsunetul pe care l-a produs în toate clasele româneşti se explică prin situaţia în care se aflau ţările române, prin structura lor economică, socială şi politică, prin poziţia lor în cadrul Imperiului otoman şi prin raporturile lor cu celelalte popoare din Peninsula Balcanică.

Conducătorii Eteriei erau perfect conştienţi că numai prin propriile lor mijloace, popoarele creştine, chiar unite într-un efort comun, nu puteau răsturna Imperiul Otoman.

Succesul revoluţiei depindea de intervenţia armatelor ruse.

O analiză atentă a sfârşitului mişcării din Ţara Românească va distinge totdeauna, ca pe două faţete deosebite ale realităţii, faptul ivirii unor neînţelegeri între comandantul pandurilor şi armata sa, de faptul, cu totul diferit, al ascuţirii contradicţiilor dintre revoluţia românească şi Eterie.

Eteriştii l-au suprimat pe Tudor Vladimirescu, neputându-l îndupleca să coopereze cu ei.

Aceasta nu înseamnă că Adunarea norodului, înşelată de şefii eterişti, după cum recunoaşte şi Cioranu (2), dorea unirea cu ei şi că ea dezaproba poziţia politică neutrală adoptată de Tudor la Goleşti faţă de războiul dintre turci şi eterişti.

Politica externă a lui Vladimirescu a fost una clar diferită de cea a Eteriei: el nu a urmărit să provoace învrăjbirea celor două imperii, rus şi turc, căci câmpul de război era pe teritoriul românesc, ci s-a străduit să convingă atât Poarta, cât şi Curtea ţaristă a recunoaşte vechile drepturi ale Principatelor, pierdute din cauza guvernării fanariote, Ţările Române în concepţia sa trebuind să aibă o cârmuie românească.

Un adevărat rechizitoriu al expediţiei eteriste din Principate şi în special al comandantului ei suprem se găseşte într-o cronică greacă scrisă chiar în 1821 de un anonim care a luat parte la această campanie (3).

Temeinic informat, autorul are în plus calitatea că nu poate fi bănuit, sub nici o formă, de ostilitate faţă de Eterie şi faţă de obiectivele ei. Fără a fi apărătorul cauzei româneşti, el prezintă întreaga expediţie ca pe o eroare enormă, pentru care poartă răspunderea în primul rând şeful Eteriei.

Acesta, odată pornit la acţiune, cu sau fără sprijinul ţarului, ar fi trebuit să traverseze rapid teritoriul Principatelor, potrivit proclamaţiilor sale şi să treacă Dunărea pentru a lupta împotriva turcilor, care nu erau pregătiţi a susţine un război în aceste părţi.

În loc să facă aceasta, Ipsilanti s-a dovedit un „nechemat” pentru misiunea pe care şi-a asumat-o, preferând să fie jefuitorul Principatelor şi să compromită cauza revoluţiei greceşti.

Din însemnările memorialiştilor desprindem indicaţia de a considera în spirit dialectic activitatea Eteriei: în ciuda bunei lor intenţii de a lupta pentru eliberarea Greciei, conduita eteriştilor faţă de poporul român a fost cu totul negativă.

Împrejurarea se explică prin aceea că acţiunea eteristă din Principate a fost condusă de fanarioţi sau de slujitori ai regimului fanariot printre care Alexandru Ipsilanti, Mihai Şuţu, Iacovachi Rizo Nerulos, Iordache Olimpiotul, Sava Fochianos, A. Pini, C. Samurcaş, etc.

Practic, într-un anumit sens , revolutia de la 1821  şi mişcarea eteristă au determinat două din implicaţiile care fuseseră întrevăzute în planurile strategice iniţiale: intervenţia Rusiei şi internaţionalizarea problemelor greacă şi română.

Acţiunea lui Ipsilanti în Principate, în dezacord cu planurile iniţiale ale Eteriei, a servit doar interesele revoluţiei greceşti prejudiciind grav pe cele ale românilor.


[1] Andrei Oţetea, Documente.Răscoala din 1821, II, p. 330.

[2] Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Librăriile „Cartea Românească”, Bucureşti, 1921, p. 297.

[3]Expediţia din 1821 a lui Ipsilanti în Principatele Dunărene, în Documente. Răscoala din 1821, coordonator Andrei Oţetea, IV, p. 241-273.

material de Alexandru C. Ciobanu

http://foaienationala.ro/dezaprobarea-de-ctre-rusia-revolutiei-

 

*Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a III-a, Cap . 1 – „Frământări social-politice”, pp. 202-203, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997.

23/02/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: