O realitate tristă: Republica Moldova este un stat eşuat. Unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

Cu ce-am greşit în relaţia cu Republica Moldova?

 

La 6 mai 1990 avea să se întâmple Primul Pod de Flori, moment simbolic de o valoare istorică excepţională, ocazia cu care, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, nu a mai fost nevoie de acte pentru a traversa frontierea româno-sovietică. 

Era o clipă de graţie într-o istorie făurită din atât de multe episoade tragice, era, pentru cei aproximativ 1.200.000 de români prezenţi de-alungul frotierei la Prut, un semn cert că Dumnezeu îşi întorsese în fine faţa spre ei şi că momentul unei mari împliniri istorice avea să fie de acum iminent.

“La Podul de Flori am văzut atâtea lacrimi de bucurie încât am înţeles că nici o sârmă ghimpată, nici un zid de beton, nici un fel de tancuri, nici un fel de Rusie nu ne vor despărţi niciodată! Lumea s-a întâlnit cu drag. A fost o zi de vis curat!” relata scriitorul Andrei Strâmbeanu.

Aşa şi a fost. Dar, după această zi de vis curat, jocul politic şi-a reintrat instantaneu în drepturi şi oamenii au început să aştepte ceea ce credeau ei că s-a prefigurat ca eveniment legic şi de neocolit.

De unde avea să vină soluţia? Cine urma s-o construiască? Cine avea să anunţe şi apoi să pună în operă o asemenea viziune?

Din acel moment şi până acum, la toate aceste întrebări, nu a existat nici un răspuns articulat în singurul mod şi pe singurul palier în care contează, cel politic. Marele subiect a devenit tabu.  

N-a existat niciodată nici puterea, nici curajul, nici ştiinţa dar nici până la capăt fervoarea mesianică necesară, pentru ca un lider politic din România să afirme deschis că ţinta sa supremă, cea pentru care este gata să lupte până la capăt, ar fi unirea ţării cu Republica Moldova.

Şi invers: niciunul nu a îndrăznit să declare public că subiectul nu-l interesează.  Nu am avut un lider de talie uriaşă, de tip Helmut Kohl, care să vadă o unitate a spaţiului românesc, cerând deschis Europei şi lumii să recunoască acest adevăr istorice.

Dar nici n-am avut unul care să spună celălalt adevăr: eram atunci, ca şi acum, prinşi în jocuri care ne depăşesc, nereuşind să ieşim din statutul nostru de ţară la margine de imperiu, atunci fiind parte din zona de contact între lumile despărţite odată de Cortina de Fier şi care se reaşezau rapid în noile mătci.

Drept care, lipsindu-ne toate acestea, am încercat să jucăm în ceea ce dintotdeauna a fost tradiţia diplomaţiei noastre: jocul supravieţuirii, cu fundul în cât mai multe luntri, încercând să nu supărăm pe nimeni până la capăt, bucurându-i puţin când pe unii, când pe alţii, în funcţie nu de interese ale unor mari alianţe, ci în raport cu negocierile zilnice ajutătoare la obţinerea unei linişti pe cât de fragile, pe atât de trecătoare.

Dacă proiectul politic fie că nu exista, fie că nu se putea vorbi deschis despre el, am preferat continuarea relaţiei sentimentale, bazându-ne pe ceea ce au făcut şi încă mai fac (din ce în ce mai puţin şi pe neştiutelea) zecile şi zecile de ONG-uri care au realizat cam tot ce se putea obţine pe bază de entuziasm şi resursele de care dispuneau, scrie adev.ro/pbgmne.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Republica Moldova – stat eşuat: unde şi când s-a greşit ?

 

 

 

 

Că Republica Moldova este un stat eşuat nu e un secret pentru nimeni şi acest lucru este cu atît mai evident cu cît, cu ocazia celor 25 de ani de independenţă, la această temă se fac diferite studii, bilanţuri, declaraţii etc., toate acestea scoţând în prim plan o realitate tristă.

Dar, totodată, dincolo de această constatare, prea puţini se întreabă: Cum de s-a ajuns în situaţia respectivă, unde şi cînd s-a greşit?

Prima mare greşeală a fost făcută imediat după declararea independenţei. Atunci, Republica Moldova nu a avut curajul Statelor Baltice, care şi-au stabilit clar priorităţile politicii externe.

În loc să pornească ferm spre Uniunea Europeană şi NATO, Republica Moldova a decis să mai cocheteze puţin cu fosta Uniune Sovietică, aderînd la Comunitatea Statelor Independente.

Aceasta a făcut Republica Moldova în continuare dependentă de piaţa estică, subminînd orice posibilitate de diversificare a pieţelor de desfacere. În rezultat, economia ţării a devenit extrem de vulnerabilă şi nu s-a putut dezvolta, aşa cum o cereau noile realităţi. Iar această vulnerabilitate a ieşit şi mai mult în evidenţă odată cu crizele financiar-economice din Rusia, embargourile impuse de Moscova etc.

A doua mare greşeală ţine de eşecul Republicii Moldova ca stat unitar. Astfel, Chişinăul nu s-a poziţionat corect în raport cu problema transnistreană nici în momentul apariţiei ei, nici ulterior.

Chiar dacă a semnat acordul de încetare a focului la Nistru cu Rusia, Chişinăul niciodată nu a avut curajul să recunoască că în Transnistria a luptat anume cu armata rusă, după cum nu a avut curajul să ceară schimbarea formatului de negocieri prin redefinirea statutului Rusiei din stat mediator şi garant în stat parte în conflict.

Iar premise pentru aceasta a avut de nenumărate ori, inclusiv atunci cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului, examinând dosarul Ilaşcu şi alţii contra Moldovei, a spus clar ce rol a avut Moscova în apariţia şi menţinerea în toţi aceşti ani a regimului separatist de la Tiraspol. Mai mut ca atît, Chişinăul nu a ştiut nici măcar să joace abil pe conjunctura internaţională favorabilă şi să profite de decizia Summit-ului OSCE de la Istambul pentru a obţine retragerea trupelor şi armamentului rusesc din stînga Nistrului.

A treia mare greşeală Republica Moldova a comis-o atunci când şi-a permis să tragă pe sfoară Uniunea Europeană. Prinzând cu mare greu ultimul tren spre Uniunea Europeană (în 2009), Republica Moldova a avut o prestaţie de nivel doar pînă la un moment dat, reuşind să devină lider în Parteneriatul Estic, să obţină Acord de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acord de liberalizare a vizelor.

De cum şi-a văzut îndeplinite aceste obiective (importante şi din punct de vedere electoral pentru partidele aflate la guvernare), cei ce conduceau Republica Moldova s-au dedat unor abuzuri şi derapaje fără precedent, distrugînd în decurs de un an (2015) tot ce se construise în mai bine de 5 ani.

Astăzi, UE, chiar dacă nu declară deschis acest lucru, tratează Republica Moldova ca pe o mare problemă ce există la frontierele sale şi, mai ales în lumina ultimelor evenimente ce au marcat profund situaţia internă din UE, nici teoretic măcar nu admite posibilitatea aderării Republicii Moldova.

A patra mare greşeală a fost că Republica Moldova aşa şi nu a avut curajul să transpună în fapt reforma ce prevedea descentralizarea teritorială. Aceasta a distrus practic orice urmă de dezvoltare în teritorii, a majorat decalajul dintre centru şi periferii, a determinat multe teritorii să privească Chişinăul ca pe un duşman, ceea ce a sporit riscul unor eventuale noi sciziuni teritoriale.

A cincea mare greşeală este că în toţi anii de independenţă nu s-a făcut nimic pentru asigurarea de facto a securităţii Republicii Moldova – începând de la securitatea energetică (cea mai sensibilă) şi terminînd cu securitatea alimentară, ecologică, informaţională etc. – peste tot situaţia e sub orice critică. În rezultat avem un tablou dezolant – Republica Moldova un stat dependent din toate punctele de vedere, care aminteşte de departe de un colos cu picioare de lut ce se poate prăbuşi în orice moment.

A şasea marea greşeală ţine de faptul că în toţi cei 25 de ani de independenţă, Republica Moldova nu a tratat niciodată cu seriozitate reforma instituţiilor statului, astfel încît acestea să devină cu adevărat eficiente, să pună în capul mesei legea şi interesul cetăţeanului. Astăzi, majoritatea instituţiilor statului sînt măcinate de corupţie, birocraţie, servesc interesul unor persoane sau grupuri de persoane concrete, dat nicidecum al cetăţeanului, al ţării.

A şaptea mare greşeală este că Republica Moldova nu a avut şi nici nu are o viziune clară în raport cu diaspora. Potrivit unor informaţii, fiecare al treilea cetăţean apt de muncă se află peste hotare, fiind în mare parte rupt de realităţile din ţara lui.

În afară de faptul că aceşti cetăţeni trimit acasă bani rudelor şi apropiaţilor lor şi astfel contribuie la dezvoltarea economiei de consum, ei sînt lipsă în totalitate din viaţa ţării.

Ei nu contribuie la sistemul de protecţie socială, la sistemul de asigurare medicală, nu contribuie la bugetul de stat, iar aceasta creează mari probleme sistemelor respective şi pun în pericol capacitatea statului de a plăti pensii, salarii, indemnizaţii. Şi mai grav este că statul (poate cu excepţia programului PARE 1+1) niciodată nu s-a gîndit cum să-i aducă acasă pe aceşti oameni, să le creeze condiţii ca să-şi deschidă mici afaceri, să-i asigure cu locuri de muncă etc.

A opta mare greşeală este că, în cei 25 de ani de independenţă, Moldova niciodată nu a avut o clasă politică responsabilă, care să convină asupra unor priorităţi naţionale ce nu s-ar schimba odată la cîţiva ani, concomitent cu schimbarea puterii. Cei ce s-au perindat la putere în toţi aceşti ani (poate cu unele mici excepţii) au fost nişte profitori care au urmărit doar îmbogăţirea personală şi nu le-a păsat de loc de ţară, de viitorul ei.

Şirul acestor  greşeli poate continua la infinit, dar şi aşa e clar că Republica Moldova e un stat eşuat şi nu are nici o perspectivă de viitor.

În această situaţie este logic să ne întrebăm: Cine mai are nevoie de Republica Moldova ca stat independent?

Iar răspunsul e simplu: politicienii care tratează această ţară ca pe o vacă de muls şi care încă mai au ceva de stors din ea.

Posibil, de acest stat să mai aibă nevoie şi poliţiştii, vameşii, inspectorii fiscali, alţi funcţionăraşi corupţi, care stau oploşiţi prin birouri şi adună dijma cu sacul, trăind mai bine decît cei mai prosperi oameni de afaceri.

Nu cred că voi greşi dacă voi spune că cetăţenii simpli nu mai au nevoie de acest stat, care nu le oferă nimic în afară de o existenţă mizerabilă cu mult sub limita sărăciei.

Bieţii profesori, medici, ţărani etc., care abia de-şi duc traiul, nu pot să-şi dorească existenţa în continuare a unui stat care-i umileşte şi care-i îmbogăţeşte doar pe cei de la putere.

De aceea, dacă s-ar face un referendum privind statalitatea Republicii Moldova, mai mult ca sigur că aproape 100% din participanţi ar pleda pentru lichidarea lui. Este adevărat că unii şi-ar vedea viitorul împreună cu România, alţii – cu Rusia, alţii – în componenţa altor state, inclusiv a unora ce ar putea apărea ulterior, dar acestea sânt deja detalii…

Ceea ce contează este realitatea tristă că, după 25 de ani de independenţă, practic nimeni nu mai are nevoie de statul independent – Republica Moldova!

 

Dumitru Spătaru

http://curentul.md/politica/republica-moldova-stat-esuat-unde-si-cind-s-a-gresit.html

 

 

 

 

 

Publicitate