CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Nicolae DABIJA: Cocuța

Cocuța

Unirea celor două țări române – Moldova și Valahia – de la 24 ianuarie 1859 a fost o întâmplare, pusă la cale de Dumnezeu.
Rusia visa să-și facă drum liber spre Constantinopol, unde țarul își dorea reședința de iarnă, plănuind să-și anexeze și cealaltă parte a Moldovei, în care să-și aducă dodonii și smirnovii săi din acel secol.
Bănuind marele pericol pe care-l reprezenta Rusia, care, pretextând „eliberarea” țărilor ortodoxe de sub jugul turcilor pentru ca să-l așeze pe al ei pe grumazul românilor, statele europene se unesc contra „creștinilor” ruși.

Rusia pierde Războiul Crimeii, fiind nevoită să restituie în 1856 Moldovei o parte din teritoriul furat de ea cu 44 ani mai devreme – județele Cahul, Bolgrad și Ismail.
Istoricii sovietici, care mai sunt activi și la 30 de ani de la decesul URSS, afirmă că Basarabia, aflându-se în componența Imperiului țarist, n-a participat la crearea statului român modern de la 1859, scrie https://litart.press/.


Nimic mai fals.


Ea a votat atât Unirea de la 1859, cât și alegerea lui A.I.Cuza ca domnitor, prin deputații celor trei județe de la Sud – Cahul, Bolgrad și Ismail.
Aceștia îl cunoșteau prea bine pe A.I.Cuza, care a fost într-o perioadă judecător la Cahul.
După expirarea mandatelor de 7 ani de domnie ale lui Barbu Știrbei și Grigore Ghica, cele două principate rămăseseră fără domnitori.
Conform Regulamentului Organic, în lipsa domnitorului, țara urma să fie guvernată de un caimacam.
Sultanul îl numește în această funcțiune importantă pe Nicolae Vogoride.
Atât Rusia cât și Turcia nu doreau apariția unui stat puternic la gurile Dunării și Marea Neagră.
Și ar fi reușit în intențiile lor, dacă n-ar fi intervenit Cocuța Conachi (1828-1870).
Cocuța sau Ecaterina Conachi a fost fiica poetului Costache Conachi.

Aceasta s-a căsătorit la 15 ani cu greco-bulgarul Nicolae Vogoride, care, deși nu știa românește, cu ajutorul bătrânului boier Costache Conachi, obține să fie împământenit și să urce vertiginos pe scara ierarhică.
Turcii i-au promis că, dacă face totul ca Moldova să nu se unească cu Valahia, îl vor numi domnitor al Moldovei.
El le declară război unioniștilor.
Le pune piedici ca aceștia să nu fie aleși în divanul ad-hoc de la Iași, îi scoate din slujbe, îi arestează.
Boierii Holban și Voinov au fost închiși doar pentru faptul că purtau costume naționale.
Erau pedepsiți toți cei care cântau sau dansau „Hora Unirii”.
Agenții caimacamului umblau prin țară și amenințau: „Cine va rosti cuvântul „Unire” va fi dus la ocnă”.
Caimacamul Vogoride falsifică rezultatele voturilor din Divanul ad-hoc de la 19 iulie 1857. Moldova nu vrea unire! îl anunță el pe sultanul Abdul Mecid.
Mai marele Imperiului Otoman îl felicită cu victoria: „Pregătește-te să devii domn al Moldovei. În curând vei primi firmanul”, îl anunță acesta într-o scrisoare.
Dar Cocuța descoperă în seiful caimacamului corespondența lui cu Înalta Poartă, voturile falsificate și rapoartele soțului ei făcute sultanului.
Cocuța Conachi-Vogoride alege – între a fi Prima Doamnă a țării și Țară, între familie și patrie.
Ea-și deconspiră soțul, trădător de Țară, înmânându-i documentele compromițătoare fratelui ei, Costache Negri, care, la rândul său le dă spre publicare, cotidianului ”L’Etoile d’Orient” (”Steaua Orientului”), care apărea la Bruxelles.
Franța, Austria, Anglia, Prusia intervin. Rezultatele alegerilor sunt anulate.
Sunt stabilite alte alegeri pentru divanurile ad-hoc la 22 septembrie 1857.
Adunarea Moldovei îl va investi la 5 ianuarie 1859 domnitor al Moldovei pe Alexandru Ioan Cuza, iar la 24 ianuarie 1859 adunarea de la București îl va alege și domnitor al Valahiei.
Soluția genială a alegerii unui singur domnitor pentru cele două principate dunărene a însemnat crearea României moderne.
Statele europene au fost puse în fața unui fapt împlinit.
Actul de la 24 ianuarie 1859 a pregătit terenul pentru edificarea României Mari de la 1 Decembrie 1918.

I-au sudat pe cap o cușcă neagră celei care a făcut posibilă Unirea! Nu se știe când o vor ”elibera”

Foto: Cocuța Conachi-Vogoride


Meritele Cocuței Conachi sunt inestimabile.
Gestul ei de sacrificiu, a făcut ca visul de aur al mai multor generații să devină realitate.
Unirea tuturor românilor într-o singură țară și într-un singur stat este testamentul nescris al acestei femei de curaj, lăsat tuturor urmașilor ei de ieri și de azi.
Întreaga-i viață e un argument în plus că Cel de Sus lucrează prin oameni.
La anul Domnului 1859, ca să-și realizeze planurile Sale privind Neamul Românesc, El a ales niște Oameni, unul dintre ei fiind Cocuța, fiica poetului Costache Conachi.

12/02/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Onisifor Ghibu un erou al Marii Uniri din 1918

 

 

 

Marele intelectual patriot român Onisifor Ghibu, s-a născut la 31 mai 1883, în Sălişte, judeţul Sibiu, unde a facut şi şcoala primară.

Liceul îl va începe la Sibiu (primele 6 clase), apoi îl va termina la Braşov.

A studiat la Institutul teologic andreian din  Sibiu, apoi  la Universitatea din Bucureşti si  la Budapesta, Strasbourg şi Jena, în acest din urmă oraş universitar trecandu-şi şi doctoratul în filosofie, pedagogie şi în istorie universală.

A fost  numit inspector școlar primar ortodox pentru școlile din Transilvania (1910-1914), fiind totodată și profesor de pedagogie la Institutul teologic din Sibiu (1910-1912).

Numele lui Onisifor Ghibu este evocat îndeobşte în asociere cu preocupările sale de pedagog si  de istoric, dar  mai ales, de militant pentru indeplinirea idealului unităţii nationale si  pentru educarea poporului prin intermediul şcolii, întru a cărei apărare şi creştere şi-a consumat viaţa.

Refugiat în București între anii 1914 și 1916, colaborează cu Octavian Goga, Vasile Lucaciu și cu alți refugiați ardeleni la o campanie intensă pentru intrarea României în război alături de Antantă împotriva Austro-Ungariei.

Pentru activitatea sa  sustinută pe această linie, Onisifor Ghibu a fost condamnat la moarte în contumacie, în 1915, de Curtea Militară Maghiară din Cluj .

Inainte de ocuparea Bucureștiului de catre trupele germano-austro-ungare, în toamna anului 1916, Onisifor Ghibu se refugiază la Iași cu soția și cei trei copii (cel mai mare de 4 ani), iar din martie 1917 trece Prutul şi se stabileşte cu familia la Chişinău, unde  se angajează în lupta pentru promovarea învăţământului în limba română.

  Conduce efectiv vasta acțiune de organizare a învățământului în limba română, inexistent pana atunci acolo, și reușește deschiderea de școli românești în toată Basarabia, începând cu toamna anului 1917.

Şi tot el este omul care a dus la Chişinău şi prima tipografie românească, ceea ce  a permis trecerea treptată la grafia latină.

Întemeiază şi conduce revista „Şcoala moldoveană” şi ziarul
„Ardealul” (de la 1 octombrie 1917), prima ”foaie” cu tipar latin din întreg Imperiul Rus, transformat mai apoi în cotidianul ”România Nouă” (de la 24 ianuarie 1918) – ”organ de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor”.

În primul număr al publicatiei, el   tipareste marea ”Declarație” –  ”de unire cu România a tuturor românilor aflători în teritorii ocupate vremelnic de puteri străine”.

Si tot Onisifor Ghibu se va afla în fruntea luptei care duce la unirea Basarabiei în 1918, fiind unul dintre participanţii importanţi in lupta pentru infaptuirea Marii Uniri de la 1918.

Împreună cu câțiva fruntași basarabeni el  întemeiază și organizează Partidul Național Moldovenesc.

A mărturisit cu fermitate, prin discurs şi prin scris, credinţa sa in  destinul luminos al neamului din care se trăgea si a luptat permanent pentru unitatea poporului său, atît in Ardeal, cat şi de peste Prut, in Basarbia, iar atunci cand drepturile romanilor erau lezate, nu a precupeţit nici un efort pentru a le apăra cu vorba si cu fapta.

 Onisifor Ghibu este acela care a susţinut ideea înfiinţării unui institut superior de agricultură la Chişinău, plecand de la constatarea că institutul cu acest profil din Iaşi era frecventat de studenţi care erau, în proporţie de 95%, din Basarabia.

Demersul său a venit în contextul în care autorităţile locale din Basarbia insistau pentru înfiinţarea unei facultăţi de teologie ortodoxă, insă Onisifor Ghibu a recomandat să fie lăsată teologia pentru mai tarziu pe lista priorităţilor, aducand in pledoaria sa pentru o universitate care să includă un institut de agronomie la Chişinău,  un alt argument forte:

„Ruşii au creat Republica Moldovenească bolşevică, dincolo de Nistru, iar noi trebuie să răspundem printr-o instituţie puternică, care să impună şi celor aproape un milion de fraţi rămaşi sub «sugestiile» celui mai periculos dintre vecini”.

De altfel, este semnificativ si cum semna Onisifor Ghibu scrisorile sale către autorităţiile române:

„profesor la universitatea din Cluj, comisar general al ASTREI pentru Basarabia, directorul ziarelor România Nouă şi Cuvânt moldovenesc din Chişinău, senator de Orhei”.

Facea aceasta nu din  vanitate sau megalomanie, ci pentru a atesta răspunderile care şi le-a asumat şi cu care a fost încredinţat. 

De asemenea, împreună cu fiul său, Octavian O. Ghibu, au adus cărţi în limba romănă, punand bazele unei biblioteci publice româneşti la Chisinau.

Neslăbita sa  credinţă într-un ideal, ca şi disciplina muncii, l-au ajutat să redacteze zeci de volume de pedagogie, studii politice, memorii, jurnale, să susţină o corespondenţă bogată cu personalităţi ale epocii sale si să scrie mii de articole.

Cunoştea la perfecţie germana, engleza, franceza, maghiara, latina şi se exprima în cea mai corectă şi mai rafinată limbă română literară.

 

La 1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia îl alegea secretar general la Resortul de Instrucţie Publică din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, cu îndatorirea de a reorganiza învăţămîntul romanesc, fiind ales și deputat în Marele Sfat al Transilvaniei.

Din decembrie 1918 pînă în aprilie 1920, cat a funcţionat acest Consiliu, a organizat învăţămantul primar şi secundar, a înfiinţat Universitatea Românească prin  preluarea Universității din Cluj si structurarea ei pe baze românești (1919), precum si Universitatea Politehnica din Timişoara si  Conservatorul din Cluj.

Încă din 1919 a devenit  membru corespondent al Academiei Române.

Pentru ridicarea prestigiului instituției de învățământ superior romanesc de la Cluj , a  intervenit și a reușit să-l aducă în țară pe marele savant Emil Racoviță, ajutându-l să înființeze la Cluj primul institut de speologie din lume.

În 1919, Onisifor Ghibu a fost  numit profesor titular la catedra de Pedagogie de la Facultatea de Litere si Filosofie a  Universitatii clujene.

Pentru activitatea sa naționalistă, nesovaitor patriotica, antirevizionistă și antisovietică, a avut de suferit tot restul vieții, după instaurarea forțată a regimului comunist în România.

A fost de la începuturile acestui regim antinational, ”persona non grata”.

Imediat după 1944, slugile comuniste şi ocupanţii sovietici s-au răzbunat crunt pe academicianul patriot Onisifor Ghibu, care a fost primul profesor ”epurat” și pensionat forțat din Universitatea clujeană, al cărei principal ctitor fusese în 1919.

În vara lui 1945 a fost ridicat şi închis fără judecată timp de peste opt luni, în lagărul de deținuți politici de la Caracal.

Apoi în casă i-au repartizat cu chirie doi ofiţeri de securitate, i-au tăiat  pensia şi l-au supus la alte nenumarate şicane.

In fata persecutiilor Onisifor Ghibu nu a dezarmat , scriind  memorii  scrisori şi petiţii conducătorilor ţării de la acea vreme.

La memoriile adresate de el „prietenului” din tinereţe, dr. Petru Groza, devenit premierul „sovietic” al României,nu a primit răspuns, iar când au dat faţă în faţă în curtea Mitropoliei ortodoxe din Sibiu, premierul l-a anunţat cinic că este pe lista celor care au pornit războiul cu URSS şi că problemele lui mai suportă amânare.

Intr-o celebra scrisoare  adresată conducătorilor sovietici, N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, in data de 31 Octombrie 1956, Onisifor Ghibu le  solicita acestora revizuirea situaţiei Basarabiei, repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România.

Această îndrăzneala l-a „costat” o condamnare de 5 ani, pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu.

Avea sa stea în detenţie în perioada decembrie 1956 – ianuarie 1958, la inchisoarea din Făgăraş, cunoscută pentru regimul aspru la care erau supuşi deţinuţii, fiind graţiat la intervenţia prim – ministrului comunist dr. Petru Groza, cuprins probabil de remuscari.

Dar mizeriile au continuat si dupa eliberarea din detentie, până   la moartea sa.

Exclus complet din viața publică, a trăit izolat la Sibiu, inca  27 de ani după ”epurarea” sa.

Învăţat să învingă orice greutati, nu i se părea greu să o învingă şi pe cea ultimă, a timpului… Şi scria, scria cu înverşunare, lăsând  in urma sa zeci de mii de pagini de manuscrise, în mare parte de  memorialistică.

N-a abandonat nici un moment lupta, fiind în fruntea ”rezistenței intelectuale” din epocă, cu toată teroarea permanent desfășurată împotriva sa de teribila Securitate comunistă.

 

S-a stins din viaţă la  aproape 90 de ani, la 31 octombrie 1972.

 

Spiritul luminos si mesajul transmis de exemplul dat de marele roman patriot  Onisifor Ghibu, nu au putut fi inabusite  de teroarea comunista, amintirea si exemplul sau ramanand vii in amintirea generatiilor urmatoare, fapt confirmat şi de celebrarea sa de către UNESCO în anul 1983, cu ocazia centenarului naşterii sale.

Pentru toate faptele sale curajoase şi altele mai puţin ştiute, basarabenii l-au omagiat pe Onisifor Ghibu şi pe fiul său Octavian, la 31 mai 1998, cand au dezvelit la Chisinau un monument închinat amintirii lor.

Fragment din scrisoarea lui Onisifor Ghibu către Petru Groza (1945)

“Niciodată neamul românesc n-a fost pus în mod mai implacabil ca acum, în faţa ameninţării de a fi şters de pe faţa pământului prin asfixiere, asasinare sau sinucidere.

În urmă acestei catastrofe, nici unui patriot român, în care a rămas vreo urmă oricât de mică de dragoste, de respect şi de durere pentru destinul neamului său, nu-i este îngăduit să se retragă în carapacea egoismului său strâmt fără a-şi pune întrebarea întrebărilor:

Neam românesc al strămoşilor mei şi al meu, încotro mergi?
Vrei să mai trăiesti şi să mai reprezinţi ceva în această lume, sau te-ai împăcat cu perspectiva sinistră de a te lăsa scos din viaţă prin viclenie, prin violenţă ori prin sinucidere?

Cel dintâi, care trebuie să-şi pună această teribilă întrebare, eşti tu, Primul-Ministru al ţării, care ai luat asupra ta cea mai înfricoşătoare răspundere istorică, din câte şi-a luat vreodată vreun român.

Ţie nu ţi-e îngăduit să te ascunzi nici în faţă conştiintei tale proprii, nici în faţa contemporanilor tăi, îndreptăţiţi să-ţi ceară cea mai amănunţită socoteală despre felul în care ai dispus şi dispui de viaţă lor şi a urmaşilor lor, nici în faţă tribunalului necruţător al istoriei.

Rezerva cu care ai declarat, în cartea ta Reconstrucţia României că: “noi suntem oameni mici şi trecători, – noi nu facem istorie, – noi nu suntem dictatori, care cred că sunt deasupra vremurilor” (pag. 101 şi 132) – această rezervă a fost complet depăşită de vremea ce s-a scurs de la rostirea ei pâna azi.

Dimpotrivă! Tu ai făcut şi faci istorie, cum nu a mai făcut altul înaintea ta şi patronezi şi exercitezi – cu sau fără ştirea şi voinţa ta -, cea mai straşnică şi cea mai lungă dictatură din câte cunoaşte istoria noastră naţională.

De aceea, pâna ce te vei judeca tu însuți şi te vei spovedi în faţă lumii, până ce se va mai găsi un contemporan obiectiv care să te judece şi până ce te va judecă istoria, mă socotesc în drept să te chem eu înaintea judecăţii, în numele contemporanilor mei, în numele neamului întreg şi chiar în numele umanităţii”.

 

 

CITITI SI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/04/23/eroi-aproape-uitati-un-patriot-roman-banatean-declarat-element-periculos-1916-de-autoritatile-maghiare/

26/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

Ion Constantin Inculeţ un erou ai unirii Basarabiei cu Tara Mama

 

 

 

 

Preşedintele Sfatului Ţării a Republicii Democrate Moldoveneşti

 

Ion Constantin Inculeţ a fost un om politic român, preşedintele Sfatului Ţării al Republicii Democratice Moldoveneşti, ministru, membru titular (din 1918) al Academiei Române.

Este înmormântat în Biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Bârnova, aflată la periferia municipiului Iaşi. Ion Inculeţ a fost căsătorit cu principesa Roxana Cantacuzino.

Din căsătorie a rezultat fiul Ion I. Inculeţ, Doctor Honoris Causa al Universităţii Western Ontario din Canada, Membru de onoare al Academiei Române, director al centrului de electrostatică aplicată al Universităţii Western Ontario.

Biografie

Ion C. Inculeţ s-a născut la 5/18 aprilie 1884 în satul Răzeni, judeţul Lăpuşna (Chişinău), în familia lui Constantin şi a Mariei Inculeţ. A absolvit şcoala primară în satul natal, iar în anul 1894 a fost admis la Şcoala teologică din Chişinău, subordonată Seminarului teologic.

A absolvit-o cu note foarte bune, obţinînând dreptul de a se înscrie la Seminar.

A studiat în acelaşi an cu viitorii deputaţi şi demnitari de stat Vasile Bârcă şi Pantelimon Erhan.

A optat pentru o facultate de ştiinţe exacte şi s-a înscris  la facultatea de fizică şi matematică a Universităţii Dorpat, însă după un an de studii s-a transferat la Universitatea Imperială din Sankt Peterburg, facultatea de fizică şi matematică, pe care a aboslvit-o cu diplomă de gradul I. A avut recomandare pentru profesorat.

În anii de studenţie la Petersburg, din iniţiativa sa este creată asociaţia studenţilor basarabeni din Petersburg “Bessarabskoe zemliachestvo”.

După absolvirea universităţii, concurează cu succes la postul de privat-docent,  lucrând la mai multe şcoli private din Petersburg, unde a predat  fizica, matematica şi astronomia.

A fost secretar de redacţie la revistele “Vestnik Znania” şi “Nauchnoe obozrenie”, editate de Wilhelm Bittner, în care a publicat mai multe articole de popularizare a ştiinţei, fără semnătură.

În anul 1917 a fost deputat în Sovietul din Petrograd, din partea eserilor.

La 2 aprilie 1917 s-a format Partidul Naţional Moldovenesc cu un program care prefigura o largă autonomie a Basarabiei şi in care se cerea constituirea Sfatului Ţării, cu rol de conducere executivă.

În aprilie 1917, Ion Inculeţ a revenit în Basarabia, ca emisar al preşedintelui Guvernului Provizoriu Alexandr Kerenski, în fruntea unui grup de 40 de basarabeni, studenţi şi profesori din Petrograd, cu scopul de a adânci cuceririle revoluţiei din februarie.

Este ales deputat în primul parlament al Basarabiei  – “Sfatul Ţării” alături de Pantelimon Halipa, Boris Epure şi Ion Buzdugan si a  militat activ pentru reîntregirea neamului românesc.

Iniţial, concepţia politică a lui Inculeţ era una de transformări politice în cadrul Imperiului Rus democratic şi înnoit, insă, după preluarea puterii la Petrograd de către bolşevici prin puciul din Octombrie, Inculeţ a evoluat spre integrarea cu România.

 Actul Unirii Republicii Democratice Moldoveneşti cu România la 27 martie 1918, semnat de Preşedintele Sfatului Ţării – Ion Inculeţ

La 21 noiembrie 1917, a fost ales Preşedinte al Sfatului Ţării.

La 6 ianuarie 1918 a avut loc tentativa de preluare a Puterii la Chişinău de către bolşevici, iar la 24 ianuarie “Sfatul Ţării” a proclamat cu majoritate de voturi independenţa Basarabiei faţă de Imperiul Rus, pentru ca  la 27 martie 1918  sa voteze Unirea cu România, în condiţiile în care Frontotdel-ul şi alte fracţiuni minoritare, cereau insistent parlamentului  să păstreze dependenta de Imperiul Rus.

Gherman Pântea, fost ministru în Guvernul Republicii Democratice Moldovenesti, caracterizează astfel activitatea lui Inculeţ:

” La 21 noiembrie 1917 se deschide Sfatul Ţării, organ care avea să vorbească în numele Basarabiei şi să decidă soarta ei.

 Preşedinte al acestui parlament a fost ales unanim Ion Inculeţ. El întrunea toate calităţile pentru a ocupa această mare demnitate: era calm, abil, împăciuitor, şi mai cu seamă extrem de răbdător”,

“Inculeţ în toate împrejurările a dovedit un calm desăvârşit şi sânge rece. Nici o hotărâre pripită, nici un pas nechibzuit.

 Se apropia ziua cea mare – ziua Unirii – însă Inculeţ se gândea la soarta ţăranului.

Adeseori spunea: “Dacă Dumnezeu ne va ajuta ca odată cu Unirea să rezolvăm şi radical şi reforma agrară, adică să dăm pământ ţăranilor, voi fi cel mai fericit om”.

Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918 de unire a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia) cu România, semnată de Ion Inculeţ în calitate de Preşedinte al Sfatului Ţării şi de Ion Buzdugan în calitate de secretar, a fost  deândată consfinţită ca stare de fapt, prin Decretul regal semnat la 9 aprilie 1918 de Regele Ferdinand.

Clădirea Sfatului Ţării, Chişinău, Republica Democratică Moldovenească, 1918

 

Basarabia a început astfel prima intre tinuturile romanesti, procesul de reîntregire a ţării, iar Ion Inculeţ a rămas în memoria neamului ca unul din principalii ctitori ai României Mari.

Ca semn de preţuire şi la recomandarea savantului Petru Poni, a fost ales în anul 1918 membru al Academiei Române, Secţia Ştiinţifică.

În toamna anului 1919 a luat naştere Partidul Ţărănesc din Basarabia, condus de Ion Inculeţ şi de Pan Halipa.

Cei doi lideri, făcând parte şi din guvernele de la Bucureşti, au considerat problema naţionalismului si a regionalismului  drept fenomene periculoase în derularea normală a procesului de integrare şi au propus fuziunea acestui partid, cu partide tradiţionale din România.

Ion Inculeţ a optat să colaboreze cu liberalii.

Ca urmare, în ianuarie 1922, a intrat în guvernul prezidat de Ion I. C. Brătianu, ca Ministru de Stat, iar în anul 1923 gruparea sa a fuzionat cu Partidul Naţional Liberal.

Ion Inculeţ a mai deţinut şi funcţiile de ministru al sănătăţii publice, ministru de interne, ministru al comunicaţiilor şi vice-preşedinte al Consiliului de miniştri, în Guvernul României  condus de Ion Gh. Duca (1933-1937).

A fost Ministru de Interne în guvernele liberale care au urmat.

Viaţa marelui bărbat a fost marcată tragic de asasinarea de către legionari a Primului Ministru I.G. Duca la 29 decembrie 1933, precum şi de cedarea Basarabiei în urma ultimatumului sovietic din 1940.

În anul 1940, referindu-se la soarta Basarabiei şi Unirea din 1918, el spunea:

“Basarabia a fost smulsă din din trupul Moldovei prin forţă, cu călcarea oricărui drept şi a oricărei dreptăţi, în anul 1812.

Autonomia promisă la anexare, cu păstrarea limbei române în toate dregătoriile, a fost degrabă retrasă.

Basarabia fiind încetul cu încetul transformată într-o simplă gubernie rusească. O sută de ani a durat prigonirea de către Rusia Ţaristă – o sută de ani a durat cu dârzenie rezistenţa acestui minunat popor moldovean dintre râurile Prut şi Nistru pentru conservarea limbii, pentru păstrarea fiinţei naţionale.

 Niciodată în cursul acestui veac nu s-a stins focul sfânt al conştiinţei naţionale. Şi odată ce împrejurările deveneau favorabile, acest foc se transforma într-o  flacără, care mistuia cât putea mai mult din piedicile ce erau puse la în calea Unirii cu toţi românii”.

În seara zilei de 19 noiembrie 1940, Ion Inculeţ se stinge din viaţă în urma unui atac de cord.

La ceremonia de înmormîntare a ţinut un discurs Vasile Bârcă, vechiul sau camarad de lupta unionist, fost membru al Sfatului Ţării, primar al Chişinăului şi ministru în timpul României Mari, care a spus:

“Ceea ce caracterizează îndeosebi viaţa şi opera lui Ion Inculeţ este modestia şi blândeţea lui nesfârşită, temeinica sa pregătire, însoţită de tactul şi calmul ce-l caracterizează şi, mai presus de toate, calda lui iubire de popor, de ţară, şi de Basarabia lui natală, pe care a iubiit-o cu toate puterile minţii şi sufletului său.

La 7 iunie 1942, rămăşiţele sale pământeşti  şi ale soţiei, au fost aduse şi depuse în două morminte aflate în incinta bisericii “Sf. Ioan Botezătorul”din  Bârnova.

Fișier:Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova8.jpg

Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova, judeţul Iaşi, România, azi

Fișier:Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova9.jpg

Fișier:Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova3.jpg

 Placă comemorativă la Conacul lui Ion Inculeţ din Bârnova, judeţul Iaşi, România, azi

Bustul lui Ion Inculeţ în faţa Conacului său de la Bârnova,

 

Publicaţii :

    1. Lucrări de popularizare a fizicii şi astronomiei în revista “Naucinoie Obozrenie”, Sankt-Petersburg (1911-1916)
2. Spaţiul şi timpul în noua lumină ştiinţifică (Bucureşti, 1920);
3. Ma première rencontre avec Saint Aulaire (1930) – în limba franceză;
4. U.R.S.S. (Bucureşti, 1932).
5. O revoluţie trăită / Ion Inculeţ; [alcătuire, Ruxandra Mihăilă]. Chişinău : Universitas, 1994.

 

Bibliografie (surse):

1. http://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_inculet
2. N.I. Ionescu-Pallas, Alex Găină. Ştiinţa. AŞM, 29.05.1992; Gaina, A.; Ionescu-Pallas, N. I.Ion Inculeţ – Om politic şi savant. Romanian-American Academy of Sciences and Arts, VIII-th Congress, held in Chisinau on 12-17 July 1993, Abstracts book, vol. 1, pp. 249-250
3. Iurie Colesnic. Basarabia Necunoscută., Ch., Ed. Museum.,1993
4. Alex Găină. Luptător pentru libertate. Literatura şi arta. N 19(2649), p.2, 5 Mai 1994
5. Brighita Covarschi// Academicieni din Basarabia şi Transnistria. Chişinău, CETINI, 1997
6. Petru Soltan (colectiv). Calendar Naţional-2000, BNRM., Ch.

 

25/09/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | 2 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: