CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Vasile GOLDIȘ : Propunerea Unirii la Alba-Iulia

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii  române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO |  CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri. Credincios idealului naţional, Vasile Goldiş a susţinut cu fermitate interesele românilor din Transilvania şi Banat în numeroasele sale  intervenţii de la tribuna Parlamentului din Budapesta şi printr-o activitate publicistică de excepţie de susținere a drepturilor sacre ale naţiunii române.

A fost prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, a elaborat şi a susţinut cu Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la baza căreia au stat ideile democratice care vor marca viaţa politică românească de atunci şi de mai târziu, ideile sale fiind actuale până astăzi, în Europa Unită.

DISCURS ROSTIT ÎN SALA TRONULUI în data de 14/1 decembrie 1918

Mărită Adunare naţională!

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-ostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană, creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, cari, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoper trunchiul vechiu tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de orde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopciarea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip par’că dispare dela suprafaţa conştiinţei umane.

Dar, când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare rezimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi spre Nistru, dar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară dela eroicii Pari rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârteje locul unde ne aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura între fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Deşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi pământul, ci şi sufletul şi credinţa. Scut s’au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progreselor civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatala s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunea Deşilor şi a Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar, Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi ţara ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume.

Am fost lănţuiţi într’o robie trupească, economică şi sufletească cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784 de-a scutură jugul n’a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848: „Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii dela faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secoli din depărtatul Apus, dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noştri opresori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu ţara ungurească şi, printr’un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut sa ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţirăm obârşia comună şi la razele luminei trimise dela apus conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, Unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 Maiu 1881 Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi vor muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm.

A pornit opera de extirpare şi răsboiul mondial, care acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în temniţi şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s’au conjurat în potriva noastră şi ne pregăteam mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier, îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire, omenimea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a se sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională.

Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională eră încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirei sale. Ideile acestea le-a copt istoria.

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s’au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei în potriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Tran-silvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna.

Dimpotrivă, – teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într’un singur Stat – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de Români dela descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acuma, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucomba cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele concepţiei de viaţă superioară lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o comuniune internaţională spre a împiedecă nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor Românilor într’un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor … îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiirnii. Ea ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea, care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Rog Mărita Adunare Naţională să primească următoarea

HOTĂRÂRE:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Trăiască România-Mare!

Discursul rostit în Sala Tronului din 14 decembrie 1918

Românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur Stat a Tuturor Românilor.

Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi, a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian.

Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a Istoriei.

Această nedreptate se înlătură astăzi.

Dar unirea tuturor Românilor într-un singur stat este totodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii româneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari.

Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, dar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate. Deci unirea tuturor Românilor într-un singur stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se confirmă necesităţilor civilizaţiunii omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniuni integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente.

Această unire pe de o parte ar trebui să înfăptuiască gradat egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul de libertate şi egalei îndreptăţiri a neamurilor.

04/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eforturile diplomatice depuse în Italia pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 de prof.Simion Mândrescu

Motto:

«Și noi am pus o piatră la temelia României Mari.»

Simion Mândrescu

Când vorbim despre Marea Unire de la 1918, se cuvine pe drept cuvânt un deplin omagiu profesorului, patriotului și omului de cul­tură, Simion Mândrescu, a cărui activitate pentru realizarea unității naționale, nu s-a desfășurat doar pe meleagurile românești ci și în afară, mai ales în Italia, unde numele lui se leagă de formarea Legiunii voluntarilor Români din vara anului 1918 scrie Violeta Popescu în publicația https://culturaromena.it/profesorul-simion-mandrescu-1868-1947-activitatea-sa-diplomatica-in-italia-la-1918.

La acea vreme profesorul Mândrescu a parcurs fără odih­nă și cu mult zel drumurile Europei pentru a mobiliza opinia publică în folosul luptei pentru unitate a românilor. Șefi de guverne, oameni de cultură și știință, personalități ale vremii au fost informați cu toții prin scrisori, vizite, articole în presă, de sentimentele și lupta românilor.

Despre cine a fost Simion Mândrescu, de la a cărui moarte se împlinesc 81 de ani, con­textul în care a acționat și faptele lui, ne vom opri în cele ce urmează.

Cu precădere intere­sul lui față de românii care trăiau în Italia la acea vreme, de demersurile lui din primăvara și vara anului 1918 atât pentru a sensibiliza autoritățile timpului despre cauza românească cât și pentru constituirea unei unități militare formată din prizonierii de război, merită pe deplin atenția noastră a contemporanilor.

Despre viața și activitatea deosebită a lui Simion C. Mândrescu, pe lângă studii și articole consemnate în presa vremii, ori în publicații şi cărți apărute după moartea sa, există două cărți scrise publicate în timpul vieții acestuia.

Simion Mândrescu a făcut parte dintr-o strălucită pleiadă de intelectuali ardeleni, mi­litanți pentru cauza românească, precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voevod, s.a.

Asupra formării sale intelectuale și-a pus amprenta și școala germană, urmând și obținând doctoratul la Universitatea din Berlin.

Fiu al unei familii de țărani mureșeni, Simion Mândrescu s-a născut la 18 iulie 1868; vi­itorul profesor universitar și om politic a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul grăniceresc din Năsăud.

Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filozofie, avându-i ca profesori pe Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maio­rescu. La Năsăud, viitorul mare intelectual și patriot român avea să dobândească o bază temeinică și o conștiință națională: Aici mi-a fost dat să învăț a-mi iubi cu pasiune neamul, aici mi-a fost dat să învăț a iubi cu aceiași pasiune învățătura.

Simion C. Mândrescu ca și mulți alți intelectuali ardeleni au ales în contextul oprimării austro-ungare să se împli­nească intelectual în vechiul Regat al României, cu el formându-se o adevărată generație dedicată Unirii de la 1918. După terminarea studiilor, scurt timp a funcționat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, urmând ca în anul 1899 să primească o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin.

Întors în țară a activat ca profe­sor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba si literatura germană, care se înființase chiar în acel an. Atât la Bârlad, cât și la Iași sau mai târziu la București, Simion Mândrescu a pregatit și publicat o serie de lucrări de valoare, precum: „Elemente ungurești în limba româ­na” (1892), „Doina” (1893), „Literatura și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos” (1894), „Gramatica limbei latine”, pentru clasele I-a si a II-a secundara (1898), „Strigături sau chiuituri poporane” (1898), „Influența limbii germane asupra limbii noastre” (1904), „Influența culturii germane asupra noastra” (1904) ș.a. Simion Mândrescu va fi titularul acestei catedre între anii 1904-1937.

Cu perseverenţa sa tipic ardelenească, a militat pentru înfăptuirea idealului de veacuri al românilor, de a fi uniţi într-un singur stat –mărturie dată prin întreaga sa activitate şi acţiunile întreprinse atât în țară cât şi în afara ei. În Vechiul Regat, pe lângă cariera pro­fesională remarcabilă, se afirmă ca lider al mişcării naţionale având ca scop Unirea Tran­silvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România.

S-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din tara, dar și în Italia, Franța, acolo unde erau români și putea să îi sensibilezezepentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Împreună cu alţi intelectuali cu viziuni şi ten­dinţe progresiste şi unioniste, a în­fiinţat mai multe asociaţii a caror activitate a fost subscrisă determi­nării intrării României în războiul împotriva Austro-Ungariei (Liga pentru Unitatea Culturală a tutu­ror Românilor; Federaţia Unionis­tă, Congresul românilor de peste hotare aflători în ţară, etc.).

Care este contextul în care Si­mion Mândrescu dar și G.G. Mi­ronescu, ajunge să își desfășoare activitatea în Italia și Franța în anii premergători Marii Uniri? Cum ajunge să fie artizanul Legiunii vo­luntarilor români din Italia consti­tuită în vara anului 1918?

În condițiile grele în care se afla România, în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, era nevoie de susținerea cauzei românești în străinătate.

În această situație, românismul avea nevoie de un organ care să poată să răspundă ne­cesităţilor vremii. Se pun astfel bazele Consiliului Național al Unității Române, care își propunea: „organizarea propagandei, organizarea corpurilor voluntare romanești din Austro-Ungaria, şi chiar cea a Regatului României, care se află în străinătate, în Italia, în Franţa, în America, Siberia; edificarea opiniei publice mondiale cu privire la veritabila conștiință românească”. În mai multe capitale aliate au fost trimise delegaţii formate din politicieni, oameni de cultură, personalități din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Un rol important în propaganda pentru întregirea României l-au avut profesorii români, care au propus în ședința din iulie 1917, premierului I. I. C. Brătianu trimiterea unei misiuni universitare în Franţa, care să susțină mai ferm interesele românilor. În acest context Si­mion Mândrescu este ales ca delegat din partea „Asociației profesorilor universitari din România” și a „Societății Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, „ca reprezen­tant al țării în străinătate pentru propagandă”. „În Franța și Italia pentru cauza noastră. 27 septembrie 1917- 1 ianuarie 1919”, „unde lucrează politic și diplomatic pentru întregirea României”. O misiune grea și responsabilă, pe care Simion Mândrescu a împlinit-o în mod excepțional.

Aşa numita „misiune universitară”, destinată să susţină propaganda în străinătate a fost formată din personalităţi de prestigiu ale lumii universitare româneşti: Orest Tafrali, I. Găvănescu şi I. Ursu de la Universitatea din Iaşi; Em. Pangrati, Charles Drouhet, Dr. Hur­muzescu, Traian Lalescu, Simion C. Mândrescu, George Murnu de la Universitatea din Bucureşti şi Ion Nistor de la Universitatea din Cernăuţi. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, profesorul Mândrescu s-a aflat în Franța, împreună cu o delegație de profesori. Aici se întâlnește cu oameni politici francezi, acordă interviuri și publică articole în diferite ziare franceze, precum: „Le Temps”, „La petite Republique”, „La Roumanie” si „L’Eveil”, atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția si a situației românilor ardeleni din imperiul aus­tro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor.

Din Franţa pleacă în Italia, unde desfășoară o activitate intensă atât pentru susținerea cauzei unirii Transilvaniei, Bucovi­nei și Banatului cu România, cât şi pentru constituirea unei legiuni formate din voluntari români proveniți din rândurile prizonierilor de război ardeleni, prizonieri luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară.

În aprilie 1918, S. Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționali­tăților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor nationalități la autodeterminare. În 1918, s-a constituit și un organism care să coordoneze aceste miș­cări: „Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, cu sediul la Roma, al cărui președinte era Simion Mândrescu şi care avea strânse legături cu alte orga­nisme similare ale românilor, care se înființaseră la Paris, Londra şi Washington.

Acest co­mitet a început să acționeze ca organism unic al tuturor românilor. Un rol conimportant l-au jucat Simion Mândrescu, G.G. Mironescu, precum şi V. Lucaciu, care şi-au împărțit activitatea în folosul românilor între Italia, Franţa şi Statele Unite. Relevantă este în acest sens, scrisoarea datată la 9 mai 1918, adresată de prietenul Benedetto de Luca lui Simion Mândrescu, unde i se solicită în cadrul propagandei printre soldații și ofițerii români, și nu numai, articole și știri legate de schimbările produse în urma Congresului naționa­lităților de la Roma și posibilitatea formării de unități militare care să se alăture Italiei, Puterilor Antantei.

Benedetto De Luca către Simion Mândrescu, Roma, 9 mai 1918:

„Bun și dragă prieten. De abia întors pe 1 mai de la Padova la Roma, m-am grăbit să vin să te salut la hotelul unde te găsești împreună cu doamna Mândrescu, dar aflai de la portar că erați plecați deja de o zi la Cittaducale. Aș fi dorit să mă pui la curent cu ceea ce în prin­cipiu s-a decis în materie de propagandă în rândurile naționalităților oprimate de armata dușmană. Idei bune și proiecte pe care voi căuta să le obțin puțin câte puțin cu dragoste și înțelegere între delegații diferitelor naționalități. De la Roma am plecat la Padova sâmbătă 4 mai.

Aici am așteptat sosirea delegatului boem (din Boemia), care doar el lipsea; de ieri suntem cu toții. Peste câteva zeci de zile se va scrie o foaie săptămânală, publicată în boemă, sârbo-croată, română și poloneză (cu câteva știri, în slovenă și ruteană) care să foloseas­că ca organ al propagandei noastre între trupele diferitelor naționalități oprimate aflate în armata austro-ungară.

Un anumit număr de exemplare ale acestui ziar vor fi distribuite pentru propaganda internă în rândul soldaților și ofițerilor români și boemi din Italia. Vom continua să îl difuzăm în rândurile inamice, chiar și prin intermediul unor manifeste o dată sau de două ori pe săptămână.

Ne adresăm Dvs. cu rugămintea de a ne înlesni atât pentru ziar cât și pentru manifeste, tot ceea ce credeți, cu luminata experiență, cu autoritatea și înțelepciunea care o aveți, ce este oportun pentru publicare: scurte articole, sau note, ca știri și informații, Dorim ca aceste articole să fie semnate de Dvs., pentru a le oferi cea mai mare importanță și eficiență. Materialul care urmează să fie publicat vă rugăm să îl trimiteți la următoarea adresă: Commissione Interalleato di Propaganda, Ufficio del Delegato Romeno, Padova. În al doilea rând, facem apel la competența și bunătatea Dvs. în a alege dintre ofițe­rii noștri români, pe cineva care se potrivește cel mai bine, inițiat dacă se poate în jurnalism, care să scrie în afară de limba română și în maghiară și ruteană.

Dacă nu este posibil să găsești o singură persoană care să răspundă acestor exigențe lingvistice, atunci trebuie să te folosești de amabilitatea alegerii a doi ofițeri. În acest caz, cine scrie în ruteană ar trebui să cunoască un pic de poloneză sau de sârbească. Fiind vorba de o situație foarte delicată ne încredințăm patriotismului dvs. luminat”.

Scrisoarea, dincolo de importanța momentului, denotă autoritatea și prestigiul de care se bucura profesorul Simion Mândrescu, prieten, colaborator al italienilor în acel moment, care cu toții erau animați de misiunea pe care o aveau în acel moment. La 4 iulie 1918, Simion Mândrescu, care se afla la Roma, scria lui Vasile Stoica, atașat la Legaţia Română din Washington: “Sunt de trei luni în Italia, unde mă ocup de formarea unei legiuni române din cei 18. 000 de prizonieri români din Aus­tro-Ungaria.

O parte dintre ofițeri au şi fost eliberați şi trimiși pe front ca informatori, iar altă parte, în număr de 15 au fost eliberați pentru a alcătui împreună cu mine Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Scopul comitetului este de a se ocupa de organizarea legiunii, de a atrage într-un singur mănunchi pe românii transil­văneni, bănăţeni şi bucovineni din țările aliate şi a face propaganda necesară pentru cauza noastră. Sediul comitetului va fi la Roma. Trei membri vor fi trimiși la Paris, trei la Londra și trei la Washington”.

Dar poate cel mai emoționant mesaj adresat de Simion Mândrescu românilor în acel moment, este cel din octombrie 1918, când se afla din nou la Roma și lansa Apelul către românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, aflători în Italia:

„Frați Români, Puterile Aliate au hotărât desființarea Austro-Ungariei și liberarea naționalităților (…). Noi, Românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniți cu România și vom forma acea țară mândră și tare, cum se cuvine să fie țara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian, de aproape 2000 de ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi și va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulțumire în suflet: «Și noi am pus o piatră la temelia României Mari»”.

După Unire, Simion Mândrescu a continuat activitatea sa de profesor, punându-se o pe­rioadă și în slujba diplomației românești în Albania (1925-1926), fiind cel dintâi diplomat român care a prezentat scrisorile de acreditare în această țară.

De asemenea a fost fondator al mai multor societăți și publicații precum: Liga națională a femeilor române, 1921; Societatea „Graiul Românesc”, 1923; Societatea Germaniştilor Români, 1931 – Preşedinte; Revista Germaniştilor Români, 1932 – Director; Institutul ro­mâno-german, 1935; Industria casnică românească; Hora; Joc şi cântec românesc, etc.

În 1940, a asistat ca mulți alți patrioți ai făuriri României Mari la destrămarea Țării pentru care luptase cu atâta elan în anii tinereții sale, fiind martor la norii negrii care s-au abătut asupra destinului poporului român. Oameni care își puseseră în slujba Țării tot ce era mai de preț, asistau in nici douăzeci de ani de la marea Unire, la o serie de tragedii care aveau să curme în cel mai brutal mod, destinul românesc.

A fost legat până la sfârșitul vieții de locurile natale. Dovada este faptul ca în 1933 a do­nat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei școli în localitate, asistând chiar la inau­gurarea ei, iar mai târziu a făcut o importantă donație prin testament. “Am hotărât să las școalei din comuna Râpa de Jos o casă situată în București, Strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 și care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la școli mai înalte”, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului sau, încheiat în 1937.

S-a stins din viața la 30 septembrie 1947, în Bușteni, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

Bibliografie:

Alina-Cătălina Ibănescu, teză de doctorat; Propagandă și război. Misiunea intelectualilor români la Paris. (1917-1920)

Ziarul „Ardealul”, 22 martie 1915

Nicolae Balint, Un mureșean în slujba Unirii, săptămânalul Clipa; Statele Unite, Ediția: 872 – 13 Decembrie, 2008 – Anul XVIII »

Simion Mândrescu – Omul din umbra istoriei Marii Uniri. Asociaţia SIMION C. MÂNDRESCU.

Raluca Tomi, Italienii în slujba Marii Uniri, Revista istorică, tom XXI, 2010, nr. 3–4, p. 279–292

Dr. Alexandru Uiuiu: Duhul istoriei îl readuce pe Simion C. Mândrescu în locurile natale, în co­tidianul Răsunetul.

Prof. univ. dr. Simion C. Mîndrescu și contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, Unirea, anul 2012

16/01/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Cuvîntarea istorică a Mitropolitului Miron Cristea la Marea Adunare a românilor de la Alba Iulia

 

 

 

miron cristea unire

 

Episcopul Miron Cristea în mijlocul oamenilor la 1 decembrie 1918 Foto: Samoilă Mârza

 

Discursul lui Miron Cristea, episcopul ortodox al Caransebeșului, înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia, la în 1 decembrie 1918 :

 

 

„Mărită nație română!”

Sunt aproape două mii de ani, de când împăratul Traian a sădit, a altoit nobila viță română în tulpina vânjoasă a rezistentului neam dacic, dând astfel naștere poporului nostru român.Ca o sentinelă neadormită și credincioasă a organizației și civilizației române, a răspândit acest popor lumina culturii latine, făcând aceste plaiuri și ținuturi – pe atunci încă sălbatice – în “Dacia Felix”.Dar năvala Hunilor și a numeroaselor hoarde barbare – câte s-au strecurat pe aicea în curs de veacuri – nu numai că ne-au stingherit în munca și opera noastră, ci ne-au înfrânt pentru multă vreme, și ceeace a fost mai rău pentru noi, ne-au divizat, ne-au împărțit. Astfel, cu timpul am ajuns unii în jurul Maghiarilor, dedați dela fire, ca și ceilalți Turani, a trăi din sudoarea altora; iar alții au ajuns în robia Turcilor, mai târziu a Germanilor și a țarismului rusesc. Mai lungă a fost robia noastră, a Românilor din Ungaria și Transilvania.V-aș amărî prea tare sufletele și aș prea întuneca seninătatea acestui frumos praznic național, dacă v-aș înfățișa icoana amănunțită a lungilor noastre suferințe din cursul acestor  veacuri.

 Amintesc numai:


Cum am zăcut veacuri întregi în cea mai neagră iobăgie;

Cum am fost proscriși de legile nu numai aspre, ci draconice ale lui Verboczy;
Cum în atâtea rânduri ne-am pierdut pe toți conducătorii;
Cum ne-au sfâșiat chiar credința strămoșească;
Cum au rupt legăturile canonice și firești ale bisericei noastre cu biserica mama a fraților de dincolo;
Cum ne-au bătut păstorii, ca să se risipească mai ușor turma;
Cum au hrănit cu scump sângele nostru toate lipitorile lepădăturilor străine, s.a.

Dară cu toate astea – precum după vorba lui Alecsandri “Ceahlăul sub furtună nu cade mușuroi” -, așa și puterile neamului românesc nu au putut fi sdrobite pentru totdeauna. Din contră! Mulțumită puternicei însușiri a poporului de a spori văzând cu ochii, s-a împlinit față de noi cuvântul poetului: “Barbarii vin, barbarii trec, Românul îi petrece; Și – unde unul a căzut – răsar în locu-i zece.” Astfel codrul neamului a odrăslit mereu, suplinind nu numai golurile marilor jertfei, ci am fost chiar în stare să dăm lumii – pe lângă multe altele – și eroi, ca Ioan Corvinul, carele – ca și Ștefan cel Mare – a frânt puterea semilunei păgâne, pe Matei Corvinul,tot roman, care a fost cel mai mare rege al Ungariei.Însă cu cât începeau să iasă la iveală mai bine strălucitele noastre însușiri strămoșești cu atâta se sileau mai tare turanicii tirani a ne asupri și strâmtora.

Orbiți de gogorița “ideii de stat național maghiar“ nu s-au rușinat a născoci cele mai drăcești căi și mijloace cu scopul hotărât de a ne desființa și maghiariza. De o parte Habsburgii haini și meșteri întru a semăna intrigi și discordiei între popoarele fostei monarhii, ca astfel să le poată domina și să se poată susținea, Contele negru Iuliu Andrassy, pe care intenționează republica maghiară a-l trimite ca delegat la tratativele de pace, a declarat în camera ungară: “Cauza naționalităților din Ungaria este chestie de putere, nu de drept”. Mai ales ceeace au făcut cu noi în anii din urmă, trece toate marginile. Strigau la cer răsbunare nedreptățile, cari trebuia să le suferim. Ne durea mai ales încătușarea sufletului nostru românesc și răpirea școalelor, căci n-am uitat nici o clipă admoniția dela 1848 a marelui Bărnuțiu: “Și cu cât vor învăța mai mulți români la școlile străine, cu atât va pierde națiunea mai mulți fii”. Fiecare fiu înstrăinat era o bucată ruptă cu dureri din trupul nostru.

În fața asupririlor și a nedreptăților, pe cari nu le puteam opri, ne-am retras resemnați la vetrele familiilor și la altarele bisericilor noastre; și acolo am străjuit cu neadormită grijă și am salvat scumpele comori ale sufletului: legea, limba, datinile strămoșești și toată moștenirea ființei noastre etnice de Români.Dar asupririle acestea – deși ne-au împestrițat cu străini pământul strămoșesc prin colonizări și cu toată forța mijloacelor de guvernământ, ne-au înstrăinat orașele, ne-au ținut în neștiință, împiedecând aproape orice progres – totuși nu ne-au putut istovi, ci ne-au făcut mai rezistenți, ne-au întărit, ne-au închiegat. Iară țara fraților din regatul liber a devenit pentru noi steaua strălucitoare a nădejdilor noastre de mai bine.

Prinzând curaj, am întețit tot mai mult lupta noastră politică pornită în contra opresorilor noștri, cristalizând tot mai clar ținta aspirațiunilor noastre naționale.La anul 1866 scrie Papiu Ilarian unui deputat român din parlamentul ungar: “Românii să pretindă curat și simplu, ca să fie națiune politică egală… Numai înainte cu curaj și cauza voastră va ajunge la cunoștința Europei – și atunci ați câștigat totul”.Bărbăteștile lupte politice ale episcopilor și fruntașilor noștri conducători, pecetluite cu însemnate jertfe de mucenici naționali, formează pagini strălucite ale trecutului nostru întreg.Ele au convins pe marile popoare, cari conduc destinele lumii despre Sfințenia și despre îndreptățirea aspirațiunilor noastre spre libertate.

Și când tiranii noștri seculari au intrat și în sfintele noastre biserici și ne-au pângărit altarele lor, pe cât de sfinte pe atât de românești, frații noștri liberi n-au mai putut suferi umilirea noastră.

Atunci mai marele fiu al marelui său părinte Ioan Brătianu – în casa căruia s-au cultivat cu sfințenie cultul desrobirii noastre, cu aprobarea plină de însuflețire a tuturor factorilor competenți, urmați de toată țara – a sfătuit din poziția sa plină de răspundere pe Vodă, să scoată sabia și să înceapă lupta alăturea de acele popoare, pe a căror steag este scris “Înfrângerea tiraniei, biruința dreptății și eliberarea popoarelor asuprit”. Ajutorul celui de sus a fost cu ele și cu noi; căci după cum spunea Nicolae Bălcescu: “Dumnezeu a lăsat libertatea pentru popoare; și cine se luptă pentru libertate, se luptă pentru Dumnezeu”. 

După 52 luni de uriașe jertfe și de mult sânge românesc vărsat în lupte crunte, a biruit sfânta și mântuitoare poruncă din solia puternicului Mesia – Wilson: “Tot poporul trebuie să aibă libertatea de a fi stăpân pe sine și a-și croi însuși viitorul și soarta”.

Ca să ne folosim și noi Românii din Ungaria și Transilvania de dreptul cuprins în acest evanghelic principiu, am venit la această istorică și măreață adunare națională în străvechea Alba-Iulia, de care ne leagă amintirea celor mai crude chinuri și suferințe, dară și cea mai sfântă nădejde.Deși au trecut decenii, chiar veacuri de atunci, totuși și acum aud, cum geme de adânc din fundul temniței regele munților Iancu, aud mai ales suspinele, vaietele și sfâșietoarele urlete de durere ale mucenicilor Horia și Cloșca, cari aici au fost trași pe roată. Sub impresia acestor amintiri, amare, sub impresie proaspetelor noastre suferinți din anii războiului… care Român mai poate dori, să mai trăim în același Stat cu Maghiarii?

Cine ar dori aceasta, nu poate fi Român. Promisiunile deșarte din cursul veacurilor ne-au învățat a nu mai avea în Maghiari nici o încredere. Dar chiar de s-ar fi șters din sufletul nostru orice amintire a muceniciei noastre de veacuri încă nu ne putem gândi la altceva decât la aceea, ce au hotărât și făcut frații din Basarabia și Bucovina, adică la Unirea cu scumpa noastră Românie, alipindu-i întreg pământul strămoșesc.

Aceasta trebuie să fie singura noastră tendință firească; doară idealul suprem al fiecărui popor, ce locuiește pe un teritoriu compact, trebuie să fie unitatea sa națională și politică. Am fi niște ignoranți, vrednici de disprețul și râsul lumii, dacă în situația de azi am avea altă dorință. Numai din unirea tuturor Românilor de pretutindeni vor putea răsări astfel de producte și manifestațiuni ale geniului nostru național, cari prin însușirile lor specific românești să contribuie la progresul omenirii.

Deci – oricât de tare ar fi gardul Carpaților care până acum ne-a despărțit de frații noștri – totuși și aici – în atmosfera tradițiilor lui Mihai Viteazul – nu pot decât să exclam împreună cu poetul Rădulescu Niger: “Hotarele de astăzi sunt margini trecătoare, de care timpul râde; Căci el pătrunde-n taina ursitei viitoare, când ele s-or deschide!”

Ceasul deschiderii a sosit. Nu putem și nici n-am avea lipsă să rătezăm Carpații, căci ei sunt și trebuie să rămână și în viitor inima Românismului, dar simțesc că astăzi prin glasul unanim al mulțimii celei mari, vom deschide larg și pentru totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor cea mai caldă viața românească și ca prin aceasta să ni se înfăptuiască: “acel vis neîndeplinit, copil al suferinței, de-al cărui dor au adormit și moșii și părinții.”

Am ferma nădejde, că precum noi cei adunați la Alba-Iulia am hotărât azi cu glas unanim Unirea cu România, așa și glasul întregei națiuni se va concentra asupra singurei dorințe pe care o pot exprima în trei cuvinte:  Pân-la Tisa! Amin!…

 

 

Sursa: https://centenarulromaniei.ro/discursul-miron-cristea-campul-lui-horea-1-decembrie-1918/

13/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: