CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRURI IGNORATE ȘI MINCIUNI PROMOVATE ÎN SCOPUL FASIFICĂRII ISTORIEI POPORULUI NOSTRU

Foto: Regele Ferdinand I și regina Maria, făuritori ai României intregite

Opţiunea culturală și politică a liderilor românilor din secolul XIX şi de la începutul secolului XX a fost orientată clar către Civilizația Occidentală. La fel a fost și în preajma Primului Război Mondial. Făuritorii Unirii au fost detestați și urmăriți de naziști, calomniați și omorâți în închisori de către comuniști, tovarășii naziștilor .

Dacă aceste idei şi aceste personalităţi sunt încă și acum bârfite și ignorate, dacă nu sunt prezentate noilor generații așa cum se cuvine, nu avem altă explicație decât aceea că mare parte dintre istoricii și personalitățile noastre publice actuale sunt fie trădători, fie jalnice Chiriţe post-marxiste prost englezite. (În comparaţie, Chiriţa lui Alecsandri este un personaj simpatic, în efortul ei de a-și depăși condiția de parvenită, ea nu încearcă să impună nației întregi complexele ei de inferioritate.)

Astfel, ca prin farmec, din talmeș-balmeș-ul spontan de autori de cărți și de manuale, articole și discursuri, iese la iveală tocmai ceea ce dușmanii României vor să creadă lumea și românii înșiși despre 1 Decembrie 1918.

Episcopul Iuliu Hossu citind actul Unirii la Alba Iulia, 1 decembrie 2018, la doar 32 de ani

Mai întâi, realizatorii Unirii de la 1918 au fost etichetați de comunişti drept criminali. Apoi au fost minimalizați şi anexați osanalelor aduse marelui cârmaci. Lucrurile nu s-au îndreptat în ultimii trezeci de ani, ba chiar au mers mai rău sub anumite aspecte.

Cei mai publicaţi istorici ai noştri, în frunte cu Lucian Boia (tradus de ruși, premiat de nemți, decorat de unguri), adoptă o atitudine de dispreț faţă de Unire.

Se pierd în detalii, nu fac conexiuni, nu sunt capabili de sinteze, ignoră conceptele de politică istorică şi de filtru moral. Nici măcar nu iau în discuţie adevărul sau binele comun. Singura lor grijă pare a fi satisfacerea furnizorilor de granturi şi părerile colegilor.

Aşadar, istoriografia noastră actuală reflectă preponderent politica istorică ruso-germană, care este acum dominantă. Dacă în perioada stalinistă ni se spunea că limba pe care o vorbim nu e românească, acum suntem informaţi că nu am prea existat, că nu am contat, că, de fapt, nici nu merităm să existăm sau să contăm.

Faptele însă spun altceva. Existența României de astăzi se datorează unei rezistențe de secole în fața năvălitorilor și asupritorilor, unor eforturi stăruitoare pentru emanciparea românilor, unor jertfe de sânge imense aduse de militarii români și de populaţia civilă a Vechiului Regat în Primul Război Mondial, unor suferinţe îngrozitoare trăite atunci sub ocupaţia germană şi în refugiu, iar mai târziu, altor jertfe de sânge, în cel de-al Doilea Război Mondial și apoi în închisori comuniste, în lagăre sovietice şi în afara lor, pe timpul lui Stalin, Groza, Dej şi Ceauşescu.

Dintr-un minim respect pentru cei de la care am moştenit o ţară, este cazul să ne reamintim astăzi motivele simple şi evidente pentru care înaintaşii noştri au făcut Unirea, adică adevăruri de bază, pe care ceața diversiunilor încearcă să le ascundă, și să respingem minciunile care denaturează importanța actului de la 1 Decembrie 1918.

Vom trece aici în revistă pe scurt

Cinci adevăruri:

1. Românii trebuiau să aleagă unirea atunci când Providenţa le-a oferit această şansă. Unirea tuturor românilor a fost dorită și pregătită cu mult înainte de 1918. În cancelariile străine se ştia cât era de anacronic şi imposibil de justifcat numărul imens de români aflaţi sub stăpânire străină. România Mare a fost creată politic şi administrativ în 1918, însă nu atunci au făcut românii cunoştinţă unii cu alţii, cum dau de înţeles Boia, adepţii săi şi alţi duşmani ai ţării.

După multe nenorociri care s-au succedat în istoria românilor, într-o vreme în care legăturile dintre români erau slabe, înfiinţarea Bisericii Române Unite şi a şcolilor sale a schimbat mersul lucrurilor. Din încrederea în adevăr şi ordine a dascălilor Blajului şi cu dragostea lor de oameni și de neam și conștientizarea profundă a originii noastre latine, s-a creat în timp o cultură care s-a răspândit peste Carpaţi (i). A dat rezultate pentru că reprezentanții ei erau motivați de un spirit de slujire, nu de pofta de putere și mărire.

Comunitatea românească a devenit puternică, a creat structuri politice, ca cele din Vechiul Regat sau, în condiţii diferite, Partidul Naţional Român din Transilvania. Au apărut lideri remarcabili ca Bărnuţiu, Kogălniceanu, Brătienii, P.P. Carp, Gheorghe Pop de Băseşti, IPS Vasile Suciu, Iuliu Maniu etc.

Astfel, s-au întărit conexiunile dintre români şi s-au putut folosi şansele care au apărut ulterior, făcând posibilă schimbarea spectaculoasă a situației politice a românilor într-un timp relativ scurt, Marea Unire, România Mare.

Mai târziu, făuritorii Unirii și principalii continuatori ai acestora, toţi liderii partidelor democratice, toţi episcopii greco-catolici şi multe alte personalităţi politice, militare şi academice, au fost duşi în gulaguri, la Sighet şi Râmnicu Sărat, de către ruşi, cu colaborarea trădătorilor locali. Cei care doreau distrugerea României au înțeles că nu își pot atinge scopul fara batjocorirea Unirii și uciderea celor care au realizat-o. În încercarea de a-și promova versiunea lor măsluită a istoriei, pentru a justifica dezmembrarea țării noastre, dușmanii României i-au închis și omorât pe cei care afirmau cu curaj istoria adevărată – cum a fost Gheorghe Brătianu.

2. Argumentele lui Gheorghe Brătianu legate de Basarabia rămân valabile.
Și pentru că nu a acceptat să renunţe la afirmaţiile sale despre Basarabia, Gheorghe Brătianu, profesor universitar de istorie şi veteran al Primului Război Mondial, a fost ucis în chinuri, la închisoarea din Sighet, înfiinţată la comanda consilierilor sovietici.
Ruşii nu au nicio legătură istorică de prietenie cu Moldova de peste Prut. E vorba doar de violenţa expansionistă a unei ţări veșnic agresive.

Imagine: Expansiunea teritorială a Rusiei între 1300 și 1945.Rusia a ocupat Basarabia din motive militare, pentru a stăpani gurile Dunării și a ajunge la strâmtori.

Cea mai clară dovadă este evoluţia hărţii Rusiei şi rezumatul cronologic realizat de Gheorghe Brătianu la sfârşitul cărţii sale „Basarabia – Drepturi Naţionale şi istorice”. Îl redăm aici, ca argument care vorbește de la sine, fără să fie nevoie de prea multe comentarii.

1359 Data când a fost fondat principatul Moldovei.
1392 Prinţul Roman, domn al Moldovei de la munte la mare.
1465 Ştefan cel Mare al Moldovei le ia valahilor fortăreaţa Chlia pe Dunăre.
1484 Sultanul Baiazid II cucereşte Chilia şi Cetatea Albă.
1538 Sultanul Soliman I răpeşte Moldovei Bugeacul şi Tighina.
1656 Tratat între Gheorghe Ştefan al Moldovei şi ţarul Rusiei; vor fi înapoiate Moldovei posesiunile moldoveneşti anexate de turci.
13 aprilie 1711 Tratat de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir. Frontiera Nistrului este recunoscută de Rusia.
1714 Se constituie „raiaua” otomană Hotin.
1739 Rusia ocupă Moldova.
1769 – 1774 Rusia ocupă Principatele.
1792 Tratatul de la Iaşi. Frontiera imperiului rus atinge cursul inferior al Nistrului.
1793 După a doua împărţire a Poloniei, frontiera rusească atinge cursul superior al Nistrului.
1806 – 1812 Rusia ocupă principatele.
1807 Tratatul de la Tilsit. Ruşii îşi manifestă pentru prima oară pretenţia de a păstra Basarabia (Bugeacul).
1809 Rusia proclamă anexarea Principatelor.
1810 – 1811 Negocieri ruso-turce: turcii refuză ca frontiera să fie pe Siret. Compromis pentru ca frontiera să fie pe Prut.
28 mai 1812 Tratatul de la Bucureşti. Rusia păstrează „Basarabia” întinsă pe tot malul stâng al Prutului.
1817 – 1828 Colonizarea Basarabiei meridionale.
1853 Rusia ocupă Principatele.
1854 – 1857 Austria ocupă Principatele.
1856 Tratatul de la Paris; Moldovei i se retrocedează judeţele Basarabiei meridionale.
1859 Unirea Principatelor.
1870 Rusia se eliberează de angajamentele tratatului de la Paris.
8 iulie 1876 Convenţia austro-rusă de la Reichstadt: în cazul împărţirii imperiului otoman, Austro-Ungaria îşi atribuie Bosnia iar Rusia Basarabia meridională.
16 aprilie 1876 Convenţie ruso-română pentru trecerea armatei ruse. Garanţia actualei integrităţi a României.
17 februarie 1878 Tratatul de la San Stefano. Rusia revendică Basarabia meridională şi păstrează pentru România, ca o compensaţie, Dobrogea.
Martie 1878 Nemulţumit de refuzul României, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.
13 iulie 1878 Tratatul de la Berlin. Puterile recunosc Rusiei dreptul asupra Basarabiei meridionale.
Aprilie – noiembrie 1917 Mişcări pentru autonomia Basarabiei ca urmare a revoluţiei din Rusia
2 decembrie 1917 Proclamarea republicii democrate federative moldoveneşti
5 – 13 ianuarie 1918 Intervenţia trupelor române pentru a pune capăt anarhiei din Basarabia. Ruptura relaţiilor dintre România şi Soviete.
24 ianuarie – 6 februarie 1918 Proclamarea independenţei Basarabiei
5 martie 1918 Convenţia ruso-română pentru aprovizionarea în Basarabia şi schimbul de prizonieri. Nu s-a aplicat.
27 martie – 9 aprilie 1918  Sfatul Ţării votează, păstrând anumite drepturi de interes local, unirea cu România
10 decembrie 1918 Sfatul ţării votează unirea necondiţionată.
1919 Problema Basarabiei la Conferinţa de Pace.
3 martie 1920 Nota celor patru puteri aliate care-şi afirmă intenţia de a recunoaşte suveranitatea României în Basarabia.
Sept. -noiembr. 1920 Negocieri între România şi URSS
28 oct. 1920 Tratatul de la Paris: Franţa, Imperiul Britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România.
27 martie –  2 aprilie 1924 Conferinţa ruso-română de la Viena şi noi pretenţii ale URSS
9 februarie 1929 URSS aderă la pactul Briand-Kellog şi astfel recunoaşte că este în relaţii paşnice cu România.
1931-1932 Negocieri ruso-române cu privire la un pact de neagresiune.
3 iulie 1933 Convenţia de la Londra pentru definirea agresorului semnate de URSS cu toţi vecinii ei.
9 iunie 1934 URSS şi România reiau raporturile diplomatice.
1935-1936 Negocieri ruso-române pentru un pact de asistenţă mutuală.
23 august 1939 Pactul ruso-german de la Moscova. Basarabia în sfera de influenţă rusă.
30 martie 1940 Discursul lui Molotov amintind că URSS nu a renunţat la Basarabia, dar că s-a angajat să nu o revendice printr-un război.
26 iunie 1940 Ultimatum sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.
28 iunie 1940 Guvernul român acceptă ultimatumul şi armatele roşii ocupă imediat teritoriul cerut de Moscova.
August 1940 Concentraţie masivă de forţe ruseşti înaintea arbitrajului de la Viena.
Ianuarie 1941 Trupele URSS încearcă să ocupe gurile Dunării.
22 iunie 1941 Trupele româneşti, luând parte la ofensiva germană contra URSS reiau Bucovina septentrională şi Basarabia

Nu mai detaliem atrocităţile comise de ruşi în secolul XX în Basarabia, violenţele, jafurile, incitările la revoluţie, arestările, deportările în gulag, interzicerea limbii române, colectivizarea, colonizarea, înrolarea românilor în armata URSS etc., etc.

Constatăm însă că și astăzi influenţa rusă este foarte mare, atât dinspre mediul bisericesc rusofil, cât şi dinspre cel neo-marxist, ca în cazul clasic al „Războiului gay din R. Moldova”, în care s-au certat între ei cele două categorii clasice de agenți de influență ai Rusiei: „progresiștii” LGBT-iști cu „conservatorii” pravoslavnici.

Influența rusească nu se manifestă doar în România şi Modova de peste Prut, ci şi în țările occidentale, în organizațiile internaționale, și, desigur, la cel mai înalt nivel al organismelor europene, cum se vede şi în exemplul amintit. Așa cum scria un jurnalist polonez, Rusia are în UE o influență mai mare decât țările membre. Prostia şi colaboraţionismul „elitelor” occidentale actuale îi amplifică efectele.

Maia Sandu, protejata Angelei Merkel, s-a convins foarte târziu şi parţial să sprijine unionismul, cel puțin retoric, iar ministrul său de externe, deşi se lăuda recent că a cerut plecarea trupelor ruse din Transnistria, i-a acceptat totuşi pe „pacificatori” – pentru că Germania cere guvernului de la Chișinău să „rezolve conflictul transnistrean”. Rusiei, guvernul german nu-i cere să-și retragă trupele de ocupație, ci încheie cu ea afacerea Nord Stream 2 și stabilește soarta Europei de Est. Cum spuneam Rusia are în UE mai multă putere decât țările estice şi în foarte mare măsură această putere se exercită prin intermediul Germaniei.

Lumea aproape a uitat că România a pierdut Basarabia din cauza nebuniei Germaniei, care a împărțit lumea cu Rusia și a pornit un război mondial, după care anii au trecut, Germania a fost iertată de crime și lăsată să se reunifice, iar acum pretinde „să-și ia răspunderea pentru Europa”. România însă nu are voie să se unească. Presa ultrastângistă de tip hotnews, Adevărul sau g4media a adoptat de mult clişeul unionist = conservator = infrecventabil. Germanofilii de limbă română de o parte și de alta a Prutului trec drept ”europeni”, iar cine nu e de părerea lor e „antieuropean”.

Din păcate, noile generații de români învață istorie din manuale slabe, scrise de incompetenți sau de năimiți-pe-granturi. Politica românească de dincoace de Prut e inconsecventă față de dezideratul unirii cu Basarabia. Este dominată de o reţea ce pleacă de la PCR şi securitate şi se răspândeşte echidistant între milionarii corupți, nepoţii politici ai lui Iliescu, din PSD, caricaturile de liberali care îi fac pe Brătieni să se învârtească în mormânt, radicalii de tip leninist din USR şi falșii patrioți, rusofilii de la AUR, promovați pe față de Sputnik. Nu e de mirare că nu vedem rezultate.

Cauza Moldovei de peste Prut a fost la cheremul ruşilor și în timpul URSS și în ultimii 30 de ani. Nu a fost cunoscută şi apărată coerent si serios, cum ar merita cei care s-au sacrificat pentru ea. Speranţa însă rămâne în tradițiile preluate din familie, care s-au dovedit mult mai puternice și mai rezistente decât se credea, în iniţiativele locale, care iată, în ciuda tuturor greutăților și trădărilor de sus, fac să crească acum, sub ochii noștri, dorința basarabenilor de a reveni în hotarele României.

3. Unitatea de limbă a fost si este deosebit de importantă, reală şi caracteristică spaţiului locuit de români. Nimeni nu poate nega că de la Timişoara la Chişinău şi de la Satu Mare la Tulcea se vorbeşte aceeiaşi limbă de origine latină şi că particularităţile regionale sunt neimportante. La fel era şi acum 100 de ani. Prin comparaţie, de exemplu, dialectul care se vorbeşte în nordul Germaniei este mult diferit de cel care se vorbeşte în sud, cum diferite sunt şi cultura și felul de a fi al oamenilor.

Nu întâmplător, după 1990, românii au emigrat cu precădere în ţări ca Italia şi Spania, unde înţeleg chiar și fără să înveţe o mare parte din vocabular, gramatica e asemănătoare cu cea a limbii române şi pot identifica expresii familiare. Este absolut normal ca cei care vorbesc limbi înrudite să se înţeleagă şi să se simtă între ei „ca acasă”. De aceea un român poate funcționa fără prea mari dificultăți în Spania sau în Italia. Dacă asemănărille dintre limbile noastre, totuşi diferite, sunt atât de puternice, comuniunea creată de o singură limbă vorbită fără dialecte pe un teritoriu delimitat clar este, evident, cu mult mai importantă și mai strânsă. Cum spune Thomas Sowell, numai intelectualii pot ignora unele evidenţe.

4. Sacrificiile făcute de români în Primul Război Mondial au fost imense. La o populaţie de aprox. 7.500.000 de oameni, preţul plătit de românii pentru Marea Unire s-a ridicat la peste 680.000 de militari şi civili ucişi, adică +/- 10% din populaţie (numai sârbii au pierdut un procent mai mare, 13% din populaţie), la care s-au adăugat distrugerile produse în urma bătăliilor, pagubele din timpul ocupaţiei şi hoţiile nemţilor în retragere.

Rezistenţa României e cu atât mai remarcabilă cu cât aliatul său, Rusia, s-a comportat deseori ca un inamic.

Ostași români la Mărășești, august 1917

Deşi unii le minimalizează, bătăliile de la Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti au avut o importanţă deosebită, atât pentru Puterile Centrale, cât şi pentru Aliaţi. După înfrângerile din 1916, cu ajutorul misiunii militare franceze, armata româna a reușit să se redreseze și să țină inamicul ocupat în Est, sprijinind astfel semnificativ efortul aliaților în Vest. Aceste victorii s-au numărat printre puținele evenimente favorabile Antantei în 1917. Aliații au fost încurajați să își țină promisiunile față de noi. Moralul trupelor noastre a crescut și s-a evitat ocuparea Moldovei, care ar fi fost pentru noi o catastrofă de proporții incalculabile.

5. România s-a opus ameninţării bolşevice. În momentul încheierii păcii de după Primul Război Mondial, se ştia că ideologia bolşevică este criminală şi păguboasă, moral şi material, că bolşevicii erau lipsiți de legitimitate, că uciseseră sute de mii de oameni, că aruncaseră în aer bruma de civilizație din Rusia și că o sărăciseră. Se știa şi că proiectul lor era inaplicabil, dar distrugerea produsă de ei în realitate era uriașă. Pericolul bolşevic era absolut real. Ruşii făcuseră încercări de răspândire a revoluţiei și între români (si nu numai), însă au eşuat datorită faptului că populaţia era atașată de credință, voia proprietate privată şi viaţă normală, tradiţională. Cei care susţin că România a exagerat în folosul său pericolul roşu, că nu era clar ce făceau bolşevicii şi că informaţiile ce veneau din Rusia erau confuze, sunt fie istorici vânduți, care scriu la comandă politică, fie habarniști, care rostogolesc propagandă rusească din inconștiență.

Bela Kun, 1919

Regimul sovietic din Ungaria a fost unul de teroare și a constituit o amenințare pentru Europa. Intre 19 martie și 1 august 1919, țara s-a numit Republica Socialistă Federativă a Sovietelor din Ungaria (Magyarországi Szocialista Szövetséges Tanácsköztársaságe). Steagul național era roșu uni și imnul a fost înlocuit cu Internaționala.

In martie 1919, contele Mihaly Karolyi (1875-1955), președintele Ungariei, și-a dat demisia pentru că a refuzat cererile Aliaților de concesii teritoriale. S-a format un guvern de coaliție din comuniști și social-democrați sub conducerea lui Kun. Kun (1885-1939) era un bolșevic format de Lenin (1870-1924). Fost prizonier de război în Rusia, a pus bazele Partidului Comunist Maghiar, împreună cu alți prizoniei de război, la Moscova, conform unui tipic ce a devenit ulterior clasic, din nefericire.  Kun avea sprijinul multor unguri, pentru că promisese ajutor rusesc pentru recuperarea teritoriilor pierdute de Ungaria în urma războiului. Ajuns la putere, ca orice comunist, Kun și-a înlăturat imediat partenerii de coaliție. Prin naționalizarea pământurilor a pierdut sprijinul țărănimii, iar burghezii și aristocrații l-au părăsit din cauza măsurilor de teroare luate împotriva lor.

Afiș propagandistic din 1919 pentru înrolare în Aramata Roșie maghiară

Comuniștii lui Bela Kun au promis ca garantează libertatea de exprimare și de întrunire, educație gratuită (sunt primii care au introdus educația sexuală la copii de școală primară), drepturi lingvistice și culturale pentru minorități, drept de vot de la 18 ani, cu excepția clerului, a „foștilor exploatatori” și a altora, etc. În iunie 1919, au proclamat dictatura proletariatului și au naționalizat întreprinderile și locuințele, transportul, băncile, instituțiile medicale și culturale și toate terenurile cu suprafață mai mare de 40,5 hectare. Au recurs bineînțeles la metode violente, adică execuții decise de tribunale revoluționare, rechiziționări de alimente de la țărani și persecutii împotriva clerului. Acesta este contextul în care, Armata Roșie maghiară a atacat pozițiile românești, la 20 iulie 1919. Acest act, care nu era prima violență, a dus la riposta noastră încununată de succes și la binevenita eliberare a Budapestei. 

Trupele române ocupând Budapesta, în luna august 1919

Respingând agresiunile bolșevice marghiară și rusă, atât România, cât și Polonia au adus un imens serviciu Civilizatiei, evitând două decenii de asasinate, teroare și sărăcie. 

… și patru minciuni răsuflate

I. “Românii nu sunt aliați de încredere.”
Nu doar România, ci toate ţările din Est au nişte Boia sau Cristoiu, care nu fac altceva decât să calce în picioare istoria ţărilor lor sub pretextul « demitizării », ignorând complet că datoria conducătorior unei ţări este să-şi apere țara, nu să slujească Germania sau Rusia.

La sfârșitul secolului XIX era clar că România trebuia să facă parte dintr-o alianță puternică. Deşi contribuise decisiv la victoria împotriva turcilor, rușii au reușit să ia Basarabia și nemții le-au „lăsat-o” la Congresul de la Berlin (1878), la care s-au stabilit aranjamentele după înfrângerea turcilor.

Aderarea România la Tripla Alianță (Germania, Austro-Ungaria și Italia) a avut loc în 1883. Alegerea nu era ideală, însă a întărit întrucâtva noul Regat. Numai Regele Carol I și câțiva miniștri au știut de acest act. Aceasta s-a întâmplat datorită unei lacune de redactare a Constituţiei, dar mai ales pentru că românii nu erau filogermani, ci filofrancezi și, în plus, erau ostili Austro-Ungariei din cauza tratamentului la care erau supuși românii transilvăneni. Alternativa, pe atunci, nu era funcțională. În acea perioadă, francezii erau slabi, încă prea duși de avântul revoluţionar. Ca şi nemţii, aveau şi ei un mare şi vechi amor cu ruşii. Și nici cu turcii nu se aveau prea rău. Opţiunea pentru Tripla Alianţă a fost motivată mai întâi de oroarea faţă de Rusia. De aceea, a rămas celebră replica dată de P.P. Carp unui demnitar rus care l-a numit „germanofil”. Liderul conservator i-a întros-o spunându-i că el nu este germanofil, ci rusofob. 

Tripla Aliaţă era o alianţă defensivă. Dupa asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, Austro-Ungaria s-a considerat victimă și îndreptățită să riposteze militar (fără să consulte Italia și România). Ulterior, lucrurile au luat proporții continentale (şi apoi mondiale), care au depășit cu mult miza pedepsirii atentatului de la Sarajevo. Italia a părăsit Tripla Alianță în 1915. România, ca și Italia, a luptat numai alături de Antanta (Franţa şi Imperiile Rus şi Britanic). Nici România, nici Italia, nu erau obligate moral sau politic să pornească împreună cu Germania și Austro-Ugaria la ocuparea Europei și să urmeze un demers nebunesc și criminal.

Austro-Ungaria arătase ce poate în Transilvania și să nu ne închipuim că Germania nutrea sentimente mult mai prietenoase față de români. Dimpotrivă, era pregatită de război total. După intrarea României în război, la consulatul german din Bucureşti au fost găsite o cantitate de explozibili suficientă pentru a distruge Bucureştiul şi fiole cu agentul patogen al morvei (o boală a cailor care, dacă se raspândea, ar fi afectat grav aparărea, transporturile şi comerțul).

II. “Jocul diplomaţilor combinat cu personalitatea şi frumuseţea Reginei Maria au făcut România Mare.”
Este adevărat că tăria de caracter, curajul personal şi dăruirea Reginei Maria i-au încurajat pe români să lupte, să reziste barbariilor nemţilor şi să îşi păstreze speranţa. E adevărat şi că Regina era deosebit de frumoasă şi că prin ţinuta sa cu adevărat regală și prin inteligența sa a impresionat și pe oamenii de rând și pe conducătorii de state şi de armate, şi că acest lucru a ajutat România. Totuşi, e simplist să se afirme că cei pe care i-a impresionat personalitatea ei puteau să ia decizii doar pe considerente estetice sau mondene, oricât de mult ar fi îndrăgit-o. În plus, nu se poate ignora că, pe lângă mulţi admiratori, Regina Maria a avut destui critici, atât în ţară, cât şi în străinătate. 

De asemenea, nu se poate contesta rolul foarte important ale acţiunilor diplomatice, al priceperii şi patriotismului celor care au pledat pentru noi. Totuşi, nimeni nu ar fi luat în seamă interesele românilor dacă nu existau argumente reale, sprijinite de jertfele imense aduse de români pe câmpul de luptă. Şansa providenţială din 1918 a fost fructificată pentru că, din fericire, majoritatea românilor de atunci şi-au îndeplinit pe cât au putut partea lor de responsabilitate, de la familia regală, liderii politici şi ofiţerii superiori, la ostaşii şi civilii de rând.

III. “Romania Mare a fost un capriciu al soartei.”
“România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni” este doar o vorbă de duh a lui P.P. Carp şi nimic mai mult, nu are nicio valoare de analiză istorică. Nu se poate vorbi de noroc în condiţiile în care muriseră sute de mii de tați, fii, soți și frati, din toate satele din România, după cum atestă nenumăratele monumente ale eroilor din Primul Război Mondial din toate localitățile de pe tot cuprinsul Vechiului Regat. Nu au fost un noroc nici pagubele produse de hoardele lui Mackensen, epidemia de febră tifoidă, pericolul bolşevic rus şi maghiar, paralizarea administraţiei de către personalul unguresc etc. Dificultăţile au fost imense, chiar după terminarea războiului, însă au fost depăşite, tocmai pentru că românii şi-au dorit Unirea şi au vrut să folosească şansa oferită.

A fost benefic faptul că renumitul geograf Emmanuel de Martonne, care făcuse cercetări la noi înainte de război, a fost inclus în echipa de specialişti ai Comitetului de Studii care a oferit expertiză autorităţilor franceze la discuţiile pentru stabilirea graniţelor. Aportul său nu este însă „norocul” nostru, ci dovada eforturilor, inteligenţei şi încrederii sale în adevăr, a nivelului foarte bun al şcolilor franceze şi a înţelepciunii celor care i-au cerut părerea. Lui Emmanuel de Martonne nu i se poate reproşa că era unul din cei mai buni geografi din vremea lui, că vorbea limba română şi cunoştea bine locurile noastre şi că în Comitetul de Studii a avut o contribuţie foarte bine documentată cu privire la România şi Blacani. Nu e singurul străin care a înţeles cât de nefireşti erau graniţele dinainte de 1918. Dacă a ne amintim că a) cercetările sale au fost foarte variate şi că au rezistat probei timpului, b) că pe timpul stalinismului a împărtăşit puţin din soarta realizatorilor Unirii, fiind interzis pentru ce a scris despre Transilvania şi Basarabia, şi c) că numai în legătură cu constatările sale privind graniţele României se sugerează că ar fi încurcat simpatiile personale cu profesia, avem motive să credem că cei care îl relativizează azi sunt animaţi de teze de politică istorică antiromânească, nu de interesul pentru excelenţă în geografie.

IV. Pacea de după Primul Război Mondial şi implict România Mare sunt rezultatul unor planuri ale francmasoneriei
Această afirmaţie satisface numai orizontul intelectual al consumatorilor de broşurele care zac necumpărate pe tejghelele chioşcurilor. Așa cum bine se știe, teoriile și practicile de natură religioasă, secretismul, unele acțiuni politice, mai ales cele anticreștine, ale diferitelor forme de francmasonerie erau și sunt în contradicție cu învățătura Bisericilor catolică si ortodoxă. Aceasta nu înseamnă că, de-a lungul istoriei, influența francmasonilor a fost omogenă ca eficiență și direcții. Acțiunea francmasonilor nu era și nu poate fi perfect coordonată, omnipotentă și omniprezentă. De asemenea, chiar dacă unii dintre pașoptiștii români remarcabili au aparținut masoneriei și au avut un rol benefic în modernizarea țării, nu se poate spune că au făcut asta pentru că au aplicat un plan concret și deci că România modernă ar fi produsul unor urzeli secrete.

La sfârșitul Primului Război Mondial, niciunul dintre liderii români importanți nu era mason. Alexandru Vaida Voievod a intrat în această organizație ca gest de sacrificiu. (A făcut acest gest pentru a putea acționa ca reprezentant român, folosindu-se de poziție în masonerie, nu a acționat ca vector al masoneriei, folosindu-se de poziția sa printre români.)

Dacă privim lucrurile la nivelul întregii Antante, putem spune că mulţi lideri ai acesteia, militari şi politici, precum și trupa şi civilii erau credincioşi. E adevărat că războiul aduce deznădejde şi cinism (sindrom întâlnit adesea la unii intelectuali umaniști), însă e şi mai adevărat că e foarte greu de găsit un ateu în tranşee, după cum spun englezii, care se pare că au aceasta vorbă tocmai din Primul Razboi Mondial.

Jon Ebel, autorul cărţii “Credinţa în luptă: religia şi soldatul american în Primul Război Mondial spune că după ce a examinat, timp de opt ani, numeroase ziare, literatură de război, jurnale personale şi publicaţii, a constatat că războiul nu a slăbit, ci, dimpotrivă, a întărit credinţa celor care au trăit această experienţă. Figura lui Hristos de om gata de jertfă, activ în slujba binelui, a încurajat implicarea în lupta pentru o cauză dreaptă. Ebel afirmă chiar că, deşi unii au rămas atei, „fără influența puternică a creștinismului, este dificil de imaginat implicarea Americii în război”.

Şi Nicolas Arata, în lucarea „Cum credinţa creştină i-a ajutat pe soldaţii de pe Frontul de Vest al Primului Război Mondial să facă faţă sindromului de stres posttraumatic„ susţine că rugăciunile, lecturile din Biblie şi nădejedea în Dumnezeu au fost un sprijin real pentru militarii britanici, ajutându-i să depăşească ororile şi stresul luptelor. Prestigiul preoţilor catolici militari a crescut, între altele, pentru că nu ezitau să meargă în zone de mare risc ca să îi încurajeze pe soldaţi sau să dea Sfintele Taine celor în stare critică. Şi în rândul anglicanilor credinţa a avut un rol important. Mulţi tineri care studiaseră în instituţii prestigioase au devenit capelani. Din cei 723 de capelani anglicani britanici, 411 erau educați la Oxford şi 64 la Trinity College de la Dublin. Probabil că puţini dintre ei se gândeau să implice în viaţa creştină înainte de 1914. După război, unii au ales să devină preoţi sau misionari în colonii. În 1940, din 111 episcopi britanici anglicani activi, 32 fuseseră capelani militari între 1914-1918. Pentru intelectuali de talie mondială, precum C.S. LewisJ.R.R. Tolkien şi Christopher Dawson, războiul, cu experienţa tranşeelor, a spiritului de sacrificiu şi camaraderie trăite acolo, a fost un prilej de a-L găsi pe Dumnezeu sau de a întări legătura cu El. Cariera lor ulterioară nu a fost o pledoarie pentru pacifism, ci pentru implicarea în luptă de partea binelui şi pentru încredrea în puterea acţiunii şi sacrificiului celor mulţi şi neobservaţi.

În Franţa socialistă şi anticlericală, lucrurile par şi mai suprinzătoare. Încă de la începutul conflictului se intensifică evlavia faţă de Preasfinta Inimă a lui Isus, foarte legată de istoria Franţei, în parte neglijată înainte de Revoluţie şi practicată cu intensitate variabilă după aceea. Creştinii civili, preoţii şi episcopii împart soldaţilor rozarii, iconiţe, drapele şi fanioane cu semnul Preasfintei Inimi (de ordinul milioanelor) şi îi încurajează să se roage cu stăruinţă. La 11 iunie 1915, episcopatul francez închină ţara Preasfintei Inimi. La 7 septembrie, la Meux, oraş pe râul Marna, episcopul Emmanuel Marbeaux promite Maicii Domnului că va construi un monument în cinstea ei dacă oraşul va fi cruţat de lupte şi distrugeri. La 8 septembrie 1914, în sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, are loc prima victorie importantă a francezilor. În mod greu de explicat, într-un moment în care toate şansele erau de partea nemţilor, aceştia se retrag, deşi anunţaseră că vor fi „în două zile la Paris” (ii).

În 1924, este inaugurat monumetul promis de Mons. Marbeau care o înfăţişează pe Maica Domnului cu Isus în braţe, aşezată pe un soclu pe care scrie “Tu n’iras pas plus loin”.

Bazilicile Preasfintei Inimi (Sacré Coeur) de la Paris şi Paray-le-Monyal sunt frecventate foarte intens, zi şi noapte. Se fac rugăciuni la sfinţii patroni ai Franţei, Arhanghelul Mihail, Genoveva şi Martin de Tours, dar şi la Ioana d’Arc şi la o soră carmelitană de la Lisieux, Tereza a Pruncului Isus şi a Sfântului Chip, care încă nu fuseseră canonizate.

În sept. 1914, la batalia de pe Marna, artileristul Paul Dugast scapă nevătămat deși trec peste el roțile unei baterii de artilerie. Purta la el imaginea călugariței carmelitane Tereza, pe care o rugase să îl ocrotească. Camarazii lui se hotărăsc să-i dea bateriei numele de Soeur Therese. detalii

Numărul unităţilor care pun pe drapele emblema cu Preasfânta Inimă este atât de mare încât, în 1917, Gen. Philippe Petain, pe atunci şef al Marelui Stat Major, emite un ordin prin care cere eliminarea „oricăror acte cu caracter confesional care ar constitui o violare a libertăţii de conştiinţă şi a neutralităţii statului francez”. Ofiţerii închid ochii şi soldaţii continuă să se consacre individual Preasfintei Inimi, se roagă rozariul şi poartă medalii religioase la vedere, de obicei la cureaua de la ceas.

În acest timp, în 1915, la Padova, oraşul Sfântului Anton, apare iniţiativa medaliilor cu scapularul Preasfintei Inimi. La 5 ianuarie 1917, Italia este închinată Preasfintei Inimi, cu binecuvântarea Papei, în cadrul unei slujbe la care au participat sute de preoţi.

Revenind în Franţa, la 26 martie 1917, la Paray-le-Monial, are loc binecuvântarea solemnă a drapelelor naționale ale Franței, Angliei, Belgiei, Italiei, Rusiei, Serbiei, României şi Japoniei. România este reprezentată de Prinţul Vladimir Ghika, viitorul fericit martir. Cel care spunea că a devenit catolic pentru a fi un mai bun ortodox privea această sfinţire a steagurilor ca „un început de reconstituire a creştinătăţii, produsă de o trezire a conştiinţei lumii.”

Paray-le-Monial 26 martie 1917 – Prinţul Vladimir Ghika, Card. Francis Bourne de la Westminster şi Mons. Pini, capelanul studenţilor catolici italieni.

La 21 martie 1918, Ludendorff a lansat ofensiva pentru separarea armatei franceze de cea britanică și cucerirea Amiens-ului. La 26 martie, Poincaré și Clemenceau, generalii Pétain și Foch, lordul Milner și generalul Haig decid să creeze un comandament unic, care este încredinţat generalului francez Ferdinand Foch (1851-1929). În iulie, Cartierul General al Armatelor Aliate este instalat la Bombon (departamentul Seine-et-Marne). În mica biserică din localitate, în fiecare duminică, generalul Foch participa la slujbă (iii).

La propunerea Pr. paroh Paul Noyer, la 16 iulie 1918, generalul Foch consacră Preasfintei Inimi toate armatele aflate sub comanda lui. La 18 iulie, lansează ultima contraofensivă. De atunci, armatele aliate au continuat să avanseze până când nemţii au cerut armistițiul, la 11 noiembrie, în sărbătoarea Sf. Martin de Tours, unul dintre patronii Franţei. Martin de Tours este un sfânt soldat, ca şi Sfinţii Victor, Mina şi Vichentie, care se serbează în aceeaşi zi în calendarul bizantin.

Generalul român Iacob Zadic discută cu Mareșalul Ferdinand Foch, la București, în 1922

Chiar dacă nu toate cele de mai sus sunt incluse printre minunile confirmate oficial de către Biserică, ele concordă cu mesajele unor apariţii recunoscute de autorităţile ecleziale, ca cele de la Paray-le-Monial, Fatima, La Salette sau Pontmain. Este o realitate faptul că multe suflete au fost atinse de credinţă în timpul situaţiilor extreme din război şi că exista o “coincidenţă” între rugăciuni şi răspunsul primit prin evenimentele istorice. Atât pentru combatanţi, cât şi pentru civili, credinţa a fost importantă, ca fenomen de masă, la oamenii simpli şi la intelectuali remarcabili. Aceste lucruri sunt documentate. Nu avem destule motive să credem că francmasoneria ar fi dirijat destinul ultim al oamenilor şi al naţiunilor, chiar dacă a fost activă la încheierea păcii – prost gândite în anumite privinţe (iv) – de după Primul Râzboi Mondial.

În Romania, nu doar Prinţul Ghika nădăjduia în ajutorul dumnezeiesc. Toţi ostaşii români au purtat războiul creștinește. În mai 1915 este ales Protopop al preoţilor din armată în caz de mobilizare iconomul Constantin Nazarie, profesor la Facultatea de Teologie. Apar apoi Instrucţiunile referitoare la atribuţiile preoţilor definitivate in ordinul 3451/28.101915 al Marelui Stat Major, care stipuleaza ca “nicăieri preotul nu e mai la locul lui decât în momentele de mare emoţie şi de fiori prin care trece tot neamul în zilele de mobilizare, preludiul zilelor de mari sacrificii”. După cum arată Cornelia Mihailă, nu puţine au fost situaţiile în care preoţii au săvârșit acte de eroism, de pildă “preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, a salvat Drapelele Regimentului 3 Olt şi Regimentului 66, iar Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugăr de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul pentru faptele sale de vitejie. Amândoi au murit pe front.”

Credinţa în Dumnezeu a creat, de fapt, cultura şi viziunea care au dus la Unire. Translvănenii s-au organizat în jurul Bisericii. Mişcarea politică şi asociativă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a acţionat tot în legatură cu Biserica. Toți episcopii greco-catolici, în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu, au sprijinit foarte activ Unirea. Delegaţii la adunarea naţională au fost aleşi în marea lor majoritate în parohii. Blajul a fost considerat cel mai sigur loc pentru aterizarea avionului condus de pilotul Vasile Niculescu, care aducea de la Marele Cartier General Român documentele necesare Consiliului Naţional Român.

La 1 decembrie 1918, înainte să citească mulţimii punctele rezoluţiei adunării naţionale, episcopul Iuliu Hossu şi-a început cuvântarea prin a afirma că Unirea este o lucrare dumnezeiască: “Fraţilor! Ceasul plinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rosteşte prin poporul său credincios dreptatea Sa, însetată de veacuri…”

În 1918, avea 32 de ani. După peste 60 de ani, rămăsese la convingerea că Unirea a fost o “hotărâre mângâietoare şi fericitoare pentru nemul nostru” şi se declara bucuros să poată înregistra pe bandă “cu neîmbătrânita dragostea de atunci” cuvintele pe care le rostise în 1918. Când a avut loc înregistrarea, era cardinal, avea 85 de ani şi o credinţă încercată foarte greu. Trecuse prin umilinţele din timpul ocupaţiei maghiare, prin ani grei în închisorile comuniste, între care cea de exterminare a elitelor de la Sighet, sfârşitul vieţii găsindu-l slăbit, departe de cei dragi şi supravegheat strict la mănăstirea Căldăruşani. Niciodată nu s-a plâns de poporul român.

Nu trebuie decât să spunem adevărul

Orice român ar trebui să aibă şansa să înveţe simplu şi clar cum s-a făcut România Mare. Acest lucru nu se întâmplă, mai ales din vina elitelor. Diplomaţii şi istoricii noştri parcă dorm în papuci sau poate aşteaptă ca lucrurile să devină grave.

MAE reacționează doar dacă Viktor Orban compară ocuparea Crimeii de către Rusia în 2014 cu Tratatul de la Trianon, iar istoricii nu reacționează niciodată. Nu ar trebui să ne mirăm. În MAE liber-schimbismul moral al lui Ștefan Andrei mai are și astăzi admiratori, iar cunoștințele de istorie națională sunt pe alocuri superficiale, trezind întrebări asupra politicii de resurse umane a ministerului.

Daca cineva vrea sa consulte secțiunea Scurt istoric de pe pagina oficială a diplomației române, dă de o paginație greoaie, fără subtitluri, cu fraze lungi, scrise cu caractere foarte mici. Conținutul textului nu e clar. Cititorul află, de exemplu, că după Congresul de la Paris (1856) “Imperiul habsburgic se confrunta în interior cu presiunea naţiunii maghiare care nu renunţase, nici chiar după eşecul revoluţiei de la 1848, la proiectul unei Ungarii independente în graniţele istorice”. Atât? Fără nuanțe, fără ghilimele? Care granițe istorice? Nu trebuia precizat că se vorbește de ceea ce considera Ungaria ca fiind “granițele sale istorice”? Putem presupune că ungurii se gândeau la “granițe istorice” care să nu cuprindă Transilvania? O Ungarie ce include Transilvania este, din perspectiva MAE al României, în “granițele ei istorice”? Mai departe ni se spune că Tratatul de pace ratificat după Congresul de la Berlin (1877) recunoştea independența României condiţionat “de acceptarea unor schimburi de teritorii (Dobrogea pentru sudul Basarabiei, anexat de Rusia)”. Ce „schimb de teritorii”? Dobrogea era administrată de turci, nu ne-au dat-o rușii! Rușii erau, chipurile, aliații noștri. Ce fel de “schimb de teritorii” e acela în care, după un război victorios, un aliat ocupă o parte din teritoriul altui aliat? De ce aceste exprimări nefericite sunt doar în dezavantajul nostru? Până la urmă, ajungi să te bucuri că textul e atât de încâlcit și că probabil sunt puțini cei care îl citesc – deși neprietenii îl citesc cu siguranță! Despre încercarile de ieșire din Axă, MAE amintește de acțiuni ale Opoziției doar începand din 1944!! Ar fi avut ce să spună, doar eforturile și riscurile pregătirii acestui act istoric s-au datorat în mare măsură curajului și patriotismului unor diplomați români!

Victor Rădulescu Pogoneanu, Camil Demetrescu dar şi Ion Lugoşanu sau Constantin Vişoianu ar trebui să fie eroii cu care orice diplomat român de astăzi să fie familiarizat, să le cunoască viața și meritele, să se întrebe în fiecare seara dacă e vrednic să le privească portretele, care ar trebui să fie la loc de cinste pe pereții instituției.

Diplomații români nu se pot plânge că duc lipsă de exemple istorice care le pot servi derept model moral și profesional. Nu e totuna, nici pentru ei, nici pentru România, dacă acest model este Grigore Niculescu Buzești, sau Ștefan Andrei, dacă este Victor Rădulescu-Pogoneanu sau Mircea Malița.

Nici istoricii nu ne sunt de prea mare ajutor. Majoritatea celor mai mediatizați și vizibili se gândesc numai să corespundă cerințelor birocrației care le asigură finanțări și nu își doresc decât să fie pe acceptați de colegi (precum cei mai imaturi adolescenți) – cel puțin așa reiese dintr-o scrisoare semnată la începutul acestui an de 65 (șaizecisicinci) de istorici. Nu e clar de ce a fost publicată scrisoarea, nu pare să fie adresată vreunui public, publicul nu e luat în seamă. 

Textul aduce înaltă apreciere sistemului actual de acordare a granturilor, menționeaza ca subiectele de cercetare sunt alese “independent” (independent de ce?) de către cercetători și că lucrările sunt evaluate inter pares, cu participare internațională.

Chiar nu se înțelege că proiectele de cercetare individuală sunt una și faptul că istoria României trebuie să fie scrisă de români e cu totul altceva. Majoritatea semnatarilor străini ai scrisorii sunt germani.

Nicio vorbă despre căutarea adevărului, despre scopul final al cercetărilor sau despre datoria morală față de contribuabil, de la care vin banii din granturi. Este limpede că semnatarii nu realizează că războiul informațional e real si că istoria e o armă în acest razboi. 

Ei cred că cea mai importanta latură a activităţii lor este progresul carierei lor, rolul plătitorilor de taxe fiind acela de a da banii.

Aceștia din urmă nu trebuie să aiba așteptări, păreri, ci doar să accepte toată cacofonia rezultantă, din care să nu-și poată înțelege trecutul, sau să se împace cu ideea ca trecutul lor este ce reiese din consensul de moment al istoricilor care accesează granturi.

Istoricul-model pentru majoritatea semnatarilor e Lucian Boia, mascota editurii Humanitas, a radio Deutsche Welle si a cel puțin a unui ambasador al Germaniei, care se laudă că are acasă un metru de raft de biblioteca cu cărți ale lui Boia, pe care l-a şi decorat cu Ordinul de merit a RFG în grad de cavaler.

Şi preşedintele Ungariei l-a decorat pe Boia. Nu ştiu dacă şi Rusia l-a decorat, dar mai este destul timp şi e sigur că nu va refuza.

Specialitatea lui Boia nu e chiar munca în arhive. (Iorga, care găsea manuscrise neconscute până la el, era un demodat, nu ştia el cum e cu granturile şi cu părerile inter pares.) El comentează ce au cercetat alţii. Istoricul-model mărturiseşte că la începutul carierei a dat declaraţii privind raporturile cu străinii şi se întreabă: “Ce era să fac? Nu cred că ar fi fost o idee bună să refuz.”

Mai ales că avea “doar obligația să le spun din când în când cu cine m-am întâlnit… (relatările mele erau foarte succinte, de genul „X e o persoană care simpatizează România, e preocupată de următoarea temă de cercetare…”) Cum să interpretez toate acestea?”

Sigur, e greu sa interpretezi propriile decizii. E mult mai uşor să judeci toată istoria unei ţări, să arunci cu noroi în ce s-a câştigat cu sânge sau să scrii mii de pagini despre România ca şi cum Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau Iuliu Hossu nu ar fi existat niciodată.

Toate-s vechi şi nouă toate. E vechea alegere, ce preferăm: tusea sau junghiul? USR sau AUR? Mai bine un scriitor aparent prooccidental, care se raportează față de România așa cum le place nemților, ungurilor și rușilor, sau mai bine un istoric aparent patriot, care se raportează față de Occident așa cum le place rușilor și chinezilor? Mesajele celor două tipuri de istoriografie sunt doar aparent contradictorii.

Redus la esență, mesajul 1 ne spune că suntem mici și lipsiți de vreo valoare deosebită, că legitimitatea noastră ca țară este îndoielnică și că nu avem de ce să fim mândri de nimic din trecutul nostru. Concluzia pentru care ne pregătește această „pedagogie a rușinii” (cum o numește autorul polonez Bronislaw Wildstein – pentru că operațiunea nu cuprinde numai România, ci și celelalte țări din Europa de Est) este că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm conduși de nemți. (Iar nemții vor avea grijă de noi, în aranjamentele lor cu rușii, așa cum s-a mai întâmplat, de pildă în 1939.)

Mesajul 2 pare opus mesajului 1, în sensul că sună patriotic, pare a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră. Numai că le atelează unui discurs antioccidental, când mai pe față, când mai voalat. Iar asta nu înseamnă a respecta și prețui identitatea, tradițiile și istoria noastră, dimpotrivă.

Concluzia pentru care ne pregătește acest discurs „de mândrie națională” e că numai alături de ruși mai avem vreo șansă să scăpăm de furia distructivă a marxismului cultural care devastează astăzi grav Occidentul.

Jocul dialectic dintre cele două mesaje are ca unică rezultantă un vector ce arată spre Est, fiind orientat împotriva intereselor vitale ale României. Este o falsă alegere. Noi nu avem de ce să punem în balanță astfel de opțiuni și să ne îndreptăm spre vreuna dintre ele. Putem să le respingem pe ambele. Nu trebuie decât să spunem adevărul. Nu trebuie să inventăm nimic, nici să trecem nimic sub tăcere. Astfel interesele de politică istorică ale României vor fi slujite cum se cuvine, iar România se va întări și va putea să contribuie la apărarea Civilizației din care face parte.

Un articol de Anca Cernea și Mihaela Bărbuș – https://inliniedreapta.net/cum-s-a-facut-romania-mare-adevaruri-escamotate-minciuni-promovate/

Note

(i) Chiar dacă, în 1848, acel „Vrem să ne unim cu ţara!” se referea la Viena, nu la Bucureşti, aceasta nu arată că identitatea transilvănenilor era una în 1848 şi alta 1918. În condiţiile crizei de atunci, create de revoluţionarii unguri, Viena era maximum posibil pentru cei de pe Câmpia Libertăţii. Adunarea de la Blaj a fost o reacţie concretă la o situaţie critică de moment, un “miting de protest”, nu un vot pentru un program politic pe teremen lung sau o dezbatere academică despre sensul viitor al istoriei. Momentul 1848 indică tocmai o delimitare clară de unguri, exprimată de o comunitate organizată, care în cele din urmă şi-a atins scopul.

(ii) În ianuarie 1915, un preot militar german muribund afirmă ca mai mulţi militari germani au văzut pe cer imaginea unei femei cu pruncul în braţe, care îi împiedica să avanseze, spunând „mai departe nu vei merge” (Tu n’iras pas plus loin) Ulterior relatarea sa este confirmată şi de alţi germani http://nouvl.evangelisation.free.fr/leblanc_miracle_de_la_marne.htm .
O relatare similară vine şi in legătură cu bătălia de pe Vistula https://www.catholicworldreport.com/2020/08/14/celebrating-the-centennial-of-the-miracle-on-the-vistula/ din partea unor soldaţi bolşevici, care spun că au vazut-o pe cer pe Maica Domnului, la 15 august 1920. Ruşii au suferit atunci o infrangere pe cât de zdrobitoare, pe atât de neașteptată, după ce armata bolșevică intrase in Polonia până aproape de Varsovia.

(iii) Foch era născut în sudul Franţei, la Tarbes, lângă Loudres https://www.lourdes-france.org, locul în care a apărut Maica Domnului Bernadettei Soubirous. Era catolic practicant. Se ruga în fiecare zi rozariul, cum învăţase de la mama sa, care făcea această rugăciune, în faţa grotei de la Lourdes, împreună cu Bernadette.

(iv) Maresalul Foch a acceptat armistiţiul, pentru a cruţa câteva zeci de mii de vieţi, care ar fi fost sacrificate pentru ca aliaţii să ajungă la Berlin. A criticat însă foarte energic condiţiile păcii. Când a văzut proiectul de tratat a afirmat că nu este vorba de o pace, ci un armistiţiu de douzeci de ani. Opinia lui era că Renania trebuia ocupată şi separată de restul Germaniei. Deşi e incorect politic, trebuie să admitem că a avut mult bun simţ. Un creştin are milă de vieţile omenilor şi e realist. Intelectualii umanşti aleg ce sună bine şi remarcă foarte târziu costurile uriaşe ale izolării de realitate. E de amintit şi că, în 1919, mareşalul Foch şi generalii Franchet d’Esperay şi Berthelot au încurajat România să avanseze până la Budapesta.

18/02/2022 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Vasile GOLDIȘ : Propunerea Unirii la Alba-Iulia

29 septembrie 1918 – A fost adoptată declaraţia privind hotărîrea naţiunii  române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere”. VIDEO |  CER SI PAMANT ROMANESC

Foto: Vasile Goldiş (1862 – 1934), militant de frunte al românilor din Transilvania pentru înfăptuirea Marii Uniri. Credincios idealului naţional, Vasile Goldiş a susţinut cu fermitate interesele românilor din Transilvania şi Banat în numeroasele sale  intervenţii de la tribuna Parlamentului din Budapesta şi printr-o activitate publicistică de excepţie de susținere a drepturilor sacre ale naţiunii române.

A fost prezent la toate acţiunile care au pregătit Marea Unire, a elaborat şi a susţinut cu Rezoluţia Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la baza căreia au stat ideile democratice care vor marca viaţa politică românească de atunci şi de mai târziu, ideile sale fiind actuale până astăzi, în Europa Unită.

DISCURS ROSTIT ÎN SALA TRONULUI în data de 14/1 decembrie 1918

Mărită Adunare naţională!

Zămislit din necesitatea imperiului roman de a-şi aşeza o sentinelă puternică în Carpaţii sud-ostici şi coborâşurile lor împotriva seminţiilor barbare dela miazănoapte şi răsărit, cari ameninţau cultura umană, creiată prin geniul latin, neamul românesc dela început şi până astăzi a îndurat soarta aspră rezervată oricărei sentinele credincioase: loviturile duşmane şi statornica răbdare.

Bogată şi fericită la început, Dacia romană în curând se face trecătoarea nesfârşitelor seminţii, cari, orbite de strălucirea departe a Romei de aur, se gonesc întrecându-se spre fermecătoarele oraşe ale împărăţiei. Lovită de putreziciunea oricărui neam, care se opreşte cu cerbicie la un anumit fuştei pe scara civilizaţiunii şi năpădită în această slăbiciune de furnicarul noroadelor barbare, Roma sucombă.

Creangă tăiată din puternica tulpină, colonii lui Traian îşi adâncesc rădăcinile prin stânci şi văi şi roditoarele ogoare ale prejmuitoarelor câmpii. Lipsiţi de scutul împărăţiei şi lăsaţi în grija propriilor puteri, aceşti orfani romanici acoper trunchiul vechiu tracic şi, infiltraţi de o pătură groasă a blânzilor şi visătorilor slavi, ei se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc.

Răsare o minune fără pereche în istoria lumii. Lung şir de veacuri călcată în picioare de orde barbare, naţiunea română îşi pierde unitatea de Stat, se fărâmă prin văi sub dominaţiuni răsleţe şi una de alta neatârnătoare, pierde încopciarea cu fluviul larg şi luminos al istoriei mondiale, ca apa de ploaie în nisip par’că dispare dela suprafaţa conştiinţei umane.

Dar, când după optsprezece veacuri sufletul românesc se trezeşte din somnu-i de moarte şi reînvie ca un soare luminos conştiinţa de neam, hotarele etnice ale acestui popor cu preciziune aproape milimetrică sunt tot acelea cari sunt desemnate pe harta istorică drept hotare ale Daciei lui Traian şi Basarabeanul, care îşi adapă calul în valurile întunecate ale Nistrului, se înţelege desăvârşit la grai cu Crişanul din apropierea blondelor ape ale Tisei. Sentinela romană a rămas credincioasă chemării sale de a păzi geniul latinităţii şi neîncetatelor lovituri duşmane, ea le-a opus virtutea-i legendară: statornica răbdare.

După lungi veacuri de ascunziş, aşezându-se viscolii cotropitori, naţiunea română reapare la lumina istoriei în chipul unor ţărişoare rezimate de Carpaţi şi cu feţele spre Dunăre şi spre Nistru, dar trunchiul cu rădăcina în munţii smulşi odinioară dela eroicii Pari rămâne bătut de soarta rea şi înlănţuit de un popor năpraznic la fire şi pornit spre dominaţiune fără cruţare. Fusese cuib de vârteje locul unde ne aşezase Traian şi svârcolirile spre fericire ale neamului nostru s’au lovit veacuri de-a rândul de nesaţul hrăpitorilor duşmani, cari ne înconjurau de pretutindeni.

Micile ţărişoare, cari se întemeiaseră prin viteji coborâtori din Maramureş şi Făgăraş, se loviră înainte de toate de cel mai crâncen duşman al oricărei comuniuni omeneşti, zavistia şi ura între fraţi. Nefericirea lor fu mărită prin inamici din afară: Unguri, Deşi şi Tătari. Se ridică în urmă semiluna şi acum românii sunt sortiţi să-şi apere cu sângele lor nu numai trupul şi pământul, ci şi sufletul şi credinţa. Scut s’au făcut culturii plăpânde ce începuse a încolţi pe temeiurile învăţăturilor lui Christos şi prin jertfele lor fără seamăn întru apărarea progreselor civilizaţiunii umane faţă de concepţia inferioară a mohamedanismului propagat principial cu mijloacele barbariei, românii şi-au făurit titlu nepieritor şi îndreptăţire la recunoştinţa întregei omeniri. Nimic nu dovedeşte mai mult tăria credinţei creştineşti a sufletului acestui popor decât faptul că în numele luptei creştinătăţii împotriva păgânilor mai întâi după răsleţirea neamului prin soarta fatala s’a putut face pentru o clipă unirea lui în cetatea aceasta prin braţul puternic al viteazului Mihai.

Dar această unire de o clipă dispăru ca fulgerarea unei scântei electrice şi trupul neamului nostru se frânse iar în bucăţi. Fraţii noştri de pe coborâşurile răsăritene ale Carpaţilor şi din şesurile hotărnicite prin Dunărea de jos şi apele Nistrului îndurară suzeranitatea turcească, suferiau prădăciunea Deşilor şi a Tătarilor, îngrăşară cu sângele lor litfa blestemată din Fanar, Ţara Cernăuţilor şi mormântul lui Ştefan cel Mare le răpi hoţeşte pajura spurcată a Habsburgilor perfizi, dulcile câmpii ale Basarabiei le fură muscalul tiran. Iar noi, cei ce rămăsesem la vatra străbună în Ardeal, Banat şi ţara ungurească, am fost dripiţi de cea mai crâncenă soartă ce o poate avea un neam de oameni în lume.

Am fost lănţuiţi într’o robie trupească, economică şi sufletească cum nu se mai pomeneşte în istoria întreagă a omenirii. Încercarea desperată în 1784 de-a scutură jugul n’a avut rezultat şi sfârşitul din acest oraş al ţăranului Horia aşteaptă încă geniul literar, care să întruchipeze una din cele mai înfiorătoare tragedii ale istoriei. Adevăr a grăit Simion Bărnuţiu în epocalul său discurs rostit în catedrala Blajului în ziua cea mare din 1848: „Dacă nu îşi poate închipui cineva greutăţile ce le sufereau iudeii dela faraoni, să se uite la faraonii din Ardeal”.

Veacuri de-a rândul poporul românesc, adevăratul şi legitimul proprietar al pământului ce fusese odată Dacia romană a fost străin şi sclav pe pământul său strămoşesc. Iar când după suferinţi de secoli din depărtatul Apus, dela dulcea soră latină, care păşeşte în fruntea ginţilor spre lumina desăvârşirii, a sosit şi în munţii noştri duhul libertăţii, egalităţii şi frăţietăţii, când credeam să înviem la libertate prin întocmirile creiate de lumea nouă, vechii noştri opresori s’au înfrăţit cu împăratul, pe care ei îl detronaseră, cu împăratul pentru care noi vărsasem sângele nostru cu credinţă şi aceste două puteri ne-au robit din nou. Umbra îndurerată a regelui munţilor, a scumpului nostru Iancu, rămâne pentru vecie clasica dovadă a legendarei ingratitudini habsburgice. Împotriva voinţei noastre au unit Ardealul nostru cu ţara ungurească şi, printr’un constituţionalism fals şi mincinos, ne-au luat libertatea culturei, ne-au desfiinţat politiceşte, bisericile noastre le-au aservit tendinţei lor de opresiune şi ne-au făcut imposibil progresul economic, prin care am fi putut sa ne apărăm împotriva năvălirii ordelor străine pe pământul părinţilor noştri.

Între acestea priveam cu iubire duioasă la fraţii noştri dela răsărit, cari începuseră a se reculege din urgiile vremilor barbare. Resimţirăm obârşia comună şi la razele luminei trimise dela apus conştiinţa naţională săvârşi, la 1859, Unirea principatelor române sub bunul şi luminatul Cuza-Vodă, iar sângele vărsat din nou cu atâta vitejie împotriva păgânilor la 1877 scutură şi cele de pe urmă zale ale lanţului, care lega România de Constantinopol şi la 10 Maiu 1881 Carol de Hohenzollern aşează pe capul său coroana de rege al României libere şi independente.

Noi însă ne făceam datoria de cetăţeni ai Ungariei şi supuşi ai dinastiei de Habsburg-Lotharingia. Am crezut că îndelunga noastră răbdare şi credinţa noastră pentru patrie şi tron în cele din urmă totuşi vor muia inimile celor puternici şi ni se va oferi chiar în interesul monarhiei putinţa unei vieţi naţionale şi condiţiunile progresului cultural şi economic. Aşteptările noastre au fost zadarnice. Oprimarea se înteţeşte. Opresorii mărturisesc acum pe faţă că scopul lor este un stat unitar naţional maghiar şi că, prin urmare, noi naţionaliceşte trebuie să ne desfiinţăm.

A pornit opera de extirpare şi răsboiul mondial, care acum s’a sfârşit, în gândul opresorilor noştri a avut chemarea să încoroneze opul. Sute de mii de români şi-au vărsat şi acum sângele lor pentru patrie şi tron, iar patria şi tronul au târât în temniţi şi în urgia internării pe părinţii şi fraţii acestor luptători; patria şi tronul au decretat moartea şcoalei româneşti, au trimis zbirii lor în adunările noastre bisericeşti, au pregătit proiectele pentru nimicirea noastră politică, au conceput ruinarea noastră economică, ne-au sugrumat libertatea presei şi a cuvântului, patria şi tronul s’au conjurat în potriva noastră şi ne pregăteam mormântul.

Dar zadarnică este lupta omenească împotriva adevărului şi a dreptăţii. Legea tainică a firii cu necesitate de fier, îndrumă întâmplările omeneşti pe cărarea civilizaţiunii ce duce spre desăvârşire, omenimea instinctiv urmează aceste legi. Ea a ajuns la recunoaşterea necesităţii de a se sintetiza libertatea individuală şi libertatea naţională într’o unire superioară a societăţii omeneşti. Sinteza aceasta e condiționată însă de desăvârşirea celor două libertăţi: individuală şi naţională.

Dacă însă aproape în toate statele civilizate libertatea individuală este desăvârşită ori pe calea desăvârşirii, în unele dintre aceste state libertatea naţională eră încătuşată. Războiul mondial s’a făcut pentru descătuşarea acestei libertăţi. Naţiunile trebuie să fie libere, ca astfel, între egale drepturi şi condiţiuni, să poată încheia acea mare unire a popoarelor, care va fi chemată să reprezinte o concepţie superioară pe scara civilizaţiunei şi să sporească astfel fericirea omenească pe pământ. Toate capetele luminate ale apusului au mărturisit crezul lor: răsboiul acesta este răsboiul pentru liberarea naţiunilor, nu de dragul acestor naţiuni, ci pentru interesul lumii, pentru interesul omenimii, care numai în chipul acesta e capabilă a păşi un pas înainte pe calea fericirei sale. Ideile acestea le-a copt istoria.

Pentru învingerea acestor idei au intrat în luptă puterile aliate ale apusului. Românii de pretutindeni s’au aliat acestor puteri, noi cu sufletul, fraţii liberi cu armele. Românii şi-au făcut şi de data asta datoria lor de sentinelă a civilizaţiei în potriva brutalităţii.

Naţiunile trebuiesc liberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat şi Tran-silvania. Dreptul naţiunei române de a fi liberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri. Dar, odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: unirea ei cu Ţara Românească. Bucăţirea poporului românesc n’a fost urmarea vreunei legi economice, în care terminologie se ascunde minciuna.

Dimpotrivă, – teritoriul dintre Nistru, Tisa şi Dunăre constitue cea mai ideală unitate economică, aproape autarhie. Bucăţirea trupului românesc a fost act de barbarie. Distrusă barbaria – unirea tuturor românilor într’un singur Stat – este cea mai firească pretenţiune a civilizaţiei. Teritoriile locuite de Români dela descălecarea lui Traian şi până astăzi au fost teritorii româneşti. Nu este putere de a suci logica până acolo, ca invadările elementelor străine, dirigiate pe aceste teritorii în chip artificial şi prin abuzul de putere al statului cu scopul desfiinţării noastre naţionale, să poată clătină dreptul nostru de proprietate asupra acestor teritorii. Aşa ceva ar fi sancţionarea crimei şi ar constitui o pălmuire a civilizaţiunii, care principial nu admite substituirea dreptului prin brutalitate. După drept şi dreptate Românii din Ungaria, Banat şi Transilvania, dimpreună cu toate teritoriile locuite de dânşii, trebuie să fie uniţi cu Regatul român.

După cum însă cea dintâi reunire de o clipă a elementului românesc la marginile dela răsărit ale lumii civilizate s’a făcut prin sabia lui Mihaiu, în numele unui principiu superior celui ce năvălise asupra Europei şi care acuma, în zilele acestea, spre uşurarea tuturor inimilor cari bat pentru lumină şi libertate, sucomba cu desăvârşire, tot aşa această nouă unire de acum a tuturor Românilor, care de data asta va fi integrală şi pentru eternitate, se face prin strălucita învingere a armelor purtate pentru civilizaţiune, în numele concepţiei de viaţă superioară lumei ce se prăbuşeşte. Este principiul libertăţii adevărate a tuturor neamurilor şi cel al egalităţii condiţiunilor de viaţă pentru fiecare individ al oricărei naţiuni şi este principiul întovărăşirii tuturor naţiunilor libere într’o comuniune internaţională spre a împiedecă nedreptatea şi a scuti pe cei mari şi mici deopotrivă.

Unirea tuturor Românilor într’un singur stat numai atunci va fi statornică şi garantată prin istoria mai departe a lumii, dacă va răspunde tuturor … îndatoririlor impuse prin noua concepţie a civilizaţiirnii. Ea ne va inspira datoria să nu pedepsim progenitura pentru păcatele părinţilor şi ca urmare va trebui să asigurăm tuturor neamurilor şi tuturor indivizilor conlocuitori pe pământul românesc aceleaşi drepturi şi aceleaşi datorinţi. Civilizaţiunea, care ne-a eliberat, pretinde dela noi respectul pentru dânsa şi ne obligă să prăbuşim în noul nostru stat orice privilegiu şi să statorim ca fundament al acestui stat: munca şi răsplata ei integrală.

Înaintaşii noştri de pe Câmpul Libertăţii în 1848 au hotărât aşa: „Naţiunea română depune jurământ de credinţă către împăratul, către patrie şi către naţiunea română”. Împăratul ne-a înşelat, patria ne-a ferecat şi ne-am trezit că numai credinţa în noi înşine, în neamul nostru românesc ne poate mântui. Să jurăm credinţă de aci înainte numai naţiunii române, dar, tot atunci să jurăm credinţă tare civilizaţiunei umane. Câtă vreme vom păstră aceste credinţi, neamul nostru va trăi, se va întări şi fericiţi vor fi urmaşii noştri până la sfârşitul veacurilor.

Rog Mărita Adunare Naţională să primească următoarea

HOTĂRÂRE:

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.

3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.

5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.

Trăiască România-Mare!

Discursul rostit în Sala Tronului din 14 decembrie 1918

Românii din Transilvania, Banat şi Ţara ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor legali la Alba Iulia, în ziua de 18 Noiembrie (1 Decembrie) 1918, au decretat unirea lor şi a acestor teritorii cu Regatul Român. Prin această unire, după aceea a Basarabiei, apoi a Bucovinei, s-a împlinit visul de o mie de ani al neamului românesc: Unirea într-un singur Stat a Tuturor Românilor.

Această unire este o pretenţiune a istoriei, fiindcă neamul românesc de la zămislirea sa şi până astăzi, a rămas unul şi etniceşte, posedând, între aceleaşi margini geografice, pământul Daciei lui Traian.

Deci, îmbucătăţirea lui sub diferite dominaţiuni străine a fost o nedreptate a Istoriei.

Această nedreptate se înlătură astăzi.

Dar unirea tuturor Românilor într-un singur stat este totodată şi o pretenţiune a civilizaţiunii româneşti. Progresul acestei civilizaţiuni pretinde comuniunea naţiunilor într-o unire de ordin social superior, care să asigure libertatea şi dreptatea deopotrivă pentru toate naţiunile, mici şi mari.

Cu naţiuni etniceşte şi geograficeşte unitare, dar politiceşte rupte în bucăţi, această comuniune a naţiunilor este o imposibilitate. Deci unirea tuturor Românilor într-un singur stat rectifică o mare greşeală a istoriei şi se confirmă necesităţilor civilizaţiunii omeneşti. Tot astfel însă scopul istoric al acestei reuniuni integrale a naţiunii române are să fie potrivit cauzei sale eficiente.

Această unire pe de o parte ar trebui să înfăptuiască gradat egalitatea condiţiunilor de viaţă pentru toţi indivizii care o alcătuiesc, pe de altă parte ea va trebui să se întemeieze pe principiul de libertate şi egalei îndreptăţiri a neamurilor.

04/09/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Eforturile diplomatice depuse în Italia pentru realizarea Marii Uniri de la 1918 de prof.Simion Mândrescu

Motto:

«Și noi am pus o piatră la temelia României Mari.»

Simion Mândrescu

Când vorbim despre Marea Unire de la 1918, se cuvine pe drept cuvânt un deplin omagiu profesorului, patriotului și omului de cul­tură, Simion Mândrescu, a cărui activitate pentru realizarea unității naționale, nu s-a desfășurat doar pe meleagurile românești ci și în afară, mai ales în Italia, unde numele lui se leagă de formarea Legiunii voluntarilor Români din vara anului 1918 scrie Violeta Popescu în publicația https://culturaromena.it/profesorul-simion-mandrescu-1868-1947-activitatea-sa-diplomatica-in-italia-la-1918.

La acea vreme profesorul Mândrescu a parcurs fără odih­nă și cu mult zel drumurile Europei pentru a mobiliza opinia publică în folosul luptei pentru unitate a românilor. Șefi de guverne, oameni de cultură și știință, personalități ale vremii au fost informați cu toții prin scrisori, vizite, articole în presă, de sentimentele și lupta românilor.

Despre cine a fost Simion Mândrescu, de la a cărui moarte se împlinesc 81 de ani, con­textul în care a acționat și faptele lui, ne vom opri în cele ce urmează.

Cu precădere intere­sul lui față de românii care trăiau în Italia la acea vreme, de demersurile lui din primăvara și vara anului 1918 atât pentru a sensibiliza autoritățile timpului despre cauza românească cât și pentru constituirea unei unități militare formată din prizonierii de război, merită pe deplin atenția noastră a contemporanilor.

Despre viața și activitatea deosebită a lui Simion C. Mândrescu, pe lângă studii și articole consemnate în presa vremii, ori în publicații şi cărți apărute după moartea sa, există două cărți scrise publicate în timpul vieții acestuia.

Simion Mândrescu a făcut parte dintr-o strălucită pleiadă de intelectuali ardeleni, mi­litanți pentru cauza românească, precum Iuliu Maniu, Octavian Goga, Onisifor Ghibu, Alexandru Vaida Voevod, s.a.

Asupra formării sale intelectuale și-a pus amprenta și școala germană, urmând și obținând doctoratul la Universitatea din Berlin.

Fiu al unei familii de țărani mureșeni, Simion Mândrescu s-a născut la 18 iulie 1868; vi­itorul profesor universitar și om politic a urmat clasele primare la Râpa de Jos, gimnaziul la Sibiu, iar apoi s-a înscris la Liceul grăniceresc din Năsăud.

Studiile liceale le-a terminat însă la București, unde a urmat și cursurile Facultății de Litere și Filozofie, avându-i ca profesori pe Al. Odobescu, B. P. Hașdeu, V. A. Urechia, Grigore Tocilescu și Titu Maio­rescu. La Năsăud, viitorul mare intelectual și patriot român avea să dobândească o bază temeinică și o conștiință națională: Aici mi-a fost dat să învăț a-mi iubi cu pasiune neamul, aici mi-a fost dat să învăț a iubi cu aceiași pasiune învățătura.

Simion C. Mândrescu ca și mulți alți intelectuali ardeleni au ales în contextul oprimării austro-ungare să se împli­nească intelectual în vechiul Regat al României, cu el formându-se o adevărată generație dedicată Unirii de la 1918. După terminarea studiilor, scurt timp a funcționat ca profesor la Liceul Codreanu din Bârlad, urmând ca în anul 1899 să primească o bursă pentru a urma un doctorat în filozofie la Universitatea din Berlin.

Întors în țară a activat ca profe­sor la Liceul Național din Iași, dar în 1904 s-a reîntors la București, fiind numit titular al primei catedre universitare de limba si literatura germană, care se înființase chiar în acel an. Atât la Bârlad, cât și la Iași sau mai târziu la București, Simion Mândrescu a pregatit și publicat o serie de lucrări de valoare, precum: „Elemente ungurești în limba româ­na” (1892), „Doina” (1893), „Literatura și obiceiuri poporane din comuna Râpa de Jos” (1894), „Gramatica limbei latine”, pentru clasele I-a si a II-a secundara (1898), „Strigături sau chiuituri poporane” (1898), „Influența limbii germane asupra limbii noastre” (1904), „Influența culturii germane asupra noastra” (1904) ș.a. Simion Mândrescu va fi titularul acestei catedre între anii 1904-1937.

Cu perseverenţa sa tipic ardelenească, a militat pentru înfăptuirea idealului de veacuri al românilor, de a fi uniţi într-un singur stat –mărturie dată prin întreaga sa activitate şi acţiunile întreprinse atât în țară cât şi în afara ei. În Vechiul Regat, pe lângă cariera pro­fesională remarcabilă, se afirmă ca lider al mişcării naţionale având ca scop Unirea Tran­silvaniei, Banatului şi Bucovinei cu România.

S-a implicat activ și total în lupta românilor ardeleni din tara, dar și în Italia, Franța, acolo unde erau români și putea să îi sensibilezezepentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Împreună cu alţi intelectuali cu viziuni şi ten­dinţe progresiste şi unioniste, a în­fiinţat mai multe asociaţii a caror activitate a fost subscrisă determi­nării intrării României în războiul împotriva Austro-Ungariei (Liga pentru Unitatea Culturală a tutu­ror Românilor; Federaţia Unionis­tă, Congresul românilor de peste hotare aflători în ţară, etc.).

Care este contextul în care Si­mion Mândrescu dar și G.G. Mi­ronescu, ajunge să își desfășoare activitatea în Italia și Franța în anii premergători Marii Uniri? Cum ajunge să fie artizanul Legiunii vo­luntarilor români din Italia consti­tuită în vara anului 1918?

În condițiile grele în care se afla România, în vara anului 1917, cu aproape două treimi din teritoriul național ocupat, era nevoie de susținerea cauzei românești în străinătate.

În această situație, românismul avea nevoie de un organ care să poată să răspundă ne­cesităţilor vremii. Se pun astfel bazele Consiliului Național al Unității Române, care își propunea: „organizarea propagandei, organizarea corpurilor voluntare romanești din Austro-Ungaria, şi chiar cea a Regatului României, care se află în străinătate, în Italia, în Franţa, în America, Siberia; edificarea opiniei publice mondiale cu privire la veritabila conștiință românească”. În mai multe capitale aliate au fost trimise delegaţii formate din politicieni, oameni de cultură, personalități din teritoriile ocupate de Austro-Ungaria. Un rol important în propaganda pentru întregirea României l-au avut profesorii români, care au propus în ședința din iulie 1917, premierului I. I. C. Brătianu trimiterea unei misiuni universitare în Franţa, care să susțină mai ferm interesele românilor. În acest context Si­mion Mândrescu este ales ca delegat din partea „Asociației profesorilor universitari din România” și a „Societății Românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, „ca reprezen­tant al țării în străinătate pentru propagandă”. „În Franța și Italia pentru cauza noastră. 27 septembrie 1917- 1 ianuarie 1919”, „unde lucrează politic și diplomatic pentru întregirea României”. O misiune grea și responsabilă, pe care Simion Mândrescu a împlinit-o în mod excepțional.

Aşa numita „misiune universitară”, destinată să susţină propaganda în străinătate a fost formată din personalităţi de prestigiu ale lumii universitare româneşti: Orest Tafrali, I. Găvănescu şi I. Ursu de la Universitatea din Iaşi; Em. Pangrati, Charles Drouhet, Dr. Hur­muzescu, Traian Lalescu, Simion C. Mândrescu, George Murnu de la Universitatea din Bucureşti şi Ion Nistor de la Universitatea din Cernăuţi. Din septembrie 1917 și până la începutul lunii aprilie 1918, profesorul Mândrescu s-a aflat în Franța, împreună cu o delegație de profesori. Aici se întâlnește cu oameni politici francezi, acordă interviuri și publică articole în diferite ziare franceze, precum: „Le Temps”, „La petite Republique”, „La Roumanie” si „L’Eveil”, atrăgând atenția internațională asupra situației grele în care se afla statul român amenințat cu dispariția si a situației românilor ardeleni din imperiul aus­tro-ungar siliți să lupte pentru o cauză care nu era a lor.

Din Franţa pleacă în Italia, unde desfășoară o activitate intensă atât pentru susținerea cauzei unirii Transilvaniei, Bucovi­nei și Banatului cu România, cât şi pentru constituirea unei legiuni formate din voluntari români proveniți din rândurile prizonierilor de război ardeleni, prizonieri luați de armata italiană în luptele duse cu armata austro-ungară.

În aprilie 1918, S. Mândrescu împreună cu dr. N. Lupu, D. Drăghicescu, Benedetto Luca și Gh. Mironescu, s-a aflat în Italia, unde a participat la lucrările Congresului naționali­tăților oprimate din monarhie, congres care a proclamat dreptul acestor nationalități la autodeterminare. În 1918, s-a constituit și un organism care să coordoneze aceste miș­cări: „Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, cu sediul la Roma, al cărui președinte era Simion Mândrescu şi care avea strânse legături cu alte orga­nisme similare ale românilor, care se înființaseră la Paris, Londra şi Washington.

Acest co­mitet a început să acționeze ca organism unic al tuturor românilor. Un rol conimportant l-au jucat Simion Mândrescu, G.G. Mironescu, precum şi V. Lucaciu, care şi-au împărțit activitatea în folosul românilor între Italia, Franţa şi Statele Unite. Relevantă este în acest sens, scrisoarea datată la 9 mai 1918, adresată de prietenul Benedetto de Luca lui Simion Mândrescu, unde i se solicită în cadrul propagandei printre soldații și ofițerii români, și nu numai, articole și știri legate de schimbările produse în urma Congresului naționa­lităților de la Roma și posibilitatea formării de unități militare care să se alăture Italiei, Puterilor Antantei.

Benedetto De Luca către Simion Mândrescu, Roma, 9 mai 1918:

„Bun și dragă prieten. De abia întors pe 1 mai de la Padova la Roma, m-am grăbit să vin să te salut la hotelul unde te găsești împreună cu doamna Mândrescu, dar aflai de la portar că erați plecați deja de o zi la Cittaducale. Aș fi dorit să mă pui la curent cu ceea ce în prin­cipiu s-a decis în materie de propagandă în rândurile naționalităților oprimate de armata dușmană. Idei bune și proiecte pe care voi căuta să le obțin puțin câte puțin cu dragoste și înțelegere între delegații diferitelor naționalități. De la Roma am plecat la Padova sâmbătă 4 mai.

Aici am așteptat sosirea delegatului boem (din Boemia), care doar el lipsea; de ieri suntem cu toții. Peste câteva zeci de zile se va scrie o foaie săptămânală, publicată în boemă, sârbo-croată, română și poloneză (cu câteva știri, în slovenă și ruteană) care să foloseas­că ca organ al propagandei noastre între trupele diferitelor naționalități oprimate aflate în armata austro-ungară.

Un anumit număr de exemplare ale acestui ziar vor fi distribuite pentru propaganda internă în rândul soldaților și ofițerilor români și boemi din Italia. Vom continua să îl difuzăm în rândurile inamice, chiar și prin intermediul unor manifeste o dată sau de două ori pe săptămână.

Ne adresăm Dvs. cu rugămintea de a ne înlesni atât pentru ziar cât și pentru manifeste, tot ceea ce credeți, cu luminata experiență, cu autoritatea și înțelepciunea care o aveți, ce este oportun pentru publicare: scurte articole, sau note, ca știri și informații, Dorim ca aceste articole să fie semnate de Dvs., pentru a le oferi cea mai mare importanță și eficiență. Materialul care urmează să fie publicat vă rugăm să îl trimiteți la următoarea adresă: Commissione Interalleato di Propaganda, Ufficio del Delegato Romeno, Padova. În al doilea rând, facem apel la competența și bunătatea Dvs. în a alege dintre ofițe­rii noștri români, pe cineva care se potrivește cel mai bine, inițiat dacă se poate în jurnalism, care să scrie în afară de limba română și în maghiară și ruteană.

Dacă nu este posibil să găsești o singură persoană care să răspundă acestor exigențe lingvistice, atunci trebuie să te folosești de amabilitatea alegerii a doi ofițeri. În acest caz, cine scrie în ruteană ar trebui să cunoască un pic de poloneză sau de sârbească. Fiind vorba de o situație foarte delicată ne încredințăm patriotismului dvs. luminat”.

Scrisoarea, dincolo de importanța momentului, denotă autoritatea și prestigiul de care se bucura profesorul Simion Mândrescu, prieten, colaborator al italienilor în acel moment, care cu toții erau animați de misiunea pe care o aveau în acel moment. La 4 iulie 1918, Simion Mândrescu, care se afla la Roma, scria lui Vasile Stoica, atașat la Legaţia Română din Washington: “Sunt de trei luni în Italia, unde mă ocup de formarea unei legiuni române din cei 18. 000 de prizonieri români din Aus­tro-Ungaria.

O parte dintre ofițeri au şi fost eliberați şi trimiși pe front ca informatori, iar altă parte, în număr de 15 au fost eliberați pentru a alcătui împreună cu mine Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina. Scopul comitetului este de a se ocupa de organizarea legiunii, de a atrage într-un singur mănunchi pe românii transil­văneni, bănăţeni şi bucovineni din țările aliate şi a face propaganda necesară pentru cauza noastră. Sediul comitetului va fi la Roma. Trei membri vor fi trimiși la Paris, trei la Londra și trei la Washington”.

Dar poate cel mai emoționant mesaj adresat de Simion Mândrescu românilor în acel moment, este cel din octombrie 1918, când se afla din nou la Roma și lansa Apelul către românii din Transilvania, Banat, Crișana, Maramureș și Bucovina, aflători în Italia:

„Frați Români, Puterile Aliate au hotărât desființarea Austro-Ungariei și liberarea naționalităților (…). Noi, Românii, liberi pe pământul nostru, vom fi uniți cu România și vom forma acea țară mândră și tare, cum se cuvine să fie țara pe care a întemeiat-o străbunul nostru Traian, de aproape 2000 de ani. Întregul neam românesc va fi mândru de noi și va binecuvânta fapta noastră, iar noi vom putea spune cu mulțumire în suflet: «Și noi am pus o piatră la temelia României Mari»”.

După Unire, Simion Mândrescu a continuat activitatea sa de profesor, punându-se o pe­rioadă și în slujba diplomației românești în Albania (1925-1926), fiind cel dintâi diplomat român care a prezentat scrisorile de acreditare în această țară.

De asemenea a fost fondator al mai multor societăți și publicații precum: Liga națională a femeilor române, 1921; Societatea „Graiul Românesc”, 1923; Societatea Germaniştilor Români, 1931 – Preşedinte; Revista Germaniştilor Români, 1932 – Director; Institutul ro­mâno-german, 1935; Industria casnică românească; Hora; Joc şi cântec românesc, etc.

În 1940, a asistat ca mulți alți patrioți ai făuriri României Mari la destrămarea Țării pentru care luptase cu atâta elan în anii tinereții sale, fiind martor la norii negrii care s-au abătut asupra destinului poporului român. Oameni care își puseseră în slujba Țării tot ce era mai de preț, asistau in nici douăzeci de ani de la marea Unire, la o serie de tragedii care aveau să curme în cel mai brutal mod, destinul românesc.

A fost legat până la sfârșitul vieții de locurile natale. Dovada este faptul ca în 1933 a do­nat suma de 40.000 de lei pentru ridicarea unei școli în localitate, asistând chiar la inau­gurarea ei, iar mai târziu a făcut o importantă donație prin testament. “Am hotărât să las școalei din comuna Râpa de Jos o casă situată în București, Strada Grigore Alexandrescu, nr. 44 și care poate aduce un venit curat de 24-25.000 de lei, cu cari s-ar putea trimite câte doi copii mai buni la școli mai înalte”, erau cuvintele înscrise în cuprinsul testamentului sau, încheiat în 1937.

S-a stins din viața la 30 septembrie 1947, în Bușteni, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

Bibliografie:

Alina-Cătălina Ibănescu, teză de doctorat; Propagandă și război. Misiunea intelectualilor români la Paris. (1917-1920)

Ziarul „Ardealul”, 22 martie 1915

Nicolae Balint, Un mureșean în slujba Unirii, săptămânalul Clipa; Statele Unite, Ediția: 872 – 13 Decembrie, 2008 – Anul XVIII »

Simion Mândrescu – Omul din umbra istoriei Marii Uniri. Asociaţia SIMION C. MÂNDRESCU.

Raluca Tomi, Italienii în slujba Marii Uniri, Revista istorică, tom XXI, 2010, nr. 3–4, p. 279–292

Dr. Alexandru Uiuiu: Duhul istoriei îl readuce pe Simion C. Mândrescu în locurile natale, în co­tidianul Răsunetul.

Prof. univ. dr. Simion C. Mîndrescu și contribuția sa la înfăptuirea Marii Uniri, Unirea, anul 2012

16/01/2021 Posted by | MARI ROMANI | , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: