CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

UNDE SUNT CEI CARE NU MAI SUNT?…

 

 

 

 

Grupul Carpatin Făgărășan, o incursiune în istorie

 

Grupul era format din 11 persoane, tineri, elevi de liceu sau studenți, și chiar unul din eroii noștri, Gheorghe Șovăială, este cel care propune grupului, să plece în munți. Pe parcurs numărul membrilor grupului, va spori la 25 – 30 de persoane.

Timp de șapte ani de zile, grupul va fi printre primele trei formațiuni de partizani din România.

Longevitatea grupului s-a datorat unei foarte bune organizări: era foarte mobil, având zone de acṭiune foarte întinse, folosea tactici de gherilă, nu avea un cartier general care să-l facă detectabil.

Obiectivul lor era să reziste în munți până la izbucnirea unui război, considerat a fi inevitabil, între forțele militare anglo-americane și cele sovietice. În acele momente Grupul Carpatin Făgărășan s-ar fi angajat, alături de anglo-americani în  războiul pentru eliberarea României.

La 6 august 1954, au căzut în luptă cu forţele Securităţii, la Obreja, jud. Alba, partizanii anticomuniști Gheorghe Şovăială şi Gelu Novac, membri ai Grupului Carpatin Făgărăşan condus de Ion Gavrilă Ogoranu.

Rămânând fără provizii, ei au apelat la doi localnici Octavian Bobițan și Vasile Ciungu sau Răzăilă, de etnie rromă, neștiind însă că aceștia sunt informatori ai Securității de Stat.

După discuția avută cu partizanii, cei doi trădători au plecat direct la sediul Primăriei și al Miliției din sat, pentru a raporta.

Pentru prinderea și arestarea celor doi partizani, au fost dislocate unități de Securitate și Miliție, din Alba, Brașov și Hunedoara (2 plutoane aparținând Securității din Orăștie).

Întreaga operațiune a fost comandată de col. Gheoghe Crăciun – șeful al Grupului operativ din Munții Făgăraș, maiorul Ioan Cernea – locțiitor, locotenentul – major Alexandru Marina și maiorul Iacob Boscu – din partea trupelor operative.

 Cei doi au căzut în luptă cu organele de represiune, la marginea unui lan de porumb de lîngă satul  Obreja, aparținător comunei Mihalț, după ce au rezistat eroic aproape două zile asaltului securiștilor din „Serviciul Bande” condus de colonelul Pavel Aranici, unul dintre cele mai criminale departamente ale Securităţii, alcătuit din brute lipsite de scrupule, unii dintre ei foşti combatanţi în forţele comuniste din Spania şi Franţa.

La finalul acțiunii, pentru trădarea lor, odioșii informatori au fost recompensați cu hainele și încălțămintea celor doi partizani și un ceas.

La finalul luptei, cadavrele celor doi partizani,sunt aruncate într-o groapă comună pe malul râului Târnava, în locul numit de către săteni „Lunca Stânii”.

Însă, în noaptea următoare, trupurile neînsuflețite au fost dezgropate și transportate prima dată la Morga din Alba Iulia.

Aici sunt aduși pentru identificarea cadavrelor celor doi partizani, membrii familiei lui Gelu Novac: tatăl său – profesorul Mihai Novac, fratele și sora acestuia: Petru Novac(membru al Grupului condus de Ioan Gavrilă Ogoranu) și Gema Novac.

De aici, trupurile celor doi partizani, sunt transportate la Cugir, unde au fost folosite   pentru simularea unui atac terorist asupra fabricii de armament din localitate.

Ele au fost expuse pentru scurt timp într-un loc public, pentru a fi văzute de localnici, scopul fiind acela de inducere intenționată a fricii în rândurile populației și mai ales a tinerilor.

În veci pomenirea lor…

 

 

 

 

 

 

 

 

Povestea membrilor grupului din care au făcut parte și cei doi eroi, a fost ecranizată în anul 2010, în lungmetrajul „Portretul luptătorului la tinerețe”, în regia lui Constantin Popescu.

Pelicula a primit premiul pentru cea mai bună regie, la Festivalul de Film de la Bratislava – Slovacia.

 

 

Cazul celor doi luptători anticomuniști a fost descris de istoricul Gheorghe Petrov, cercetător la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, pentru reporterul publicației Alba24.

 

SURSA FOTO: Arhivele Securităţii, CN

 

Publicitate

07/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Un comentariu

Povestea nobilului român Daniel „Zlăşteanul”din Ardeal, ucis barbar de nemeşii unguri „ca să se înspăimânte acești valahi și să nu se mai unească niciodată cu cei de peste munți”

 

 

BIG Mihai Viteazul, gravura de epoca

 

Foto: un portret al lui Mihai Viteazul

În ultima vreme, tot mai multe dintre simbolurile şi faptele majore ale istoriei noastre sunt ignorate de manualele şcolare sau, pur şi simplu sunt suspectate de o anumită „mitizare”.

Însăşi studiul  istoriei este marginalizat în şcolile noastre, chiar dacă ar trebui să nu pierdem din vedere că memoria trecutului constituie, de fapt, însăşi legătura vitală cu  identitatea noastră!

Un atare „caz” istoriografic, ajuns la un moment dat  subiect de polemică, îl reprezintă cel al lui Mihai Viteazul – voievodul şi principele care a reuşit să catalizeze în plan politic solidaritatea românească medievală, în timpul scurtei stăpâniri a Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei.  

Un astfel de episod este evocat de umanistul ardelean Stephanus Szamosközy, martor direct al bătăliei de la Şelimbăr, din 28 octombrie 1599.

 

Imagini pentru Daniel „Zlăşteanul”

Gravură- Bătălia de la Şelimbăr

În lucrarea sa, intitulată „Rerum Transilvanarum Pentadis”, cronicarul ungur Stephanus Szamosközy consemna fapta nemeşului român ardelean Daniel Zalasdi, numit aşa după satul său de obârşie – Zlaşti, de pe domeniul castelului Hunedoara, care a trecut cu mica sa oaste de partea  lui Mihai Viteazul :

„Abia s-a dat semnalul de începere a luptei din ambele tabere, când, dintre gărzi, unul (cu numele Daniel Zalasdi), de loc şi după neam valah,… dintr-odată, dând pinteni calului, a trecut la Valah [la Mihai Viteazul n.n.]. Şi astfel toţi au rămas uluiţi…

El era de pe moşia familiei Toeroek, care stăpânea terenuri întinse la castelul Hunedoara, iar prin bunăvoinţa principilor Báthory, a fost ridicat la rang nobiliar”.

Acest Daniel „Zlăşteanul” avusese curajul  să treacă din garda Cardinalului Andrei Báthory, în oastea română a voievodului muntean.

De bună seamă, informaţiile aduse de Daniel „Zlăşteanul” l-au clarificat pe Mihai Viteazul asupra dispozitivului de luptă şi planului de bătaie ale lui Báthory, detalii care au contribuit substanţial ca sorţii de izbândă să fie favorabili oastei române.

Principele Cardinal Andrei Báthory a fugit de pe câmpul de luptă, spre Moldova, dar a fost prins şi ucis de secui.

Un an mai târziu, Daniel din Zlasti a fost capturat de trupele lui Moise Székely şi supus unei execuţii plină de cruzi­me.

A fost legat cu mâinile la spate de un cal, care i-a târât trupul gol până a murit. Trupul i-a fost tăiat şi expus în patru zări.

 Profesorul universitar Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, a vorbit și el despre soarta  nobilului român din Ardeal, care a trecut cu armata sa de partea lui Mihai Viteazul, înainte de bătălia de la Șelimbăr.

În mod inexplicabil, spune cronicarul, valahul și-a luat oastea lui mică și a trecut la valah. Căci valahul la valah trage.

Când s-a terminat războiul, l-au prins pe acest nobil, l-au legat de coada unui cal în fugă și după câțiva kilometri au constatat că a murit.

I-au tăiat corpul în patru părți și l-au expus în fața a patru cetăți importante din Transilvania, explicația fiind, conform cronicarilor „ca să se înspăimânte acești valahi și să nu se mai unească niciodată cu cei de peste munți”.  Repet, asta era la 1599-1600″, a afirmat Ioan Aurel Pop.

Marele istoric român a mai arătat că în ianuarie 1601, Dieta transilvană a luat decizia,  pentru a împiedica strângerea legăturilor dintre românii din Ardeal cu fraţii lor de peste munţi, ca:

„Niciodată un călugăr valah din țările valahe de peste munți să nu mai intre în această țară, căci opera tiranului Mihai s-a făcut și prin tainica lucrare a preoților săi care se numesc călugări.

Niciodată să nu mai fie condusă decât de principi, funcționari și strângători de biruri unguri, ca valahii să învețe să fie supuși”.

SURSE:

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/Rectorul-UBB-Ioan-Aurel-Pop-discurs- -Ce-au-facut-ungurii-ca-%E2%80%9Esa-se-inspaimante-acesti-valahi-si-sa-nu-se-mai-uneasca-niciodata-cu-cei-de-peste-munti-

http://arhiva.replicahd.ro/?p=26651

09/07/2018 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Maiorul erou Valeriu Carp – „Peste Putna nu se trece!”. VIDEO

 

 

 

„Din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschideţi focul!”

La 23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un “pact de neagresiune” care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf Hitler) îşi adjudeca, în numele “uniunii europene” naţional-socialiste, partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt (I.V. Stalin), în numele “uniunii europene” comuniste, Răsăritul şi partea central-răsăriteană.

O frontieră a ruşinii brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind Polonia în două şi pulverizând România Mare.

Ruşii pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de “hoţii de pământuri” ai veacurilor precedente “Bucovina” (în 1786) şi “Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii, interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în Axă a celui ce se declarase primul “fascist” al lumii postbelice, bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a decide în privinţa restului.

Urmare a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat.

În aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi 27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea (1930-1940) şi miniştrii săi au cedat.

Pentru armata română a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp, calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale “Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4 zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare, batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa. Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea teritoriului.

Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava, localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi trădarea!

Regele nu a îndrăznit să reacţioneze, guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii, stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie!

Din fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia, neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele în uitare!

Curajul lor fără egal rămâne să fie povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au şansa să supravieţuiască.

Un astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp  (n. 27 noiembrie 1897, Iași, județul Iași – d. iulie 1944, Pașcani), comandantul Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său:

“De aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE, deschide-ţi focul!”

Astfel, “mareea roşie” a fost oprită cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României, aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând să se transforme în scandal internaţional, ruşii au trebuit să cedeze.

Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion, a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei, oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel Mare!

Pentru curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi a rămas până astăzi… criminal de război!

I s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană a V-a sovietică.

Din nenorocire făceau parte din categoria “supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas până astăzi simbolul Satanei.

Gabriel Bethlen şi Ştefan cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu!

Cei care l-au acuzat pe maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care, chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ, Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă.

Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii “civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”, reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?

Exonerat de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”, pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care o au numai eroii autentici – aceea de a cădea în luptă pentru patria sa, în iulie 1944, la Paşcani.

Neputându-se răzbuna pe trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite, înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat pe amintirea sa.

Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare!

Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere, născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.

În ianuarie 1999, colonelul (r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării sale – “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” – fiind relatarea odiseei maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”.

Iată de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte, am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp.

“Asociaţia Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu Carp!

Armata română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în galeria eroilor autentici ai neamului!

Abia atunci când bustul maiorului Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat, pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat, celui mai cumplit flagel al secolului XX! 

 

 

 

 

 

 

http://www.dacoromania-alba.ro/

Colonel dr. MIRCEA DOGARU

04/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: