Rezistența anticomunistă şi antisovietică românească – prima și una dintre cele mai organizate forme de luptă împotriva comunistmului. VIDEO

 

 

 

 

 

Rezistența anticomunistă românească a fost o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii comuniste şi a regimului de ocupaţie sovietic, activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați rezistând efectiv până la mijlocul anilor ’70 .

În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist.

 Respectul datorat adevărului istoric impune nevoia afirmării cu limpezime a faptului că această mişcare de rezistenţă antisovietică şi împotriva guvernării României de către un regim politic de sorginte sovietică, a fost o creaţie apărută pe fondul sentimentelor anti-sovietice şi anti-iudeo-bolşevice din România, sprijinită de Germania.

Când în martie 1944, Armata Roșie a invadat Bucovina de Nord, care la acel moment era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich, primul act de rezistență oficial a fost organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.

Sute de români bucovineni au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor  în păduri şi  au înființat primele gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane, uneori încadrate și susținute de ofiţeri din comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români.

Deşi unii dintre partizani aveau o pregătire militara anterioara, ei au fost instruiţi suplimentar în şcoli special înfiinţate la Sadova şi Fundu Moldovei, de instructori  români şi germani.

Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii. 

La data instaurării regimului comunist din România, majoritatea opiniei publice asimila comunismul cu partea cea mai urâtă a activităţii evreimii.

Ulterior, după înfrângerea Germaniei în război, această mişcare de rezistenţă a fost recuperată/acaparată de serviciile secrete britanice şi ale S.U.A.

Românii au fost doar majoritatea celor care s-au sacrificat, pe ei şi familiile lor, în lupta pentru o cauză pierdută din start, în condiţiile în care sferele de influenţă erau trasate cu fermitate, pe termen lung şi asupra acestora, în cadrul colaborării între S.U.A., U.R.S.S. și Marea Britanie, nu mai existau dubii.

Păstrarea secretului conspiraţiei sferelor de influenţă convenite de învingătorii în război în dauna popoarelor şi a democraţiei şi în folosul exercitării dominaţiei supraputerilor mondiale, a făcut ca cetăţenii unor popoare să creadă în posibilitatea de a-şi decide singuri soarta, să creadă în posibilitatea de a influența prin luptă și prin sacrificii evoluțiile politice, să creadă în posibilitatea de a scăpa de sub stăpânirea străină, ceea ce nu era şi nu este nici astăzi decât la îndemâna popoarelor foarte puternice şi conduse de conducători demni, dispuşi la sacrificii.

Este foarte greu pentru cercetător să formuleze încadrarea politică, morală şi juridică a membrilor rezistenţei anti-sovietice din România. Cercetătorul neutru găseşte mişcarea de rezistenţă anti-sovietică şi obiectivă şi subiectivă, o găseşte şi eroică, din unele puncte de vedere şi anarhică, din alte puncte de vedere.

De asemenea, o găseşte folositoare, în primul rând pentru menţinerea trează a conştiinţei nevoii de libertate naţională, dar şi având urmări dăunătoare, prin nevoia comuniştilor, din punctul lor de vedere, de a înăspri represiunea împotriva unui mare număr de cetăţeni.

O sumă mare de contradicţii sunt de întâlnit pe parcursul cercetării acestui fenomen care a caracterizat perioada ocupaţiei militare sovietice a României. De altfel, în anul 1958, când liderii regimului de la Bucureşti au reuşit performanţa politico-diplomatică de a determina retragerea armatei sovietice de ocupaţie din România, mişcarea de rezistenţă în această ţară nu mai funcţiona.

Un număr foarte mic de fugari sau de complici ai lor erau încă ascunşi, ultimii supravieţuitori fiind capturaţi în anul 1962. Alături de aceştia, mai erau în libertate şi unii membri ai mişcării de rezistenţă care au colaborat cu organele de Securitate.

Din punct de vedere juridic, acţiunea armată a grupurilor de partizani din munţi nu era acceptată în nici o ţară, iar regimul politic de la Bucureşti era recunoscut de întreaga lume. Din alt punct de vedere, membrii mişcării de rezistenţă anti-sovietică şi anti-comunistă din România au fost nişte martiri, sacrificaţi cu bună ştiinţă de către susţinătorii lor din Occident, pe altarul efortului de 45 de ani de subminare a regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est.

În primăvara anului 1944, odată cu apropierea Armatei Roşii de graniţele României, au luat fiinţă primele grupări de partizani antisovietici.

Ele au fost organizate şi coordonate de comandamentul româno-german de la Câmpulung-Moldovenesc şi au acţionat în subordinea acestuia.

Grupul de partizani era instruit în clădirea şcolii din localitatea Sadova. Grupul a purtat numele de Macoveiciuc, după numele partizanului Vladimir Macoveiciuc, autor al unor fapte de vitejie în lupta anti-sovietică de partizani din Munţii Bucovinei.

Cea mai reuşită şi spectaculoasă operaţiune a grupului Macoveiciuc s-a desfăşurat în iunie 1944, în Poiana Haciungului, când partizanii au lichidat un număr de nouă ofiţeri sovietici de stat major şi cele două plutoane de militari care-i păzeau.

Cu acel prilej, au fost capturate documente foarte importante. Şase dintre partizani au fost decoraţi de autorităţile germane cu „Crucea de Fier”. Autorităţile române i-au decorat cu „Virtutea militară” şi cu alte decoraţii şi medalii.

În toamna anului 1944, partizanii acestui grup au trebuit să se ascundă în munţi datorită pericolului de a fi capturaţi de trupele sovietice. Grupul a acţionat până în iulie 1946, când Macoveiciuc a fost trădat, i s-a făcut o ambuscadă, a fost rănit la picior şi neputându-se salva prin fugă, s-a sinucis prin împuşcare.

Unii dintre membri grupului au fost prinşi de sovietici şi au fost deportaţi în Siberia, alţii au fost condamnaţi la pedepse grele în România[1].

Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, au avut loc încercări de contracarare a urmărilor acestui eveniment. Ele au fost catalizate de guvernul de la Berlin, cu sprijinul numeroşilor legionari refugiaţi în Germania, încă din zilele rebeliunii legionare din 21-23 ianuarie 1941 şi imediat după aceea.

Încercarea germană de a crea un guvern pro-german în România a eşuat pentru că armata română a rămas în majoritate zdrobitoare fidelă regelui şi guvernului condus de consilierul său, generalul Constantin Sănătescu.

În atari condiţii, germanii au organizat o rezistenţă bazată pe trei piloni: Grupul Etnic German, Mişcarea Legionară şi miile de soldaţi şi ofiţeri români rămaşi în urma armatei, după actul de la 23 august sau aflaţi în prizonierat în Germania. Aceştia urmau a fi constituiţi în grupuri de sabotaje în spatele frontului[2].

La data loviturii de stat de la 23 august 1944, erau identificaţi un număr de 32.000 de legionari, dintre care 1.926 erau dispăruţi. Dintre aceştia, 858 erau fugiţi în străinătate, iar 1.068 erau ascunşi în România. 680 de legionari se aflau în închisori[3].

În august şi septembrie 1944, Heinrich Himmler a ordonat intensificarea pregătirilor pentru lupta clandestină. Era ultimul potenţial al germanilor pe care încercau să-l valorifice pentru a contracara trădarea regelui României, care îşi salva pielea în faţa temutei Rusii.

Încercarea germană a eşuat, dar ea a produs efecte interne în România, constituindu-se în germenii mişcării de rezistenţă împotriva sovieticilor şi a iudeo-bolşevicilor ieşiţi din închisori, sau trimişi de la Moscova să preia puterea la Bucureşti.

În Munţii Carpaţi au luat fiinţă mai multe comando-uri germane.

În octombrie 1944, Otto Skorzeny, devenit comandant al Serviciului de organizare a sabotajelor şi diversiunilor, a fost însărcinat, împreună cu şeful Grupului Etnic German din România, Andreas Schmidt şi cu şeful Direcţiei a VI-a din S.D., Walther Friedrich Schellenberg, să organizeze în România un război de partizani.

În şcolile comandate de Skorzeny au fost antrenate mai multe grupe de paraşutişti, care au fost trimise în România. De asemenea, la sfârşitul lunii august 1944, Himmler l-a însărcinat pe generalul de corp de armată Arthur Phleps, la origine sas din Ardeal, care a îndeplinit funcţia de şef superior S.S. şi de Poliţie al Transilvaniei, din însărcinarea personală a lui Hitler, să organizeze în Transilvania formaţiuni de partizani compuse din etnici germani şi din legionari.

Acesta şi-a stabilit puncte de comandă şi instrucţie la Becicherecul Mare şi la Chichinda Mare, mobilizând legionari din Banatul Sârbesc, din România şi de la Viena. Acţiunile acestor grupe de partizani erau îndreptate în principal împotriva armatelor sovieto-române care luptau în Transilvania împotriva armatelor ungare şi germane.

Hitler spera ca în spatele armatelor sovieto-române să se dezvolte un puternic război de partizani care să destabilizeze armata sovietică.

Sprijinul popular românesc faţă de aceşti partizani a fost limitat. Era greu să-i convingi pe români să susţină nişte partizani care luptau de partea armatei ungare, când idealul naţional românesc era recuperarea părţii din Ardeal pierdută de România prin Dictatul de la Viena.

Avându-i pe unguri alături, germanii sperau în zadar să obţină şi sprijinul românilor, la nivel de mase largi. În 18 septembrie 1944, generalul Phleps a fost capturat de sovietici, iar în 21 septembrie 1944 a fost executat[4].

Luptătorii din grupele sale de partizani s-au împrăştiat şi s-au ascuns care pe unde au putut, unii constituind nuclee de rezistenţă, iar alţii devenind elemente care se vor ralia mişcării de partizani anti-comunişti, care a supravieţuit până în 1962[5].

Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic, însă abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile acestei mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.

Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate care se auto-denumeau uneori „haiduci”, s-au refugiat în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților.

Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat abia în 1976. 

Înainte de căderea regimului ceauşist, românii cunoșteau  existența „bandelor armate”, numai via propaganda comunistă, care le evoca acţiunile în mod regulat deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe. 

 

PREZENTAREA CELOR MAI  IMPORTANTE GRUPURI DE  REZISTENTA  ARMATA DIN  ROMANIA           

  Toate zonele geografice ale tarii au cunoscut asemenea grupuri de partizani anticomunişti 

            BUCOVINA

1. Grupul Vladimir Macoveiciuc- La sfarsitul anului 1944, Vladimir Macoveiciuc ia legatura cu organizatia „Miscarea Nationala de Rezistenta” din Bucuresti. MNR incredinteaza misiunea organizarii rezistentei in Bucovina. Ii pune la dispozitie bani si documente din care rezulta ca are gradul de locotenent si misiunea de a strange minele si armamentul ramas in urma razboiului. Macoveiciuc revine in Bucovina si organizeaza un grup de rezistenta, care a existat pana in iulie 1946, cand Macoveiciuc este impuscat 

2. Grupul Constantin Cenusa- Conducatorul grupului era in toamna anului 1944 cautat de N.K.V.D. pentru activitatea din miscarea de partizani din perioada mai – august 1944. Stă ascuns din octombrie 1944 pana in august 1948, când revine  in  Putna,  dar  este  arestat de  jandarmi  si  predat  Securitatii din Radauti. Evadeaza si se retrage in paduri, asociindu-se mai intai cu Vasile Motrescu, apoi cu Cosma Patrauceanu. Este condamnat in contumacie, in 1946 si 1950. Inselat de promisiunile Securitatii, se preda la 29 august 1951 si este condamnat la munca silnica pe viata.

3. Grupul Dragos Flocea- Este alcatuit din 5 membri si a actionat in perioada 1948-1950. Zona de actiune este in jurul comunei Stulpicani (judetul Campulung) si in regiunile limitrofe cu judetul Baia 

4. Grupul Harsmei Silvestru- Este alcatuit din 8-12 membri, care actioneaza in regiunea Brodina -Ulma – Nisipitu – Argel in perioada 1949-1951 

5. Grupul Vasile Camaruta- Actioneaza in regiunea comunelor Liteni, Valea Glodului, Plesesti si Bunesti (judetul Baia) 

6. Grupul Gavril Vatamaniuc- Seful grupului este fratele lui Ion Vatamaniuc, conducatorul grupului antisovietic „C” din vara anului 1944. Grupul lui  Gavril  Vatamaniuc  a  actionat  in perioada 1949-1957 avand cea mai indelungata existenta dintre grupurile de rezistenta bucovinene 

7. Grupul Sandu Grigore- A avut o existenta scurta, intre ianuarie si decembrie 1949. Sandu Grigore avusese legaturi cu organizatia „Sumanele Negre”, iar dupa lichidarea acesteia a continuat sa ramana la adapostul   codrului,   impreuna   cu   Dumitru   Craciun   si  Jenica Arnautu 

8. Grupul „Garzile lui Decebal”- Este infiintat in zona Dornelor in februarie 1949, si coopteaza si grupul Sandu Grigore. Zona de actiune se extinde pe raza judetelor Botosani, Radauti, Suceava, Campulung, Neamt, Baia. Conducatorul grupului, doctorul Gheorghe Vasilache, a gandit organizarea acesteia ierarhic: membrii dintr-o comuna formau o centurie, cei dintr-o plasa o cohorta, iar cei din judet o legiune, totalitatea acestor unitati formand „Garzile lui Decebal”, condus de „marele comandant” (doctorul Vasilache). Organizatia a ajuns la un numar de 70 de membrii. S-a descoperit ca erau sustinuti chiar de trei ofiteri din cadrul Centrului de Instructie al Securitatii Falticeni (slt. Eftimie Petrescu, slt. Emilian Sandulescu si slt. Vasile Rosu)

9. Grupul Andrei Ghivnici- Este alcatuit din 5 – 6 membri, care actioneaza in regiunea Sucevita – Marginea (judetul Radauti) in perioada 1948-1950. Mai apare si sub numele de grupul „K”

               

MARAMURES

 

1. Grupul Pop – Oniga – A fost infiintat in 1949, regrupand o parte a grupului Popsor, la care se adauga persoane noi. Conducatorii grupului sunt Atanase Oniga si Niculae Pop. Primul este preot greco – catolic din comuna Suciul de Jos (raionul Targu Lapus). A luat calea muntilor in 1948, fiind urmarit pentru „instigarea populatiei la rebeliune cu ocazia unificarii bisericii”. Niculae Pop este fost padurar din comuna Grosi (raionul Targu Lapus), fost membru PNT – linie Maniu si apoi PNL – linie Bratianu. Era urmarit de Securitate pentru ca in iarna 1948 – 1949 gazduise pe Grigore Bodea si alti doi fugari. Se refugiaza de asemenea in munti. Securitatea realizeaza ca este vorba de un grup de rezistenta si nu de „fugari izolati” abia pe 9 iunie 1951, cu ocazia unui schimb de focuri la postul de panda din punctul  Roaia.

            Din grup mai faceau parte fiii lui Niculae Pop (Achim si Artim Pop), Avram Matu, Vasile Pasca si altii, astfel incat grupul ajungea la un numar de 16-17 membri.

Datorită hărţuirii permanente din partea trupelor de Securitate, in februarie 1952 grupul se desface in 5 grupuri mai mici  dintre  care  doua  mai  importante:  unul  din  5 persoane sub conducerea lui Niculae Pop, actiona in zona comunelor Targu apus – Suciul de  Sus – Mogojea; elalalt grup, din 4 persoane, condus de Atanase Onija, actiona in zona Ieud si imprejurimile Sighetului.

Toamna si iarna anului 1952 au adus sfarsitul pentru mai multi membri importanti: Dumitru Hotico este impuscat mortal, iar Vasile si Dumitru Kindris se predau la postul de militie din Ieud. Pe 30  decembrie  1952, in  apropierea  comunei  Targu Lapus, satenii l-au gasit paralizat, neputandu-se ridica de jos, pe Niculae Pop. Atanase Oniga a fost prins in ianuarie 1953. impreuna cu alti membri ai grupului.

2. Grupul Ioan Viragos- Isi desfasoara activitatea in toamna anului 1946 in codrii Tarii Oasului, dar se dezorganizeaza in acel an, dupa arestarea sefului grupului.

3. Grupul Gheorghe Finta- Reorganizeaza in 1947 grupul ce fusese condus de Ioan Viragos, dar toti membri sunt arestati in toamna aceluiasi an.

4. Grupul Popsa- Se formeaza in 1949 la initiativa lui Vasile si Popsa, in Ieud. Grupul este lichidat la scurt timp dupa constituire, arestarile fiind de peste 100 de persoane.

5. Grupul Ilie si Zubascu- Cuprinde 7 persoane si este o continuare a grupului Popsa. In noaptea de 1/2 octombrie1950 sunt arestati toti membri grupului.

6. Grupul Ion Ilban- Actioneaza in zona comunei Dragomiresti de la inceputul anului 1949 pana in toamna anului 1950.

            MOLDOVA

1. Grupul „Scutul patriei”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Ion Sabadac. Initial se numea „Tanara garda”.

2. Grupul „Fratiile de arme”- A fost infiintat in primavara anului 1949 de catre Pamfil Salageanu si Grigore Caraza in zona Ceahlau (Neamt).

3. Grupul „Frontul patriei”- Infiintat in vara anului 1950 de catre Constantin Mahu impreuna cu preotul Nicolae Filip si Alexandru Hrib. A fost lichidat in 1951.

4. Grupul Vasile Corduneanu- Apare in primavara anului 1951 in jurul comunei Pipirig (judetul Bacau), grupand pe Ion Acatrinei, Nicolae Aioanei si Vasile Corduneanu. Nu sunt consemnate confruntari armate cu Securitatea.

5. Grupul Teodor Ungureanu- Este format din 4 persoane ce actioneaza in zona Piatra – Neamt.

6. Grupul Ioan Milian- Este semnalat in 1952 în regiunea Iasi,fiind alcatuit din fratii Matei si Mitica Sturza si Ioan Milian.

7. Grupul Dan Constantin- Semnalat in 1958 in regiunea Barlad fiind alcatuit din Nicolae Borca, Costin Rusu si Dan Constantin.

            VRANCEA

1. Grupul Paragina – Timaru- Grupul prinde contur in vara anului 1948: Ion Paragina absolvent al Facultatii de Litere si Filozofie din Bucuresti se refugiazain codrii de pe Dealul Mare(Vrancea) datorita valului de arestari de legionari din acel an. Mihai Timaru, ofiter deblocat dn armata inca din 1946, se retrasese de asemenea in Vrancea, de unde era originara sotia sa. In calitate de fost ofiter, era de mare folos grupului datorita cunostintelor sale tactice. Avea misiunea de a contacta alti ofiteri si subofiteri deblocati si de a-i angrena in aceasta lupta anticomunista. Va fi ajutorul lui Ion Paragina si se va ocupa de instruirea membrilor grupului pentru folosirea armamentului pe care il aveau in dotare. Zona de actiune era in apropierea comunelor  Crucea de Sus, Verde, Racoasa, Straoani, Manastioara.

Grupul redacteaza manifeste dactilografiate pe care le imprastie din tren o parte din oamenii sai de incredere, care calatoreau prin tara. De remarcat este brosura alcatuita de Ion Paragina    si   Aristide    Zdru,    dactilografiata GH. Ungureanu, secretarul liceului „Ion Slavici” din Panciu. Brosura, iscalita „Vlad Tepes”, continea instructiuni pentru cei ce doreau sa intre in sistemul de rezistenta anticomunista. De aici, grupul Paragina – Timaru apare in documente sub numele de „Vlad Tepes”, iar grupul Victor Lupsa care a reorganizat rezistenta in Vrancea in 1950, apare sub numele de „Vlad Tepes II”. Pe 18 octombrie 1949 sunt arestati Ion Paragina si Mihai Timaru iar pe 19 octombrie sunt arestati si ceilalti partizani din grup. Reusesc sa scape din incercuire Cristea Paragina si Gheorghe Balan, pe care ii vom regasi in grupul Victor Lupsa.

2. Grupul Victor Lupsa („Vlad Tepes II”)- Acest grup se face remarcat in primul rand datorita numarului celor implicati direct in organizatia anticomunista: 80-90 de persoane plecate in munte si aproximativ 200 de persoane organizate in comunele de la poalele muntilor Vrancei. Organizatia se extinde catre zona satelor Zabratau, Crasna, Zabala, Sita Buzaului. Cea mai importanta actiune a grupului, uneori caracterizata drept „razboi taranesc”, a fost cea din noaptea de 23/24 iulie 1950. Atunci autoritatile comuniste din comuna Barsesti au fost rasturnate prin forta armelor. Organizarea acestei actiuni a fost conceputa in cele mai mici detalii: a fost instalat un telefon racordat la retea pentru a intercepta convorbirile pana in dimineata de 23 iulie; sunt redactate instructiuni scrise referitoare la modul in care trebuie „arestate organele  administrative”  si   ocupat   postul   de  militie;   membrii  grupului purtau grade si banderole de recunoastere. Cu toata bravura si buna organizare a acestei actiuni, ea nu a putut fi dusa pana la finalitate. Urmarile au fost valuri masive de arestari. Pana in noiembrie 1950 au fost arestati in regiunea Vrancei „87 de fugari din banda lui Lupsa si 190 de membri ai organizatiei din 19 comune de la poalele muntilor”. Au fost descoperite si distruse 12 bordeie si 6 depozite de alimente ale partizanilor, fiecare avand aproximativ 100-200kg de alimente. In afara de munitiile si armamentul capturate de la partizani s-au mai strans de la sateni 2 pistoale rachete, 2 pusti mitraliera, 9 pistoale mitraliera, 21 pistoale de buzunar, 304 arme diferite41.

            FAGARAS

1. Grupul Ion Gavrila („Armata Nationala Romana”)- Isi desfasoara activitatea in perioada 1949-1955 pe versantul nordic al Muntilor Fagaras, actionand in zona satelor Rausor, Ileni, Hurez, Toderita, Copacel, Pojorata, Oltet, etc. Din grup faceau parte Ion Gavrila, Andrei Hasiu (Baciu), Laurian Hasiu (Leu), Ion Chiujdea (Profesorul), Gh. Sovaiala, Nelu Novac, Silviu Socol, Ion Ilioiu, remus Sofronea, Gh. Hasiu, Toma si Victor Metea. Deoarece grupul era prea numeros, din motive tactice s-a hoatarat subdivizarea in formatiuni mai mici. Acestea porneau in directii diferite, mai ales iarna, pentru a fi mai greu localizate si a crea impresia ca partizanii sunt mai numerosi decat in realitate. Desigur, grupurile se intalneau periodic si schimbau impresii. Cea mai mare parte a membrilor grupului au fost arestati incepand cu aprilie 1955, datorita unor promisiuni de a fi ajutati sa treaca in Grecia, care s-au dovedit a fi o capcana a Securitatii. Ion Gavrila a fost prins abia peste 21 de ani de la acea data si nu a cunoscut niciodata temnitele comuniste.

2. Grupul Dumitru Apostol- Desi cu o existenta de numai un an (1949), acest grup s-a remarcat prin amploare si tragism, fiind unul dintre cele mai importante pentru perioada respectiva. Intre membri sai s-au remarcat, pe langa seful grupului, Nicolae Diaconescu din Aref, inspectorul scolar Ghelmeci, Ion Moldovan, Alexandru Preda, invatatorul Grigore Dumitrasu, profesorul Stefanescu. Constantina Donescu, care a stat cu partizanii in munti, afirma ca erau 37-40 de partizani, la care se adauga sustinatorii din satele de pe Valea Topologului (Suici, Aref, Valea Danului,etc.). Cea mai mare parte a partizanilor au fost arestati in mai 1949, datorita informatiilor date de un om al Securitatii infiltrat in grup (un anume Ciobanca). Dumitru Apostol a fost condamnat la 25 de ani de inchisoare, in ciuda protestelor vehemente ale capitanului Carnu de la Securitatea Pitesti, care cere condamnarea la moarte. In cele din urma, Carnu a gasit solutia in favoarea sa. Dumitreu Apostol este scos din  penitenciar  si  adus  in  comuna  Suici  sub  pretextul  ca „poporul ceruse sa-l judece”. Aici a fost impuscat pe la spate langa primaria comunei, iar explicatia a fost ca a incercat sa fuga de sub escorta.

3. Grupul Aresenescu – (Dragoslavele)- Si-a desfasurat activitatea in 1948 in zona muntelui Rosu, la 5 km est de soseaua Campulung Muscel (Rucar) in apropierea comunei Dragoslavele. Grupul s-a constituit in mai 1948 cu sprijinul calugarului Pimen Barbierul, staretul schitului Cetateni. Au fost cooptati Petre Cojocaru, Victor Soicescu, Sever si Ion Vasilescu, Dumitru Burtea, Ioan Purnichi si altii. Armamentul afost procurat mai ales cu sprijinul maiorului Ion Dumitrache din Campulung, fost subordonat al lui Arsenescu. Au existat contacte cu grupul Apostol si s-a discutat posibilitatea coordonarii rezistentei in zona Fagarasului. Pana in decembrie 1948 majoritatea membrilor acestui grup au fost arestati. Colonelul Arsenescu s-a deplasat la Bucuresti, unde a ramas pana in martie 1949 cand a plecat impreuna cu Toma Arnautoiu spre Nucsoara.

4. Grupul Arsenescu – Arnautoiu („Haiducii Muscelului”)- Si-a desfasurat activitatea in perioada 1949-1958 in zona Nucşoara, pe versantul sudic al Muntilor Fagaras. Acest grup va face obiectul capitolelor urmatoare ale lucrarii de fata.

            OLTENIA

1. Grupul Arnota- Este infintat in august – septembrie 1948 la initiativa lui Ilie Niculescu. Zona de actiune este Arnota, aproape de manastirea Bistrita (nordul Olteniei). Grupul este lichidat in cursul anului 1950.

2. Grupul Marin Dumitrascu- Este alcatuit din 3 membrii (Marin Giugulin, Gheorghe Dumitrascu si Marin Dumitrascu). Este semnalat in 1952 ca actioneaza in padurile din jurul comunei Ordel-Carlu.

3. Grupul „Izverna”- Alcatuit din 4 membrii, are o scurta existenta in primavara anului 1949, in padurile de langa Izverna (Mehedinti).

4. Grupul Ionel Militaru- Este semnalat in 1949 in nordul judetului Ramnicu Sarat, fiind alcatuit din 11 membrii.

            BANAT

1. Grupul Ioan Uta- In mai 1947, col.Uta pleaca impreuna cu inginerul Aurel Vernichescu in comuna Varciorova. De aici organizeaza un nucleu de rezistenta anticomunista a caru raza de actiune era pe Valea Tmisului – Masivul Tarcu, Masivul Gogu, cu deplasari spre  Caransebes,  Lugoj si  Timisoara  sau  catre Arad,

Baia de Arama si Turnu-Severin. Grupul cuprindea 24 de partizani, la care se adaugau legaturile din Timisoara, Lugoj si resita si satenii de la poalele muntilor, care ii sustineau cu alimente si informatii. Organizarea era conceputa pe subdiviziuni de 2-3 persoane. In februarie 1949 col.Uta este ranit mortal, dar in munte mai ramane un grup de 10 partizani.

2. Grupul Dumitru Isfanut- Reorganizeaza supravietuitorii grupului Uta, fiind compus din 7 persoane (Dumitru Mutascu, Ioan Caraibot, Nistor Duicu, Gh. Serangau, Victor Curescu, Iancu Baderca si Dumitru Isfanut). In anul 1952 grupul se divide in grupuri mai mici, conduse de Dumitru Isfanut, Dumitru Mutascu si Gh. Balica. Pe 29 septembrie 1952 Dumitru Isfanut este descoperit in grajdul casei lui Avram Roiu in comuna Sadova Noua si ranit mortal prin aruncarea unei grenade.

3. Grupul Spiru Blanaru- Gh.Ionescu(„Teregova”) – In jurul avocatului Spiru Blanaru s-a conturat cel de-al doilea nucleu important al rezistentei banatene, alaturi de grupul col.Uta. In 1948 s-au format doua grupuri de aproximativ cate 20 de persoane, unul condus de Spiru Blanaru , iar celalalt de comandorul Dumasneanu. In iarna an ului 1949, Gh.Ionescu, notar in comuna Teregova pune bazele  unei organizatii anticomuniste in care sunt incadrati sub juramant 30 de membri. In timp ce faceau rezerve de alimente si se pregatea plecarea in munti, unul dintre membrii acestei organizatii , Moise Anculia, este arestat. Pe 12 ianuarie 1949 s-a hotarat atacarea postului de jandarmi din Teregova pentru eliberarea acestuia. Spiru Blanaru si partizanii sai au sustinut grupul Ionescu in aceasta actiune. Dupa acest eveniment, cele doua grupuri se unesc. Gh. Ionescu, mai varstnic, primeste onorific functia de sef al organizatiei. Adevaratul conducator ramane in continuare Spiru Blanaru. In noaptea de 7/8 februarie 1949 este arestat comandorul Domasneanu in apropierea comunei Valea Bolvasnita. Spiru Blanaru este arestat pe 12 martie 1949 langa com. Fenes. Ambii au fost condamnati la moarte prin impuscare si confiscarea averii.

4. Grupul Gligor Cantemir- Gligor Cantemir, parasutat in iarna anului 1945, are initiativa unei tabere de instructie pentru lupta de partizani. Tabara, instalata pe muntele Drocea (jud.Arad), a functionat numai cateva zile. Pana in 1948 sunt puse la punct relatiile din sate necesare sustinerii unui grup de rezistenta armat, refugiat in munti. In noaptea de 20-21 decembrie 1948, Gligor Cantemir este arestat in comuna Cil (jud.Arad) in casa lui Ilie Verba. Dar grupul de rezistenta initiat si condus de el isi continua activitatea si dupa arestarea sa. Astfel, pe 12 aprilie 1949 are loc o confruntare in  satul   Iosasel  intre  membri  grupului  Cantemir  si Securitate. Partizani s-au retras la marginea comunei, intr-un grajd, care a fost stropit cu benzina si incendiat. Aici a murit Iulian Hagea, despre care nu se stie exact daca a ars de viu s-au s-a impuscat pentru a evita aceasta suferinta.

            MUNTII APUSENI

1. Grupul Leon Susman- Actioneaza in Muntii Bihariei, intre judetul Bihor – Turda. Conducatorul grupului, Leon Susman, este avocat din Targu Ocna. Nu exista nici o legatura de rudenie intre acesta si Teodor Susman, seful grupului din zona Rachitelele – Cluj. Leon Susman a stat ascuns inca din 1946 la Posaga, pe valea Ariesului, in casa lui Vasile Crisan. Pe 18 iulie 1957 este surprins de Securitate in aceeasi casa si impuscat mortal. In aceeasi zi sunt arestati si alti membri ai grupului, intre care preotul Simion Rosa, Teodor Tranca, Ilie Vlad si desigur gazda Vasile Crisan. Urmeaza valuri de arestari masive in comuna Posaga, care au continuat pana in toamna.

2. Grupul Deac Cornel ­- O parte a membrilor grupului Susman s-au regrupat in jurul lui Cornel Deac. Printre acestia se numara Ioan Margineanu si Nicolae Moldovan. Grupul este semnalat mai ales in zona comunelor Uioara de Sus, Ocnisoara, Alecus, Ciuicu si Vama Seaca. Grupul Deac a fost o grupare subadiacenta grupului Leon

Susman. Cornel Deac a fost arestat in iunie 1952.

3. Grupul Dabija – Macavei- Acest grup apare si sub numele de „Frontul Apararii Nationale – Corpul de Haiduci”. A activat pe versantul oriental al Muntilor Apuseni avand centrul la Runculetul Grasilor, pe Muntele Mare. Grupul ia fiinta la inceputul anului 1949, la initiativa fratilor Macavei (Traian, Alexandru si Nicolae) si a maiorului in rezerva Nicolae Dabija. Este remarcabil numarul persoanelor implicate intr-un fel sau altul in grupul Dabija, care se ridica la aproximativ 400 de persoane din zona. In noaptea de3/4 martie 1949 o companie de Securitate a incercuit tabara din munte a grupului Dabija. In schimbul de focuri au murit 5 partizani si au fost arestati alti 14. Maiorul Dabija a reusit sa scape din incercuire, in acel moment, dar activitatea acestui grup a incetat.

4. Grupul Teodor Susman- Grupul ia fiinta in 1948, cand Teodor Susman impreuna cu fiii sai Avisalon si Teodr iau calea muntilor. In 1950: s-au alaturat Mihai Jurj si sotia sa Lucretia, Roman Onet, Ion Bartas, Gheorghe Mihut, Ion Ciotea. Zona de actiune a grupului era in apropierea comunelor Racnitele, Margau, Scarisoara, Saud, Pietroasa,etc.In decembrie 1951, Teodor Susman este incercuit de trupe de Securitate in satul Rachitele. Pentru a evita arestarea, se sinucide. Din acest moment seful grupului devine fiul sau, Teodor Susman jr. Ultimii membri ai acestui grup au fost lichidati la inceputul lunii februarie 1958.

            DOBROGEA

1. Grupul Gogu Puiu – Fudulea- In Dobrogea, au existat aproape in toate satele nuclee de rezistenta, coordonate de grupul de partizani condus de fratii Nicolae si Dumitru Fudulea si de Gogu Puiu. Organizare rezistentei era conceputa de asa natura, incat in cazul arestarii sau nu poata fi divulgate decat cateva persoane din organizatie. De fapt, cei mai multi dintre membri rezistentei dobrogene stateau in continuare in sate, dar se intalneau periodic si tineau legatura prin curieri cu organizatiile din celelalte sate si cu partizanii din munti. In evidenta Securitatii se afalu mai multe organizatii grupate pe sate:

„Vasile Alecsandri – organizatie legionara identificata la 3 noiembrie 1948, condusa la inceput de fugarul Iancu Beca, are in prezent 13 membri identificati[]. Legatura interioara o face Gheorghe Ciciu si au legaturi cu organizatiile din Ceamurlia de Jos, Nicolae Balcescu, Camena, Sarighiol de Deal, Casmicea si exterioare cu Constanta prin Gogu Puiu si cu Bucuresti prin studentul Stere Beca. In afara de arestati si de informatori, toti sunt in banda din padure[].

Ciamurlia de Jos – Organizatie identificata in cursul lunii ianuarie 1949, condusa de Stere Ploscaru, cu un numar de 16 membri[] creata de fratii Fudulea (fugari) si organizata de Gogu Puiu. Legaturi cu Vasile Alecsandri prin Vaslie Papazica, iar cu Constanta, Bucuresti si Braila prin Stere Gucii si Tascu Stavrositu, ambii din comuna Baia judetul Constanta. Organizatia este condusa de un comitet cu activitate de organizare si inarmare[].

Nicolae Balcescu – Identificat 3 grupuri in luna martie 1948.

Grupul I – Paris Enache, Mihai Enache, Mihaela Beca, Vanghele Beca, Mihalea Gavriz, dr. Papahagi – loc de intalnire la carciuma lui Paris Enache.

Grupul II – Format din Misu Colaxaz, Panai Colaxaz, Sofronie Bofame, Stere Caluda, fratii Bajdani, Mihale Gavrila, Mihale Bijnicu, Stere Bijnicu.

Grupul III – Gheorghe Arnautu, Nicolae Arnautu, Vasile Arnautu, Tascu Arnautu, Tanase Budi, Costea Cumita, Dumitru Cumita, Tascu Cumita.

Toate 3 [grupurile] legaturi cu Poturu, judetul Constanta. Au legaturi si cu bandele(neidentificate). Activitatea sub forma de petreceri in familie fiind toti rude. Nu s-a putu introduce informator interior”.

            Insiruirea acestor organizatii dobrogene poate continua. In mai 1949 s-a produs o reorganizare:Grupul lui Gogu Puiu se desprinde de cel al fratilor Fudulea si coordoneaza activitatea in sudul Dobrogei. Fratii Fudulea si grupul lor coordoneaza rezistenta in nordul Dobrogei.

            In acelasi an, Gogu Puiu este surprins de Securitate si moare in schimbul de focuri. Anul 1950 aduce sfarsitul si pentru fratii Fudulea.

CONCLUZII                                                               

O   prima  concluzie este de ordin cronologic. Dupa cum am aratat, miscarea de partizani a inceput in Romania  in  timpul razboiului, anume in aprilie – mai 1944. Pana in august 1944, ea a fost legala, sprijinita de Marele Stat Major. Dupa 23 august 1944 pana la alegerile din 1946, rezistenta armata a contiunuat sa existe.

Se aflau in munţi grupuri înarmate, deşi nu foarte bine structurate, dar existau şi incercări de coordonare a acestora.

Desi nu oficial, personalitati ale vietii politice afirmate pana in 1944 promiteau un sprijin miscarii de rezistenţă. Promisiunile însă erau vagi, nimic concret. Dupa noiembrie 1946 au incetat orice contacte de acest gen. Oameni de cele mai diferite categorii sociale si orientari politice, ca si oameni ce nu facusera politica inainte de 1944, au luat  calea munţilor.

De fapt, dincolo de motivele individuale ce i-a impins spre aceasta decizie, problema de fond era regimul totalitar. Un regim care suprima individualitatile, care urmarea sa topeasca destinele intr-o masa ordonata si tacuta. Tocmai de aceea nu concepeau opozitia.

Deşi fără sorţi de a-şi atinge finalitatea, actiunea partizanilor anticomunisti nu a fost inutila. Ea a demonstrat ca opozitia era totusi posibila, chiar si in acele conditii.

În cele din urmă, caz special în Europa de Est, după diferite sondaje făcute în ultimii ani în România, o mare parte a populației pare să considere în continuare că bilanțul comunismului este unul pozitiv .

Cu toate acestea, România este una dintre fostele țări comuniste în care epurarea și persecuțiile comuniste au fost cele mai profunde. Faptul că este o țară tânără (cu frontiere și coeziune națională datând de la sfârșitul secolului XIX) nu face decât să întărească procesul de „curățare” realizat de comuniștii sprijiniți de armata roșie și de NKVD în anii 1950.

Toate acestea au facilitat eliminarea aproape completă a oricărei opoziții structurate, a elitei culturale și intelectuale a țării. Forța Securității, influența pe care a avut-o în societatea românească , numărul impresionant de informatori completează tabloul unei societăți blocate în ea însăși de comuniști.

Renașterea democrației și a pluralismului în România după 1990 a fost astfel handicapată de faptul că, pe de o parte, vechii dizidenți încă în viață erau puțini, iar de cealaltă parte, Nomenclatura s-a reconvertit rapid într-o clasă de antreprenori liberali la fel de prosperă pe cât de lipsită de scrupule, care continuă, sub noile haine, să constituie modelul dominant al reușitei sociale din țară.

Absența unei legi serioase a lustrației, așa ca în Ungaria, Republica Cehă, Polonia sau Germania de Est, este un exemplu foarte lămuritor.

A trebuit să așteptăm anul 2016 pentru ca România să-și celebreze cu adevărat și oficial membrii rezistenței. Până atunci, nici o lege sau inițiativă parlamentară nu a putut fi dusă până la capăt pentru a comemora această mișcare.
Totuși au existat inițiative locale care au încercat să îi redea acestei mișcări locul cuvenit în istoria României .
Contrar Poloniei care-și celebrează „Soldații blestemați” din 2011 sau altor țări din fostul bloc est european care au votat o zi națională pentru comemorarea eroilor rezistenței, în România descendenții birocrației și ai nomenclaturii comuniste rămân crispați în refuzul lor de a comemora o zi a memoriei.
După ce s-a argumentat până în 2007 că nu trebuie să se cliveze societatea și deci refuzând să se facă o cercetare adevărată asupra trecutului comunist, ei au încercat să-și schimbe atitudinea odată cu intrarea țării în Uniunea Europeană.

Pe de altă parte, în ciuda unei condamnări oficiale a comunismului în 2006, „un negaționism neo-comunist” planează mereu asupra României și rămâne cu atât mai tenace cu cât autoritățile publice și cele morale nu vorbesc la unison despre acest subiect.
Amalgamarea ce asociază pe toți membrii rezistenței anticomuniste cu fasciști antisemiți este susținută activ de către moștenitorii Partidului Comunist Român și de către vechi securiști.
Acesta joacă un rol important în blocajul legislativ asupra unei zile comemorative, fără să mai punem la socoteală indemnizația vechilor luptători și deținuți politici.

Mișcarea legionară a fost totuși, după opinia majorității istoricilor din prezent minoritară în sânul rezistenței (mai puţin de 10 % dintre luptătorii anticomunişti din munţi, după statisticile Securităţii din 1951]), chiar dacă foarte prezentă.

A existat totuși, începând din anul 2000, o formă de recunoaștere națională: “Crucea comemorativă a rezistenței anticomuniste”, iar în mai 2016, președintele Klaus Iohannis a inaugurat la București un monument în memoria acestora, situat în fața Casei Presei Libere, pe un amplasament unde între anii 1960 și 1990, se înălța o uriașă statuie a lui Lenin.

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

http://www.scritub.com/istorie/IMAGINE-DE-ANSAMBLU-ASUPRA-REZ65291.php

http://www.art-emis.ro/istorie/2840-miscarea-de-rezistenta-antisovietica-si-anticomunista-a-fost-creata-de-germania.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Rezisten%C8%9Ba_anticomunist%C4%83_din_Rom%C3%A2nia

––––––––––––––––––

[1] A se vedea și Bărbulescu, Theodor, Liviu Ţăranu, Viaţa unui „bandit”. Cazul Vasile Motrescu, în „Magazin istoric”, anul XXXVII, serie nouă, nr. 5 (434), mai 2003, p. 77. Vezi şi lucrarea Vasile Lazăr, Şase ani în infern, Editura Marineasa, Timişoara, 2000.

[2] Florin Constantiniu, De la Războiul fierbinte la Războiul rece, Editura Corint, Bucureşti, 1998, p. 59.

[3] Marin Nedelea, Istoria României în date (1940-1995), Editura Niculescu, Bucureşti, 1997, p. 33. Aceleaşi date le oferă şi Teodor Wexler, Oameni pentru vremuri noi, în „Magazin istoric”, anul XXXVIII, serie nouă, nr. 1 (442), ianuarie 2004, p. 24.

[4] Mircea Tănase, Eroi ai nimănui. Agenţi paraşutaţi în România în timpul şi după cel de-Al Doilea Război Mondial, Bucureşti, Editura Militară, 2010, p. 151-152. Autorul menţionează că mişcarea de rezistenţă a generalului Phleps a iscat controverse în rândul minorităţii germane din Transilvania, care se temea că din cauza acesteia, sovieticii vor dispune represalii împotriva germanilor din România.

[5] Prezentul articol este parte dintr-un studiu publicat în volumul Conferinței Internaționale a Departamentului de Relații Internaționale, Științe Politice și Studii de Securitate al Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, 2013.

A murit pentru tricolor ! O profesoară de istorie din satul transnistrean Cocieri din R.Moldova a fost ucisă de separatişti în ziua de 19 decembrie 1991 şi aruncată într-o fântână pentru că purta tricolorul românesc

 

 

Câți și-ar da viața pentru tricolor?

Maria Isaicul, învăţătoare (profesoară de istorie) din satul transnistrean Cocieri din R.Moldova a fost omorâtă în 19 decembrie 1991 şi aruncată într-o fântână pentru faptul că purta tricolorul românesc pe drumul spre şcoală.

Maria Isaicu a fost cea mai mare dintre frați. Fire perfecţionistă, a absolvit Facultatea de Istorie a Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău și Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Inițial a lucrat profesoară la Dancu, Hâncești, apoi, la rugămintea mamei sale, s-a mutat în satul de baștină, Cocieri. Nu avea familie.

A lucrat director adjunct la liceul din satul vecin, Roghi, și avea câteva ore de istorie în școala din satul natal. Iubea nespus de mult elevii și îi antrena în diverse activități extrașcolare.
În septembrie 1991, avea 52 de ani. Alături de câteva sute de oameni din satul natal, a protestat timp de mai multe zile în or. Dubăsari, în fața Executivului raional.

„Lozincile pe care le scandam cel mai des erau: ”Noi suntem acasă!” și ”Чемодан, вокзал, Россия!”.

Maria organiza lumea la protest, rostea discursuri, arăta că ținem la pământul acesta, că optăm pentru suveranitatea R. Moldova. Se iscau certuri, la un moment dat, a fost atrasă într-o gloată de rusofoni, însă bărbații noștri au sărit și au apărat-o. Protestele au durat până la sfârșitul lui septembrie”, povesteşte colega Mariei, Lidia Cojuşnean.
Potrivit surorii Mariei, Liuba, femeia a primit ulterior câteva scrisori cu amenințări cu moartea. S-au adresat și la poliție.

În seara de 19 decembrie Maria era cu mama ei, o femeie în vârstă de 79 de ani. Bătrâna avea să spună a doua zi că o strigase cineva pe fiica ei la poartă și aceasta a ieșit. Nu s-a întors peste o oră, nici peste două, tot așteptând-o, bătrâna a ațipit, apoi s-a trezit, lumina continua să ardă, în geam se iveau zorii. Maria lipsea.

Primii trecători din zorii zilei de 20 decembrie aveau să găsească un halat pe un gard de la marginea drumului în preajma unei fântâni de lângă casă.
O vecină avea să spună că a fost mirată să audă noaptea zgomotul valului de la fântână. O fântână adâncă de 52 de metri. Căldarea a coborât cu mare zgomot în apă!
Fratele Tudor se întorcea cu pâine de la magazin când a aflat despre ce s-a întâmplat cu sora sa. Apropiindu-se de fântână, unde era adunat deja întregul sat, a simțit cum nu-l mai ascultă trupul, i s-au înmuiat picioarele, nu şi-a mai recunoscut glasul.

A înțeles că femeia care le aducea în casă sărbătoarea, care îi întâmpina în pragul casei mamei, zăcea acolo, jos, fără suflare, cu urme de vânătăi pe brațe și pe gât.
Tudor spune că „Separatiştii au vrut să bage frica în oameni și le-a reușit. Lumea era foarte speriată după aceea. Seara nu mai vedeai pe nimeni pe uliţe. Nu se mai organizau mitinguri.

Din decembrie până la 2 martie 1992, am simțit o frică mai mare decât în timpul războiului, căci combatanții au blocat intrările în sat și separatiștii nu puteau intra”, ne spune Ludmila Cușnariov, o altă profesoară din sat.
Avertismente cu moartea a primit și o profesoară de franceză. Crima nu a fost investigată. Unicul anchetator la care s-a adresat sora Mariei, un rus originar din or. Dubăsari, i-a spus acesteia că apa a spălat urmele crimei, sugerându-i că are două fete mari și ar face bine să uite această istorie.
În inimile oamenilor din sat, Maria rămâne femeia cu un suflet mare care, timp de 30 de ani, a învățat elevii cum să îmbrățișeze valorile umane, femeia cu un tragic destin care a servit ca avertisment criminal al structurilor separatiste în preajma Războiului de pe Nistru.
Aurelia Ursu, directoarea din urmă cu câțiva ani a Liceul Teoretic „Vlad Ioviţă” din satul Cocieri, raionul Dubăsari spune că „Profesorii, practic, au fost primii acei care s-au ridicat să apere sediul poliţiei din oraşul Dubăsari, atunci când băieţii au fost încercuiţi de forţele separatiste.

Am stat acolo trei zile, eram oameni paşnici, ne-am dus cu cântece să le arătăm că nu dorim să fugărim pe nimeni, să le spunem să plece cei care au venit, dar printre ei, desigur, erau infiltrate şi forţe separatiste, cărora le sunt străine valorile la care ţinem noi.

Am avut o profesoară de istorie, dna Maria Isaicul, care a îndrăznit şi a arborat tricolorul şi a costat-o viaţa acest gest, a fost aruncată în fântână de forţele separatiste care s-au furişat în sat pe timp de noapte, mascaţi, au chemat-o afară, dumneaei a ieşit şi dimineaţă am găsit-o în fântâna de lângă casă.”
Ludmila Cuşnariov își amintește și ea:

„Chiar în prima zi, făceam lecţii. Lucram atunci profesoară. Directorul şcolii ne-a spus să trimitem copiii acasă, dar să nu meargă pe strada centrală. Eu mi-am luat copiii din clasă şi m-am dus în beci la mine acasă. Puţin am stat. Au început a veni părinţii, au luat copiii şi în vremea asta a trecut o maşină blindată dinspre Dubăsari, împuşcând în toate părţile. Era lume, era dimineaţă, erau răniţi. De atunci s-a început necazurile noastre.

La Dubăsari am întrat la magazinul universal şi când mă coboram, m-am întâlnit faţă în faţă cu o învăţătoare, care a activat la noi. Învăţătoare de limbă rusă. Şi ea a început a striga: ”oameni, adunaţi-vă, Frontul Popular. Eu eram Frontul Popular.

Eu nici nu ţin minte cum am ajuns acasă, pe care drum.” Până acum încă care au ură pe noi, ne zic că ”voi sunteţi români, duceţi-vă cu România” cu toate că şi acum paşaportul bunicăi, este scrisă cu grafie latină, româneşte este scris.

„Până acum. Să nu fi fost armata a 14-a, se rezolva problema de mult”, spune fosta profesoară, colega eroinei Maria Isaicul.

 

Viorel Dolha

Execuția celor 15 comandanți ai grupării de rezistență dobrogene conduse de Gogu Puiu

 

 

 

 

In zorii zilei de 16 decembrie 1949, în jurul orei 6, pe malul Lacului Siutghiol, în zona localității Mamaia-Sat, erau executați sumar 16 luptători aparținând grupului de rezistență armată organizat de Gogu Puiu în regiunea Dobrogei, după întoarcerea acestuia în țară, în 1947.

 

 

 

 

Gogu Puiu

 

 

 

Cei 16 erau lideri ai unităților teritoriale de rezistență, arestați în perioada anterioară, printre ei numărându-se Iancu Beca, Nicolae Hasoti, Stere Hapa, Ion Marcovici, Iancu Chiuvea și alții.
Alte două grupuri de militanți anticomuniști dobrogeni au fost executați în acea perioadă în zonă Banatului, fiind transportați cu 2 “trenuri ale mortii”. Gogu Puiu murise, oficial, în timpul unei crâncene confruntări cu trupele de Securitate, la Cobadin, la 19 iulie 1949.
Groapa comună cu osemintele luptătorilor executați la 16 decembrie 1949 nu a fost găsită nici până astăzi, în arhivele Securității neexistând practic nici un fel de indicii în acest sens.

Intr-o coincidență cutremurătoare, în aceeași zi și aproximativ la aceeași oră (6,30) se năștea, în arestul Securității din Constanța, fiică lui Gogu Puiu, Zoia – numită așa în urma ultimului cuvânt pe care luptătorul l-a adresat logodnicei sale, Olimpia, înainte de a fugi din casă încercuită de trupe.

Ea este cea care continuă astăzi lupta de promovare a memoriei rezistenței dobrogene, fiind desemnată de Ion Gavrilă Ogoranu ca președinte al Fundației Luptătorilor în Rezistența Armată Anticomunistă, înființată de el în 1997.
Rezistența armată anticomunistă din Dobrogea a fost una dintre cele mai ample din întreaga Românie ocupată de sovietici, prin numărul de oameni implicați, care a depășit mult cifra de 10.000, prin cantitățile de armament alocat, dar și prin incisivitatea ciocnirilor dintre grupurile de rezistență și Securitate.

Cu toate acestea a fost structura de rezistență lichidată printre primele, aceasta ca urmare a dezavantajului oferit de un relief aproape plat, cu păduri aproape inexistente, fapt observat și de Ion Gavrilă Ogoranu, liderul rezistenței făgărășene, în considerațiile sale.

In urma directivelor primite de la NKVD, căruia îi era subordonată în acea perioadă, Securitatea a instituit o practică din aceste execuții sumare, ucigând, uneori cu sadism, numeroși luptători anticomuniști și susținători ai acestora, pe tot cuprinsul țării.

Prin teroare și crimă, uneltele Moscovei doreau să intimideze orice formă de rezistentă. în execuții sumare și apoi în închisori și lagăre, comuniștii au exterminat pe cei mai dârji dintre oponenții regimului instaurat de ocupația sovietică.

 

 

 

 

 

                                    

 

 

 

 

 

Sursa: http://muzeulrezistentei.ro

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/08/03/gogupuiu-biografia-unui-erou-necunoscut-aromani-in-rezistenta-anti-comunista/