După mai bine de un an şi jumătate de interogări, lansări de iscoade şi expertize grafologice, la 9 decembrie 1956 a fost identificat autorul. Era un moldovean – Zaharia Doncev, a.n. 1928, cetăţean al URSS, născut or. Chişinău, fără de partid, ştiutor de carte – opt clase (dintre care şapte clase româneşti), căsătorit; avea o fiică de trei ani, a satisfăcut trei ani serviciul militar în rândurile Armatei Sovietice, de profesie şofer, montor electric la Combinatul de mezeluri din Chişinău, locuia în or. Chişinău, pe str. Munceşti.
„Dragă prieten,
Cum vedeţi comuniştii ne bagă singuri în catastrofă. Peste un an vom fi toţi osvobodiţi (eliberaţi – n.n.). A sosit timpul când noi trebuie să punem mâna pe furci şi coase, ca fiecare din noi să arate că îşi iubeşte România lui cea scumpă care a fost odată.
A sosit timpul când noi trebuie să trăim mai bine şi uşor.
Fiecare din noi trebuie ca să arate că-şi iubeşte Patria lui din trecut.
Numai aşa vom pute căpăta libertate. Primar Ionescu. Ajutor Ardeleanu. 18.V. 1955”.
La primul interogatoriu, Zaharia Doncev recunoaşte că a scris proclamaţiile pe care le-a lipit cu miez de pâine. Îşi motivează fapta prin aceea că în seara de 18 mai 1955 a fost reţinut de miliţie şi bătut crunt în incinta sectorului de poliţie a Gării feroviare, cerându-i-se bani pentru a fi eliberat. La întrebarea de ce nu aminteşte nimic despre acest incident în proclamaţii, Doncev a răspuns că, dacă pomenea de incidentul cu miliţia, ar fi fost identificat uşor. Miliţienii au negat că l-ar fi văzut şi bătut în seara respectivă.
Proclamaţia în versiunea rusă avea un caracter pronunţat anticomunist:
„Dragi prieteni,
În timpul apropiat întreg poporul moldovenesc se va ridica în apărarea intereselor pe care le-a avut până la război. Comunismul suferă eşec total. Acum ei află cât de prost o duce sărmanul popor moldovenesc. Suntem cerşetori, nu avem pâine, nici haine, nici pământ. E timpul să ne ridicăm şi să spunem comuniştilor: destul cât v-aţi îmbogăţit. A venit timpul când trebuie să ne răzbunăm pentru această viaţa de robi. Fiecare dintre noi trebuie să întreprindă câte ceva pentru eliberarea de comunişti. Ionescu. Ardeleanu. 18.V. 1955”.
În aceeaşi cheie au fost scrise şi celelalte două proclamaţii.
KGB-iştii nicidecum nu credeau că aceasta e opera unei singure persoane şi, în speranţa că vor izbuti descoperirea unui grup, organizaţii sau partid antisovietic, l-au tot iscodit pe Zaharia Doncev dacă l-a mai ajutat cineva la scrierea proclamaţiilor. „Am scris şi lipit proclamaţiile singur şi nu am comunicat acest fapt nimănui”, a afirmat tot timpul Doncev. Interogaţi de KGB, nici colegii de lucru n-au auzit nimic despre pornirile antisovietice ale lui Doncev, iar caracteristica eliberată de la locul de lucru arăta că omul este un muncitor sârguincios, conştient. Pentru a-şi fundamenta probele, securiştii dispun efectuarea expertizei grafologice care confirmă că autorul proclamaţilor este Z. Doncev. Totodată, cercetând proclamaţiile mai atent, KGB-ştii au adăugat şi învinuirea „Chemări la răsturnarea puterii sovietice”.
Întrucât toate acestea aveau loc în plin dezgheţ hruşciovist, iar un antisovietic şi anticomunist nu putea fi judecat fără o expertiză medico-legală a capacităţilor mintale, la 30 decembrie 1956 anchetatorul numeşte o expertiză psihiatrică a lui Zaharia Doncev. La 4 ianuarie 1957 este internat în Spitalul clinic de boli psihiatrice a Ministerului Sănătăţii a RSSM, iar la 28 ianuarie o comisie medico-legă decide că Zaharia Doncev este în deplinătatea capacităţilor mintale. Drumul spre gulag era deschis.
Acţiunile lui Zaharia Doncev se agravau şi din cauza faptului că doi fraţi şi o soră de-ai lui, cu care acesta întreţinea legături, locuiau în România. Sora mamei lui, Elena Petrache, fusese condamnată în anul 1945 la zece ani de lagăr pentru activitate subversivă desfăşurată împotriva statului sovietic în timpul „ocupaţiei româneşti a Basarabiei”, iar mama lui, Maria Doncev, s-a înscris în listele celor care urmau să se evacueze în România; listele respective au ajuns în mâinile kaghebiştilor.
Ancheta preliminară se derulează foarte repede. Dosarul a ieşit unul voluminos – peste 220 de pagini, aşa încât la 31 ianuarie 1957 Zaharia Doncev este anunţat că este trimis în instanţa de judecată.
Procesul are loc la 25 februarie 1957, la Judecătoria Supremă a RSSM. În instanţă, Doncev s-a scăpat cu vorba că ascultă posturi de radio străine, un alt motiv ca să fie tras la răspundere. Sentinţa a fost pe măsura „activităţii contrarevoluţionare”, exact termenul care l-a solicitat procurorul – şapte ani privaţiune de libertate cu trei ani decădere din drepturile electorale. Peste puţin timp, Zaharia Doncev este internat într-un lagăr/gulag pentru deţinuţii politici din Mordovia.
După aproape patru ani de detenţie, la 19 ianuarie 1960, el scrie o plângere la adresa Procuraturii RSSM prin care solicită micşorarea termenului de pedeapsă (unul dintre argumente fiind „Aşa cum a declarat tov. Nikita Hruşciov la Congresul al XXI-lea al PCUS – în URSS nu există deţinuţi politici).
La solicitarea Procuraturii, administraţia gulagului eliberează o caracteristică bună deţinutului Doncev Zaharia (a terminat cursurile de fochist, îşi îndeplineşte conştiincios obligaţiile, are câteva menţiuni, este responsabil de activitatea culturală a brigăzii, i s-a permis să locuiască în afara lagărului) şi, spre surprinderea lui, Prezidiul Judecătoriei Supreme a RSSM, printr-o încheiere din 4 mai 1960, îi reduce pedeapsa la patru ani şi exclude decăderea din drepturile electorale.
Nu se cunoaşte când a fost eliberat şi care a fost soarta lui mai departe. Potrivit noii sentinţe, eliberarea urma să aibă loc la 11 decembrie 1960.
Zaharia Doncev a fost reabilitat de Judecătoria Supremă a RSSM la 4 aprilie 1994.
Mihai Taşcă,
dr. în drept
Articol: Patru scrisori anticomuniste
Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflatŭ nici un istoric, nici latin, nici leah, nici ungur, şi viiaţa mea, Dumnezeu ştie, cu ce dragoste pururea la istorii, iată şi pănă la această vârstă, acum şi slăbită. De acéste basne să dea seama ei şi de această ocară. Nici ieste şagă a scrie ocară vécinică unui neam, că scrisoarea ieste un lucru vécinicŭ. Cândŭ ocărăsc într-o zi pre cineva, ieste greu a răbda, dară în véci? Eu voi da seama de ale méle, câte scriu. Făcutu-ţ-am izvod dintăiaşi dată de mari şi vestiţi istorici mărturii, a cărora trăiescŭ şi acum scrisorile în lume şi vor trăi în véci. Şi aşa am nevoit, să nu-mi fie grijă, de-ar cădea această carte ori pre a cui mână şi din streini, carii de-amăruntul cearcă zmintélile istoricilor. Pre dânşii am urmat, care vezi în izvod, ei pavăţa, ei suntŭ povaţa mea, ei răspundŭ şi pizmaşilor neamului acestor ţări şi zavistnicilor. Putérnicul Dumnezeu, cinstite, iubite cetitoriule, să-ţi dăruiască după acéste cumplite vremi anilor noştri, cânduva şi mai slobode veacuri, întru care, pe lângă alte trebi, să aibi vréme şi cu cetitul cărţilor a face iscusită zăbavă, că nu ieste alta şi mai frumoasă şi mai de folos în toată viiaţa omului zăbavă decâtŭ cetitul cărţilor. Cu cetitul cărţilor cunoaştem pe ziditoriul nostru, Dumnezeu, cu cetitul laudă îi facem pentru toate ale lui cătră noi bunătăţi, cu cetitul pentru greşalele noastre milostiv îl aflăm. Din Scriptură înţelégem minunate şi vécinice fapte puterii lui, facem fericită viiaţa, agonisim nemuritoriŭ nume. Sângur Mântuitorul nostru, domnul şi Dumnezeu Hristos, ne învaţă, zicândŭ: Čńďèňŕèňĺ ďèńŕíiŕ, adecă: Cercaţi scripturile. Scriptura departe lucruri de ochii noştri ne învaţă, cu acéle trecute vrémi să pricépem céle viitoare. Citéşte cu sănătate această a noastră cu dragoste osteneală.
CER SI PAMANT ROMANESC 