CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Manifestări de conştiinţă românească în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Viteazul – a luat tronul Transilvaniei

 

 

 

Intrarea lui Mihai la Alba Iulia

 

 

 

 

 

Un moment epocal în care românii au acţionat în grup ca români în perioada medievală şi modul în care  din solidarităţile româneşti parţiale şi locale s-a născut treptat naţiunea română, îl reprezintă gestul de mare anvergură care a pregătit trecerea de la solidarităţile locale, instinctive la cea generală şi conştientă – unirea din 1600.

Actul de la 1600 a determinat manifestări de conştiinţă românească în Transilvania în condiţiile în care un român ortodox – domnul Mihai Vitezul – a venit cu armata şi a luat tronul Transilvaniei, fapt ce nu se mai pomenise până la el. Acest act a fost un şoc pentru toţi.

Naţiunile medievale s-au născut din conlucrare şi confruntare, din convieţuire şi din conflicte, iar naţiunea română nu a făcut excepţie. Cele mai evidente forme de manifestare a sentimentului naţional s-au produs în dialog şi mai ales în confruntare cu „străinul” , cu „celălalt” .

O serie de mărturii contemporane ale maghiarilor şi saşilor faţă de români, surprind modul dispreţuitor în care erau prezentaţi românii, fapt care dovedeşte şi o oarecare mentalitate a epocii faţă de aceştia.  Sentimentele şi atitudinile etnice ies la iveală în momente de criză, atât la elitele transilvănene recepte cât şi la cele româneşti.

Confruntarea directă şi violentă cu străinul, cu celălalt perceput ca inamic a grăbit aceste manifestări naţionale, dar nu le-a creat la 1600!

Raportându-se la momentul Mihai Viteazul, este interesant de identificat modul în care s-a schimbat atitudinea unor cronicari şi a elitei din Transilvania faţă de Mihai Viteazul.

De exemplu cronicarul maghiar  Istvan Szamoskozy, înainte de a intra Mihai Viteazul în Transilvania, l-a prezentat ca un adevărat conducător de oşti care  rezistă în prima linie împotriva turcilor, iar despre români scria că sunt urmaşii coloniilor romane din Dacia, iar limba lor era înrudită cu italiana, franceza şi spaniola.

După intrarea românilor în Transilvania, tonul s-a schimbat, Mihai Viteazul era conducătorul unei invazii, domnul, eroul, generalul, a devenit „Valahul”, „tâlhar veritabil”, „animal, „tiran de origine modestă” .

Nobilii maghiari erau nemulţumiţi de politica dusă de Mihai în Transilvania, saşii sibieni sunt şi ei îngrijoraţi de acţiunea lui Mihai care ar urmări să-i împuţineze pe privilegiaţii şi adevăraţii stăpâni ai ţării. Vechea elită era deci nemulţumită de ascensiunea unui român care ar putea conduce ţara cu ajutorul altor români, caracterizaţi drept leneşi, murdari, hoţi tâlhari.

De astfel aceste calificative sunt foarte frecvente în documentele vremii şi autorul le citează frecvent, ele corespunzând unei atitudini pe care o avea elita Transilvaniei faţă de români.

 

 

 

 

Harta Principatelor româneşti sub Mihai Viteazul, mai - septembrie 1600

Harta Principatelor româneşti unite sub sceptrul lui Mihai Viteazul, mai – septembrie 1600

 

 

În focul confruntărilor determinate de acest moment istoric petrecut la 1600, s-a forjat identitatea şi alteritatea.

Pe fondul acesta Mihai Viteazul a fost pentru nobilime, pentru privilegiaţi un tiran, un ticălos, un valah murdar, ca şi neamul său, iar pentru români a rămas un viteaz, un domn, un mare comandant militar şi mai ales o speranţă. Confruntarea aceasta cu străinul a stimulat în epocă preocupări pentru cercetarea originilor etnice.

Papa Clement al VIII-lea, care urmărea atragerea Ţării Româneşti în Liga Sfântă, îşi instruia solul să amintească românilor că ei sunt de origine latino-italică şi că descendenţii trebuie să se ridice la înălţimea strămoşilor.

Odată cu victoriile lui Mihai Viteazul, cu faima de luptător antiotoman, se înmulţesc menţiunile despre naţiunea românilor, despre originea şi limba lor, ascendenţa romană, latinitatea limbii lor. Lumea savantă, elitară europeană folosea aceste argumente.

Şi vedem cum argumentaţia este dată de interesul fiecăruia şi nu neapărat de nişte realităţi de necontestat!

Mărturiile medievale despre coagularea naţiunii române, despre  trecerea de la micile solidarităţi  locale la solidaritatea de neam înainte de Mihai Viteazul suntevidenţiate de actele de solidaritate ale românilor în faţa nedreptăţilor comise de nobilii privilegiaţi şi de regalitatea maghiară.În condiţiile expansiunii şi consolidării dominaţiei maghiare în Transilvania, sunt consemnate numeroase acte de solidaritate ale românilor, atât a celor din Transilvania, cât şi cu românii de peste munţi.

Diplomele regale emise de regele Ludovic de Anjou în 1366 evidenţiază pentru epoca respectivă atitudini şi clişee colective. Nobilii şi românii sunt priviţi în bloc , ca două entităţi precise şi opuse, chiar ostile, iar românii sunt calificaţi drept „făcători de rele” pentru că sunt nesupuşi. 

 Oficialităţile maghiare au fost cele care au înregistrat aceste acte de nesupunere ale românilor şi de solidarizare a lor pentru salvarea unor confraţi sau pentru aplicarea principiilor dreptului românesc.

Din secolul XIII până la 1541 distincţiile etnice nu sunt atât de radicale, dar românii aveau faima de răzvrătiţi, de hoţi şi tâlhari, de nesupuşi. Ei sunt prezentaţi obsesiv în antiteză cu ceilalţi locuitori ai Transilvaniei, însă autorul consideră, că pe baza documentelor vremii au existat  şi modele de convieţuire între români, saşi şi români şi maghiari.

După anul 1541, în cazurile de judecată se face diferenţa clară între români şi maghiari, românii aveau nevoie de mai mulţi martori, de mai multe garanţii, hotărârile dietale oficializează discriminarea românilor, iar acest fapt a avut consecinţe deosebite în planul mentalităţilor, în care românul este tot mai desconsiderat, mai dispreţuit.

Românii au avut o nobilime în toată perioada Regatului maghiar, iar aceasta s-a manifestat ca o categorie aparte,însă a fost diminuată de regalitatea maghiară în mod treptat. Totuşi, nobilii români s-au păstrat într-un stat în care puterea nu era românească atâta timp cât virtuţile militare erau indispensabile în efortul antiotoman.Un exemplu îl reprezintă cariera politică şi militară a românului Ioan de Hunedoara. În acest secol aspectul etnic nu era  determinant, atâta timp cât cel în cauză era util Regatului maghiar.

Un alt exemplu de solidarizare a românilor anterior domniei lui Mihai Viteazul, ţine de apărarea vechilor datini şi obiceiuri. Românii se simt copleşiţi de abuzurile autorităţilor administrative, de nerespectarea cuvântului dat de autorităţile Regatului şi şi-au cerut în instanţe drepturile lor locale. Şi deşi nu au obţinut privilegii colective, în secolul al XV-lea au obţinut privilegii locale.

Un alt tip de solidarizare a românilor a fost determinat de expansiunea religioasă a regatului maghiar. Toate măsurile autorităţilor maghiare de a impune catolicismul s-au lovit de rezistenţa românilor şi de apărarea credinţei ortodoxe.

În contextul politicii de catolicizare duse de Ludovic de Anjou, a ieşit la iveală specificul naţiunilor medievale care se definesc printre altele şi prin credinţă. Mijloacele forţate prin care au încercat să intervină autorităţile maghiare nu au făcut decât să întărească coeziunea românilor în comunitatea lor şi să-i izoleze de catolici, să genereze neîncredere şi ură. 

Exemplele menţionate arată consolidarea solidarităţii etnice, faptul că  apartenenţa la o naţiune nu o dau graniţele politice sau conducătorii ci criteriile mai adânci ale unităţii: limba şi religia. În calea uniformizării Regatului maghiar stăteau limba şi religia. Dar românii le-au respins pe amândouă.

În secolul XV încercarea de convertire a „schismaticilor” a pierdut din ritm şi amploare, dar măsurile de realizare a „unităţii catolice” nu au încetat niciodată.

Acolo unde românii erau mai numeroşi şi mai compacţi, şi-au menţinut unele instituţii şi obiceiuri proprii. Şi-au păstrat limba, confesiunea, neamul, temeiurile de cultură şi civilizaţie , îndepărtând elementele care încercau să le dezbine unitatea şi rânduiala, rezistând convertirii şi presiunilor autorităţilor maghiare. În alte situaţii, pentru a nu-şi pierde posesiunile şi avantajele au acceptat convertirea.

În secolul XVI etnicul rămânea pe plan secund. În contextul Reformei, a prozelitismului s-a accentuat aspectul confesional. În acea epocă credinţa devenea o marcă puternică a etniei şi diferenţele dintre locuitorii Transilvaniei apăreau în plan religios.

Saşii şi maghiarii erau numiţi Christiani, iar românii Valachi, ca şi cum cei din urmă nu ar fi fost creştini, sau nu ar fi fost demni de numele de creştini. Termenii situaţi la poluri opuse Christiani-Valachi se repetă în mod obsedant în secolul XVI.1.

În termenul de Valachi, autorităţile cuprindeau deopotrivă etnia şi confesiunea românilor şi exprimau plasarea pe o poziţie inferioară a acestora. Totuşi, românii reprezentau o masă compactă şi au atras atenţia autorităţilor maghiare care au urmărit calvinizarea lor, după ce eşuaseră cu secole în urmă să-i catolicizeze.

Pentru autorităţi era un bun prilej de a rupe unitatea românească şi de a întrerupe pentru totdeauna legăturile cu românii de peste munţi. Numai că românii au opus rezistenţă şi s-au înverşunat să reziste oricăror presiuni confesionale.

S-au închis şi mai mult ca măsură de apărare a identităţii în sistemul lor tradiţional de valori., astfel încât până pe la 1600, românii şi-au menţinut vechea identitate etno-confesională reuşind chiar să o consolideze.

Au existat trei motive principale care au condus la această realitate: numărul majoritar al românilor, sprijinul oferit de domnii români de peste munţi şi rivalitatea dintre confesiunile recepte.

Solidarităţi etnice există şi la românii extracarpatici şi acestea s-au coagulat împotriva străinilor, sau împotriva unor domni care încercau să strice rânduiala şi legea ortodoxă.

Străinii erau priviţi cu suspiciune, chiar cu ură, ei având altă ţară, alte datini, alte veşminte şi alte sărbători. Celălalt, străinul, necunoscutul devine jalonul la care se raportează solidaritatea etnică. Aşa se explică neîncrederea în străin, alungarea lui şi chiar execuţiile împotriva acestora ,toate acestea în numele păstrării unei identităţi! Străinul era cel de altă credinţă, dar şi de altă limbă, şi era altfel în trăsături , veşminte, atitudine. Apar clişee ale unor portrete etnice colective.

Într-o astfel de lume diversă şi străină, românii s-au menţinut prin limba lor pentru conservarea căreia au luptat, prin etnia, credinţa şi specificul lor naţional. Această entitate etno-lingvistă şi confesională reprezintă naţiunea medievală.

Autorul subliniază faptul că în secolul XVI în Transilvania conceptul de naţiune are două semnificaţii: unul în sens politico-juridic semnifică grupul privilegiat cu anumită componenţă etnică- maghiarii, saşii şi secuii şi cea de-a doua semnificaţie este cea etnică- naţiunea ca o comunitate numeroasă, relativ unitară ca origine, limbă, datini, port, credinţă, confesiune, port, ocupaţii, teritoriu- iar sub acest aspect românii erau o naţiune.

Domnia lui Mihai Viteazul, guvernarea sa în Transilvania, au făcut ca naţiunea medievală să intre într-o nouă etapă. Nobilimea şi stările au înţeles că sub Mihai Viteazul Transilvania, ţară majoritar românească din punct de vedere etnic, fusese pe punctul de a deveni românească şi din punct de vedere politic.

Această domnie a fost o piatră de hotar pentru autorităţile maghiare, pentru că era pus în pericol sistemul constituţional tradiţional. Pericolul pe care îl reprezenta domnia lui Mihai consta în schimbarea statutului românilor în naţiune şi aceasta ar fi răsturnat sistemul tradiţional.

 

 

 

 

 

 

Analizând reacţiile etnice la domnia lui Mihai în Transilvania, observăm două imagini complet antitetice ale lui Mihai Viteazul. Cronicile maghiare şi săseşti din secolele XVII-XVIII au preluat punctul de vedere nobiliar şi l-au transmis istoriografiei maghiare.

Acest punct de vedere era defavorabil, arătând că domnia lui Mihai Viteazul provocase distrugeri, că a guvernat ţara cu români, a pus să se facă acte şi documente oficiale în limba română şi slavonă, a ctitorit biserici ortodoxe, a periclitat tot edificiul politic ridicat cu trudă în Transilvania.

Cel de-al doilea punct de vedere a fost transmis de cronicile româneşti care au subliniat meritul acestuia în sprijinirea românilor. Punctul de vedere comun este acela că domnia lui Mihai Viteazul a fost un şoc pentru toţi, că a predispus la acţiuni individuale şi colective, că a coagulat energii în nume etnic şi a fortificat solidarităţile naţionale latente.

Atunci s-a trecut de la naţiunea medievală la naţiunea modernă şi de aceea se poate spune  că domnia lui Mihai Viteazul a făcut tranziţia de la  Evului Mediu românesc spre epoca  modernă timpurie.

Simbolurile şi miturile unui popor naţionale cum sunt daco-românismul, romanitatea, apartenenţa la creştinătate şi ortodoxie , toate acestea au contribuit la conturarea conştiinţei naţionale.

Chiar dacă unele simboluri par perimate, sau au fost denaturate în cursul istoriei, istoricul nu poate renunţa la acestea, iar naţiunea este unul dintre aceste simboluri.

 

   

Prof. CETEAN Daniela, Colegiul Naţional ”Horea, Cloşca şi Crişan ”, Alba Iulia, în http://www.dacoromania-alba.ro/, despre cartea istoricului Ioan Aurel Pop, „Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI”, apărută în anul 1998 la Editura Enciclopedică, Bucureşti.

 

08/12/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Adevarul istoric despre un ţinut românesc numit TRANSILVANIA! Manifestul inimii de ROMÂN

 

 

 

 

 

Image result for harta romaniei dupa diktat vienna

 

 

 

 In  condiţiile prăbuşirii dublei monarhii şi a destrămării  Imperiului Austro-Ungar, conducatorii Partidului National Român si românii din Partidul Social Democrat infiinţează la Arad, la data de 3 noiembrie 1918, Consiliul National Român.

La rândul său, Ungaria şi-a proclamat la 16 noiembrie 1918 independenţa, grăbindu-se să includă în teritoriul său şi Transilvania.
Prin actul istoric de la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia se realizeaza visul de veacuri al romanilor şi Transilvania  se uneşte cu România. După unirea din 1918 cu România, Transilvania ramâne autonomă timp de un an si jumatate în cadrul statului roman, fiind condusă de un Consiliu Dirigent. 
Intre timp, la data de 21 martie 1919 puterea în Ungaria este preluata de comuniştii lui Kun Bela, care au proclamat Republica Sovietică Ungară, încercând salvarea unei Ungarii multinaţionale comuniste.
La data de 4 iunie 1920, prin tratatul de la Trianon, se delimitează frontiera între Regatul României si Regatul Ungariei.

Frontiera din nord, cu Cehoslovacia si Polonia şi cea din sud-vest cu Iugoslavia, s-a stabilit la 10 august 1920 prin Tratatul de la Sèvres, un tratat dureros pentru România deoarece a impus abandonarea românilor din Maramuresul istoric şi din Banatul de vest.

Este bine cunoscută străduinţa Ungariei între cele doua războaie mondiale, de a anula Tratatul de la Trianon, considerat de propaganda sa o nedreptate istorică.

Horthy, conducatorul maghiar din perioada interbelică sustinea cu tărie ca România este „inamicul numarul unu al Ungariei, pentru că cele mai mari pretenţii teritoriale sunt impotriva ei”.

Prăbuşirea sistemului de alianţe ale României (capitularea Franţei şi izolarea Marii Britanii), în contextul ascensiunii Germaniei naziste şi al ostilităţii făţişe a URSS, oferea un culoar favorabil Ungariei  de a cere revizuirea fontierei cu România. 

Astfel că, în 30 august 1940, prin Dictatul de la Viena, în urma presiunilor Germaniei naziste şi a Italiei fasciste, Ungaria smulgea României teritoriul actualelor judeţe Satu-Mare, Salaj, Maramures, Bistrita-Nasaud, Harghita, Covasna (cea mai mare parte), Mureş (parţial), Cluj (cea mai mare parte), Bihor (partea de nord) şi parte din judeţul Arad.

 

 

 

 

 

 

 

Sudul Transilvaniei (judeţele Brasov, Sibiu, Alba, Hunedoara, părţi din judeţele Cluj, Arad si Mures) şi Banatul (judetele Timis si Caras-Severin), au ramas in componenta regatului Romaniei. 
Revenirea la granitele stabilite la 1 ianuarie 1938 între Romania si Ungaria  (frontiera stabilită prin Tratatul de la Trianon) se infaptuieste de-abia in 1947, prin tratatele de la Paris.
Iata, in linii mari, care a fost succesiunea evenimentelor istorice petrecute de-alungul veacurilor in „tara de dincole de padure” – Transilvania. 

Ce fac maghiarii în România de astazi? 

Evenimentele care se succed neasteptat in sfera politicului din Romania inceputului de mileniu III, vizând încercarile de re-maghiarizare a Transilvaniei istorice, graţie clasei politice UDMR-iste, se desfasoara nestingherite şi sunt agreate şi încurajate de catre guvernul maghiar.

Poruncile “comanduirii” de la Budapesta sunt respectate cu sfintenie de prepusii lor in Guvernul Romaniei de azi şi toate acţiunile pe care se străduiesc sa le întreprindă în acest sens din 1990 incoace, stau marturie vie a luptei pentru atingerea aceluiasi “nobil” scop, de reconstituire a Ungariei “Mari”.
Suntem indreptaţiti sa ne exprimăm ingrijorarea faţă de atitudinea şi acţiunile etnicilor maghiari de la putere, faţă de straduinţa lor necontenită de a organiza cat mai multe si mai ample acţiuni în întâmpinarea infăptuirii re-maghiarizarii, care se manifestă in România acestor timpuri. 
In data de 15 martie 2011, de Ziua Nationala a Ungariei, un extremist maghiar din  Miercurea Ciuc s-a dedat la un fapt incalificabil, batjocorind memoria unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului romanesc, Avram Iancu.

Cine a fost Avram Iancu? Un mare roman, un erou al neamului si-un neinfricat luptator pentru drepturile romanilor, in propria lor tara, Transilvania.
Cu ce si pe cine a deranjat Avram Iancu (1824-1872), fiu de ţăran mot de la Vidra, intelectual ardelean, avocat de profesie, care a avut un rol deosebit in Revolutia Romana de la 1848 din Transilvania? A luptat doar pentru drepturile romanilor!

El a fost conducatorul de fapt al tinutului tarii Motilor, din Muntii Apuseni, fiind in 1849 in fruntea armatei romanilor transilvaneni, aliata cu armata austriaca, impotriva trupelor revolutionare ungare ale lui Kossuth, impotrivindu-se proclamarii de catre acesta, a unui stat national ungar care sa includa si Transilvania. 
Avram Iancu a fost „soldatul constient al ideii nationale”, a carui spada „a lovit de la inaltimea unor principii imutabile de acord cu catehismul epocii lui” – dupa cum spunea Aron Cotrus, o personalitate a literaturii romane postbelice.

Avram Iancu, „veriga dintr-un lant de evolutiune universala” care s-a infatisat „de la inceput intr-o armura complexa de luptator pentru soarta integrala a unui neam”. El a avut curajul sa sustina ideile romanismului in fata imparatului habsburg Franz Iosef, sa refuze o decoratie in cabinetul acestuia si sa-i spuna:

„Nu ne-am luptat pentru jucarii, vrem drepturi, Maiestate!” si sa suporte consecintele razvratirii sale impotriva asupritorilor.
Si-acum, intr-o societate romaneasca civilizata, in care sunt respectate drepturile minoritatilor nationale si poate li se permite mult prea mult fata de cat ar trebui, un extremist maghiar savarseste o fapta impardonabila, batjocorindu-ne eroul national.

Intâmplarea din 15 martie este un exemplu edificator al faptului ca maghiarii nu se mai tem de nimic, ne denigrează pe faţă, ridica steagul secuiesc pe-o instituţie fundamentală, iar reprezentanţii noştri permit unui vicepreşedinte al Ungariei să se amestece în treburile noastre interne.  Este o lectie de cinism fara precedent şi un afront adus unui neam intreg.
Exemplele pot continua şi cu alte judete din Ardeal, dar ar ocupa prea mult timp pentru a le enumera.
Oare acest gen de actiuni – alaturi de multe altele organizate fara teama de catre conducatorii maghiari, sustinute şi finanţate de catre “dispozitivul central” de la Budapesta -, ce demonstreaza ?

Nu cumva că ungurii vor din nou o Ungarie “Mare”? Vor oare o reeditare a Dictatului de la Viena?
Ungurii cred ca au drepturi pe care de fapt nu le au, şi am ilustrat acest fapt prin insăşi istoria Transilvaniei prezentată anterior  in linii mari.

Credinţa fanatică în apartenenţa Transilvaniei la regatul ungar nu înseamnă că dreptatea istorică este de partea revizioniştilor maghiari.
Credinta noastra a românilor în drepturile noastre, puternică şi de netagaduit, este aceeaşi credinţă în unitatea nationala pe care a avut-o naţiunea noastră când a fost încercată de Primul Razboi Mondial şi apoi şi-a împlinit visul prin infăptuirea României Mari!
Nu acceptăm să stăm nepăsători faţă de ceea ce se petrece azi intr-o ţară în care tanara generaţie invaşă din manuale de istorie golite de continutul lor patriotic, la sugestia liderilor inamiocilor noştri.

Nu acceptam ca România sa ramână o ţară fara busolă, al carei scop să fie  indepartarea de intereseul national!

De ce NU, Ungariei „Mari!”

Niciodata n-a existat Ungaria “Mare”, dar Romania Mare a fost  si este o realitate istorica, nu o fantasmă! Niciodata Principatul medieval ungar, plăsmuire a Bisericii Catolice, nu s-a putut compara, printre altele, ca omogenitate etnica, cu Principatele Romane!

Până la dezastrul din 1526 de la Mohacs, timp de 500 de ani, regii Ungariei de origine maghiara  se pot numara pe degete, şi asta spune mult… După transformarea Ungariei în paşalâc turcesc, Transilvania continua să existe alături de principatele – surori Moldova şi Ţara Românească, în timp ce  Ungaria dispărea ca stat pentru aproape două secole!

Există o mulţime de motive care ne determină să nu ramânem nepăsători la ceea ce se petrece în prezent în România şi să luăm atitudine in fata celor care vor mai mult decat li se cuvine şi râvnesc, la ceva ce nu le apartine si nici nu le-a aparţinut vreodată. 

 Transilvania ne apartine, aparţine României Mari, nu Ungariei, iar dreptul incontestabil asupra pamântului transilvan îl au şi l-au avut  dintotdeauna, românii .

ISTORIA şi documentele noastre stau mărturie!

 

Zaharia Bala – membru al „National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council” din Washington D.C., medaliat cu medalia de aur Ronald Reagan de catre National Republican Congressional Committee.

 

 Citiţi articolul în întrgime accesând :

 

http://www.clipa.com/a2913-Manifestul-inimii-de-ROM194-N-%E2%80%93-Adevarul-istoric-despre-un-tinut-numit-TRANSILVANIA.aspx

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/07/23/transilvania-terra-romanorum-tara-romanilor/

 

 

 

 

21/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Transilvania – TERRA ROMANORUM – ŢARA ROMÂNILOR

 

 

 Homann – Harta Principatului  Transilvaniei,1720 

 

 

 

 

Termenul Transilvania, în ciuda celor două cuvinte latine care-l alcătuiesc, nu este un termen românesc sau dat de români. El a fost precedat de un altul – un sinonim – şi anume Ultrasilvana sau Terra Ultrasilvana şi s-a născut în secolele X-XI, adică în perioada în care graniţa Ungariei a fost în zona marii păduri ce separa Crişana de regiunile intracarpatice.

Din punct de vedere maghiar, ţara dominată atunci de unguri era „dincoace” de marea pădure, iar ceea ce era „peste” sau „dincolo de” (-ultra, trans) pădure era un loc, deocamdată, necunoscut.

De aceea, acest loc, unde domnia o avusese românul Gelou, a fost numit de unguri Erde-elw (mai apoi Erdely), adică „peste pădure” sau „ţara de peste pădure” şi acest nume a rămas apoi consacrat, atât în maghiară, cât şi în latină (forma latină este sinonimă cu cea maghiară).

Evoluţia numelui latin, în ordine cronologică, este următoarea: de la Ultrasilvana, la Transilvana şi, apoi, la Transilvania. în afară de aceste nume, Transilvania s-a mai chemat, de la sfârşitul secolului XIII, Septem Castra, denumire preluată de saşi în formă germană ca Siebenburgen şi însemnând „şapte cetăţi”.

Termenul pare legat de rolul important atribuit în evul mediu cifrei şapte şi de modul cum acest rol s-a reflectat chiar în realităţile Transilvaniei: şapte conducători unguri (Hetumogei), şapte triburi, șapte comitate, şapte scaune etc.

Românii nu au avut, probabil, o denumire specifică pentru întreaga regiune intracarpatică, deoarece ei nu au apucat, în nume românesc, să facă din această zonă o ţară, adică o alcătuire politică feudală, un stat centralizat.

Desigur, ei vor fi avut un nume pentru „ducatul” lui Gelou, dar izvoarele nu ni-l transmit, aşa cum au avut nume pentru toate ţările de pe cuprinsul Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ca şi pentru cele de la sud şi est de Carpaţi.

Asemenea nume vor fi fost Ţara Haţegului, a Oltului, a Maramureşului, a Bârsei, a Beiuşului, a Năsăudului etc.

La sud şi est de Carpaţi, unde ţările (statele) cele mici s-au unit în cuprinsul celor mari, centralizate, a apărut la români, în chip firesc, un nume înglobant, general şi generic.

În Transilvania, ţările mici nu au mai apucat să dea naştere ţării celei mari, decât prin cucerirea străină. De aceea, Transilvania, nefiind un stat în nume românesc, cu putere politică românească, nu a avut iniţial în română o denumire specifică.

Târziu, probabil din raţiuni practice, a fost preluat în română termenul de Ardeal, după maghiarul Erdely. Încercările de a explica originea cuvântului Ardeal printr-o veche rădăcină indo-europeană, deşi tentante, nu s-au dovedit suficient de convingătoare.

Ulterior, pe măsura evoluţiei limbii literare şi sub influenţă livrescă a fost preferat în română – lucru valabil şi astăzi – termenul Transilvania, calchiat mai bine caracterului romanic al limbii române.

Sub aspect geografic şi istoric, Transilvania reprezintă teritoriul fostului voievodat, care a funcţionat până la 1541. Ulterior, principatul a înglobat şi Maramureşul, Crişana şi părţi din Banat, de aceea sensul noţiunii de Transilvania s-a lărgit.

Astăzi, Transilvania, în sens larg, înseamnă zona intracarpatică, Banat, Crişana şi Maramureş.

În lucrare, se va folosi noţiunea cu ambele sensuri, făcându-se, după necesităţi, precizările cerute de context, dar cercetarea noastră a avut în atenţie deopotrivă părţile vestice şi teritoriul intracarpatic. În ciuda acestor nume diferite date de ceilalţi locuitori şi a puterii de stat străine, românii au avut multă vreme sentimentul, chiar conştiinţa că trăiesc într-o ţară a lor, românească, şi au numit-o ca atare.

O dovadă în acest sens este un şir de documente emise în Banat în jur de 1500, în care se menţionează judecăţi făcute nu după „dreptul românesc” – cum se consemna în mod curent -, ci după obiceiul sau dreptul Ţării Româneşti (ritus seu ius Volachie).

E drept că celor opt districte româneşti mai importante din Banat le fuseseră confirmate vechile libertăţi încă din 1457, sub forma unui privilegiu ce limita imixtiunile organelor politico-administrative oficiale (inclusiv ale regelui), sporind impresia de ţară românească pe care o aveau locuitorii.

Folosirea noţiunii de Volachia în Banat, pentru a denomina acel ţinut, confirmă intuiţia lui Nicolae Iorga, conform căreia „Ţara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulţi l-au uitat şi unii nu l-au înţeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficeşte de români”.

Din acest punct de vedere, şi teritoriile locuite de români, dar ajunse sub putere politică străină, au rămas pentru români tot ţări româneşti, mai ales acolo unde nucleele vechilor formaţiuni politice au fost puternice şi nu au putut fi dislocate complet.

Altminteri, la 1599-1601, pentru o clipă, Transilvania (în sens larg) va deveni şi politic românească sub sceptrul lui Mihai Viteazul, care, împlinind ceea ce putea să fie la cumpăna de milenii şi n-a fost, prefigura ceea ce urma să fie în finalul mileniului II.

Transilvania nu a fost o ţară curat daco-romană sau românească de-a lungul veacurilor şi nici nu putea să fie, deoarece era un loc de ispititoare abundenţă şi de trecere a oştilor.

S-au aşezat în ea mereu mai multe neamuri, în chip paşnic sau violent – sciţi, celţi, sarmaţi, romani, goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, uzi, cumani, secui, saşi, cavaleri teutoni, alţi germanici, evrei, ţigani, sârbi, croaţi, ruteni, armeni etc. – dar de aproape două milenii romanitatea şi românitatea i-au conferit personalitatea distinctă şi i-au trasat esenţialmente destinul.

 

Sursa: Acad. Prof. Dr. Ioan Aurel Pop, Istoria Transilvaniei medievale: de la etnogeneza românilor până la Mihai Viteazul – curs, p. 1-3

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/11/10/terra-romanorum-tara-romanilor-romania-romani/

 

23/07/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: