CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Marea Unire de la 1 decembrie 1918. Cuvântarea episcopului unit Iuliu Hossu înaintea poporului adunat pe Câmpul lui Horea din Alba-Iulia.VIDEO

 

 

Foto: Harta Romaniei reintregite dupa Marea Unire din 1918

 

Cardinalul Bisericii Române Unite  Iuliu Hossu s-a născut la 30 ianuarie 1885, în Milaş, un sat din actualul judeţ Bistriţa-Năsăud, din părinţii Ioan, preot, şi Victoria.

După promovarea examenului de maturitate, în 1904, a fost primit în clerul Episcopiei Lugojului, care, în toamna aceluiaşi an, l-a trimis la studii teologice la Roma la Colegiul De Propaganda Fide din Roma. În 1906 este promovat doctor în Filosofie, iar în 1910 doctor în Teologie.

În ultimul an de studii, la 27 martie 1910, este hirotonit preot şi numit Primo Prefetto, adică prim-doctorand al doctoranzilor în Teologie de la Colegiul De Propaganda Fide din Roma, unde învaţă studenţi adunaţi din întreaga lume.

Revine în Lugoj unde activează pe rând intre anii 1910-1912,ca protocolist, arhivar, bibliotecar, apoi Vicar şi secretar episcopesc, fiind promovat în cele din urmă director de cancelarie. La 3 martie 1917 este numit Episcop în scaunul Eparhiei Gherla, rămas vacant, numirea găsindu-l preot militar. 

Episcopul Iuliu Hossu În 1913 este numit profesor la Catedra de Studii Biblice a Academiei de Teologie Română Unită din Lugoj.

În vara anului 1914, aflat într-o călătorie de studii în Germania şi Franţa, participă ca delegat la Congresul Euharistic Internaţional de la Lourdes.

 În aceeaşi perioadă se declanşează şi Primul Război Mondial. Întors din nou la Lugoj, este trimis pe front ca preot militar, în spitale militare ale Imperiului, în Austria, Boemia şi Moravia.

La 3 martie 1917 este numit, prin Decret Imperial, Episcop al Diecezei Gherla.

În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către credincioşi şi clerici, în care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Naţional Român de la Arad, fără să mai ţină seama de guvernul de la Budapesta. Asta se întâmpla cu câteva săptămâni înainte să fie declarată Unirea cu Regatul României.

„Eu aş zice: să înţelegem limpede chemarea vremii şi să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre şi vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu.

„Marele Sfat Naţional a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea şi liniştea, cinstea şi buna rânduială, neprihănit să-şi poată croi soarta şi să vadă întrupat visul care a ieşit biruitor din marea suferinţelor“.

Iuliu Hossu, Ştefan Cicio Pop şi Iuliu Maniu, la şedinţe, in timpul discutiilor privind căile de urmat pentru realizarea statului naţional unitar român, s-au opus unor propuneri de chemare a armatei române ca să ocupe Transilvania, după ce s-a prăbuşit Austro-Ungaria.

N-au vrut ca la conferinţele de pace susţinătorii Ungariei să afirme că a fost o Unire forţată, că s-a încălcat dreptul la autodeterminare.

I-au convins, în cele din urmă, şi pe ceilalţi participanţi la discuţii că ar fi mai bine ca totul să se desfăşoare prin consultarea populaţiei, sub supravegherea gărzilor naţionale, care să asigure şi ordinea publică.   

 

 

 

 

 

Pe 1 decembrie 1918, episcopul  Hossu a citit pe Platoul Romanilor (Câmpul lui Horea) din Alba-Iulia, Declaraţia Unirii .

În Preambulul Rezoluţiei, a rostit memorabi său discurs:

 

Fraților!

Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernic rostește, prin poporul Său credincios, dreptatea Sa, însetată de veacuri.

Astăzi prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită, rostind fericiți, toți Românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Țara mamă, România.

Vă reamintiți când prin sutele de spitale, în zilele de întunerec, povesteam: “Va învinge dreptatea” (întreruperi entuziaste: Te cunoaștem pe Sfinția Ta); vă arătăm că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge, lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre.

A biruit dreptatea!

Aceasta e ceasul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii Lui, aceast-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferințele veacurilor, purtată de un neam, cu credința în Dumnezeu și cu nădejdea în dreptatea lui.

Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.

(În acel moment ieșea soarele de sub norii, ce acopereau până atunci întreg orizontul, mulțimea rupând într-un entuziasm înflăcărat).

Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru plinirea dreptății: “Mulți au dorit să vadă ce vedeți voi și nu au văzut, și să aude ce auziți voi și nu au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd și urechile voastre fericite ca aud”.

Văd ziua întregirii neamului și aud bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Țara-mamă: România.

La lumina celor expuse până aici, din încredințarea și numele Marelui Sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog mărita Adunare națională să binevoiască a primi și a anunța, ca ale sale, următoarele hotărâri…

(P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu citește proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională.)

„Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918.

I. Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.

II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:

Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.

Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fidei-comisele și în temeiul dreptului de a micșora după trebuință latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui.

Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potențarea producțiunii.

Muncitorimei industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Națională dă expresie dorinței sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.

V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul Monarhiei austro-ungare și uniți cu țara mamă România.

VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume națiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.

VII. Adunarea Națională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.

VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumirei și admirațiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizațiunea de ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni față de toate națiunile lumii și să ia toate dispozițiunile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.”

Fericit am vestit hotărârea judecății lui Dumnezeu prin reprezentanții a toată suflarea românească; fericiți voi, cari ați pecetluit pe veci, Unirea cu Țara-mamă.

O viață întreagă veți mărturisi cu mândrie: “Și eu am fost la Alba-Iulia”!

Fiii fiilor voștri vor chezășui puternic și fericiți, rostind: “Și părinții noștri au fost la Alba-Iulia!” Voi sunteți marea armată a sufletelor alese, a neamului vostru.

De acum o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu și credința poporului Său.

Cântarea noastră de biruință să fie cântarea neamului pe calea lungă și grea a veacurilor:

“Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac și cuvântul Tău adevărul”.

Dreptate și adevăr, la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.

Pe pământ pace.

Ziua învierii, să ne luminăm, popoare.

Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin.

(Urmează îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari clamau și plângeau de bucurie).

Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: “Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

 

(Delirante aclamări)

 

În 1930 Eparhia de Gherla a devenit Eparhia de Cluj-Gherla, mutându-şi sdiulul în oraşul Cluj, Iuliu Hossu fiind numit Episcop de Cluj-Gherla. Aici îl prinde perioada de ocupaţie horthystă ungureasca (1940-1944), o perioadă grea, în care scapă din două atentate: unul la Cutiş, prin dezafectarea unui pod, în august 1943, şi altul la Budac, două luni mai târziu, cu focuri de armă.

Viaţa îi era permanent în pericol şi apropiaţii l-au sfătuit să se refugieze insa Iuliu Hossu a refuzat să îşi părăsescă credincioşii şi a luptatin continuare pentru apărarea drepturilor lor.

În martie 1944, Academia de Teologie din Cluj a fost devastată, iar episcopul insultat de studenţii maghiari. 

După 23 august 1944, până la eliberarea Clujului, episcopul a stat mai mult ascuns  in Palatul de Reşedinţă sau la familii din oraş.

După alungarea ocupantilor maghiari şi-a reluat activitatea, însă eliberarea a adus în ţară comunismul.

Stalin declara că singura armată de care se teme este armata neagră a Papei. Şi începe prigoana. 

La 28 octombrie 1948 inaltul prelat este arestat de autoritatile comuniste şi dus la Dragoslavele. Este transferat mai apoi la Mănăstirea Căldăruşani, iar în 1950 la Penitenciarul din Sighetul Marmaţiei.

 

 

 

 

 

 

În 1955 ajunge la Curtea de Argeş, în 1956 la Mănăstirea din Ciorogârla, apoi din nou la Căldăruşani, unde a stat izolat până la sfârşitul vieţii. La 28 aprilie 1969 este numit Cardinal „in pectore”.

 

Moare la 28 mai 1970 în Spitalul Colentina din Bucureşti, ultimele lui cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.

La 5 martie 1973, papa dezvăluie faptul că episcopul Hossu fusese numit in secret cardinal, în anul 1969 .

 

 

 

 

 

 

 

CITITI SI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/01/o-istorie-a-zilei-de-1-decembrie-video/

 

 

 

 

 

Publicitate

01/12/2018 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un patriarh martir al secolului XX

  

 

 

 

 

 

 

 

 


 

 

  SFANTUL TIHON – un patriarh martir al secolului XX

  Patriarhul Tihon s-a nascut in ziua de 19 ianuarie 1865 in familia unui preot. In anul 1891, a fost tuns in monahism si in 1897 a fost facut irodiacon si apoi ieromonah.

La varsta de 32 de ani a fost facut episcop de Lublin in Polonia care pe atunci apartinea Imperiului Rus, dar la scurt timp a fost numit episcop de Aleutine si Alaska, eparhie care cuprindea in fapt Statele Unite si Canada.

In 12 Decembrie 1898 cand a ajuns in New York, el era singurul episcop ortodox al intregului continent nord american.

In februaie 1907 , dupa 9 ani de pastorie in America, episcopul Tihon a revenit in Rusia si a ocupat scaunul de Iaroslav , iar dupa alti 7 ani in 1914 , a fost mutat la Vilnius.

In timpul primului razboi mondial , el s-a ingrijit de soldati , mergand in prima linie a frontului si slujind personal.

In 1917 a fost ales Mitropolit de Moscova. In urma restaurarii Patriarhiei Moscovei si intregii Rusii a fost ales prin voia lui Dumnezeu, Patriarh al intregii Rusii.

Patriarhul Tihon s-a ridicat impotriva bolsevicilor condusi de Lenin, care jefuiau bisericile, profanau icoanele si furau odoarele sfintei biserici. Cand a aflat de uciderea calugarilor si a preotilor si a crestinilor, i-a chemat pe credinciosi sa apere credinta si sfintele biserici.
Dupa uciderea Tarului Nicolae si a familiei imperiale, a inteles marea responsabilitate care ii revenea si a constientizat pericolul compromisului cu ateii bolsevici.

 

El le-a scris bolsevicilor:

 

Reveniti-va, smintitilor, si opriti aceasta varsare de sange! Nu numai ca faceti faradelegi, ci insasi lucrarea diavolului savarsiti, si asta va va duce in viata viitoare in flacarile Ghenei, iar urmasii vostri vor fi blestemati inca din aceasta viata”.

Iar credinciosilor le-a spus de va fi sa suferim martiriul pentru adevarul lui Hristos, va chemam iubiti fii ai bisericii sa primiti martiriul alaturi de noi.

 

La 25 martie (7 aprilie) 1925 patriarhul Tihon a trecut la cele vesnice. 

Ales intai-statator al Bisericii Ortodoxe Ruse exact in anul in care a avut loc lovitura de stat bolsevica (1917), Patriarhul Tihon a ales dintru inceput calea curajului, calea marturisirii adevarului si a lupta impotriva regimului comunist cu mijloacele evanghelice.

Existenta sa printre Patriarhi pare neverosimila,  dar cu atat este mai uimitoare si mai mustratoare pilda vietii sale, cu cat a marturisit pe fata in vremurile cele mai vitrege cu putinta (pentru a se vedea pana unde “vremurile dificile” nu pot fi o scuza pentru crestini, fie ei de rang inalt!), ale prigoanei cele mai sangeroase pentru Biserica incredintata lui de Hristos.

 

 ***

Într-un mesaj adresat credinciosilor, în care descria persecutiile împotriva credintei crestine si masacrele bestiale ale nevinovatilor ucisi fara sa fi fost judecati, de catre bolsevici, Patriarhul scria:

„Ne întoarcem cu profunda durere spre acesti monstri si le adresam un avertisment de care sa se teama:

Smintitilor! Reveniti-va! Încetati masacrele! Purtarea voastra nu e numai cruda, ci cu adevarat satanica, vrednica de focul cel vesnic în viata viitoare si de un blestem înfricosator asupra urmasilor vostri aici pe pamânt! În numele puterii pe care ne-a dat-o Dumnezeu, va excomunicam, aruncând asupra voastra anatema, daca purtati înca numele de crestin, caci prin nastere ati apartinut Bisericii Ortodoxe”.

Si voi, credinciosi copii ai Bisericii lui Hristos, departati-va de acest neam ucigas, dupa cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Îndepartati pe cel rau din mijlocul vostru” (I Corinteni 5, 13).

Ei smulg Bisericii puterea si bunurile ei datorita armelor ucigase, dar voi rezistati prin puterea credintei, îndreptând catre Domnul rugaciunile voastre de cerere. Daca e necesar sa suferim pentru Hristos, va îndemn, copii mult iubiti ai Bisericii, sa suferiti împreuna cu noi! Tuturor va lansez o chemare, voua pastorilor si voua episcopilor, fii si fiice întru Hristos: Grabiti-va sa propovaduiti pocainta! Rugati-va sa înceteze acest conflict fratricid si aceste distrugeri! Chemati la pace, la dragoste, la unire!(Scrisoare pastorala din 19 ianuarie 1918).

(din: Profetii si marturii crestine pentru vremea de acum, Ed. Biserica Ortodoxa, Alexandria 2004)

 

 

 

Martirajul Patriarhului Tihon

Pe data de 13 (26) octombrie 1918 Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Tihon a trimis la adresa SNK (Consiliilor comisarilor poporului, institutie bolsevica – n.n.) o scrisoare în care era explicată poziţia Bisericii Ortodoxe.

În scrisoare se menţiona:

„Timp de un an menţineţi puterea statului în mîinile voastre. Este strigător la ceruri că se varsă sîngele fraţilor noştri. Acest fapt ne impune să vă spunem adevărul amar: Patria noastră este acaparată, înjosită şi dezmembrată.

Trimiteţi în Germania în mare taină aurul ţării ca plată pentru tribut. Refuzaţi să apăraţi Patria de duşmanii săi externi şi în acelaşi timp adunaţi armate. Împotriva cui o să le îndreptaţi? Aţi împărţit poporul în două tabere adverse care luptă între ele şi le-aţi implicat într-un război fratricid nemaipomenit.

Dragostea lui Hristos aţi înlocuit-o cu ură, iar pacea aţi înlocuit-o în mod artificial cu duşmănia de clasă. Rusia nu a avut nevoie de o pace ruşinoasă pe care aţi încheiat-o cu duşmanii externi.

V-aţi gîndit să distrugeţi definitiv pacea internă. Sînt executaţi episcopii nevinovaţi, preoţii, călugării şi călugăriţele. Vă este puţin că aţi înroşit mîinile poporului rus cu sînge frăţesc. Din instigările voastre au fost jefuite şi acaparate pămînturi, moşii, uzine, fabrici, case, vite, bani, obiecte, mobilă, haine. Aţi împins poporul întunecat şi mărginit la fărădelegi, ademenindu-l cu cîştig uşor, i-aţi întunecat conştiinţa, i-aţi înăbuşit teama de păcat. Unde este libertatea cuvîntului şi a presei, unde este libertatea predicii bisericeşti?Deosebit de dureroasă este încălcarea libertăţii conştiinţei.

Aţi pus mîna pe bunurile bisericeşti, adunate de generaţii întregi de credincioşi şi nu v-aţi temut să încălcaţi dorinţa lor postumă. Aţi închis fără nici un motiv un şir de mănăstiri şi biserici. Aţi îngrădit accesul în Kremlin, acest patrimoniu sfînt al poporului credincios.

Trăim vremuri teribile ale dominaţiei voastre care nu se va şterge mult timp din sufletul poporului, eliminînd din el chipul lui Hristos şi imprimînd în el chipul fiarei… Ne adresăm vouă, celor care folosiţi puterea pentru persecutarea aproapelui şi nimicirea nevinovaţilor. Vă adresăm cuvîntul Nostru de înduplecare… lepădaţi distrugerea şi instalaţi ordinea şi legea. Lăsaţi poporul să se odihnească de acest război civil. Poporul rîvneşte şi merită această odihnă. În caz contrar vi se va cere sîngele prorocilor (Luca, XI, 50) şi toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei, XXVI, 52)”.

 

Dupa aceasta impotrivire a patriarhului, bolsevicii lui Lenin au infiintat Inaltul Consiliu Bisericesc (V.T.U.), format din tradatori si oameni fara Dumnezeu.

[…]Lenin dorea procese grabnice asupra clerului de vîrf. Din iniţiativa lui în mai 1922 biroul politic primeşte o hotărîre:

„Să se dea o directivă Tribunalului moscovit:

Să fie judecat imediat Tihon. Să fie executaţi popii“.

 
Justiţia bolsevica a îndeplinit această hotărîre. Pe data de 8 mai la Moscova au fost executaţi 11 clerici şi mireni.

Preoţii H. Nadejdin, V. Sokolov, Tihomirov, A. Zaozerski au completat lista miilor de oameni ucişi fără de vină.

 

Mesajul Patriarhului a fost privit ca sabotaj, și pentru aceasta a fost arestat în 1922, petrecând ultimii ani din viaţă în arest la domiciliu, adică în mănăstirea Donsk din Moscova.

Conform indicaţiilor lui Lenin pe data de 4 mai 1922, Patriarhul Tihon a fost judecat.

Pe 16 mai 1922 toate atribuţiile patriarhale au fost cedate mitropolitului Agatanghel al Yaroslavului.

Cu el s-a „lucrat” la fel ca şi cu ceilalţi clerici. Era supus unor interogatorii interminabile, era ameninţat, presat, i se făceau promisiuni…

În iunie 1923, Patriarhul a fost eliberat continuând să se bucure de încrederea comunităţii ortodoxe din Rusia. 

Un martor a înregistrat ieşirea Patriarhului din închisoare:

„Mii de oameni au invadat piaţa din faţa închisorii. Nu departe se afla o trăsură. Un detaşament mare de cekişti au format un coridor de la poarta închisorii pînă la trăsură, separînd mulţimea în două. După o aşteptare lungă poarta s-a deschis şi s-a arătat Patriarhul. Părul lung era zbîrlit, barba încîlcită, pe faţa suptă ochii erau adînciţi, iar pe corpul gol era îmbrăcată o mantie soldăţească veche. Patriarhul era desculţ. Oamenii uluiţi au căzut în genunchi şi şi-au aplecat capetele. Patriarhul mergea încet spre trăsură, binecuvîntînd cu ambele mîini mulţimea, iar pe faţa-i chinuită curgeau lacrimile. Într-atît de puternic era momentul, încît şi opricinicii şi-au aplecat pios capetele în faţa mucenicului“.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dupa inchisoare si persecutii grele la 25 Decembrie 1924 patriarhul Tihon, scria:

Drepturile patriarhale si obligatile pana la alegerea legala a patriarhului vor fi incredintate Mitropolitului Chiril (Smirnov), Mitropolitului Agatanghel si Mitropolitului Petru” .

 

Pe măsură ce persecuţiile au continuat, el a început să se simtă copleşit, iar puterea şi sănătatea au început să i se înrăutăţească. 

Frant, Patriarhul Tihon s-a stins la 26 martie 1926. Din amintirile unui martor:

„La înmormîntarea Sfîntului Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii Tihon a venit mai multă lume decît la înmormîntarea conducătorului proletariatului mondial Lenin. Zi şi noapte poporul venea fără întrerupere să-şi ia rămas bun de la Patriarh. În prima zi, conform zvonurilor, au fost vîndute 60 000 de lumînări. Şirul oamenilor care veneau să-şi ia rămas bun se întindea pe o verstă întreagă…”.

La 9 octombrie 1989, Patriarhul Tihon a fost canonizat de Sinodul Episcopilor din Biserica Ortodoxă Rusă.

Pentru aproape șaptezeci de ani s-a crezut ca moaştele Sfântului Tihon s-au pierdut, însă în februarie 1992 au fost descoperite într-un loc ascuns din Mănăstirea Donsk, aflându-se acum la mare cinstire.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bibliografie (surse):

 

 

http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/04/08/un-patriarh-marturisitor-al-secolului-xx/

 

 

http://www.doxologia.ro/vietile-sfintilor/sinaxar/sfantul-ierarh-tihon-patriarhul-moscovei-al-intregii-rusii

 

 

(Extrase din articolul de pe Altermedia – OBÎRŞIA RĂULUI (Tainele comunismului) IV)

23/05/2016 Posted by | CREDINTA, CREDINTA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ROMANI UITATI IN TIMOC

Documentar - Romani uitati in Valea Timocului

» Dupa ce treci de Cladova urci pe coama dealului ce sta streasina asezarii si ai in fata un imens culoar prin care, la sfarsit de februarie, Cosava – „vantul saraciei”, cum ii zic localnicii – suiera amenintator, prevestind venirea babelor cu ale lor capricii. Vantul acesta aduce cu el un miros proaspat si tare dinspre munte, pe care il imprastie cu darnicie in Valea Timocului.

Aceasta vale este o zona intinsa, cu privelisti incantatoare, in care la tot pasul auzi dulcea limba romana veche. Izvoarele

 
istorice spun ca romanii timoceni populeaza nu mai putin de 210 asezari in nord-estul Serbiei si alte aproape 40 de-a dreapta Timocului, in zona Vidinului (Bulgaria).

Durere-n suflete
In Valea Timocului mandria de a fi roman se citeste in gospodariile aratoase. De fapt, ei sunt cei mai instariti locuitori ai zonei cuprinse intre Morava si Timoc. De generatii insa n-au liniste sufleteasca. Anumite intrebari parca ii bantuie: de ce etnia lor este tainuita? De ce o populatie atat de numeroasa, de circa 700.000 de locuitori, nu are dreptul sa invete carte in limba materna, precum romanii din Banatul sarbesc?

 De ce atunci cand se face aluzie la romanii timoceni se foloseste cuvantul „vlah”?
„Chestiunea timoceana” a fost abordata de fiecare data cu mare prudenta, chiar cu teama. Cand cunoscutul etnolog sarb Tihomir Georgevici publica in 1906 volumul „Printre romanii nostri”, el se referea la cei timoceni. Era insa convins ca „multi dintre «patriotii» sarbi il vor declara «tradator» de patrie, pentru ca dupa opinia multora ei trebuie tainuiti sau cel putin trecuti sub tacere, pentru ca adevarul asupra romanilor din Serbia, dupa parerea lor, prezinta un mare pericol!” In august 1937 invatatorul Sandu Cristea din satul Zlocutea mergea cu un memoriu la Belgrad spre a-l preda reginei Marioara, sperand ca o romanca il va intelege pe el, dar si pe timocenii lui. Insa a fost alungat de la palat, trimis cu domiciliu fortat si obligat sa lucreze la o cariera de piatra pentru ca indraznise sa ceara infiintarea de scoli romanesti in tinutul sau natal.

 

 In luna mai 1945 o delegatie de romani timoceni, din zona Zaicerilor si Borului, in frunte cu poetul si publicistul Iancu Lu Moana Simionovici din Podgort, erou in razboiul de eliberare, a fost primita de Tito, caruia i-au cerut recunoasterea ca etnie si acordarea de drepturi culturale. Timocenilor li s-au facut promisiuni, dar in 1948 li s-au desfiintat, dupa trei ani de aparitie, ziarele romanesti „Vorba noastra” si „Lucrul nostru”, precum si postul de radio de la Zaiceni, ai caror redactori au fost arestati. si, astfel, Craina timoceana a ramas tot plina de durere.

Palida luminita de la Cladova
Greu, tare greu s-a aprins o luminita la Cladova, unde primarul asezarii a fost ales Mihailo Vasilievici, un roman care nu indrazneste sa-si afirme originea, dar care se tradeaza atunci cand spune ca are sotia din „tara-muma”. Domnul Cedomir Pasatovici din localitate, cel care a avut taria sa puna bazele primei formatiuni politice a romanilor timoceni in 1990 si care si-a trimis cei doi copii sa studieze in Romania , se mandreste in schimb cu etnia lui. „Romanii din Craina timoceana sunt foarte vrednici”, zice el.

Pasatovici adauga: „Multi au plecat imediat dupa razboi la munci in Austria, Germania, Italia, Franta, chiar in Australia si SUA. Au strans bani si au facut ravnitele gospodarii pe care le admirati. Zona noastra este una dintre cele mai bogate din intreaga Serbie. Acum insa, prin cate trece Serbia, traiul e foarte scump la noi. Cine n-are pe cineva afara, la lucru, traieste destul de greu”. E duminica. Localnicii nu mai ies ca odinioara la plimbare pe „ulita glavna” (strada principala), spune Deda Iovan, aflat „la o slibovita si o cafa” in cochetul bar de langa piata oraselului. „Nu le mai place munca, dar au multe pofte. Nu ca noi, astia care ne ducem. Am fost sarac, dar am facut multi bani lucrand peste 30 de ani numai in cariere de piatra. Am lucrat in cariera si in Libia, unde castigam si cate 2.000 de dolari pe luna prin 1973. Asa ne-am facut casele eu si prietenii mei, toti betejiti acum.

Nu te supara ca nu inteleg tot ce zici pentru ca eu vorbesc limba vlaha”, spune Iovan. In Valea Timocului, pentru romanii locului, limba romana nu este „materna”. „Nu stim daca se va pierde, desi nu stim sa scriem romaneste. In familie vorbim romaneste, dar de scris cine sa ne invete?”, afirma Borivoie Geambru din Geanova, seful Ligii pentru apararea drepturilor romanilor timoceni.

Il intreb daca mai traieste celebra Marita Caplea, nascuta in Deveselul Mehedintiului, al carui cetatean de onoare a fost facuta la implinirea varstei de 103 ani. Aflam ca batrana – care luase parte la cele doua razboaie mondiale in armata romana si apoi in cea sarba si fusese decorata pentru ispravile sale de catre statul roman – a trecut de putina vreme in lumea umbrelor.

Maria din Coroglas
Pe un deal acoperit cu vii se iveste o bisericuta aflata intr-o avansata stare de degradare, despre care localnicii spun ca „peste noapte ar fi zburat din Tara Romaneasca”. Izvoarele istorice timocene spun ca ctitoria ii apartine lui Mircea cel Batran si a fost ridicata aici, pe micul deal de la Coroglas, de catre domnitorul roman in memoria capitanilor si a soldatilor sai cazuti la Rovine.

Adevar sau legenda? Batranii timoceni afirma cu mandrie ca o lupta a marelui voievod cu turcii ar fi avut loc aici, intre Geanova, Coroglas si balta Negotinului, in locul numit Rovine. Borivoie Geambru ne spune ca pana in urma cu vreo 5-6 decenii in jurul bisericutei se mai puteau vedea niste pietre mari care tineau loc de cruci, asezate langa gropi cu peretii intariti de caramizi arse, de marimi neobisnuite, in care se aflau oseminte. In viile din vecinatate, si acum, prin sapaturi mai adanci, sunt aduse la suprafata solului cranii omenesti.

De unde provin ele intr-un numar asa de mare? Batranii locului iti povestesc cu lux de amanunte, dar si cu o oarecare imaginatie, despre istoria acestor meleaguri.

 O femeie maruntica, energica, nestiutoare de carte stie despre neintrecutele fapte ale domnitorului roman Radu cel Mare, care a zidit in Valea Timocului zece manastiri. De la Maria – asa o cheama pe femeia aceasta, ce-si trage radacinile din Barza Palanka – aflam de ispravile haiducului Velcu, refugiat aici din cauza poterei, din zona baltilor dunarene din sudul Mehedintiului, dar si despre luptele cu turcii ale lui Tudor Vladimirescu in zona Cladova. Aduc vorba despre bisericuta de pe deal ajunsa in paragina. Ochii i se umezesc, ridica din umeri dandu-mi de inteles ca nu neputinta ii opreste pe localnici s-o restaureze. Le este teama de urmari, fiindca n-au voie sa aiba lacasurile lor de cult si nici sa asculte slujbele in biserica ori cele ocazionate de alte ritualuri religioase in limba neamului lor. Maria n-a avut copii, dar casa si-a transformat-o in orfelinat si azil. Vorbeste domol despre copiii ei ajunsi peste mari si tari. „Toti vorbesc bine romaneste, singura limba pe care ne-a lasat-o mostenire muma. La noi in Timoc e un blestem care ne urmareste: «Vorba lui care o lasa, blastimat sa fie in casa!»” Gospodaria ei e mare, de vreme ce aici se adapostesc 27 de copii si vreo 20 de batrani. Maria nu are pamant, dar nici nu cumpara paine, carne ori lapte de la magazin. Isi asigura traiul lucrand cu marea ei familie terenurile celor plecati in strainatate.

Toti stiu ce au de facut. In spatioasa bucatarie doua fetite framanta painea; intr-o camera apropiata o batrana ingana tulburator: „Haida, haida/Manio, manio”, miscand aproape programat sanducul, adica leaganul facut din lemn de tei. Micutul se incapataneaza sa adoarma. Despre el Maria zice: „Acum 8 luni l-am gasit aruncat intr-o galeata langa targul din Negotin. Eu i-am taiat buricul”. In curte trei batrani stivuiesc sub un sopron lemnele, iar doi tineri, inca adolescenti, schimba fiarele la un plug. Le promit ca ma voi intoarce la Coroglas. Brava romanca nu uita sa-mi ceara sa-i aduc carti si ziare romanesti, dar si discurile Mariei Lataretu si ale Domnicai Trop. Flutura mana deasupra capului si insista: „Sa nu uiti!”. Gandurile pline de admiratie ne dau si acum tarcoale si se indreapta invariabil spre asezarea de romani demni de langa apa Timocului, care pastreaza cu sfintenie limba stramoseasca. In replica, la Cladova, in casa unui cunoscut, refugiat din Bosnia, o doamna imbracata elegant stalceste rau de tot limba romana.

 Intr-un tarziu, nu fara surprindere, aflam ca „vizitatoarea”, cu pretentii de a fi urmat inalte scoli, raspunde la prenumele de Tanta si este cadru medical la Craiova, la un cabinet de fizioterapie.

Cantecele lui Jiva…
„Strabunii mei au venit de la voi, se chemau Martin si erau din Pristol. O mai fi cineva din neamul meu acolo? Am tot zis ca ajung odata pi la ei. Macar sa cant la o nunta”, zice Zoran, un indragit interpret de muzica populara din Valea Timocului. „De mic mi-a placut sa cant in vlasca si sa joc cam tot asa ca pi la voi, la Isverna… Milita, dascalita noastra, ne-a invatat. E batrana, dar joaca si acum. O gasiti la Negotin. si muierii mele i-a fost drag – cum se zice? – folclorul. Veniti in vara in Homole, la Lepenski Vir, la cel mai mare festival de folclor din Europa, ca sa va minunati de ce fac vlasii”, adauga Zoran. El ne aminteste de baba Draga din Clocovat, de la care a cules multe cantece stravechi: „De la ea am aflat cuvinte pe care nici voi nu le stiti ce inseamna, cum este bot de crac, adica inceput de padure”. Zoran are formatia lui si se descurca destul de bine din cantat. Baiatul lui are 20 de ani si „o mai da si pe sarbeste”, dar „eu cu muierea vorbim in casa numai romaneste”. Cu modestie, ca o destainuire, te avertizeaza: „Sa-l fi cunoscut voi pe Jiva din Cladova cu taraful lui. Ce mare lautar ale carui multe catece s-au pierdut! Sau pe Milorad! Vreti s-auziti un cantec vlasc?”.

 Privind fix, se porneste rascolind parca trecutul neamului sau timocean. Rand pe rand, canta „Cobori, Doamne, pe pamant”, „Aseara pe vremea cinei” ori „Cu caruta la salas”, spre a incheia cu tulburatoarea doina „Ma suii in dealul Cernii”, despre care spune ca a invatat-o in satul Marianei Draghicescu, la Bogaltin. „Degeaba ne trimiteti carti din tara daca nu stim sa citim. Avem nevoie de invatatori. Vlasii nostri au strans semnaturi, sa ne aprobe ca in scolile din Valea Timocului sa se predea, chiar si facultativ, limba romana. Am dus documentatia la Belgrad si acolo s-a inmormantat”, spune Zoran.

Boian, preotul haituit
Satele aluneca pe langa noi ca niste naluci: Ratcova, Costol, Corbova, Vainga, Velernita. Craina devine parca un labirint plin de ascunzisuri nebanuite. Din campia mica, dealurile rasar pe rand cand nu te astepti, cu vai si valcele, pentru ca, deodata, sa dispara brusc. Vine apoi Malainita, satul in care tanarul preot Boian Alexandrovici a inaltat in gradina casei sale, cu riscul de a fi intemnitat, prima si singura biserica in care se fac slujbele „in limba strabunilor nostri”. I se spune insa Biserica Ortodoxa Sarba. „Cu sarbii de-aici traim foarte bine. Nu exista dusmanie intre noi, doar autoritatile locale au mai multi dinti impotriva noastra. N-au frica lui Dumnezeu, dar trebuie sa stie o data pentru totdeauna ca romanii timoceni vor sa se roage in biserici in limba lor”, spune preotul. El adauga: „Episcopul sarb Iustin n-a vrut pentru nimic in lume ca eu sa fiu preot. Nu mi-e teama de moarte, chiar daca asa-zisii preoti ma ameninta din cand in cand”. Mama lui este sarboaica, doar tatal sau este roman si nu-i este jena sa spuna ca prima limba pe care a invatat-o a fost sarba, dar a invatat sa vorbeasca apoi si romaneste. Tarziu a pasit prima oara intr-o biserica, abia trecuse de 7 ani. Era singur si l-a impins curiozitatea, atras parca de un magnet. „Inaintea mea in familia noastra au fost nu mai putin de sapte preoti si, cum am vazut interiorul, m-au trecut fiori si gandul mi-a ramas numai la biserica pe care o desenam deseori”, a adaugat el.

Preotul compatimeste generatiile trecute de romani timoceni si are cuvinte calde de recunostinta pentru imensele lor sacrificii, facute spre a-si pastra identitatea neamului: „O data cu comunismul au pierdut legatura cu tara, numele noastre au fost slavonizate cu intentia de a ne pierde urmele. Au schimbat si denumirile satelor, dar noi cand vorbim le folosim tot pe alea de demult”. Cu evlavie afirma ca datorita bunului si dreptului episcop Daniil a fost el hirotonisit preot. „Pentru fapta sa, bunul Daniil a fost certat de catre patriarhul Teoctist”. Boian nu si-a abandonat crezul si si-a inaltat, la 30 de ani, biserica pe locul sfintit de catre episcopul Daniil, raspunzand intrebarilor curioase si dusmanoase. „Tradatorul” Boian a fost condamnat pentru indrazneala sa la puscarie, cu suspendare. Bucuria romanilor a fost insa nemarginita, precum este pornirea lui Boian, care spune ca vor urma si alte biserici, pe care tot el le va inalta.

R.L.online

18/01/2010 Posted by | AROMANII DIN BALCANI, ISTORIE ROMÂNEASCĂ, PRESA ROMÂNEASCĂ, ROMANIA MODERNA, ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: