Epidemiile din România veacului trecut

Epidemiile României de acum un veac

Sănătatea românilor supusă „gravității excepționale” a încercărilor războiului (1916-1918)

Tifosul – aprigul duşman din vremea Marelui Război

Perioada celor doi ani de participare a României la Primului Război Mondial (1916-1918) a exercitat o presiune puternică asupra clasei politice şi asupra elitelor armatei, însă experienţa socială a fost teribilă (1), căci „spectacolul părea atrăgător, dar nimeni nu-şi dădea seama de proporţia dramei” (2).

Realizarea Unirii provinciilor româneşti a fost idealul care a făcut să justifice întregul şir de sacrificii impuse de război.

Dacă în rândul militarilor români au fost înregistraţi 350 000 de morţi (3), sacrificiul civililor s-a ridicat la 450 000 (4).

Pentru reprezentarea statistică a dramei în rândul populaţiei civile româneşti, amintim, spre comparaţie, că în bătălia de la Verdun (decembrie 1915 – decembrie 1916), considerată a fi una dintre bătăliile cele mai lungi şi devastatoare ale istoriei, desfăşurată între principalele puteri beligerante – Franţa şi Germania –, s-au înregistrat 714 231 de victime (5).

Acest raport impropriu unei perioade de război a fost determinat de epidemiile răspândite în spaţiul românesc.

Constantin Argetoianu a subliniat această situaţie dramatică:Tifosul exantematic a fost adevăratul nostru vrăjmaş; cu el ne-am războit mai mult decât cu nemţii – el ne-a răpus trei sferturi din cei 800.000 de oameni pe care i-am jertfit pentru realizarea unităţii noastre naţionale. Crudă şi inutilă jertfă care va rămâne de pomină şi, să sperăm, de pildă generaţiunilor viitoare (6).

Unul dintre ofiţerii Misiunii Militare Franceze în România, Marcel Fontaine, nota în Jurnalul… său despre această primejdie provocată de bolile contagioase:

Vasăzică supravieţuisem marilor măceluri din Belgia, Champagne, Artois, Verdun, ca să sfârşesc prosteşte în patul meu din cauza a patru păduchi. Fiindcă nu găsisem mai mulţi în lenjerie (7).

Epidemia de tifos exantematic a debutat în decembrie 1916; boala era puţin cunoscută la început de către medici; în registrele infirmeriilor regimentare se nota un număr tot mai mare de diagnostice de „gripă infecţioasă” sau de „stări tifice grave”; de fapt era vorba în acel moment de cazuri de tifos exantematic nediagnosticate.

În a doua parte a lunii ianuarie 1917 epidemia a fost recunoscută oficial. În acel interval nicio măsură generalizată sau coordonată nu a fost luată şi astfel virusul a avut posibilitatea să se manifeste cu o intensitate îngrozitoare de la începutul lunii februarie.

Morbiditatea şi mortalitatea au fost în creştere rapidă; ambele au atins punctul lor culminat în martie 1917, apoi au descrescut destul de repede, pentru a ajunge aproape la zero spre sfârşitul lunii mai.

În iunie, epidemia a fost practic stinsă şi au mai fost semnalate numai câteva cazuri izolate în iulie.

Timp de şase luni, s-au semnalat sporadic câteva cazuri foarte rare, arătând însă că sursa virusului nu fusese încă epuizată.

A existat o uşoară recrudescenţă, care a dispărut rapid, în iarna anului 1918, cu o mortalitate mică.

În Bucureşti şi în Valahia, germanii se concentraseră pe supravegherea strictă a propriilor trupe, neglijând populaţia civilă.

Cazurile de tifos exantematic s-au împuţinat în vara şi toamna anului 1918. Numai în Basarabia, în unele cătune sărace, se mai înregistrau şi în anul 1920 cazuri sporadice de boală (8).

Rata mortalităţii a oscilat între 15-17%, din populaţie, atingând vârful de 30% în luna martie 1917, pentru a scădea până la dispariţie în luna iunie 1917, însă în rândul medicilor a ajuns la un procent de la 41% (9). Au murit de tifos 350 de medici, aproape 1 din 5 reprezentanţi ai corpului medical român. Printre aceştia au fost şi 4 medici francezi (10).

Pregătirile oficiale înaintea intrării în război

Deşi autorităţile au întreprins măsuri legislative şi administrative menite să prevină extinderea epidemiilor pe durata războiului, oamenii au fost nevoiţi să găsească formule de supravieţuire, de multe ori pe cont propriu, pe fondul penuriei bunurilor de strictă necesitate: alimente, medicamente, lemne pentru foc.

Însă situaţia financiară a ţării în general a devenit atât de dificilă, încât chiar funcţionarea guvernului necesita în 1917 un credit extraordinar pe seama bugetului Cancelariei Consiliului de Miniştri (11).

În condiţiile intrării iminente a ţării în război s-a trecut la organizarea Serviciului Sanitar al Armatei, prin Înaltul Decret nr. 708 care a sancţionat şi a promulgat Legea referitoare la Serviciul Sanitar al Armatei, din 11 martie 1915, act asumat de către regele Ferdinand I, la iniţiativa lui Ion I. C. Brătianu, Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Război (12).

Pentru aprovizionarea cu medicamente şi materiale sanitare, în perioada neutralităţii (1914-1916), posibilităţile economice reduse ale ţării au fost şi mai mult diminuate prin închiderea diverselor rute comerciale din cauza războiului.

Asociaţia Generală a Medicilor din Ţară atrăgea atenţia asupra scumpirii, lipsei sau fraudelor unor medicamente încă de la sfârşitul anului 1915 şi începutul anului 1916 (13); la fel şi Corpul Farmaciştilor din Iaşi semnala lipsa acută de medicamente înaintea începerii războiului, cu acuzaţia directă: „neprevederea sau dezinteresarea organelor ce au menirea şi puterea de a combate această lipsă” (14).

S-au înregistrat lipsuri de personal prin mobilizarea medicilor şi farmaciştilor (15), iar soluţia înlocuirii acestora cu femei nu se putea aplica pe scară largă, deoarece numărul celor cu studii de specialitate nu era suficient.

Locuitorii interveneau de multe ori pe lângă autorităţi ca farmaciştii să fie „mobilizaţi pe loc” pentru a nu fi pusă în pericol sănătatea publică (16).

De câteva zile circulă un zvon că în interesul apărării Ţării n-ar fi departe timpul când armata va fi mobilizată, din această cauză publicul este îngrijorat în ceea ce priveşte procurarea medicamentelor de la Farmacie după recomandaţiile medicale pentru diverse boli pe motiv că în localitate este numai o singură Farmacie a D-lui farmacist Botez Dumitru care n-are niciun asistent şi fiind mobilizat şi D-sa şi ducându-se din localitate, suntem în cel mai mare pericol cu sănătatea şi cu viaţa, căci la Farmacie nu va mai fi nimine care să ne servească nicio ordonanţă şi cum noi suntem depărtaţi de centruri mari unde sunt farmacii cu câte 50-80 kilometri, suferinzii vor trebui să moară cu zile din lipsă de medicamente (17).

Au existat încă de la începutul războiului voci care şi-au exprimat îngrijorarea faţă de adevărata stare de fapt a României. Nadeja Ştirbey, cumnata premierului Ion I.C. Brătianu, nota în Jurnalul… din 24 august 1916:

Mi-a fost mereu teamă de război pentru noi, nu pentru că nu am încredere în trupele noastre, sunt sigură că sunt admirabile, dar cred că avem o conducere proastă, organizarea e jalnică, mi-e teamă de îngrijirile pe care le vom acorda răniţilor, vom fi copleşiţi în curând, din cauza lipsei de doctori, de medicamente, de igienă, de hrană bună (…) (18).

Din nefericire previziunile Nadejei Ştirbei aveau să fie confirmate mult prea repede. Mai mult decât atât, rapoartele întocmite după încheierea războiului şi memoriile altor contemporani aveau să descrie pe larg problemele prefigurate.

Odată cu începerea războiului, „populaţia Capitalei (…) este expusă la cele mai grele încercări din cauza scumpirei atât de exagerat a alimentelor şi lucrurilor de primă necesitate” (19). Pentru apariţia speculei responsabilitatea guvernanţilor nu poate fi trecută cu vederea:

Dacă şi farmaciile vor fi lăsate fără control, ca băcăniile, brutăriile şi celelalte magazine, o să ajungem, Domnule Ministru, să murim cu zile, căci alimente nu găsim decât cu mari greutăţi, iar de sănătate nu ne vom mai putea îngriji din cauza scumpirii peste măsură a medicamentelor.

Am dat pentru ţară tot ce avem mai scump – copiii – care se găsesc pe fronturi, ne resemnăm şi privăm de orice este de prisos şi nu ne vine să credem că dumneavoastră veţi tolera mai mult ca acaparatorii şi speculatorii să trăiască nesupăraţi pe spinarea populaţiunei atât de greu lovite de evenimente (20).

Printr-un memoriu întocmit de farmaciştii de la Depozitul Central de Medicamente adresat Direcţiunii Generale a Serviciului Sanitar şi Înaltului Guvernământ, se atrage atenţia asupra necesităţii acordării asistenţei şi tratamentelor medicale gratuite „sărmanei noastre populaţiuni rurale” din zona ocupată, ce reprezintă 75% dintre locuitori „care stau pe o treaptă culturală joasă şi care în caz de boală caută refugiul la babe şi buruienile lor şi consultă un medic numai în cazul extrem şi atunci dacă au la dispoziţie medicul şi medicamentele în mod cu totul gratuit” (21).

1916-1918 – Sănătatea românilor supusă unor „încercări de o gravitate excepţională”, conform doctorului Ion Cantacuzino.

Colecţiile de manuscrise ale Bibliotecii Academiei Române deţin un Raport inedit referitor la Starea sanitară a României în timpul războiului întocmit de către doctorul Ion Cantacuzino.

După ocuparea Bucureştiului la 23 noiembrie/6 decembrie 1916 de trupele inamice (22), pe perioada refugiului de la Iaşi, marcată de epidemia de tifos, dr. Ion Cantacuzino a fost numit şef al tuturor Serviciilor Sanitare, sub presiunea opiniei publice şi a Misiunii Franceze (23).

În urma experienţei, doctorul Ion Cantacuzino a subliniat că sănătatea publică din România a fost supusă în timpul Marelui Război (1916- 1918) unor „încercări de o gravitate excepţională” (24).

Condiţiilor dezastruoase create de retragerea armatelor inamice, privaţiunilor de tot felul, lipsei de hrană suferite de armată şi de populaţia civilă, li s-au adăugat epidemii succesive sau simultane – holeră, tifos exantematic, febră recurentă, icter epidemic, variolă –, dintre care unele, precum febra recurentă, au înregistrat o rată de mortalitate necunoscută până la acel moment.

Scorbutul a luat proporţii neaşteptate în armată, către sfârşitul campaniei (25).

Studiul stărilor morbide, care s-au succedat pe perioada războiului, a relevat un complex de cauze şi de fenomene de natură patologică, economică şi demografică, la care s-au adăugat condiţiile speciale, precum fizionomia, ce diferă de altele, regăsite în circumstanţe analoge.

Astfel, anumite boli, cum ar fi febra tifosului şi febră recurentă, nu atinseseră până atunci populaţia României, în timp ce infecţiile de acest tip au fost observate în rândul ruşilor (26), iar aceste boli sunt endemice şi dobândesc rapid un caracter viral neobişnuit.

Deficitul alimentar a fost un concurent activ în timpul războiului şi a conferit convalescenţei acestor boli un accent de gravitate şi o durată destul de anormală.

Istoria patologiilor Marelui Război din România nu poate să nu ia în calcul, indiferent de circumstanţele care le-au precedat sau de cele ce au însoţit evenimentele, campania românilor din Bulgaria spre sfârşitul războiului balcanic din vara anului 1913.

Campania a fost marcată de febra recurentă, endemică în Peninsula Balcanică, necunoscută până în acea zi pe malul stâng al Dunării şi introdusă apoi în România; de asemenea, malaria s-a răspândit în trei forme, difuzate pe teritoriul României; acestea au format, mai târziu, punctul de plecare al marii epidemii de febră recurentă care a decimat trupele române la sfârşitul anului 1916 şi în timpul iernii din 1917. În Bulgaria, de asemenea, armata română a întâlnit holera, adusă în Peninula Balcanică de trupele turceşti (27).

Epidemia de holeră, din anul 1913, după ce a făcut rău românilor şi a invadat malul stâng al Dunării, a fost oprită prin introducerea vaccinării.

Astfel a fost dovedită marea eficienţă a acestei metode.

Experienţa dobândită în timpul campaniei balcanice a impus vaccinarea preventivă împotriva holerei, practicată în armata română în 1916, înainte de intrarea în campanie, precum şi prin extracţia rapidă, la începutul războiului, a formelor de holeră care au început să se extindă pe teritoriul României (28).

Evaluarea evoluţiilor stării de sănătate sau demografice la sfârşitul războiului, comparativ cu starea de sănătate din România în anii precedenţi intrării în campanie a recunoscut situaţia dezastruoasă, mai ales că multe epidemii (tifos exanthematos, variolă, febră tifoidă) au persistat şi nu au fost eradicate decât după câţiva ani de efort continuu (29).

Aceleaşi probleme s-au resimţit şi în Bucureşti şi teritoriile ocupate de armatele inamice germano-bulgaro-turce, la care s-a adăugat deznădejdea provocată de prezenţa militarilor străini, de repetatele rechiziţii ale nemţilor şi de agasantele raiduri ale zeppelinelor (30).

Victor Babeș. Foto: Biblioteca Academiei Române.

Victor Babeş – prizonier funcţionar în Institutul de Bacteriologie de la Bucureşti, nevoit să găsească soluţii pentru prepararea vaccinurilor

La Bucureşti, Victor Babeş a fost însărcinat încă din data de 16 noiembrie 1916 (31) cu acţiunea de combatere a epidemiilor şi cu pregătirea serurilor şi vaccinurilor pentru populaţia civilă şi militară (32). Primăria, ministerele, Marele Cartier General au declarat indispensabilă prezenţa doctorului Victor Babeş în Bucureşti, la conducerea Institutul de Bacteriologie.

În Moldova fuseseră concentrate toate laboratoarele militare, precum şi cele ale Facultăţii de Medicină din Iaşi şi Institutul Antirabic din Iaşi (33).

Victor Babeş (34) s-a ocupat de prevenţia epidemiilor, mai cu seamă cele de război, care reprezentau o ameninţare cu ocazia trecerii prin ţară a trupelor sârbe, bulgare şi ruseşti. Împreună cu primarul capitalei E. Petrescu a aranjat staţiuni de control sanitar, de despăduchere, de dezinfecţie şi de observaţie.

A pregătit cantităţi mari de vaccin, de ser, a organizat echipe sanitare pentru combaterea epidemiilor în rândul militarilor şi pentru populaţia civilă din capitală şi din provincie.

În momentul intrării în capitală, armatele Puterilor Centrale au găsit o stare sanitară satisfăcătoare. La rândul lor, aceste armate aveau un număr mare de medici, igienişti, laboranţi, funcţionari, precum şi multe laboratoare.

Cu toate acestea, nu erau bine organizate pentru combaterea bolilor şi mai cu seamă a epidemiilor introduse în Bucureşti de trupele bulgare, turceşti şi ungare.

La puţine zile după intrarea în Bucureşti, germanii au ocupat şi Institutul de Bacteriologie, după ce a luat legătura cu Serviciul Sanitar al oraşului şi cu Direcţiunea Generală, apoi cu dr. Cosma, locţiitorul medicului-şef (35).

Specialiştii Institutului au fost trataţi ca prizonieri funcţionari sub comanda germanilor, iar firmele, antetele şi inscripţiile instituţiilor au fost înlocuite cu altele în limba germană (36).

Institutul a fost pus sub supraveghere, ceea ce a dus în parte la paralizarea activităţii curente, la efectuarea de rechiziţii fără dovadă de înstrăinare, cu toate protestele şi împotrivirile conducătorului institutului.

Victor Babeş însuşi a fost transformat în prizonier de război sub supravegherea poliţiei, neavând permisiunea de a comunica în scris sau verbal fără acordul Comenduirei, iar în două rânduri a fost luat chiar ostatic.

Însă după 12, respectiv 18 ore de închisoare la Văcăreşti, o mărturie favorabilă a directorului Închisorii şi a constatării de către autorităţile medicale superioare a indispensabilităţii sale în combaterea epidemiilor şi producerea tratamentului antirabic, a fost eliberat.

În cursul anului 1917, Institutul de Patologie şi Bacteriologie a procedat la prepararea serului antidifteric, a vaccinului antitific şi antiholeric şi la aplicarea tratamentului antirabic pentru populaţia civilă şi pentru prizonierii români din teritoriul ocupat.

În noul context istoric, activităţile Institutului legate de domeniul învăţământului au fost reduse.

Rolul cel mai important al Institutului a fost acela de a asigura salubritatea publică. Subvenţiile se datorau Ministerului de Interne.

Activitatea ştiinţifică a continuat, în ciuda condiţiilor dificile de lucru. Rezultatele cercetărilor asupra sănătăţii populaţiei capitalei au fost transmise Administraţiei Militare.

Au fost întocmite 6 rapoarte referitoare la combaterea extinderii tifosului exantematic, a febrei recurente, a difteriei (37).

De fiecare dată, Victor Babeş a comunicat, în cel mai scurt timp, rezultatele cercetărilor Academiei Române, în limba română.

Specialiştii români rămaşi în institut, sub coordonarea doctorului Babeş, au fost nevoiţi să găsească soluţii noi pentru prepararea de mari cantităţi de vaccinuri, în condiţiile insuficienţei materialelor şi aparaturii necesare.

S-a reuşit totuşi realizarea unui ser eficient în stingerea focarelor de difterie din teritoriul ocupat (38).

Cu toate acestea, starea de încordare domina locuitorii Bucureştiului. Ion Bianu semnalează într-unul din Caietele sale inedite cu Note politice că în perioada septembrie-octombrie 1916, au fost încercări de a otrăvi populaţia capitalei şi a ţării cu bomboane otrăvite şi prăjituri cu bacilul tific, fiind aruncate din aeroplanele germane.

Ziarele încercau să dea sfaturi pentru evitarea efectelor unor astfel de atacuri biologice (39). Pia Alimăneşteanu a avut remarci dure referitoare la acest episod:

Aceste bombe şi bomboane otrăvite depuse la ţară şi prin oraşe de supuşii Kaiserului vor rămâne printre dovezile cele mai convingătoare de sentimentele monstruoase nutrite de înalta cultură în timpul războiului(40).

Cartea de identitate a profesorului Ion Cantacuzino. Foto: Biblioteca Academiei Române.

Iaşiul pe timpul războiului

La Iaşi, pe perioada refugiului început din iarna anului 1916, cu o durată de doi ani, în condiţiile de sărăcie cruntă şi supraaglomerare, s-au înregistrat situaţii cu adevărat dramatice.

Autorităţile au fost copleşite de gravitatea şi multitudinea problemelor. Asigurarea salubrizării oraşului a fost cel mai dificil obiectiv de realizat. Competenţele ştiinţifice, organizatorice şi dedicaţia doctorului Ion Cantacuzino au fost decisive în găsirea de soluţii şi punerea lor în practică.

Redăm pentru ilustrarea acestui tablou sumbru câteva exemple selectate din documentele păstrate în Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi, Fondul Primăria Iaşi, din perioada 1917-1918:

Lipseau sursele necesare încălzirii saloanelor celor 300 de răniţi aflaţi în Spitalul de la Şcoala Normală de Fete sau pentru prepararea hranei la Şcoala Notre Dame (41).

Directorul subzistenţei de la Ministerul de Război era informat în 17 ianuarie 1917 despre situaţia dificilă de la Spitalul Galata, unde au fost tăiaţi pomii din curte pentru obţinerea lemnelor de foc şi cum resursele de orice fel erau epuizate, bolnavii mureau „de frig şi de foame”, nu li se puteau spăla şi dezinfecta hainele (42).

Ospiciul de infirmi a rămas în zilele lui ianuarie 1917 fără pâine timp de trei zile (43), la fel răniţii din Spitalul de la Epitropia Aşezămintelor Brâncoveneşti (44).

La Spitalul Notre Dame de Sion se înregistra insuficienţa laptelui (45).

Aceleaşi lipsuri le-au avut de înfruntat cei 300 de bolnavi de la Spitalul Regional 425 Iaşi (46).

Zăpada încurca şi ea mai rău încercările de ieşire la liman:

În afară de oroarea exantematicului, iarna din 1917 s-a mai semnalat prin enorma cantitate de zăpadă ce a căzut (ultima la 9 martie, de un metru înălţime) şi care a stânjenit mult mişcările noastre. De o curăţire a zăpezii pe străzi şi prin curţi nu putea fi nici vorbă. (…) Circulaţia devenise foarte penibilă, oamenii alunecau şi îşi frângeau picioarele sau braţele. La fiecare 4-5 case se semnala câte o fractură(47).

Trebuinţele erau mari, se cereau spre restituire, după o lună de zile de aşteptare, de exemplu, până şi cele 6 care cu paie folosite în Piaţa Unirii unde se oficiase slujba de Bobotează.

Era însă nevoie de paie pentru a fi înlocuite cele din saltelele răniţilor de la Spitalul Regional Nr. 425 din Iaşi (48).

Problema salubrizării nici ordonanţele nu au putut să o rezolve (49). Poate că aceasta a fost cea mai mare provocare pentru administraţia locală a Iaşiului: gestionarea deşeurilor.

Primăria a fost asaltată de cereri privind ridicarea gunoaielor din curtea spitalelor (50), curăţarea latrinelor (51), adevărate focare de infecţie, dăunătoare pentru sănătatea bolnavilor şi pentru vecini (52).

O atenţionare ce conţine ştampile din perioada 12 – 29 ianuarie 1917, a Serviciul controlului, contabilităţii, contencios şi pensii din Ministerul de Război către Primăria Iaşi înregistrează refuzul Autorităţii comunale, oficiul de stare civilă de a permite înmormântarea cadavrelor provenite de la Spitalul militar „Regina Elisabeta”, cadavre rămase neîngropate în cimitir.

Birocraţia, iscată din lipsa de coordonare în aplicarea legislaţiei militare cu cea civilă, duce la o „stare anarhică”(53).

Serviciul tehnic al Primăriei a fost nevoit să se adapteze situaţiilor de acest fel şi a înaintat spre aprobare suma de 4 999 lei, necesară pentru confecţionarea unui car mortuar cu capacitatea de 6 sicrie (54).

Moartea s-a dovedit mult prea hulpavă; bântuia pe străzi sau în saloanele de spitale. „Dar Cantacuzino intrase acolo unde nici medicii, nici sanitarii nu mai voiau să intre” şi prin puterea exemplului şi-a îmbărbătat personalul, ajutat şi de medicii francezi, unii dintre ei dându-şi chiar viaţa în lupta contra epidemiei.

„A trebuit tenacitatea, autoritatea şi competenţa acestuia [doctorului Cantacuzino] ca să înfrângă în acelaşă timp şi molima, şi obstacolele ce-i puneau în cale lipsa de coordonare în acţiune, lipsă datorită numai incuriei guvernamentale” (55).

Constantin Argetoianu a subliniat că:Opera lui Cantacuzino a fost pur şi simplu miraculoasă. A ştiut să însufleţească o lume” (56).

Măsurile luate pentru eradicarea tifosului exantematic

Prima măsură în lupta cu tifosul a fost internarea obligatorie în spitalele militare sau militarizate a tuturor bolnavilor, militari sau civili, indiferent de vârstă sau sex. Apoi s-a trecut la monitorizarea populaţiei rurale (57).

Au fost luate măsuri de combatere şi profilaxie pentru întreţinerea igienei soldaţilor şi civililor: s-au instalat duşuri pentru dezinfecţia echipamentelor, toţi oamenii erau minuţios despăduchiaţi de două ori pe săptămână, s-au dezinfectat aşternuturile, zidurile şi pardoselile caselor (58).

Au fost organizate centre de izolare. Bordeiele săpate pentru adăpostirea trupelor au fost înlocuite cu barăci deoarece lipsa luminii, umiditatea, frigul ce persista în bordeie creau condiţii propice extinderii bolii (59).

O echipă de 150 de ingineri, condusă de ing. Răileanu, şeful Serviciului Construcţii din MCG, a efectuat zi şi noapte această muncă, până în luna martie 1917 (60). În sate au fost construite cuptoare pentru deparazitarea efectelor (61).

Obiectele care puteau fi distruse de căldură erau scufundate în petrol, iar dacă lipsea, se folosea oţetul (62).

Măsurile conduse de către Ion Cantacuzino şi-au dovedit eficacitatea întrucât epidemia a fost stinsă până în luna mai 1917 (63). Rolul major al doctorului Ion Cantacuzino în gestionarea epidemiei de tifos, combinată cu cele de holera, febră recurentă, icter epidemic, variolă, prin organizarea măsurilor de sănătate şi de igienă, a fost demonstrat de faptul că trupele române au avut puterea să reziste şi câteva luni mai târziu să triumfe asupra duşmanilor, în celebrele victorii de la Mărăşti – Mărăşeşti – Oituz din iulie-august 1917, un adevărat Verdun românesc, permiţând ţării să păstreze teritoriile de dincolo de Siret (64).

Serviciul Sanitar Militar Român

Pe parcursul primei perioade a războiului s-au resimţit disfuncţionalităţi ale Serviciului Sanitar Militar: insuficienta pregătire profesională a personalului inferior; excesul de material sanitar în proximitatea liniei frontului; masivitatea trăsurilor de ambulanţă regimentară; evacuarea haotică a răniţilor; lipsa de legătură între medici şi comandamentele de armată; instalarea necorespunzătoare a infirmeriilor de gară şi de etapă, poziţionate pe direcţia principalelor culoare de evacuare; deficienţe de personal şi de încadrare, inclusiv numirea pe criterii politice şi clientelar în posturi-cheie; inexistenţa unor planuri prestabilite de exploatare din punct de vedere sanitar a teritoriului inamic ocupat, respectiv de evacuare a propriului teritoriu; cooperarea defectuoasă cu aliaţii (Rusia) (65).

În primăvara anului 1917, Comitetul de Asistenţă al Crucii Roşii din Paris a întocmit un memoriu pentru reorganizarea eficientă a serviciilor medicale româneşti, printr-o separare clară a competenţelor între instituţiile de specialitate (66).

Măsura a fost aplicată până la urmă prin numirea lui Ion Cantacuzino la conducerea tuturor instituţiilor medicale româneşti. Şi Constantin Argetoianu a dezaprobat existenţa respectivelor structuri suprapuse: Direcţiunea Sanitară de la Marele Cartier General, condusă de dr. col. Vicol, apoi Direcţia Serviciului Sanitar Civil, unde era responsabil dr. Sion şi Direcţia Generală a Sănătăţii Publice, sub îndrumarea dr. Cantacuzino (67).

În perioada 1917-1918, Serviciului Sanitar al armatei a fost reorganizat.

Au fost create coloanele de brancardieri de rezervă şi coloanele de împrospătare; echipele volante de chirurgi; folosirea efectivă a brancardelor şi a automobilelor Ford, în operaţiunile de evacuare a răniţilor (68).

Solidaritate internă şi internaţională în lupta cu epidemiile

Implicarea Misiunii Militare Franceze, a Crucii Roşii Americane sau a Crucii Roşii Britanice, acţiunile caritabile organizate de femeile din înalta societate din Bucureşti şi Iaşi nu au putut să pună stavilă dramei populaţiei civile, care a atins cote inimaginabile, din cauza sărăciei, în ultimă instanţă, la care s-a adăugat, în unele cazuri, lipsa de viziune a autorităţilor, căci „la noi nu se fac lucrurile decât când ne strânge nevoia de gât”, după o zicală pe care o auzise repetată de prea multe ori Marcel Fontaine, membru al Misiunii Militare Franceze în România în perioada 1916-1918 (69).

„Situaţia bietei mici Românii este chiar demnă de milă” (70), nota în decembrie 1917 acelaşi ofiţer francez care aflase de la o infirmieră din Bârlad că:

pentru populaţia civilă este foarte greu de trăit acum. Nu se găseşte nimic de cumpărat. Eşti silit să stai la coadă zile întregi la primărie ca să primeşti ceva: de exemplu, 20 de verze pe lună pentru o familie, nici o altă legumă. Nu se găsesc nici gaz, nici lumânări, nici lemne. Nimic. E sărăcie lucie (71).

Sosirea Reginei Maria pe front. Foto: Serviciul Fotografic al Armatei.

Regina Maria coordonează acţiunile caritabile ale doamnelor din elita societăţii

Regina Maria a depus un efort susţinut pentru încurajarea poporului său greu încercat „fiindcă atunci când se tem, oamenii au nevoie de un conducător” (72). Şi-a impus să fie puternică, deşi era plină de durere, ca orice mamă care îşi pierde fiul, căci la 21 octombrie/3 noiembrie 1916, Mircea, cel mai mic dintre cei şase copii ai familiei regale, a murit răpus de boală (73).

„Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit” (74).

Atât la Bucureşti cât şi la Iaşi, Regina Maria a coordonat cu multă dăruire activităţile de îngrijire a răniţilor şi bolnavilor, antrenând în această operă caritabilă doamnele din înalta societate. Maria Cantacuzino Enescu avea să-şi noteze în Jurnalul său despre organizarea elitei feminine de către Regină:

Ca să prevină un refuz din partea mea, Regina mă pusese în capul listei cu infirmierele sale, listă pe care figurau cele mai mari nume ale ţării, câteva stele ale corpului diplomatic: lady Barclay, Doamna Blondel şi fiica ei, Yvonne Cămărăşescu, precum şi majoritatea soţiilor de ofiţeri: Eliza Brătianu, sora lui Barbu Ştirbey şi soţia irezistibilului Ion Brătianu (75).

Maria Cantacuzino-Enescu a condus la Bucureşti Pavilionul 1 de la Spitalul Militar la începutul războiului, iar din luna noiembrie 1916, după ce s-a retras la Iaşi, a înfiinţat Spitalul „Regina Elisabeta”, instalat la mănăstirea Galata, pentru care a primit sprijin de la Crucea Roşie anglo-americană (76).

Dirigintă a Spitalului Regina Elisabeta, Maruca, aşa cum este cunoscută Maria Cantacuzino-Enescu, a fost foarte bătăioasă în relaţia cu autorităţile pentru obţinerea îmbunătăţirii situaţiei celor 250 de bolnavi. În 22 ianuarie 1917, era nevoie urgentă de o cisternă de ţiţei pentru punerea în funcţiune a caloriferului, singura sursă de căldură din spitalul aflat în frig de şase zile, iar Maruca apelează pe cale oficială pentru procurarea combustibilului:

Credem, Domnule Ministru, că dacă s-a putut găsi ţiţei pentru reprezentaţiile Teatrului naţional, cu atât mai mult se va găsi pentru răniţi, care au nevoie de o bună îngrijire medicală, mai ales cei cu boli interne, contractate din cauza răcelei şi frigului, cari au neapărată nevoie de căldură. Ar fi trist ca-n astfel de momente grele şi de datorie faţă de bravii noştri ostaşi, ca localurile de petrecere să funcţioneze pentru distrarea publicului amator, iar noi să fim siliţi a închide spitalul din cauza lipsei de combustibil 77.

În 11 martie 1918, semnătura Mariei Cantacuzino se regăseşte pe altă cerere păstrată la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi, prin care era adresată rugămintea către Primarul Oraşului Iaşi spre a dispune de urgenţă trimiterea a „şase căruţe pentru a ridica gunoiul din curtea spitalului, fiind astfel un focar de infecţie, dăunător bolnavilor şi vecinilor” (78).

Alt centru ce a beneficiat de implicarea doamnelor înaltei societăţi a fost Spitalul 118 Automobil Club din Bucureşti, unde au activat: Martha Bibescu, Maria Ghica, Zozo Bengescu, Florica Costache, Marioara Berindei (79). Generalul N.Tătăranu, unul dintre bolvavii internaţi acolo, avea să reţină din ambianţa întreţinută de respectivele doamne:

Cu multă recunoştinţă şi stimă îmi reamintesc de sufletele de elită care se găseau printre doamnele şi domnişoarele de la Crucea Roşie ce ne îngrijeau! Aproape toate scrisorile din acea vreme, chiar acelea care aveau un caracter intim şi personal, sunt pline de un patriotism admirabil, curat şi de dorinţa vie de înălţare a ţării, peste ruinele războiului, provocate în mare parte de greşelile noastre.

Şi la Spitalul Central şi la Spitalul Nr. 118 instalat la Automobil Club unde am fost, doamnele şi domnişoarele de la Crucea Roşie au reuşit să creeze o atmosferă înălţătoare peste mizeria noastră trupească şi sufletească. Se cuvine să citez aici pe Principesele Ghica, Bibescu, Doamnele Eulalie Grecianu, Aristia Pompeiu, Băicoianu, Cerchez, Porumbaru, domnişoarele Mia Ghica, Lisette Odobescu, Maria şi Lucia Dancov, Georgeta şi Maria Berindeiu, Neumy Rosetti, Bengescu.

Îndeosebi gândul meu de recunoştinţă se îndreaptă către doamna Eulalie Grecianu, o franţuzoaică măritată cu un român, care m-a îngrijit mai mult decât o soră adevărată şi căreia îi datorez dacă nu viaţa, cel puţin piciorul, care mi-ar fi fost amputat dacă n-ar fi protestat cu toată energia. La fel domnişoara Maria Berindei, în clipele de deznădejde a ştiut să-mi redea puterea şi încrederea în mine (80).

La rândul său, Alexandrina Cantacuzino, membră a Crucii Roşii, s-a preocupat de îngrijirea răniţilor din Spitalul 113, din Bucureşti. Situat în Strada Principatele Unite nr. 63, Spitalul 113 a fost subvenţionat de Banca Naţională a României. Au fost îngrijiţi acolo 3200 de ostaşi şi 120 de ofiţeri români. Alţi 106 ofiţeri şi soldaţi au fost ajutaţi să evadeze (81).

Alexandrina Cantacuzino avea să continue această activitate caritabilă în perioada interbelică şi în cel de Al Doilea Război Mondial, mai ales prin intermediul organizaţiei pe care a fondat- o în anul 1918, Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române (82).

Ajunsă la Iaşi, Nadeja Ştirbey a preluat conducerea Spitalului Brâncovenesc la 31 iulie/12 august 1917 (83). Despre rezultatele activităţii din spital, mărturisea: „Lucrez mult la spital, cu ajutorul energic al Elenei, am îmbunătăţit multe lucruri, mai ales hrana, care a devenit excelentă din infectă, sper să ajung perfecţiunea cu timpul, dacă Dumnezeu ne dă timp” (84).

Toate aceste doamne şi multe altele au îngrijit cu devotament răniţii urmând exemplul Reginei Maria şi cu gândul la împlinirea marelui ideal al Unirii. Regina Maria era neobosită şi deosebit de responsabilă faţă de poporul său: „După spitalul mare, m-am dus la unul mai mic, organizat de doctori francezi, iar de acolo m-am întors la trenul meu (…)” (85).

Misiunile militare şi medicale străine în România

Pentru ajutorarea guvernului român şi a populaţiei civile a sosit la Iaşi Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul Henri Berthelot, la 15 octombrie 1916 (86), ca urmare a unei solicitări a Marelui Cartier General român. Misiunea Militară a fost completată cu 60 de medici, în ianuarie 1917 (87).

Misiunea franceză a fost compusă din aproximativ 1 600 de persoane, dintre care 400 de ofiţeri. Prezenţa acestora s-a resimţit a fi benefică nu numai în ajutorul dat pentru restructurarea armatei române din Moldova, după eşecurile militare din toamna anului 1916 (88), ci şi în domeniul sanitar.

Constituirea misiunii medicale s-a făcut în urma unui apel lansat de Subsecretariatul de Stat francez al Sănătăţii, căruia i-au răspuns numeroşi voluntari. De procedura de selectare a medicilor s-a ocupat soţia ministrului român la Paris, doamna Lahovary. Colaborarea a fost stabilită printr-un acord semnat la 6 octombrie 1916. Misiunea militară sanitară a sosit în România prin Rusia, la scurt timp după cea militară propriu-zisă.

Medicii francezi au fost repartizaţi în cursul lui noiembrie 1916 în 10 stabilimente sanitare la Iaşi. Echipa comandantului medic Lavenant a efectuat în total 810 operaţii chirurgicale, dintre care circa 3/4 la Iaşi, în două etape (253 şi 359), iar restul la Bucureşti (62, până la venirea nemţilor), 103 la Brăila şi 33 la Galaţi.

Prezenţa Misiunii Sanitare Franceze, promptitudinea şi dăruirea cu care a acţionat s-au constituit într-un model de competenţă şi speranţă, în mijlocul unei armate româneşti a cărei stare de spirit era zdruncinată după şocul a câteva luni de război. Era un important exemplu uman, moral şi politic, a cărui semnificaţie se va amplifica şi evidenţia în cursul lui 1917 (89). Ajutorul Misiunii Militare Franceze a fost definitoriu în reorganizarea armatei, victoriile din vara anului 1917 au întors cursul istoriei în favoarea românilor.

Şi Crucea Roşie Americanăs-a implicat în acţiuni umanitare în Moldova (90). Echipa a sosit în România, la Iaşi, la 4 septembrie 1917 (91), iar la sfârşitul lunii februarie 1918, misiunea de Cruce Roşie Americană, împreună cu Crucea Roşie Britanică a plecat din România, fapt determinat de noul context politico-militar internaţional (92).

Misiunea americană a fost compusă din 36 de persoane, dintre care 28 de medici şi surori de caritate. Grupul a fost prezidat de colonelul Henry Anderson (93). Scopul misiunii americane în România a fost studierea diferitelor lipsuri şi organizarea unor servicii speciale pentru remedierea neajunsurilor (94).

Ziarele au fost receptive la eveniment şi au încercat să explice populaţiei raţiunea pentru care România făcea parte din alianţa cu S.U.A., Franţa şi Anglia – realizarea obiectivului naţional de unitate, prin aplicarea principiului naţionalităţilor, susţinut de către preşedintele american W. Wilson (95).

De îndată ce au sosit la Iaşi, membrii Crucii Roşii Americane au avut o serie de întrevederi cu oficialii români: miniştri, militari de rang înalt, Regina Maria, pentru organizarea eficientă a programul de ajutorare a României.

În data de 5 septembrie 1917 membrii politici ai misiunii americane au avut întâlniri cu diferiţi politicieni români, iar reprezentanţi ai Misiunii sanitare au avut o întrevedere la Ministerul de Război, cu I. Cantacuzino, directorul Sănătăţii Publice (96).

Regina Maria, prin relaţiile speciale stabile cu trimişii Crucii Roşii Americane, a reprezentat o garanţie a derulării proiectelor de ajutorare a spitalelor româneşti şi a civililor refugiaţi. Mai mult decât atât, prin vocea lt. col. Henry Anderson, România a avut un apărător şi în mediile politice internaţionale, acesta devenind ulterior reprezentantul Crucii Roşii Americane în Balcani (97).

După ocuparea capitalei României şi transferul instituţional la Iaşi, în noiembrie 1916, refugiul în Moldova a vizat şi mutarea unora dintre spitale. A fost şi cazul spitalului din Buftea, îngrijit de Crucea Roşie Britanică şi amplasat apoi la Roman, unde a primit şi numele de „Principele Mircea”.

Crucea Roşie Americană a preluat de la britanici ajutorarea respectivului spital din Roman şi a realizat aici peste 20 000 de operaţii şi tratamente (98). Bunurile nedistribuite până la momentul plecării misiunii din ţară, în martie 1918, au fost repartizate unor instituţii româneşti. Produsele au constat în alimente suficiente pentru circa 2.000 de oameni, timp de trei luni, precum şi din produse sanitare şi îmbrăcăminte (99).

Crucea Roşie Americană s-a bucurat de adânca recunoştinţă a Crucii Roşii Române pentru sprijinul adus în funcţionarea spitalelor, implicarea în ajutorarea orfanilor de război şi a populaţiei civile nevoiaşe din Iaşi şi din regiunea situată între Bacău şi Tecuci (100).

La finalul perioadei, membrii misiunii au fost decoraţi cu Ordinul Coroana României cu spade în gradul de Comandor (101) şi cu Ordinul Crucea Regina Maria (102) pentru activităţile umanitare desfăşurate pe teritoriul României.

Crucea Roşie a României, în afara activităţii spitaliceşti, s-a preocupat de situaţia prizonierilor români din lagărele străine, precum şi de corespondenţa prizonierilor cu membrii familiilor; în acelaşi timp asigura corespondenţa cu teritoriul românesc ocupat de duşmani (103).

În momentul mobilizării Crucea Roşie Română a pus la dispoziţia autorităţilor militare 6 000 de paturi, în spitalele sale fixe şi 1 000 de paturi în cele cinci spitale de campanie.

După ocuparea Olteniei şi Munteniei, Crucea Roşie administra în cele 65 de spitale, mai mult de 12 000 de paturi. În localităţile unde spitalele nu erau destul de spaţioase, o parte din spitalele militare au trecut sub administraţia Crucii Roşii, care a pus la dispoziţie cea mai mare parte din aprovizionările ei.

În teritoriul rămas liber a mărit capacitatea de îngrijire a bolnavilor, de la 2 700 de paturi, la 7 000, în 30 de spitale.

Cifra zilelor de spitalizare a bolnavilor îngrijiţi prin intermediul Crucii Roşii, în decursul primului an de război, s-a ridicat la două milioane.

În toate gările principale ale ţării, unde existau filiale ale Crucii Roşii, au funcţionat cantine care distribuiau ceai, ţigări şi alimente trupelor aflate în tranzit (104).

Pe lângă medici, doamnele şi infirmierele Crucii Roşii şi-au îndeplinit misiunea, fără ezitare, în condiţiile grele ale bombardamentelor, retragerii, ale iernii şi epidemiei de tifos. Multe dintre infirmiere au contractat boala, câteva au murit.

Unele dintre ele au fost nevoite să rămână în teritoriul ocupat, la căpătâiul răniţilor. Au fost cazuri când infirmiere au fost luate prizoniere în Ungaria, fiind încălcate convenţiile internaţionale. Sau când directoare de spitale au fost arestate şi internate în mănăstiri (105).

Crucea Roşie şi-a asumat şi înlesnirea corespondenţei cu teritoriul ocupat realizând că situaţia populaţiei rămase sub dominaţie străină s-a aflat într-o poziţie inferioară, din acest punct de vedere, celei a prizonierilor (106).

Procedura admisă şi cea mai sigură consta în adresarea unei cărţi poştale de 10 bani, direct prin poştă la Societatea Crucea Roşie din Geneva, cu adăugarea la adresa destinatarului a numelui persoanei şi localităţii din România ocupată.

În măsura posibilului, scrierea în limba franceză sau germană putea să înlăture întârzierile provenite din traducerile pentru cenzura germană (107).

Alte forme de întreţinere a corespondenţei au fost: telegramele, scrisorile şi comunicările de ştiri (108). Traseul urmat de acestea era anevoios: de la poştă direct la cenzură şi apoi la destinaţie.

Pentru asigurarea corespondenţei cu teritoriile româneşti s-a stabilit aceeaşi normă care a funcţionat în teritoriile ocupate ale Franţei. Cărţile poştale se transmiteau de la Geneva prin Crucea Roşie germană din Frankfurt am Mein.

Crucea Roşie Suedeză din Stockholm comunicase că poate face acelaşi serviciu prin intermediul Crucii Roşii de la Berlin. Prin Geneva s-a obţinut astfel o corespondenţă numeroasă cu deosebire din Oltenia (109).

Convenţiile internaţionale care stabileau modul de corespondenţă a prizonierilor nu luase în calcul cazul ocupării de teritorii pe timp îndelungat (110). Pe cărţile poştale se scria pe scurt rudelor sau cunoştinţelor.

Veştile transmise se puteau referi la sănătate sau interese familiale, fără atingerea chestiunilor militare, economice, sanitare sau altele de ordin general (111).

După terminarea războiului

Aceste organisme caritabile sau profesionale şi-au continuat munca şi după încheierea războiului. Copiii au fost cei care au avut cel mai mult nevoie de ajutor. Asociaţia Generală a Medicilor din Ţară făcea un apel în iunie 1919, prin care atrăgea atenţia asupra necesităţii unificării eforturilor pentru realizarea protecţiei copiilor, a căror mortalitate a rămas foarte mare după război.

Din totalul anual al deceselor, 38% erau copii până la un an, 50% până la 5 ani; din 100 de copii care se năşteau, în primul an de viaţă mureau între 20-30% (112).

Apelul medicilor sublinia consecinţele demografice ale războiului şi în special cele referitoare la situaţia copiilor.

Populaţia ţării, rărită şi mai mult prin pierderile inerente luptelor, epidemiilor, foametei, însoţitorii fatali ai războaielor, îşi vede situaţia agravată prin ridicarea excesivă a mortalităţii copiilor şi diminuarea natalităţii: se năşteau mulţi, mureau mulţi înainte. După război au murit foarte mulţi şi naşterile s-au împuţinat (113).

Apelul sublinia necesitatea unificării eforturilor diferitelor asociaţii care aveau ca scop protecţia copiilor într-o asociaţie puternică, numită Societatea pentru Protecţiunea Copiilor.

Asociaţiile la care s-a făcut referire erau: Leagănul Sfânta Ecaterina, Materna, azilul Ghiţă şi Elena Cantacuzino, Societatea Râul Doamnei, Acoperământul Maicii Domnului, Institutul Gregorian din Iaşi, Alinarea din Galaţi, Scufiţa, Tibişoiul, grădiniţele de copii ale Societăţii Ortodoxe, orfelinatele pentru orfanii de război. Apelul a fost transmis, de asemenea, către: Crucea Roşie, Societatea ortodoxă a femeilor române, Societatea pentru profilaxia tuberculozei, Eforia Spitalelor, Aşezămintele Brâncoveneşti şi Sfântul Spiridon din Iaşi. Chemarea a fost extinsă şi către oraşe şi comune, către învăţători, profesori, preoţi, industriaşi, proprietari şi medicii din toate provinciile româneşti, din Vechiul Regat, din Ardeal, Banat, Bucovina şi Basarabia, astfel încât la Congresul Asociaţiei Generale a Medicilor să fie centralizate datele şi să fie alcătuit planul generalizat pentru toată ţara (114).

Doctorul Ion Cantacuzino a înfiinţat în anul 1921 Institutul de Seruri şi Vaccinuri, care-i va purta şi numele (115). După război va susţine campaniile de vaccinare preventivă a populaţiei, cu rezultate remarcabile.

Ca exemplu, din anul 1929, a obţinut rezultate statistice foarte bune într-un experiment de vaccinare extinsă împotriva tuberculozei. La sfârşitul anului 1930, numărul total de persoane vaccinate a depăşit 70 000, cel de revaccinare a fost de 17 640.

În unele localităţi din România proporţia persoanelor vaccinate atingea şi depăşea chiar 90% din numărul naşterilor, ceea ce a dus la reducerea considerabilă a mortalităţii generale la subiecţii vaccinaţi comparativ cu subiecţii nevaccinaţi (116).

Concluzii

În special pentru populaţia civilă lovită de bolile războiului, Regina Maria şi doctorul Ion Cantacuzino au fost personalităţile care au însufleţit speranţele legate de îmbunătăţirea stării de sănătate.

Profesorul Ioan Cantacuzino în articolul L’épidemie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre, publicat la Paris, în martie 1920, în „Bulletin de la Société de Pathologie Exotique” în perioada când, ca delegat al României, pregătea semnarea Tratatului de Pace de la Trianon, contura tabloul dezastruoasei epidemii din perioada Primului Război Mondial.

Înainte de anul 1916, tifosul exantematic a fost aproape necunoscut în România. Cel mai probabil „boala a fost adusă de trupele ruse care au traversat Dobrogea şi de către spioni bulgari”, după cum a susţinut medicul Ion Cantacuzino.

În momentul retragerii armatei române, maladia a fost extinsă, fapt la care a contribuit un cumul de factori: frigul iernii 1916-1917, învălmăşeala produsă în localităţile din Moldova prin afluxul trupelor extenuate şi exodul populaţiei civile, îmbrăcămintea sumară a soldaţilor, lipsa hainelor de schimb, a lenjeriei, spaţiul restrâns de locuire al ţăranilor, mizeria, imposibilitatea izolării bolnavilor contaminaţi, lipsa asistenţei medicale pentru populaţia civilă, mobilizarea aproape completă a medicilor, imposibilitatea aprovizionării cu alimente şi furaje, într-o ţară altădată bogată, dar secătuită de trupele ruseşti (117).

Epidemia de tifos a amplificat într-un mod nefericit numărul victimelor de război, atât din rândurile populaţiei civile, cât şi ale militarilor.

În volumul imens de muncă din spitalele civile sau militare doamnele din înalta societate s-au impicat cu dăruire, urmând exemplul Reginei Maria.

Misiunile militare franceză, americană şi engleză prin diviziile lor medicale au ajutat populaţia atât de greu încercată.

Eforturile de reorganizare militară, realizate cu sprijinul Misiunii Militare Franceze au readus speranţa de înfăptuire a Unirii provinciilor româneşti, odată cu victoriile de la Marăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917. Contextul internaţional a favorizat, de asemenea, actul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Text publicat în Revista Bibliotecii Academiei, Anul 2, Nr. 2, iulie-decembrie 2017, p.115-143, redat de https://savantgarde.ro/epidemiile-romaniei-de-acum-un-veac/

Note:

(1) Oliver Compagnon et Pierre Purseigle, Géographies de la mobilisation et térittoires de la belligérance durant la Première Guerre mondiale, în „Annales, Histoire, Sciences sociales”, 71 année, nr. 1, janvier-mars 2016, p. 41; 52.

(2) Alexandru Marghiloman, Note Politice. 1897-1924, vol. II. 1916-1917, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927, p. 192, nota din 13 septembrie 1916.

(3) Eftimie Antonescu, Préface, Les Sacrifices Roumains pendant la guerre. Les victimes civiles, Paris, Imprimerie M. Flinikowski, 216, Boulevard Raspail.

(4) Ibidem.

(5) http://www.wereldoorlog1418.nl/battleverdun/slachtoffers.htm

(6) Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri. August 1916-iunie 1917, vol. II, Îngrijire de ediţie, cuvânt înainte şi note de Ion Ardeleanu, Editura Albatros, Bucureşti 1993, p. 96.

(7) Marcel Fontaine, Jurnal de război. Misiune în România. Noiembrie 1916 – aprilie 1918, cu fotografiile autorului. Introducere de Daniel Cain, traducere din franceză şi postfaţă de Micaela Ghiţescu, p. 108.

(8) J. Cantacuzène, L’epidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre, în „Bulletin de la Société de pathologie exotique”, 14 avril 1920, tome 13, p. 269-272.

(9) Ibidem, p. 272.

(10) Ibidem, p. 274.

(11)  ANR, Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Jurnale, dos. 1/1917, f. 2.

(12)  MO, nr. 276, Partea Oficială din 14/27 martie 1915, p. 12434-12439.

(13)  ANR, Fond Serviciul Sanitar, dos. 8/1916, f. 7.

(14)  Ibidem, Fond Serviciul Sanitar, dos. 7/1916, f. 189.

(15)  Ibidem, dos. 6/1916, 1/1917.

(16)  Ibidem, dos. 6/2016, f. 1, 39, 62; dos. 7/1916, f. 34, 35, 67, 170.

(17) Ibidem, 7/1916, f. 196, 11 august 1916, Târgul Ştefăneşti, Judeţul Botoşani.

(18) Nadeja Ştirbey, Jurnal de Prinţesă (1916-1919), Bucureşti, Editura Istoria Artei, 2014, p. 15.

(19) ANR, Fond Serviciul Sanitar, dos. 6/1916, f. 74, document intrat la Registratura Ministerului de Interne la 20 martie 1917.

(20) Ibidem.

(21) Ibidem, dos. 6/1916, f. 10.

(22) Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane. 1916-1918, Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1929, p. 5.

(23) Constantin Argetoianu, op.cit., p. 100.

(24) BAR, Manuscrise, Arhiva dr. I. Cantacuzino, V, varia 3, „État sanitaire de la Roumanie pendant la guerre (1916 – 1918) par J. Cantacuzène”, f. 1.
Mulţumiri doamnei Ioana Duicu pentru descifrarea din limba franceză a acestui manuscris.

(25) BAR, Manuscrise, Arhiva dr. I. Cantacuzino, op.cit., f. 2.

(26) Ibidem, f. 3.

(27) Ibidem, f. 4.

(28) Ibidem, f. 5.

(29) Ibidem, f. 6.

(30) Alexandru Marghiloman, Note Politice. 1897-1924, vol. II. 1916-1917, Bucureşti, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu” S.A., 1927, p. 198, nota din 16 septembrie 1916: „Două nopţi de-a rândul fără Zeppelin, eri şi toată dimineaţa de astăzi niciun bombardament de avion. Aceasta e o noutate”.

(31) Victor Babeş, Memoriu asupra atitudinei prof. dr. V. Babeş în chestiunea naţională şi asupra activităţii Institutului de bacteriologie în timpul ocupaţiunei germane (1916- 1918), cu numeroase documente, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1919, p. 37.

(32) Ibidem, p. 19.

(33) Ibidem, p. 37.

(34) Victor Babeş, fiul unui „aprig luptător pentru cauza naţională din Transilvania”, fondatorul bacteriologiei (în colaborare cu medicul francez Victor André Cornil), a fost chemat în ţară în 1866 de Parlamentul României şi de către ministrul Instrucţiunii, D. Sturdza, de la Universitatea din Budapesta, unde era cel mai tânăr profesor. S-a stabilit în ţară în anul 1887. A fost membru al Academiei Române. A luptat pentru recunoaşterea drepturilor românilor din Ungaria, astfel că în anul 1910, când Ungaria a organizat un mare Congres internaţional de medicină, V. Babeş a avut curajul să ia iniţiativa pentru o Românie liberă, protestând contra persecuţiilor românilor. Participarea la Congres a fost boicotată de către toţi medicii din România, de cei de alte naţionalităţi din Austro-Ungaria, la care s-au asociat medicii italieni şi francezi, ca semn de indignare împotriva persecuţiilor îndreptate contra românilor din monarhia Austro- Ungară, cf. op.cit., p. 3-7.

(35) Ibidem, p. 19, 22.

(36) Ibidem, p. 22.

(37) Ibidem, p. 27-31.

(38) Ibidem, p. 24.

(39) BAR, Manuscrise, Arhiva Ion Bianu, V, varia 6, Note Politice, nenumerotat.

(40) Pia Alimăneştianu, op. cit., p. 30.

(41) ANI, Fond Primăria Iaşi, Dosar 4/1917, f. 8, document intrat la Registratura Primăriei Iaşi în data de 18 ianuarie 1917.

(42) Ibidem, f. 22.

(43) Ibidem, f. 16, 21 ianuarie 1917.

(44) Ibidem, f. 17, 8 ianuarie 1917.

(45) Ibidem, f. 45, februarie 1917.

(46) Ibidem, f. 99, martie-aprilie 1918.

(47) Constantin Argetoianu, op.cit., p.100-102.

(48) ANI, Fond Primăria Iaşi, Dosar 4/1917, f. 37. 49 Ibidem, f. 98.

(50) Ibidem, f. 67, 97, 124, 147.

(51) Ibidem, f. 93.

(52) Ibidem, f. 97.

(53) Ibidem, f. 26, 26v.

(54) Ibidem, f. 58, 30 ianuarie 1917.

(55) Constantin Argetoianu, op.cit., p. 180.

(56) Ibidem, p. 100.

(57) J. Cantacuzène, L’epidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre, in „Bulletin de la Société de pathologie exotique”, 14 avril 1920, tome 13, p. 277; http://www.biusante.parisdescartes.fr/histmed/medica/page?bspex1920&p=283.

(58) Ibidem, p. 283.

(59) Ibidem, p. 285, 286.

(60) Ibidem, p. 286.

(61) Ibidem, p. 287.

(62) Ibidem, p. 288.

(63) Ibidem, p. 290.

(64) „Bulletin de l’Académie nationale de médecine”, A 98, SER 3, T111, Nr. 23, 26.06.1934, Notice nécrologique sur M. Jean Cantacuzène (de Bucarest), associé étrangers par M.Tiffeneau, 884-904, apud http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k6288551d/f3.image.r=Notice%20n%C3%A9crolog ique%20sur%20M?rk=21459;2.

(65) Leontin Stoica, op.cit., p. 77-78.

(66) Ibidem, p. 86-88.

(67) Constantin Argetoianu, op.cit., p. 180.

(68) Leontin Stoica, op.cit., p. 77-78.

(69) Marcel Fontaine, op.cit., p. 335.

(70) Ibidem, p. 293.

(71) Ibidem, p. 289.

(72) Maria Regina României, Jurnal de Război 1916-1917, precedat de însemnări din 1910-1916, Traducere din engleză Anca Bărbulescu, Ediţie îngrijită şi prefaţă de Lucian Boia, Bucureşti, Editura Humanitas, 2014, p. 222, însemnarea de la Buftea, din 7/20 noiembrie 1916.

(73) Ibidem, p. 199.

(74) Idem, Ţara pe care o iubesc. Memorii din exil, cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei, traducere din engleză şi postfaţă de Maria Berza, Bucureşti, Editura Humanitas, 2016, p. 6.

(75) Maria Cantacuzino Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, Ediţia a doua, revăzută. Traducere din limba franceză de Elena Bulai. Ediţie, prefaţă, note, tabel cronologic şi indice de C. Th. Ciobanu, Oneşti, Editura Aristarc, 2005, p. 309.

(76) Ibidem, Tabel cronologic, p. XXVI-XXVII.

(77) ANI, Fond Primăria Iaşi, Dosar 4/1917, f. 15.

(78) Ibidem, f. 97.

(79) Martha Bibescu în timpul ocupaţiei germane le Bucureşti, studiu de Constantin Iordan urmat de un fragment din jurnalul prinţesei (15 noiembrie-17 martie 1917) în traducerea Lidiei Simion şi alte documente. Bucureşti, Editura Anima, 2005, în Despre „colaboraţionismul” Martei Bibescu în timpul ocupaţiei străine a Bucureştilor (1916- 1917). File dintr-un „Dosar”, p. 16.

(80) General N. Tătăranu, Acum un sfert de veac. Amintiri din războiu, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1940, p. 72.

(81) Alexandrina Cantacuzino şi mişcarea feministă din anii interbelici, vol. I, editor Anemari Monica Negru, Târgovişte, Editura Cetatea de Scaun, în Studiu Introductiv I. Fondul Familial Cantacuzino, p. 14.

(82) Ibidem.

(83) Nadeja Ştirbey, op.cit., p. 55.

(84) Ibidem, p. 56.

(85) Maria Regina României, op.cit., p. 318, însemnarea din tren, între Roman şi Bacău, duminică, 15/28 ianuarie 1917.

(86) Generalul Henri Berthelot, Memorii şi Corespondenţă (1916-1919), Introducere de Glenn E. Torrey, Traducere din limba franceză de Mona Iosif, Bucureşti, Editura Militară, 2012, p. 78.

(87) Leontin Stoica, Leontin Stoica, Serviciul Sanitar al Armatei Române în perioada 1914-1919, teză de doctor în ştiinţe istorice, conducător ştiinţific, Nicolae Chicuş, Chişinău, 2012, p. 75-77.

(88) Valeriu Florin Dobrinescu, Misiunea Berthelot în documente militare inedite, în „Revista Muzeului de Istorie a României”, Anul X, 1998, p. 121-125.

(89) Leontin Stoica, op.cit., p. 75-77.

(90) Cristina Constantin, Consideraţii privind activitatea Crucii Roşii Americane în România în timpul Primului Război Mondial – 1917-1918, în „Gândirea Militară Românească”, serie nouă, Anul XXIV, Nr. 4/ 2013, p. 173.

(91) „România”, Anul 1, Nr. 207, Iaşi, marţi 5 septembrie 1917, p.1.

(92) „Buletinul Societăţei Naţionale de Cruce Roşie a Romîniei”, Nr. 37, Iaşi, 4 martie 1918, p. 1.

(93) „România”, Anul 1, Nr. 207, Iaşi, marţi 5 septembrie 1917, p.1.

(94) „Evenimentul”, Anul XXV, Nr. 175, Iaşi, 5 septembrie 1917, p. 1.

(95) Ibidem, Anul XXV, Nr. 176, Iaşi, 6 septembrie 1917, p. 1.

(96) „România”, Anul 1, Nr. 207, Iaşi, marţi 5 septembrie 1917, p. 2.

(97) ANR, Fond Regina Maria, dosar II 45/ 1918, f. 1.

(98) Cristina Constantin, op.cit., p. 172.

(99) Ibidem, p. 173.

(100) „Buletinul Societăţei Naţionale de Cruce Roşie a Romîniei”, Nr. 37, Iaşi, 4 martie 1918, p. 1.

(101) MO, Nr. 22, 27 aprilie/ 10 mai 1918, p. 268.

(102) Ibidem, Nr. 92, 12 august 1919, p. 5017.

(103) „Buletinul Societăţei Naţionale de Cruce Roşie a Romîniei”, Nr. 1, Iaşi, 17 septembrie 1917, p. 3-5.

(104) Ibidem.

(105) Ibidem, p. 4.

(106) MO, Nr. 2, Iaşi, 24 septembrie 1917, p. 4.

(107) Ibidem, Nr. 3, Iaşi, 1 octombrie 1917, p. 9.

(108) Ibidem, Nr. 11, Iaşi, 12 noiembrie 1917, p. 2.

(109) Ibidem, Nr. 2, Iaşi, 24 septembrie 1917, p. 4.

(110) Ibidem, p. 1.

(111) Ibidem, p. 3.

(112) „Victoria”, Anul I, Nr. 2, iunie 1919, p. 1. 113 Ibidem.

(114) Ibidem, p. 4.

(115) „La Croix”, 4 avril 1934, 55 année, nr. 15681, p. 3, Le Docteur Jean Cantacuzène «Ambassadeur permanent de la science et de la coscience française en Roumanie».

(116) „La Pédiatrie pratique: journal de clinique et de thérapeutique infantiles”, rédacteur en chef Dr E. Ausset, Nr. 782, Année 30, Lille, 5 novembre 1932, p. 287, apud http://gallica.bnf.fr/ark:/12148/bpt6k5542054g/f15.item, accesat la data de 15 decembrie 2017.

(117) J. Cantacuzène, L’epidémie de typhus exanthématique en Roumanie pendant la dernière guerre, în „Bulletin de la Société de pathologie exotique”, 14 avril 1920, tome 13, p. 269-272.

Publicitate

Noua epidemie şi caracteristicile socio-politice ale unui nou tip de control social bazat pe supraveghere şi pedeapsă. VIDEO

 

 

 

 

 

 

 

Opinia publică mondială este asediată de breaking news-urile privitoare la  noua epidemie răspândită în întreaga lume din China, ca și în alte cazuri antecedente.

Ar fi vorba despre un virus „necunoscut”, iar, în ceea ce privește originea sa, se fac speculații care merg de la identificarea acesteia în obiceiurile culinare extreme ale chinezilor (consum de lilieci, șerpi etc.) până la existența unui laborator biologic specializat în viruși în Wuhan, epicentrul fenomenului.

Dar nu despre epidemie, reală sau nu, virus, misterios sau nu, e vorba în acest text, ci despre cum reacționează statul față de această declarată stare excepțională și ce este transmis opiniei publice mondiale. 

Așadar, ne interesează aspectele socio-politice.

Puțini știu sau discută că celebra carte prin care Michel Foucault a făcut faimoasă ideea și discuția despre panopticon și supraveghere, A supraveghea și a pedepsi, originează practicile supravegherii și controlului social absolut nu doar în tehnicile disciplinării devianților, ci și în orașul ciumat. 

Ciuma era epidemia mortală a timpurilor trecute. Un oraș bântuit de ciumă era un oraș în care puterea se organiza cu totul altfel.

Căile de comunicație erau închise, orașul izolat total de restul societății; se separau diversele categorii ale populației, redusă la simple corpuri aflate la dispoziția bolii și a dregătorilor – totodată, măsurile de identificare a fiecărei persoane erau exemplare pentru acele vremuri; se controla orice mișcare, orice activitate; se centraliza periodic starea orașului și a locuitorilor; orașul devenea complet disponibil, parcelat, vizibil și previzibil pentru reprezentanții puterii, care interveneau și intrau oricând, oriunde, pentru a debarasa de bolnavi și morți, pentru a distribui hrană sau medicamente.

 Într-un cuvânt, o putere de disciplinare totală, desigur circumstanțială, dar ale cărei tehnici rămân și, eventual, sunt, ulterior, generalizate și adaptate și unei societăți neafectate de epidemie.

Or, ceea ce se întâmplă acum în China uimește prin proporțiile acestei desfășurări incredibile de tehnici de disciplinare luate sub pretextul împiedicării epidemiei.

Wuhan, cu peste 11 milioane locuitori, a devenit un oraș fantomă, izolat, închis, pustiu. Instituirea carantinei a produs  panică supermarketurile au fost luate cu asalt.

Spitalele au fost și ele asaltate de oameni bolnavi sau speriați, iar autoritățile și-au propus să răspundă spectaculos de intempestiv: construind în câteva zile un nou spital.

Dar, totul controlat, căci nimic nu (mai) mișcă în acest oraș aflat în carantină.

Mai ales că a încerca să ieși din oraș se poate solda cu o execuție pe loc.

Întreaga provincie Hubei, a cărei capitală este Wuhan,  a fost afectată de introducerea restricțiilor de circulație – și 60 de milioane de oameni s-au regăsit în această stare excepțională în care sunt și pot deveni într-un grad și mai mare ținta măsurilor de disciplinare și control ale puterii comuniste chineze.

Alte regiuni și orașe sunt deja în alertă și gata să instituie, la rândul lor, carantina și alte măsuri extreme.

OMS a lăudat însă China, care pare, într-adevăr, că dorește să se remarce pozitiv de această dată, față de episodul cu virusul gripei SARS, când a fost ținta criticilor pentru că ar fi încercat să ascundă informațiile despre epidemie. 

Pentru birocrații de la OMS, luarea unor măsuri care afectează zeci de milioane de oameni pentru că sunt bolnave câteva mii pare un lucru nu doar necesar, ci și binevenit, de aplaudat. 

Iar în acest material, CNN pune punctul pe i : aceste măsuri extraordinare au fost posibile pentru că vorbim despre China, o țară în care puterea este centralizată.

Doar că și ei o spun mai degrabă admirativ-apreciativ, fără niciun semn că, totuși, o asemenea putere exemplară ar comporta niște riscuri.

Și, într-adevăr, liderii Partidului Comunist Chinez par deciși să ia această provocare ca pe o ocazie de a demonstra superioritatea sistemului lor social și politic.

Acest exercițiu de exemplaritate și de precedent pare a fi alimentat și câteva coincidențe stranii: un om de știință de la John Hopkins, Eric Toner, a creat un scenariu de simulare a efectelor pe care le-ar produce o pandemie care ar afecta 60 de milioane de persoane și care ar fi provocată de un coronavirus, adică acel tip de virus epidemic de acum, din China. 

Scenariu, la creaea căruia a fost parteneră și Fundația eugenistului miliardar Bill Gates, nu privea doar consecințele clinice ale ipoteticei pandemii, ci și pe cele sociale și economice.

De asemenea, OffGuardian (site creat de contributori cenzurați de cotidianul The Guardian) arată că o serie de companii farmaceutice beneficiază deja de fonduri pentru a scoate pe repede înainte un vaccin pentru noul virus.

 Fondurile provin de la aceeași fundație a lui Bill Gates, iar „pe repede înainte” înseamnă inclusiv crearea de vaccinuri insuficient testate pentru a înțelege efectele secundare (de regulă, crearea unui vaccin ia ani, or ținta în acest caz este de câteva luni).

Revenind, însă, la aspectele socio-politice ale chestiunii, trebuie înțeles că particularitatea puterii dictatoriale din China nu ține doar de caracterul comunist al acesteia. 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

China, care a declarat dezvoltarea inteligenței artificiale și a tehnologiei 5G prioritate națională, este o super-putere digitală cu o super-tehnologie digitală de supraveghere, control și modelare a societății  – vezi aici o prezentare pe larg a problemei într-un video în care se face recenzia cărții lui Kai Strittmatter, We Have Been Harmonised: Life in China’s Surveillance State.

Acesta arată că inteligența artificială este folosită pentru dezvoltarea de camere de supraveghere capabile să facă recunoaștere facială în timp real în mase de zeci de mii oameni; de asemenea, camerele de supraveghere sunt folosite și pentru monitorizarea minorității uigure, iar orice semn de deviere de la normalul definit de algoritmi se soldează cu trimiterea în lagăre de reeducare.

Încurajarea tehnologiei este o chestiune strategică: dacă tot mai multe acțiuni și tranzacții cotidiene sunt „mutate” în virtual/digital, atunci toate acestea generează date personale, care sunt, ulterior, analizate și prelucrate prin algoritmi AI.

Și dacă ne amintim că în China se experimentează – cu succes – și sistemul de rating social, prin care cetățeanul are acces la servicii (sau este înfierat public) în funcție de numărul de credite câștigate sau pierdute prin monitorizarea comportamentului său social, atunci înțelegem că ne aflăm în fața puterii viitorului, cu observația că e deja o realitate a prezentului. 

Comentând asupra subiectului, Rod Dreher arată că ceea ce în China se întâmpla într-o cheie etatistă are loc, deja, în SUA, însă (deocamdată) via giganții privați ai internetului:

În China chiar acum există și este în uz tehnologia care recunoaște fețele oamenilor din imaginile camerelor CCTV instalate pe străzi. 

Dacă ești identificat de camere că ai intrat, să zicem, într-o biserică, computerele consemnează acest lucru și îți scad automat puncte din Scorul de Credit Social — care îți controlează putința de a cumpăra, de a vinde și de a participa la viața zilnică a societății.

 Nu e nevoie ca vreo ființă umană să fi observat intrarea ta în biserică.

Totul se face mecanizat — dar va fi impus un cost asupra libertății tale.

Se poate face acest lucru și aici (în SUA -n.n.). Ce ne împiedică s-o facem, în acest moment, este rezistența noastră politică și culturală.

 Trebuie să înțelegem amenințarea și să ne folosim acele libertăți pe care încă le mai avem, pentru a ne apăra de capitalismul polițienesc și de statul polițienesc — care în China sunt unul și același lucru.

Gândiți-vă, totuși: dat fiind că smartfoanele noastre, dispozitivele noastre inteligente (de pe Internetul Lucrurilor), inclusiv boxele inteligente, au capacitatea să ne monitorizeze conversațiile, cât de sigur și protejat te vei simți în viitor când te vei duce acasă la niște prieteni conservatori, ale căror convingeri le împărtășești, dar care au o boxă inteligentă?

 Dacă boxa te aude folosind un limbaj interzis la serviciu, te înregistrează folosindu-l și, în mod automat, dă de știre celor de la Google sau de la Amazon sau chiar autorităților statului?

Dacă crezi că așa ceva nu se poate întâmpla aici, faci greșeala fundamentală despre care ne-a avertizat Soljenițîn.

 

 

 

 

 

 

Aceasta fiind realitatea tehnologică, chiar n-ai fi acord, pentru propria-ți siguranță și securitate, ca regulile de la serviciu să guverneze limbajul pe care tu îl folosești în sfera privată?

Și chiar nu crezi că, până la urmă, genul acesta de lucru îți va schimba modul cum gândești? Bineînțeles că-l va schimba!

Strittmatter:

Într-o lume în care distincția dintre adevăr și minciună a fost abolită, nu există decât fapte și alternativă. Valorile predominante nu sunt moralitatea și un simț al responsabilității, ci utilitatea și profitul.

Dacă chiar vezi adevărul, nu-ți va folosi la nimic să-l spui cu voce tare; de fapt, e chiar periculos. Cel mai bine e să declari minciuna drept adevăr și s-o îmbrățișezi cu pasiune – asta fac fanaticii.

Dar fanaticii nu vor niciodată prea mulți, ci doar un grup foarte restrâns.

Următorul cel mai bun lucru este să te ferești deliberat să afli adevărul, să trăiești într-o neștiință tâmpă – iar dacă dai din întâmplare peste adevăr, să-ți ții gura și să te prefaci că n-ai văzut nimic. Aceste două grupuri alcătuiesc majoritatea populației.

Oricine rostește adevărul este ori prost, ori sinucigaș. Oamenii deștepți dintr-o asemenea lume nu sunt cei care văd limpede și sunt înțelepți; oamenii deștepți sunt șmecheri și vicleni.

Nu mai există loc de bun-simț rațional  sau, mai degrabă, ignoranța este noul bun-simț rațional, necesar pentru supraviețuire sau folosit pentru justificarea unui progres oportunist.

Acestea sunt tipurile de probleme politice și culturale la care am face bine să începe să ne gândim și despre care să vorbim acum.

Mass-media vorbește despre criza epidemiei coronavirusului din Wuhan ca un test pentru regimul comunisto-digital chinez.

Dar dacă acest test este o formă de a convinge opinia publică mondială că un astfel de regim este cel optim pentru supraviețuirea noastră, se întreabă http://www.cuvantul-ortodox.ro/ si-daca-noua-epidemie-din-china-este-si-un-mare-experiment-socio-politic-care-ne-arata-cum-va-arata-dictatura-viitorului 

Cum arată dictatura în viitorul acesta în care ne aflăm?

 

Dezvoltarea tehnologică turbată din ultimii 10 ani ne pune astăzi în sfârșit în poziția în care chinezii pot să fie cu succes protagoniștii unui roman SF.

Între omniprezența camerelor de supraveghere și algoritmi avansați de inteligență artificială, în sfârșit în China se conturează o distopie de toată frumusețea.

Din 2014 și până azi, partidul comunist chinez se tot chinuie să realizeze capodopera sistemelor de supraveghere a populației și azi sunt mai aproape ca niciodată, prin ceea ce ei numesc Sistemul de Credit Social care poate fi tradus și ca Sistemul Social de Încredere.

Sistemul ăsta presupune ca fiecare cetățean chinez să primească o notă la purtare.

Se pornește de la 1000, dacă numărul ăsta scade sub un anumit prag, nu mai ai voie să călătorești cu avionul, sau cu trenurile de mare viteză, nu mai ai voie să-ți cumperi proprietăți și devine extrem de greu să te angajezi, poate nu mai ai voie nici să ieși din țară și nici să-ți dai copiii la anumite școli, dar în orice caz devii subiectul unei supravegheri extrem de intense.

 

Omenirea în timpul Morții Negre, cea mai ucigătoare pandemie cunoscută până în zilele noastre

 

 

 

 

 

 

 

 

 
Tot ce ni se întâmplă cu acest coronavirus nu este un lucru nou și neașteptat. Pandemia din prezent ne-a făcut  să cautăm răspunsuri în trecut, putând astfel vedea că de-a lungul istoriei sale omenirea a mai  avut de-a face cu epidemii și pandemii mult mai grave.

Studiul istoriei ne învață că, oricât de rele ar fi lucrurile, poți găsi întotdeauna un moment în trecut, când lucrurile au fost mult, mult mai rele. Unii comentatori ai crizei  noastre actuale au făcut comparații cu pandemiile anterioare, și inevitabil au menționat Moartea Neagră din 1347 – 50, care a șters jumătate din populația Europei în cel mult patru ani.

În unele locuri, mortalitatea a fost mult mai rapidă și mai gravă. Italianul Giovanni Boccaccio, care ne-a oferit cea mai vie imagine a morții negre din literatură, a estimat că 100 de mii de persoane au murit la Florența în cele patru luni cuprinse între martie și iulie 1348.

Potrivit unui cronicar contemporan, populația orașului în 1338, era estimată la  120.000 de oameni.

  Ultima pandemie, cea  din 1918 de ”gripă spaniolă”, care a fost printre cele mai grave din istorie a ucis între 50 și 100 de milioane de oameni.  

Înainte de acest moment, altul mai dramatic a rămas în istorie: pandemia de ciumă din secolul 14. „Moartea neagră”, cum a fost supranumită, a ucis, după unele estimări, o treime până la jumătate din populația Europei între 1347 și 1350.  La nivel global, din populația estimată la 475 de milioane, au murit între 100 și 125 de milioane de oameni.

Date fiind condițiile din acea perioadă, ciuma nu a fost foarte bine documentată, la scară largă. Astfel, avem doar astfel de estimări la care mai poți adăuga una: Europa a avut nevoie de 80 până la 200 de ani ca să-și revină.

Situația a fost dramatică, cu siguranță, dar James Hankins, profesor în istoria Renașterii la Universitatea Harvard, a publicat în Quillette o analiză asupra acelei perioade și de ce e greșit să compari pandemia din 2020 cu cea din 1347 – ’50.

 

 

 

 

 

Tabloul „Triumful morţii” (1562) de Pieter Bruegel„cel Bătrân”

La vremea respectivă, Boccaccio era un simplu funcționar fiscal și martor care vedea totul ca orice om de rând. În fiecare dimineață cadavrele morților – soți, soții, copii, servitori – erau împinși pe stradă, unde erau îngrămădite peo targă și mai târziu pe căruțe și  duși la cea mai apropiată biserică pentru o binecuvântare rapidă, apoi au fost trimiși în cimitire în afara orașului pentru înmormântare. Pe măsură ce numărul morților a crescut, practicile tradiționale de înhumare au fost abandonate. 

Au fost săpate tranșee adânci în care corpurile au fost aruncate în straturi cu o acoperire subțire de sol lopată deasupra. Boccaccio scrie că „nu se acordă mai mult respect morților decât ar fi arătat astăzi caprelor moarte”.

„Moartea neagră” a fost foarte contagioasă și, spre deosebire de virusul din prezent, afecta la fel pe toată lumea, de la bătrâni la copii. Numele „ciuma bubonică” vine de la modul în care boala se manifesta, cu tumori considerabile pe corp denumite în acea vreme „bube”.

Victimele înceapeau să tușească, să espectoreze sânge și respirația lor  devenea putridă. Mirosul trupurilor moarte, al bolnavilor și medicamentelor păreau să umple întreaga atmosferă.

 Hankins citează din Boccaccio  care scria că în acea vreme nu exista moarte demnă .

Ce s-a întâmplat, au fost apariția unor reacții pe care le vedem active și în prezent: acelea de distanțare socială și izolare cât mai departe de focare. Surprinzător sau nu, dar atunci ca acum, au fost oameni care s-au izolat într-un loc, cu câțiva oameni apropiați, și provizii cât să le ajungă o anumită perioadă. Tendința de aprovizionare și fugă, iată, e un arc peste timp.

Distanțarea socială extremă a devenit normă, chiar fără măsuri din partea guvernelor. Poveștile lui Boccaccio sunt șocante. Toată lumea a intrat în panică. Vecinii fugeau de vecini, rudele se izolau de  rudele lor. Copiii își abandonau părinții în vârstă și preoții credincioșii  lor. În mod incredibil, „chiarși mamele au refuzat să alăpteze și să-și  îngrijească  propriii copii, de parcă nu le-ar fi aparținut ”.

Unii au reacționat închizându-se cu câțiva prieteni în locuri confortabile, aprovizionându- se cu mâncare și vinuri fine, se  distrau cu muzică și refuzau să primească vreo veste despre morți.

Alții, adesea cei săraci și fără mijloace, au început să jefuiască casele morților, umplându-și cămările  cu mâncare și băutură, fără să țină seama de riscurile de infectare.

 

În Veneția, medicilor li s-a interzis să părăsească orașul în timpul ciumei. Medicii au fost obligați în timpul ciumei să poarte echivalentul premodern al costumului hazmat: o rochie lungă de in, o pălărie care acoperă părul, ochelarii și o mască cu un cioc lung conținând antidoturi și parfumuri pentru a masca duhoarea morții. Astăzi, rochia medicului ciumă există încă ca un costum popular în timpul Carnavalului.

La vremea aceea nu se știa că ciuma bubonică era rezultatul unei infecții cu bacterii microscopice, transportate în special de șobolani.

Îmbolnăvirea era în schimb explicată prin așa zisa ”teorie a miasmelor”, datorată mirosurilor fetide generate de gunoaiele în descompunere,carnea în putrefacție, dar și de alte materii considerate impure.

De altfel, această ”teorie” a stat la baza explicării îmbolnăvirilor de holeră sau paludism, adică a ideii că boala se răspândea prin aerul urât mirositor.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În 1619, Charles de l’Orme, medicul-șef al lui Ludovic al VIII-lea, a inventat o uniformă pentru a-i proteja pe doctori de ciumă.

„Nasul are lungimea de 15 centimetri, are forma unui cioc și este umplut cu parfum. Sub haină, purtăm cizme făcute din piele marocană (piele de capră) și o bluză cu mâneci scurte, din piele fină. Pălăria și mănușile sunt, și ele, confecționate dintr-o astfel de piele, cu ochelari care acoperă ochii”, scria de l’Orme despre costum.

Crezând că vaporii mirositori puteau intra în fibrele hainelor și puteau transmite boala, de l’Orme a proiectat o uniformă compusă dintr-o pelerină din piele ceruită, pantaloni, cizme și mănuși, al căror scop era să respingă miasma.

Costumul era uns cu seu, pentru a ține la distanță fluidele corporale ale bolnavilor. Costumul anticiumă era dotat cu o pălărie neagră, proeminentă, care indica faptul că omul care-l purta era doctor.

Doctorii de ciumă mai aveau un baston lung, din lemn. Îl foloseau ca să comunice cu pacienții, să-i examineze și uneori să-i țină la distanță pe cei mai disperați și mai agresivi dintre ei.

Adeseori, bolnavii credeau că ciuma bubonică era o pedeapsă de la Dumnezeu și le cereau medicilor să-i biciuiască  în semn de pocăință.

Aerul urât mirositor era combătut cu ierburi și mirodenii precum camforul, menta, cuișoarele și mirul. Toate acestea erau îndesate în masca grotescă, sub formă de cioc.

Uneori, ierburile erau aprinse înainte de a fi introduse în mască, pentru ca fumul să ofere protecție suplimentară. Doctorii de ciumă purtau și niște ochelari rotunzi, de sticlă.

 De cele mai multe ori, ei alegeau tratamente bizare și periculoase. Unii  acopereau bubele – chisturi pline de puroi, de mărimea unui ou, care apăreau pe gât, la axilă și în zona inghinală – cu excremente de om, ceea ce probabil că răspândea și mai mult infecția.

De asemenea, luau sânge bolnavilor și le tăiau bubele, pentru a drena puroiul. O altă practică, extrem de dureroasă, era acoperirea bolnavului cu mercur și introducerea acestuia într-un cuptor puternic încălzit.

Nu e deloc surprinzător că aceste practici grăbeau atât moartea cât și răspândirea infecției, iar  în lipsa unei protecții adecvate, mulți dintre acești doctori erau răpuși chiar de ciuma bubonică pe care încercau să o vindece.

Astăzi, știm că ciuma bubonică și celelalte tipuri de ciumă, cum ar fi ciuma pneumonică, erau cauzate de bacteria Yersinia pestis, care era răspândită de șobolani.

Leacul pentru ciumă – antibioticele obișnuite – a fost descoperit abia în secolul XX. Aceste costume și tratamente îngrozitoare aparțin, din fericire, trecutului, însă eforturile medicilor de a-i separa pe bolnavi de cei sănătoși, de a-i arde pe cei contaminați și de a experimenta cu diferite tratamente au continuat de-a lungul istoriei.

 

Ciuma din secolul 14 n-a fost însă și ultima — Europa a mai trecut de 17 ori prin așa ceva. Practic, fiecare generație a trecut prin așa ceva. Dar, treptat, tehnologia a ajuns oamenii să fie informați mai rapid și să-și ia măsurile de protecție.

Încă nu este sigur că COVID-19 va deveni al cincilea coronavirus endemic din lume astăzi.

 Ciuma bubonică mult mai mortală a rămas multă vreme endemică în Europa, transformându-se din nou în pandemie cu vreo 17 ori înaintea ultimei focare în 1664 – 67 – aproximativ o dată pe generație. De-a lungul timpului s-a dezvoltat în oraș un fel de telegraf  pentru a urmări noile focare.

Transmiterea știrilor despre ciuma a devenit un subiect regulat al corespondenței publice și private.

 Întrebările ne sună acum familiare: A venit ciuma la Bologna? De cât timp este acolo? Câți sunt infectați? Câți au murit? A fost impusă o carantină?În mod previzibil, autoritățile publice au luat măsuri drastice pentru izolarea bolnavilor. 

 

 

 

 

Transformarea socială pe care pandemia de atunci a creat-o

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

  

Hankins a scos în evidență și un câștig – dacă se poate vorbi de așa ceva – mai puțin evident din acea perioadă. Cea mai eficientă formă de izolare a fost „villeggiatura” – oameni care s-au retras din oraș la țară, unde au așteptat ca pandemia să treacă.

 

 

 

După problemele provocate de ciuma din anii 1300, tot mai mulți orășeni care își permiteau și-au cumpărat case și domenii la țară. Cei mai mulți făceau asta și ca să aibă acolo provizii pentru perioadele de criză.

Familia de Medici, de exemplu, a ajuns să dețină 27 de proprietăți în regiunea Toscana. Multe dintre ele erau gândite și decorate de arhitecți și artiști importanți ai vremii. Însă chiar și cei mai puțin instăriți au migrat către stilul acesta de viață.

Hankins notează că, pe fondul panicii cu ciuma, oamenii au dezvoltat în mediul acesta distanțat de oraș un alt stil de viață, cu lecturi în aer liber, sporturi, festivaluri sau evenimente dedicate. Pe scurt, a apărut vacanța de vară și activitățile de relaxare din vară, când ciuma era la cel mai periculos nivel.

După primele câteva focare de ciumă în anii 1300, mulți oameni din oraș au început să investească în moșii din țară, în parte pentru a asigura aprovizionarea cu hrană fiabilă pentru familiile lor în timp de criză. 

Au început să petreacă mai mult timp în țară, în special în lunile călduroase de vară, când ciuma a fost în cea mai rea situație. În cele din urmă, Medici a deținut 27 de vile în mediul rural toscan, multe dintre ele proiectate și decorate de arhitecți de frunte precum Giuliano da Sangallo și pictori precum Filippino Lippi și Jacopo Pontormo. Viața de vilă a devenit în general populară pentru familiile burgheze mai înstărite și în timp s-a dezvoltat o cultură de vilă.

Decameronul lui Boccaccio a furnizat un model literar timpuriu. Acesta înfățișa un grup de tineri și bărbați nobili care scăpau pe dealurile din afara Florenței în timpul ciumei, distrându-se reciproc cu povești înțelepte, cântec și dans.

Literațiile renascentiste, fiind pasionați de antichitate, îl adorau pe Cicero și tânjeau să imite conversațiile urbane despre literatură și filozofie pe care le-a descris în dialogurile sale, ținute în vila sa clasică la Tusculum.

Chiar și cei mai puțin sofisticați au învățat să se bucure de o viață mai spațioasă în țară, citind în grădini reci, îngrijite sau vizionând peisaje pitorești. Au început să cultive sporturi de vară, evenimente muzicale și festivaluri. Vacanța de vară s-a născut.

 

Ciuma bubonică nu a fost eradicată complet. În zilele noastre, în lume sunt înregistrate în jur de 600 de cazuri de îmbolnăvire anual… 

 

 

James Hankins este profesor de istorie renascentistă la Universitatea Harvard.

https://quillette.com/ social-distancing-during-the-black-death