Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul, o enigmă istorică

Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul 
 

Când, în primăvara anului 1402, armatele hanului turcoman Timur cel Şchiop îşi făcură apariţia în Asia Mică, nimeni din Imperiul otoman, din Bizanţ sau din Europa nu bănuia că lui Baiazid, aflat în culmea puterii, i se pregătea lovitura de graţie.

În acel moment, sultanul otoman asedia, pentru a treia oară, Constantinopolul.

Europa aştepta, din clipă-n clipă, vestea căderii marii cetăţi de pe Bosfor.

Palmaresul victoriilor lui Baiazid era aşa de impunător încât cucerirea acelei “punţi de aur între Orient şi Occident”, care fusese, atâta vreme, Bizanţul, părea să nu fie decât o chestiune de timp.

Într-adevăr, într-o bătălie memorabilă, care-i adusese şi epitetul de Yildirim (Fulgerul), datorită apariţiei sale neaşteptate, într-o noapte, sub zidurile cetăţii Nicopole, Baiazid învinsese, în 1396, floarea cavaleriei europene.

Ca urmare a acestei victorii, ce uimise şi înspăimântase Europa, pământurile bulgare fură anexate statului otoman, ele devenind, potrivit practicii din Orient, proprietatea sultanului.

Albania sudică şi Thesalia căzuseră, de asemenea, sub stăpânirea sa.

În Asia Mică fură supuse autorităţii sale numeroase principate. Pentru prima oară orientalii acordară unui suveran otoman titlul de “stăpân al ţinuturilor Romei”, în virtutea faptului că stăpânea teritorii care aparţinuseră odinioară Imperiului roman, iar occidentalii pe acela de „Imperator Turchorum“.

Dar pentru a se fonda un adevărat imperiu otoman trebuia să cadă Constantinopolul, cu strâmtorile Bosfor şi Dardanele, cu legăturile sale cu Mediterana, Marea Neagră şi Marea Egee.

Asadar, armatele otomane se aflau la al treilea asediu (1402) al Bizanţului, când căzu ca un trăsnet vestea apariţiei lui Timur Lenk în Anatolia.

El se îndrepta fulgerător spre ţinuturile lui Baiazid, cu o armată uriaşă, disciplinată şi călită-n lupte.

Prin întinsa sa reţea de spionaj, împânzită în întreaga Asie Mică, Timur aflase că sultanul otoman începuse să fie urât de populaţia anatoliană pentru costisitoarele sale campanii, pentru viaţa de lux şi petreceri ce-o ducea în palatul de la Bursa, cu frumoasa principesă sârbă Olivera, devenită soţia sa, şi pentru că nu rezistase ispitei alcoolului (zice-se, sub influenţa tinerei femei), fapte ce contraveneau flagrant preceptelor Coranului.

Apoi, principii de Germiyam, Karaman şi ceilalţi nu mai puteau răbda povara supunerii.

Or, apariţia lui Timur, care le promitea independenţa principatelor, era un minunat prilej de a relua lupta cu stăpânul de la Bursa. 

                   

Dezastrul din 28 iulie 1402.

     

Câmpia Ciubuk de lângă Ankara. În zori începu – după cum menţionează istoricul Ioseph von Hammer – “cea mai mare dintre toate bătăliile islamului.”

 

 

Se întâlneau Timur, stăpânul Asiei şi Baiazid, spaima Europei.

Primul dispunea de aproximativ 700.000 de oameni, al doilea – de numai 300.000.

În afară de această inferioritate numerică, Baiazid avu încă de la început şi alte dezavantaje.

Mai întâi, nu era deloc sigur pe principii anatolieni, care luptau sub steagurile sale.

Apoi, armata sa, care tocmai ridicase asediul Constantinopolului şi venise în marş forţat până la Ankara, era obosită.

În sfârşit, Timur ocupase râuleţul Ciubuk, care pe-o zi călduroasă ca aceea ar fi fost mai mult decât necesar armatei însetate.

Rezultatul a fost dezastruos pentru armata otomană. Baiazid se văzu repede părăsit de trupele tătare (participante ca aliate la luptă), de detaşamentele principilor anatolieni, de propriii săi fii.

Deşi excelentele trupe sârbeşti, aflate ca vasale în oastea sa, s-au oferit să-i acopere retragerea, sultanul refuză să fugă şi se retrase cu garda sa de ieniceri pe o colină, unde se bătu ca un leu toată ziua.

Spre seară, văzând că totul e pierdut, acceptă, în sfârşit, să abandoneze lupta.Prea târziu.

În timp ce gonea, căutând să străpungă încercuirea lui Timur, calul i se împiedică de-o piatră şi căzu (alte izvoare menţionează că ar fi vrut să-şi adape calul). Până să încalece din nou, fu înconjurat, împreună cu mica sa escortă.

Se relatează că Baiazid avea atunci în mână un fel de baltag cu care ar fi putut să se apere, dar văzând că totul era definitiv pierdut, aruncă arma şi zise:

„Ei, iată-mă, ce mai aşteptaţi? Faceţi ce-aveţi de gând să faceţi!“ Şi se pregăti să moară.

Dar oamenii lui Lenk, după ce-l imobilizară, îl invitară: „Poftiţi, sunteţi oaspetele lui Timur Han!”

Prizonierul fu îndată condus la învingătorul său, care-l întîmpină în faţa cortului, îl primi cu cinste, se indignă că ai săi îi legaseră mâinile şi îl dojeni că luase parte personal la luptă, „deoarece suveranii trebuie să stea de-o parte şi să conducă”, nu să se aventureze în vâltoarea bătăliei.      

 

 

 

 

TIMUR LENK (1336 – 1405

 

 

În clipa când intra în cortul lui Timur, ca prizonier al acestuia, Baiazid părăsea şi scena istoriei. Misiunea sa se încheiase.

 

Cuşcă de fier sau litieră?
 

În vreme ce trupele lui Timur urmăreau resturile armatei otomane în retragere, Baiazid însoţea din oraş în oraş pe învingătorul său.

Un corp de armată mongol cuceri Bursa, captură ceea ce mai rămăsese din tezaurul Curţii otomane (cea mai mare parte fusese salvată de Süleyman, fiul cel mai mare al lui Baiazid), o prinse pe Olivera, soţia favorită a lui Yildirim, şi o trimise lui Timur.

Curând fu cucerit Izmirul (Smirna) şi restabilite principatele de Saruhan, Karamau, Germiyam şi altele, iar fiii lui Baiazid (Suleyman, Isa, Musa, Mustafa şi Mehmed), incitaţi de Timur, dar mai ales de propria lor sete de putere, începură o dispută acerbă pentru tronul de la Edirne (Adrianopol), noua capitală din 1402.

Ea avea să se termine abia în 1413, prin victoria lui Mehmed I Celebi (1413-1421). În Balcani se reluară luptele împotriva otomanilor, iar împăratul Bizanţului prestă omagiu şi plăti tribut hanului turcoman, în timp ce suveranii occidentali intrară în relaţii cordiale cu învingătorul adversarului lor de odinioară. Astfel, întreaga operă a lui Baiazid se destrămă.

Cuşcă de fier sau litieră?S-a scris destul de mult despre cele şapte luni şi două săptămâni de captivitate a fostului sultan; dar această perioadă nu este nici până astăzi elucidată şi există, credem puţine şanse de a fi luminată vreodată.

Explicaţia constă în faptul că izvoarele sunt confuze, tendenţioase şi contradictorii.

   S-au format două curente de opinii: unii istorici susţin că Baiazid a fost transportat într-o cuşcă de fier, fiind deci rău tratat de Timur, alţii pledează pentru o reinterpretare a izvoarelor şi legendelor în legătură cu această chestiune, acreditând teza că, în realitate, sultanul captiv a fost purtat într-o litieră; prin urmare, a fost tratat cu cinste.    

   În afară de aceste păreri au mai fost lansate şi altele. S-a afirmat, de exemplu, că Timur s-ar fi urcat pe cal punând piciorul pe spinarea lui Baiazid sau că fostul sultan ar fi fost hrănit laolaltă cu câinii hanului, din resturile de la masa acestuia.

S-a mai spus că Timur căuta să-l umilească pe Yildirim, obligând-o pe Olivera să danseze ca o sclavă în faţa curţii hanului şi a captivului însuşi.    

  Dar asemenea păreri sunt lipsite de orice bază documentară şi de orice logică. Să vedem ce spun izvoarele.

Prizonieratul lui Baiazid în cuşca de fier este menţionat de unii cronicari ca Ibn Arabşah, Phrantzes, Boucicault, Orudj ben Adil. Analizând însă critic aceste referiri, observăm că Ibn Arabşah e un duşman notoriu al lui Timur. El a căutat să-l compromită, punându-i în seamă o asemenea răzbunare.

Ca şi alţi istorici bizantini, Phrantzes, care a fost la turci, e pătruns de psihoza antiotomană. Mareşalul Boucicault, care fusese prizonierul lui Baiazid, trebuia să-şi ia cumva revanşa povestind despre umilinţa la care fusese supus „Fulgerul“.

În ceea ce îl priveşte pe Orudj ben Adil, el, ca şi alţi cronicari otomani care au reţinut episodul, scrie la aproape o jumătate de secol de cele întâmplate, iar izvoarele pe care le foloseşte pentru amintita perioadă nu ne sunt nici astăzi cunoscute.

În schimb, alte izvoare contemporane nu consemnează existenţa faimoasei cuşti. Germanul Schiltberger, de pildă, făcut prizonier de către Baiazid, la Nicopole, în 1396, şi de către Timur, la Ankara, în 1402, nu aminteşte nimic despre acest lucru.

Nu pomeneşte de cuşcă nici spaniolul Clavijo, oaspete la curtea lui Timur, deşi o astfel de captivitate a celebrului Baiazid ar fi fost un amănunt senzaţional pentru concetăţenii cărora le destina scrierile sale.

Cronicarul otoman Aşîkpasazade, care se bazează pe relatările unui martor ocular la bătălia de la Ankara şi însoţitor al lui Baiazid în captivitate până la moartea acestuia, scria: “Îl duceau pe Bayezid han într-o litieră (tahtirevan), asemenea unei cuşti (kafes), purtată de doi cai.

Totdeauna mergeau în faţa lui Timur, şi la popasuri litiera era depusă înaintea cortului său“.

Cunoscutul cronicar Neşri, şi ulterior Saadeddin, repetă acelaşi lucru. Nu menţionează episodul cuştii de fier nici cronicarul bizantin Laonic Chalcocondyl“.

Şi argumente filologice vin să infirme teoria cuştii de fier. Aşa cum a arătat marele turcolog austriac Ioseph von Hummer (părintele turcologiei), legenda a fost alimentată de confuzia provocată de cuvântul “kafes“. În limba turco-osmanã „kafes“ înseamnă nu numai „cuşcă“, ci şi „litieră“, care era în Orient un tradiţional mijloc de transport pentru femei şi bărbaţi de seamă.

După cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), sultanii asistau la dezbaterile Divanului imperial din spatele unei ferăstruici ce se numea „kafes”.

Înseamnă că padişahii stăteau, la propria lor curte, într-o cuşcă?

Deci “kafes” nu înseamnă neapărat “cuşcă”. Cum Baiazid fusese o personalitate marcantă, deşi prizonier, i s-a făcut cinstea de a fi dus într-o litieră.

Un alt argument pe care îl invocă partizanii cuştii de fier este acela că legenda unei astfel de captivătăţi a circulat totuşi în popor, mai ales în Anatolia.

Este foarte posibil ca respectiva legendă să se fi născut pe terenul nepopularităţii lui Baiazid din ultima perioadă a domniei sale şi să fi fost pusă în circulaţie de către adversarii săi, principii anatolieni, cărora sultanul le luase stăpânirile.

Dacă avem în vedere faptul că principele de Karaman i-a desfăcut mormântul, i-a ars cadavrul şi i-a aruncat cenuşa în cele patru vânturi, atunci să ne mai mirăm că alţi principi din Anatolia au putut să născocească fostului lor suveran o captivitate atât de umilitoare? Nu trebuie uitat apoi că starea de spirit antiotomană din Bizanţ şi din Europa a putut favoriza răspândirea acestei anecdote revanşarde şi cu iz oriental.

Dar – spune specialistul în literatura turcă, Koprülü – în Orientul islamic exista obiceiul închiderii prizonierilor într-o cuşcă de fier, deci era firesc să i se aplice şi lui Baiazid o astfel de formă tradiţională de umilinţă.

Savantul turc citează şapte exemple de captivi ai iranienilor, indienilor etc. Examinând însă cu atenţie lista, constatăm că şase dintre aceşti prizonieri nu fuseseră suverani, ci supuşi revoltaţi, iar al şaptelea – un suveran ţinut captiv de către un trib; nu era vorba deci de raporturi dintre un suveran şi alt suveran, de la egal la egal, cum era cazul între Timur şi Baiazid.

Dovadă că Timur l-a tratat pe Baiazid potrivit prestigiului şi rangului acestuia îl constituie şi faptul arătat mai sus şi confirmat de cronicari turci, că atunci când fostul sultan a fost adus pentru prima oară la el cu mâinile legate, Timur s-a indignat.      

 Prin urmare, izvoare, precum şi argumente de ordin istoric, filologic şi logic pledează contra tezei unei captivităţi a lui Baiazid într-o cuşcă de fier.

 

Asasinat sau sinucidere?

 

Trecuseră șapte luni de captivitate. Încercările de a-l elibera, fie răscumpărându-l, fie scoțându-l tainic (printr-un tunel) din captivitatea mongolă, eșuară.

Nerăbdător, Yilderim se adresă lui Timur rugându-l să nu-i distrugă statul și să-l pună în libertate.

,,Astăzi sunt eu înfrânt, mâine poți fi tu” – ar fi spus fostul sultan.

La acestea, Timur ar fi răspuns:

“Așa este.Dar până când te vei întoarce de la Samarkand, voi așeza pe tătari în țara ta.” 

Sultanul BAIAZID YILDERIM (1354 – 1402)

Aceste cuvinte l-au mâhnit adânc pe captiv, fiindcă înțelegea că va trebui să însoțească pe Timur până în capitala sa din Samarkand (Asia centrală), împodobindu-i carul de triumf, și că în acest răstimp statul otoman, dat pe mâna tătarilor, se putea destrăma.

Fire orgolioasă și impulsivă, Baiazid n-a putut suporta gândul unei asemenea umilințe.

Câteva picături de otravă aflate sub piatra inelului ce-l purta au fost suficiente.

Astfel muri la Akșehir, în Anatolia sudică, Yilderim Sultan Baiazid, în 9 martie 1403, după șapte luni și două săptămâni de captivitate.

Aceasta este doar o versiune (credem cea mai veridică și mai logică) a morții sale.

Prof. dr. Bedi Șehsuvaroglu, de la Universitatea din Istanbul, a adus noi argumente în favoarea tezei sinuciderii lui Baiazid, teză multă vreme ignorată.

El arată că în lumea islamică sinuciderea fiind considerată o crimă, urmașii lui Baiazid din dinastia otomană și cronicarii de la curtea lor, au căutat să treacă sub tăcere această moarte ,,eretică”.

Mai mult, unii suverani otomani au dezavuat pur și simplu pe Baiazid.

După o altă versiune, prizonierul lui Timur ar fi sfârșit de moarte naturală, cauzată, după unii de reumatism cronic, după alții de hipertensiune arterială sau de insuficiență respiratorie.

Este posibil ca aceste complicații, apărute pe fondul maladiv anterior al captivului, să fi fost provocate de starea deprimantă în care se afla mândrul sultan.

Ele nu exclud teza sinuciderii, ci o susțin.S-a lansat și teoria că Timur însuși ar fi dispus asasinarea prizonierului său, dar această supoziție nu rezistă în fața izvoarelor. Într-adevăr, ce interes ar fi avut Timur să distrugă un atât de prețios trofeu, tocmai în ajunul întoarcerii sale la Samarkand?

Din izvoare rezultă că, dimpotrivă, Timur se interesa îndeaproape de sănătatea captivului și-i trimitea chiar medicul său personal spre a-l îngriji.

Când, pe neașteptate, hanului i de aduse vestea morții lui Baiazid, el fu profund mâhnit.

După câteva zile, rămășițele pământești ale fostului sultan au fost trimise fiului acestuia, Mehmed Celebi, care avea să devină unicul stăpân al statului otoman. 

sursa: Mihai Maxim, Enigme ale istoriei – Captivitatea şi moartea lui Baiazid Fulgerul în Magazin istoric, Anul V, Numărul 8 (53), august, 1971

Publicitate

MISTERIOSUL MANUSCRIS VOYNICH SI ENIGMELE SALE. VIDEO

 

 

 

 

Misterul manuscrisului Voynich

 

 

O scriere indescifrabila si plante ciudate. Este tot ce se poate spune despre asa numitul manuscris Voynich, o carte care se gaseste la biblioteca Universitatii americane Yale, sub cota MS 408, si despre care se crede ca ar ascunde cunostintele alchimistilor medievali. Explicatia care insoteste fisa de biblioteca a manuscrisului este si ea extrem de edificatoare: „manuscris codificat.

Text criptografic intr-o limba neidentificata. Europa Centrala? Secolul al XV-lea pana catre sfarsitul secolului al XVI-lea?”
Cine vrea sa vada acest manuscris in campusul situat la doua ore de New York, in partea de nord, trebuie sa ceara aprobare cu mult timp inainte.

Daca are noroc, i se aproba aproximativ trei sferturi de ora, dar, atentie: numai doamna de la administratie are dreptul sa-l rasfoiasca, consemneaza Die Welt, citat de Rompres.

Insa chiar daca ar avea trei zile sau patru saptamani la dispozitie, tot nu ar putea citi cartea. Cele 262 de pagini bogat ilustrate si scrise foarte indesat raman astfel un secret.
Caracterele amintesc cumva de limba sanscrita sau de grafia thailandeza.

Pana acum, toate incercarile de a descifra textul, incercari la care au luat parte oameni ai Renasterii si iluministi, iar in secolul al XX-lea criptologi, experti in codurile militare, specialisti care au descifrat celebrul cod german de transmisiuni „Enigma”, precum si o intreaga liota de fani Voynich de pe Internet, au esuat lamentabil.

 Acum a aparut o carte despre aceste incercari nereusite si in limba germana, iar comunitatea celor care se ocupa cu acest subiect pare sa creasca si in aceasta tara.

Cunostintele despre asociatii secrete sau despre alchimistii de la inceputul epocii moderne ar putea fi de mare ajutor. Sau poate totul nu este decat o farsa, o gluma de acum 500 sau 800 de ani?Suspectat de fals

In 1585, alchimistul John Dee se afla la curtea de la Praga a lui Rudolf, impreuna cu un tovaras de idei, Edward Kelley (in fotografie), un prieten fanatic al cartilor. Orasul tocmai era pregatit pentru astfel de oameni si oriunde apareau faceau experimente pentru fabricarea aurului sau predicau venirea in curand a Anticristului. Oare sa fie cartea un produs al mistificarilor lor?

Pe langa nimfele goale, rozetele enigmatice, tot felul de flore si faune sau ovare supradimensionale si foarte usor de recunoscut in volum, apar si lucruri care nu existau atunci: ca de exemplu floarea soarelui si piperul Cheyenne, venite din America.

In acest caz, ipoteza ca Bacon ar fi autorul cade, doar daca nu cumva el ar fi auzit despre Lumea Noua cu 250 de ani inaintea lui Columb.

 Printre altele, Kelley era cunoscut si ca falsificator si avea o bogata experienta a inchisorilor.

Din acest motiv si din cauza aparitiei plantelor exotice, unii experti sunt de parere ca Dee si Kelley au „mazgalit” ei insisi pergamentele si le-au vandut mai apoi imparatului habsburg drept carti care contin intelepciunea seculara, si asta pentru 600 de ducati, suma care reprezenta pe atunci de mai multe ori venitul anual al unui mester breslas.

 

 

 

 

 

Descoperitorul si locul descoperirii

 

 

Originea si haltele ciudatei opere sunt invaluite de mister. In 1912, Wilfried Voynich, anticar si luptator pentru libertatea Poloniei, care traia la Londra, a descoperit intr-o lada veche un manuscris cu caractere bizare, „intr-un vechi castel din sudul Europei”, asa cum declara el criptic.

Numele complet al descoperitorului este Wilfryd Michal Habdank-Wojnicz s-a nascut in 31 octombrie 1865 in Kaunas (Lituania) si a emigrat in Hamburg si apoi in Londra, pe considerente politice.

Locul exact al descoperirii avea sa fie aflat in 1960, la mult timp dupa moartea sa. Era vorba de vila Mondragone din Frascati (in fotografie), un colegiu iezuit la sud de Roma.

 Parintii iezuiti aveau atunci nevoie de bani pentru renovari si ca atare au inceput sa vanda din manuscrisele rare aflate in posesia lor. Desi manuscrisul i-a sarit in ochi lui Voynich, ceea ce l-a electrizat de-a binelea a fost o scriere alaturata care innobila si mai mult intreaga lucrare.

Era vorba de o scrisoare redactata de un anume Joannes Marcus Marci, datata Praga 19 august 1666 si adresata unui prieten numit Athanasius Kircher.

In scrisoare Voynich a citit: „Dr Raphael, profesor de limba ceha la curtea imparatului Ferdinand al II-lea, care avea si titlul de rege al Boemiei, mi-a povestit ca aceasta carte a apartinut imparatului Rudolf, care platise pentru ea 600 de ducati. El crede ca autorul ar fi Roger Bacon”.

Fostul proprietar, scrie Marci, „s-a dedicat neobosit descifrarii manuscrisului, asa cum reiese din incercarile sale, pe care Vi le trimit de asemenea… speranta reusitei a disparut abia spre sfarsitul vietii sale, eforturile sale au fost in zadar”.

 

 

 Destinatarul

 

 

Imparatul Rudolf al II-lea, incoronat in 1576 si decedat in 1612, era stranepotul Ioanei Nebuna (fiica regilor catolici Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia – a fost casatorita cu Filip cel Frumos, primul rege habsburg pe tronul spaniol, si au avut un copil, pe viitorul imparat Carol Quintul).

Se spune ca moartea prematura a sotului strabunicii lui Rudolf, in 1505, a facut-o pe aceasta sa se prabuseasca pe pantele nebuniei (nu voia sa lase sicriul sotului ei sa fie luat de langa ea pentru a se putea uita din cand in cand in el si sa se asigure astfel ca Filip nu este mort, ci doar doarme).

 Ulterior, a fost internata la manastirea Santa Clara din Tordesillas, unde a si murit la o varsta extrem de inaintata pentru acea perioada, respectiv 75 de ani.

Extravaganta, melancolia si credinta ca este vrajit, particularitati prezente la Rudolf, sunt atribuite de istorici acestei mosteniri genetice habsburgice.

Este foarte cunoscut un portret al sau (in fotografie), pictat de Giuseppe Arcimbaldo, care a compus figura imparatului din fructe, legume si radacini.

Rudolf a transformat Praga, in 1600, in resedinta imperiala si, in acelasi timp, intr-o metropola a astronomilor, astrologilor, rozicrucienilor (Ordo Rosae Crucis, nume generic pentru mai multe societati secrete, cu origine in Germania secolului al XV-lea si al caror scop comun se presupune ca este realizarea unei societati mai bune prin intermediul unor cunostinte secrete si al preluarii conducerii lumii de catre rozacrucieni, n.red.) precum si a altor societati secrete si intr-un centru al experimentelor misterioase realizate de alchimisti, in perpetua lor cautare dupa piatra filosofala, cu care se putea obtine aurul.

Este acelasi oras unde celebrul Golem evreiesc bantuia strazile. Legenda cea mai raspandita povesteste cum rabinul praghez Iuda Loew (1525-1609) ar fi realizat din lut o fiinta cu aspect uman, care prindea viata doar cu ajutorul pronuntarii unor formule magice.

Scopul era acela de a-i ajuta pe evreii din ghettoul praghez sa scape de acuzatiile aduse de ceilalti locuitori cum ca ar ucide copii ca sa foloseasca sangele acestora la ritualurile lor si de a face muncile nepermise evreilor in ziua de sabat.

Persoanele cu ocupatii esoterice dominau acest oras, contribuind la inflorirea sa culturala si economica si asta pe cand din Ungaria (a carei parte centrala fusese ocupata din 1541 de otomani, n.red.) turcii se profilau amenintator, iar spectrul razboiului de treizeci de ani reinvia povestile despre cavalerii Apocalipsei.

 

 

Autorul

 

 

Este oare codul Voynich o opera din secolul al XVI-lea? Sa fie oare o comunicare a fericitului descoperitor al plantelor de care era nevoie pentru prepararea pietrei filosofale, descoperire pe care apoi a preferat sa o tina in secret?

Scrisoarea din anexa lucrarii il aduce in discutie ca autor pe calugarul franciscan Roger Bacon (in fotografie), un savant din secolul al XIII-lea care a studiat stiintele naturii la Paris si Oxford, cunoscut si sub titlul de Doctor Mirabilis (doctorul minunat).

Pentru prietenul sau, Papa Clement al IV-lea, el a realizat o descriere explicativa a lumii in trei volume, denumita Opus maius (opera majora), Opus minor (opera minora) si Opus tertium (a treia opera).

Bacon, un fel de iluminist timpuriu, a scris diatribe contra amestecarii credintei cu stiinta, ceea ce i-a adus domiciliu obligatoriu la manastirea sa, in ciuda relatiilor pe care le avea.

Se spune despre el ca stia cum se obtine praful de pusca, inainte ca acesta sa fie descoperit, 100 de ani mai tarziu, de catre calugarul franciscan Berthold Schwarz.

Oare sa fie vorba in aceasta scriere cifrata despre descrierea obtinerii substantei explozive? O misiva secreta trimisa cifrat lumii din chilia sa monahala?

 

 

Curierul

 

 

Cine a dat manuscrisul Imparatului Rudolf? Informatiile in acest sens il indica pe alchimistul John Dee (in fotografie), una din figurile extrem de bizare ale ocultismului timpuriu, al carui tata era comerciant de vinuri si prieten al celebrului rege englez Henric al VIII-lea, acesta fiind protejatul reginei Maria („Bloody Mary”, urmasa la tron a lui Henric, nascuta din prima casatorie cu Caterina de Aragon, ultima regina catolica a Angliei (porecla „Maria cea Sangeroasa” si-a castigat-o din cauza persecutiilor la care i-a supus pe protestanti in incercarea de a recatoliciza tara, n.red.).

 

 

Incercarile specialistilor

 

 

Primul cercetator, cunoscutul filolog William Newbold de la Universitatea din Pennsylvania, care se ocupa de limbi vechi, afirma ca a reusit sa descifreze manuscrisul. Renumele sau a fost distrus atunci cand s-a stabilit ca totul era lipsit de fundament. Au fost sondate toate caile de decodare.

S-a masurat chiar si entropia caracterelor sau gradul de aleatoriu in succesiunea acestora.

Prima impresie, lăsată de imaginile din text, ar fi aceea că documentul este unul cu scop farmaceutic ,servind cel mai probabil, ca manual,în medicina timpurie.

Nici varianta alchimiei nu este de lepădat, atâta vreme cât pentru mult timp s-a crezut,că informațiile oferite în manuscris duc la transformarea metalelor în aur,sau la descoperirea Pietrei filosofale.

 

 

 

 

Nici teoriile pseudoștiințifice nu au întârziat să apară, mulți pasionați de criptologie fiind convinși că manuscrisul Voynich este, nici mai mult,nici mai puțin, decât un manual cu instrucțiuni lăsat omenirii,de către o rasă extraterestra.

S-au cautat paralele cu limbi cunoscute pe baza frecventei de repetare a caracterelor. In curand s-a ajuns sa fie excluse toate metodele obisnuite de cifrare, ca de exemplu transpunerea paralela a doua alfabete. Numai intrebarea privitoare la cate semne diferite exista in lucrare a produs suficienta bataie de cap.

 

Si profesorul John Manly (un spargator de coduri renumit din Primul Razboi Mondial) s-a ocupat fara succes de manuscris, in anii ‘20. Matematicianul brazilian Jorge Stolfi a presupus ca vocabulele sunt constituite din trei silabe.

Rene Zanderbergen, inginer la Agentia Aerospatiala Europeana, incearca sa descopere secretul cu ajutorul computerului, iar Gordon Rugg (informatician la Universitatea britanica Keele) a folosit o retea cardanica, instrument de spionaj din perioada elisabetana, pentru analiza de text.

In revista Criptologia, Rugg rezuma observatiile sale sub titlul „O gluma eleganta – O posibila rezolvare a enigmei Voynich”.

Exista multe posibilitati oferite de acest cod.

Temerea este ca in cautarea codului corect vom fi tot asa de lipsiti de succes, ca si in privinta gasirii pietrei filosofale.

Caci vraja textului ar disparea imediat, ca si cea a aurului, de indata ce ar fi rezolvate ambele mistere.

 

 Surse: Die Welt ,Wikipedia,Descopera.ro

 

 

MISTERIOSUL MANUSCRIS VOYNICH SI ENIGMELE SALE. VIDEO

Misterul manuscrisului Voynich

O scriere indescifrabila si plante ciudate. Este tot ce se poate spune despre asa numitul manuscris Voynich, o carte care se gaseste la biblioteca Universitatii americane Yale, sub cota MS 408, si despre care se crede ca ar ascunde cunostintele alchimistilor medievali. Explicatia care insoteste fisa de biblioteca a manuscrisului este si ea extrem de edificatoare: „manuscris codificat.

Text criptografic intr-o limba neidentificata. Europa Centrala? Secolul al XV-lea pana catre sfarsitul secolului al XVI-lea?”
Cine vrea sa vada acest manuscris in campusul situat la doua ore de New York, in partea de nord, trebuie sa ceara aprobare cu mult timp inainte.

Daca are noroc, i se aproba aproximativ trei sferturi de ora, dar, atentie: numai doamna de la administratie are dreptul sa-l rasfoiasca, consemneaza Die Welt, citat de Rompres. Insa chiar daca ar avea trei zile sau patru saptamani la dispozitie, tot nu ar putea citi cartea. Cele 262 de pagini bogat ilustrate si scrise foarte indesat raman astfel un secret.
Caracterele amintesc cumva de limba sanscrita sau de grafia thailandeza. Pana acum, toate incercarile de a descifra textul, incercari la care au luat parte oameni ai Renasterii si iluministi, iar in secolul al XX-lea criptologi, experti in codurile militare, specialisti care au descifrat celebrul cod german de transmisiuni „Enigma”, precum si o intreaga liota de fani Voynich de pe Internet, au esuat lamentabil.

 Acum a aparut o carte despre aceste incercari nereusite si in limba germana, iar comunitatea celor care se ocupa cu acest subiect pare sa creasca si in aceasta tara.

Cunostintele despre asociatii secrete sau despre alchimistii de la inceputul epocii moderne ar putea fi de mare ajutor. Sau poate totul nu este decat o farsa, o gluma de acum 500 sau 800 de ani?Suspectat de fals

In 1585, alchimistul John Dee se afla la curtea de la Praga a lui Rudolf, impreuna cu un tovaras de idei, Edward Kelley (in fotografie), un prieten fanatic al cartilor. Orasul tocmai era pregatit pentru astfel de oameni si oriunde apareau faceau experimente pentru fabricarea aurului sau predicau venirea in curand a Anticristului. Oare sa fie cartea un produs al mistificarilor lor?

Pe langa nimfele goale, rozetele enigmatice, tot felul de flore si faune sau ovare supradimensionale si foarte usor de recunoscut in volum, apar si lucruri care nu existau atunci: ca de exemplu floarea soarelui si piperul Cheyenne, venite din America. In acest caz, ipoteza ca Bacon ar fi autorul cade, doar daca nu cumva el ar fi auzit despre Lumea Noua cu 250 de ani inaintea lui Columb.

 Printre altele, Kelley era cunoscut si ca falsificator si avea o bogata experienta a inchisorilor. Din acest motiv si din cauza aparitiei plantelor exotice, unii experti sunt de parere ca Dee si Kelley au „mazgalit” ei insisi pergamentele si le-au vandut mai apoi imparatului habsburg drept carti care contin intelepciunea seculara, si asta pentru 600 de ducati, suma care reprezenta pe atunci de mai multe ori venitul anual al unui mester breslas.

Descoperitorul si locul descoperirii

Originea si haltele ciudatei opere sunt invaluite de mister. In 1912, Wilfried Voynich, anticar si luptator pentru libertatea Poloniei, care traia la Londra, a descoperit intr-o lada veche un manuscris cu caractere bizare, „intr-un vechi castel din sudul Europei”, asa cum declara el criptic.

Numele complet al descoperitorului este Wilfryd Michal Habdank-Wojnicz s-a nascut in 31 octombrie 1865 in Kaunas (Lituania) si a emigrat in Hamburg si apoi in Londra, pe considerente politice.

Locul exact al descoperirii avea sa fie aflat in 1960, la mult timp dupa moartea sa. Era vorba de vila Mondragone din Frascati (in fotografie), un colegiu iezuit la sud de Roma.

 Parintii iezuiti aveau atunci nevoie de bani pentru renovari si ca atare au inceput sa vanda din manuscrisele rare aflate in posesia lor. Desi manuscrisul i-a sarit in ochi lui Voynich, ceea ce l-a electrizat de-a binelea a fost o scriere alaturata care innobila si mai mult intreaga lucrare.

Era vorba de o scrisoare redactata de un anume Joannes Marcus Marci, datata Praga 19 august 1666 si adresata unui prieten numit Athanasius Kircher. In scrisoare Voynich a citit: „Dr Raphael, profesor de limba ceha la curtea imparatului Ferdinand al II-lea, care avea si titlul de rege al Boemiei, mi-a povestit ca aceasta carte a apartinut imparatului Rudolf, care platise pentru ea 600 de ducati. El crede ca autorul ar fi Roger Bacon”.

Fostul proprietar, scrie Marci, „s-a dedicat neobosit descifrarii manuscrisului, asa cum reiese din incercarile sale, pe care Vi le trimit de asemenea… speranta reusitei a disparut abia spre sfarsitul vietii sale, eforturile sale au fost in zadar”.

 Destinatarul

Imparatul Rudolf al II-lea, incoronat in 1576 si decedat in 1612, era stranepotul Ioanei Nebuna (fiica regilor catolici Ferdinand de Aragon si Isabela de Castilia – a fost casatorita cu Filip cel Frumos, primul rege habsburg pe tronul spaniol, si au avut un copil, pe viitorul imparat Carol Quintul).

Se spune ca moartea prematura a sotului strabunicii lui Rudolf, in 1505, a facut-o pe aceasta sa se prabuseasca pe pantele nebuniei (nu voia sa lase sicriul sotului ei sa fie luat de langa ea pentru a se putea uita din cand in cand in el si sa se asigure astfel ca Filip nu este mort, ci doar doarme).

 Ulterior, a fost internata la manastirea Santa Clara din Tordesillas, unde a si murit la o varsta extrem de inaintata pentru acea perioada, respectiv 75 de ani.

Extravaganta, melancolia si credinta ca este vrajit, particularitati prezente la Rudolf, sunt atribuite de istorici acestei mosteniri genetice habsburgice.

Este foarte cunoscut un portret al sau (in fotografie), pictat de Giuseppe Arcimbaldo, care a compus figura imparatului din fructe, legume si radacini.

Rudolf a transformat Praga, in 1600, in resedinta imperiala si, in acelasi timp, intr-o metropola a astronomilor, astrologilor, rozicrucienilor (Ordo Rosae Crucis, nume generic pentru mai multe societati secrete, cu origine in Germania secolului al XV-lea si al caror scop comun se presupune ca este realizarea unei societati mai bune prin intermediul unor cunostinte secrete si al preluarii conducerii lumii de catre rozacrucieni, n.red.) precum si a altor societati secrete si intr-un centru al experimentelor misterioase realizate de alchimisti, in perpetua lor cautare dupa piatra filosofala, cu care se putea obtine aurul.

Este acelasi oras unde celebrul Golem evreiesc bantuia strazile. Legenda cea mai raspandita povesteste cum rabinul praghez Iuda Loew (1525-1609) ar fi realizat din lut o fiinta cu aspect uman, care prindea viata doar cu ajutorul pronuntarii unor formule magice.
Scopul era acela de a-i ajuta pe evreii din ghettoul praghez sa scape de acuzatiile aduse de ceilalti locuitori cum ca ar ucide copii ca sa foloseasca sangele acestora la ritualurile lor si de a face muncile nepermise evreilor in ziua de sabat.

Persoanele cu ocupatii esoterice dominau acest oras, contribuind la inflorirea sa culturala si economica si asta pe cand din Ungaria (a carei parte centrala fusese ocupata din 1541 de otomani, n.red.) turcii se profilau amenintator, iar spectrul razboiului de treizeci de ani reinvia povestile despre cavalerii Apocalipsei.

Autorul

Este oare codul Voynich o opera din secolul al XVI-lea? Sa fie oare o comunicare a fericitului descoperitor al plantelor de care era nevoie pentru prepararea pietrei filosofale, descoperire pe care apoi a preferat sa o tina in secret?

Scrisoarea din anexa lucrarii il aduce in discutie ca autor pe calugarul franciscan Roger Bacon (in fotografie), un savant din secolul al XIII-lea care a studiat stiintele naturii la Paris si Oxford, cunoscut si sub titlul de Doctor Mirabilis (doctorul minunat).

Pentru prietenul sau, Papa Clement al IV-lea, el a realizat o descriere explicativa a lumii in trei volume, denumita Opus maius (opera majora), Opus minor (opera minora) si Opus tertium (a treia opera).

Bacon, un fel de iluminist timpuriu, a scris diatribe contra amestecarii credintei cu stiinta, ceea ce i-a adus domiciliu obligatoriu la manastirea sa, in ciuda relatiilor pe care le avea.

Se spune despre el ca stia cum se obtine praful de pusca, inainte ca acesta sa fie descoperit, 100 de ani mai tarziu, de catre calugarul franciscan Berthold Schwarz.

Oare sa fie vorba in aceasta scriere cifrata despre descrierea obtinerii substantei explozive? O misiva secreta trimisa cifrat lumii din chilia sa monahala?

Curierul

Cine a dat manuscrisul Imparatului Rudolf? Informatiile in acest sens il indica pe alchimistul John Dee (in fotografie), una din figurile extrem de bizare ale ocultismului timpuriu, al carui tata era comerciant de vinuri si prieten al celebrului rege englez Henric al VIII-lea, acesta fiind protejatul reginei Maria („Bloody Mary”, urmasa la tron a lui Henric, nascuta din prima casatorie cu Caterina de Aragon, ultima regina catolica a Angliei (porecla „Maria cea Sangeroasa” si-a castigat-o din cauza persecutiilor la care i-a supus pe protestanti in incercarea de a recatoliciza tara, n.red.).

Incercarile specialistilor

Primul cercetator, cunoscutul filolog William Newbold de la Universitatea din Pennsylvania, care se ocupa de limbi vechi, afirma ca a reusit sa descifreze manuscrisul. Renumele sau a fost distrus atunci cand s-a stabilit ca totul era lipsit de fundament. Au fost sondate toate caile de decodare.

S-a masurat chiar si entropia caracterelor sau gradul de aleatoriu in succesiunea acestora.

Prima impresie, lăsată de imaginile din text, ar fi aceea că documentul este unul cu scop farmaceutic ,servind cel mai probabil, ca manual,în medicina timpurie. Nici varianta alchimiei nu este de lepădat, atâta vreme cât pentru mult timp s-a crezut,că informațiile oferite în manuscris duc la transformarea metalelor în aur,sau la descoperirea Pietrei Filosofale.

Nici teoriile pseudoștiințifice nu au întârziat să apară, mulți pasionați de criptologie fiind convinși că manuscrisul Voynich este, nici mai mult,nici mai puțin, decât un manual cu instrucțiuni lăsat omenirii,de către o rasă extraterestra.

S-au cautat paralele cu limbi cunoscute pe baza frecventei de repetare a caracterelor. In curand s-a ajuns sa fie excluse toate metodele obisnuite de cifrare, ca de exemplu transpunerea paralela a doua alfabete. Numai intrebarea privitoare la cate semne diferite exista in lucrare a produs suficienta bataie de cap.

 

Si profesorul John Manly (un spargator de coduri renumit din Primul Razboi Mondial) s-a ocupat fara succes de manuscris, in anii ‘20. Matematicianul brazilian Jorge Stolfi a presupus ca vocabulele sunt constituite din trei silabe.

Rene Zanderbergen, inginer la Agentia Aerospatiala Europeana, incearca sa descopere secretul cu ajutorul computerului, iar Gordon Rugg (informatician la Universitatea britanica Keele) a folosit o retea cardanica, instrument de spionaj din perioada elisabetana, pentru analiza de text.

In revista Criptologia, Rugg rezuma observatiile sale sub titlul „O gluma eleganta – O posibila rezolvare a enigmei Voynich”.

Exista multe posibilitati oferite de acest cod.

Temerea este ca in cautarea codului corect vom fi tot asa de lipsiti de succes, ca si in privinta gasirii pietrei filosofale.

Caci vraja textului ar disparea imediat, ca si cea a aurului, de indata ce ar fi rezolvate ambele mistere.

 

 Surse: Die Welt ,Wikipedia,Descopera.ro