CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Mesaje peste timp de la Domnul Mihai Eminescu: ”Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine”

 

Mihai Eminescu, „Liber-cugetător, liberă-cugetare”, „Timpul”, 2 februarie 1879, în „Opere”, 1989, vol. X, p. 187

 

„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise;

ea ne-a ferit în mod egal de înghițirea printre poloni, unguri, tătari şi turci; ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre.

Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.”

Mihai Eminescu – 14 august 1882, Mihai Eminescu, „Timpul”, în „Opere”, Vol. XIII, pp. 168-169

„Despreţuind Biserica noastră naţională şi înjosind-o, atei şi francmasoni cum sunt toţi, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta naţională;

dispreţuind limba prin împestriţări şi prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate;

despreţuind datinele drepte şi vechi şi introducând la noi moravurile statelor în decadenţă, ei au modificat toată viaţa noastră publică şi privată în aşa grad încât românul ajunge a se simţi străin în ţara sa proprie.

Odinioară o Biserică plină de oameni, toţi având frica lui Dumnezeu, toţi sperând de la El mântuire şi îndreptându-şi vieţile după învăţăturile Lui.

Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă şi după plăceri materiale a omorât sufletele. (…)

Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice?

Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine.”

Cine crede că România își va găsi un drum copiind modele mai mult sau mai puțin viabile se înșală, vrea să ne spună Eminescu atunci când avertizează pe cei care gândeau la un panaceu universal miraculos care poate să rezolve toate neajunsurile oricărei societăți.

„Cum numim pe aceia care zic c‑au descoperit o singură doctorie pentru toate bolile din lume, un leac fără greș, care, de ești nebun, te face cu minte, de‑ai asurzit, te face s‑auzi, în sfârșit orice‑ai avea, pecingine, chelie, ciupituri de vărsat, degerătură, perdea la ochi, durere de măsele, tot c‑o alipie te unge și tot cu‑n praf te‑ndoapă? Pe un asemenea doctor l‑am numi șarlatan. Ce să zicem acum de doctorii poporului românesc, care la toate neajunsurile noastre, tot cu‑n praf ne‑ndoapă, care cine știe de ce o fi bun? (…) Aceste prafuri și alifii le‑am luat de ni‑i acru sufletul de ele și tot rău. Or fi bune buruienile acestea pentru ceva, dar se vede că nu pentru ceea ce ne lipsește tocmai nouă” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, pag. 25).

Nemulțumirea lui Eminescu exprimată atât în poezie, dar mai ales ca jurnalist venea din faptul că potențialul acestui neam nu e valorificat. El deplânge în Scrisoarea a III-a soarta românilor, blestemați parcă să li se predea lecții de patriotism, de cultură și viață autentice din partea unor nulități: „Tot ce‑n țările vecine e smintit și stârpitură/ Tot ce‑i însemnat cu pata putrejunii de natură/ Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții/Toți se scurseră aicea și formează patrioții”.

Eminescu știa că Dumnezeu dăruise acestui neam o țară rodnică, bogată, în care puteau trăi liberi de sărăcie și greutăți. Vorbind despre trecutul glorios și despre prezentul mizer în care se bălăceau românii spre sfârșitul secolului al XIX‑lea, ziaristul de la Timpul nu putea să nu constate cu tristețe:

„Sărăcia e izvorul a aproape tuturor relelor din lume; boala, darul beţiei, furtişagul, zavistuirea bunurilor altuia, traiul rău în familie, lipsa de credinţă, răutatea, aproape toate sunt câştigate sau prin sărăcie proprie sau, atavistic, prin sărăcia strămoşilor. Sărăcia trebuie luată în înţelesul ei adevărat. Sărac e cel ce se simte sărac, căruia îi trebuie neapărat mai mult decât are.

Calităţile morale ale unui popor atârnă – abstrăgând de climă şi de rasă – de la starea sa economică. Blândeţea caracteristică a poporului românesc dovedeşte că în trecut el a trăit economiceşte mulţămit, c‑au avut ce‑i trebuia” (Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1989, p. 30).

 

Imagini pentru Eminescu photos

Mihai Eminescu – n.15 ianuarie 1850, la Botoşani, d.15 iunie 1889, București. 

„Înaintea negrei străinătăţi care împânzeşte ţara cad codrii noştri seculari şi, împreună cu ei, toată istoria, tot caracterul nostru. Moartea, decreşterea populaţiei îndeplineşte apoi restul: stârpirea fizică a neamului românesc.”

 

06/03/2019 Posted by | DIVERSE | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Un mesaj de Anul Nou 1883 al domnului Eminescu

 Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani – d. 15 iunie 1889, Bucureşti).

Mihai Eminescu, mesaj de Anul Nou (1883)

“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă.

Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă.

E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit.

Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică.

E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ.

Cu toate acestea precum o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor;

că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate.

Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească.

E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face.

Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune.

Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit.

Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre.

Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.

Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883

01/01/2015 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , | 3 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: