Din opera politică a domnului Eminescu

Mihai Eminescu la 9 decembrie 1878 : „ÎNTR-UN STUDIU DE POLITICĂ…”

Într-un studiu de politică contimporană intitulat Martirii de la 48 şi salvatorii de la 66 d. G. Mîrzescu espune pe 37 de pagine cicero istoricul scurt al ministerielor perîndate dela suirea Măriei Sale pe tron şi pînă astăzi.

Nervus probationis espus în broşura d-sale este că pricina agitărilor şi răsturnărilor ministeriale provine nu atît din deosebirea de principii cît mai cu seama din pasiunea meschină ce a esistat şi esistă încă între bărbaţii ce joacă la noi rolul de oameni politici şi de bărbaţi de stat.

Aceşti oameni- martirii de la 1848 şi salvatorii de la 1866- sînt după d-sa: fraţii Brătianu, C. A. Rosetti, Ioan Ghica, Cogălniceanu, Principele Dimitrie Ghica, Manolache Costache, Lascar Catargiu, Mavrogheni, General Ioan Florescu, General Tell, Neculae Creţulescu şi încă alţi vro cîţiva.

E un sîmbure de adevăr în teza pe care voieşte a o dovedi d. Mîrzescu şi e asupra oricării îndoieli că cele mai multe grupuri politice de la noi din ţară sînt strînse împrejurul unor firme personale, nu împrejurul unor principii.

Cînd ne aducem aminte de înaltele făgăduinţe şi de programa stabilită la Mazar Paşa, apoi de deplina deviare de la ea, atît în viaţa interioară a statului, cît şi în politica esterioară, nu ne putem împotrivi a admite teza că mai toate, deşi nu toate grupurile politice sînt conduse nu de o programă sigură, statornică, nestrămutată, ci de dorul unui număr de persoane de a ajunge la putere şi de a se mănţine.

Cum că pentru scopul acesta se iau drept deviză toate principiile posibile şi … imposibile, cumcă cutare grup se porecleşte cu cutare nume de fantezie, iar altul cu cutare, e asemenea adevărat.

Dar ceea ce d. Mîrzescu nu espune în broşura d-sale, ba poate nici cutează a espune, sînt cauzele acestor simptome de bizantinism.

Un medic nu se va opri la simptomele exterioare ale unei boale, ci va căuta cauza lor internă. Mutatis mutandis, vom lua un alt exemplu de aiurea. Un Mîrzescu german ar zice poate că socialismul din Germania există pentru că 10-20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului.

Aceasta ar fi poate adevărat pentru unii din ei, dar n-ar fi cauza adevărată a răului. Existînd cauza socială, efectul trebuia să vie de sine încît e cu desăvîrşire indiferent numele individual care ar fi ieşit deasupra pentru a cristaliza în el soiul de mizerie socială în cestiune.

Cauza proprie a relelor noastre însă e lipsa de cultură adevărată, şi sub cultura adevărată înţelegem pe cea productivă. Exceptînd cîteva centre din ţară, tinerimea română nu se mai ocupă cu nici o ramură a producţiei naţionale; ea emigrează cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza etc. pentru a-şi menaja un doctorat în drept şi toţi aceştia se-ntorc apoi în ţară cu pretenţia de-a deveni de-a doua zi oameni mari. Uite-se d. Mîrzescu în toate laturile şi vază din cine se compun grupurile adunate împrejurul oamenilor politici şi va vedea că sînt în cea mai mare parte tineri advocaţi. Şi, fiindcă pita lui Vodă nu-i încape pe toţi deodată, încearcă de-a veni cel puţin pe rînd la ea şi a se folosi pe cît se poate de mult din scurtul timp pe care li-l acordă păpuşeria constituţională.

Şi, fiindcă nu există între aceşti oameni deosebiri aievea, de vreme ce mai toţi au aceleaşi nevoi de căpătuire şi aceleaşi tendenţe, inventează cel puţin deosebiri factice, porecle nouă pentru aceeaşi marfă veche. Între capi iar sînt o mulţime de oameni- de o necontestată inteligenţă, n-o negăm– dar pentru cari statul e o unealtă pentru a-şi mai re-mprospăta averile sau cel puţin numele şi influenţa personală. Şi, dacă sînt deosebiri reale, acelea nu sînt în genere dictate de grupuri de interese naţionale, precum ar trebui să fie, ci mai mult de temperament, de-o minte mai clară înnăscută şi de un caracter mai onest asemenea înnăscut.

Fiind însă că mintea şi caracterul sînt totdeuna mai rare decît stupiditatea şi lipsa de caracter, de aceea vom vedea ca partidul cel mai numeros din ţară, roşii, e totodată acela care reuneşte în sînul său mai multă incapacitate, perversitate morală, lăcomie de avere publică şi invidie pentru tot ce răsare cu un cap peste masă, peste cei ce nu gîndesc nimic şi nu au nimic.

În jucăria parlamentară care se desfăşură înaintea noastră oamenii pentru care nimic nu e îndestul de sus pentru a ajunge, oricît de lipsiţi ar fi de cunoştinţe speciale şi de resort, sînt advocaţi.

Nu ne-am mira să vedem într-o zi pe un advocat făcîndu-se mitropolit şi pe altul general de brigada, căci unde-i leafă apare şi advocatul; restul îndatoririlor şi-l aranjează apoi într-un chip cît se poate de comod. O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate coruptă. Grupurile politice ar trebui să aibă drept corelat grupuri economice şi în cea mai mare parte nu le au.

Organizaţia de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-au nimic în fruntea statului, ca sa trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la ceva.

Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar, toţi fac politică, pentru a parveni.

Şi acesta e răul cu desăvîrşire mai mare; căci relele actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupîndu-se însuşi nervul vieţii oricării societăţi, iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare.

Armata noastră poate cîştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma luxul istoric al esistenţii noastre dar acest lux nu va opri discompunerea sîngelui nostru social, pieirea noastră prin pieirea muncii.

MIHAI EMINESCU
OPERA POLITICA
1 noiembrie 1877 – 15 februarie 1880
TIMPUL
EDIŢIE CRITICĂ ÎNTEMEIATĂ DE P E R P E S S I C I U S
EDIŢIE CRITICĂ ÎNGRIJITĂ DE MUZEUL LITERATURII ROMÂNE
Coordonator DIMITRIE VATAMANIUC
Editura Academiei RSR, 1980
Vol X

Mihai-Eminescu.Ro

MIHAI EMINESCU ȘI SERBAREA TUTUROR ROMÂNILOR DE LA PUTNA ÎNCHINATĂ ÎN 1871 MARELUI DOMN ȘTEFAN CEL MARE

La împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469 de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la serbarea de la Putna, au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării.

Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

  Ziarul „Federațiunea” din Pesta, scria în urmă cu 150 de ani:

 “Una din cele mai frumoase serbări intocmite de Societatea academica „Romania Juna” din Viena, a fost măreața serbare de la Putna din 15/27 august 1871, in memoria lui Stefan cel Mare. 
Toata intelighetzia romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. 

A fost intâia serbare a natziunii la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…) 
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu a fost insa rezultatul moral al acestei serbari! Marele Poet zicea – a având tot vârsta si geniul lui Petofi, inainte de Revolutia de la 1848, că:

 „aproape adormit pnă atunci si va lua avânt nou iar studentii ce au sosit din toate partile romanesti si-au facut cunostinte si legaturi de prietenie intre dansii , vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi in vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrand uniti si condusi de acelasi idee , vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag.” (…)

 

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [ 15 august 1871 ]

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.

Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut.

Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere.

Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?!

Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră!”La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în Țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemți și cerem: 

Suntem români, vrem să rămânem români in egala îndreptățire a națiunei noastre! 

Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștiuți de drepturile ce ni le dă originea noastră latina și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni ce ne contesta și ce vor ei în Țara noastră romaneasca?”(…) 
“Să nu ne mirăm, dacă presa,organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă parca moi si împăcăcioase; căci, cum zicea mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase.
Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt si nu au competenta să ne dea nimica.”

Mihai Eminescu la Putna: „În Unire ne e tăria!”

„A fost acolo si foarte multa inteligentza, toti barbatii marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aiba urmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zic mai departe ca studenti, popor si inteligenta, cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna.

 Desi despartiti prin hotare, toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”

Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu, atat in Liceul de la Cernauti, cat si la Universitatea din Viena, participant la memorabilul 
Congres de la Putna din 15 august 1871, consemna:

“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate.
Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu memorabilele versuri: 

„De la Nistru pan’ la Tisa / Tot Romanul plansu-mi-s’a /Ca nu mai poate strabate /De- atata strainatate”.

Efectul acestor versuri, desi pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce au fost  compuse cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adânc si indiscriptibil resimtite.
In contra obiceiului “Junimii”, careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul, pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti, imbratisara pe minunatul poet.  
Din păcate, aceasta minunată cetire politică a fost cea din urmă a lui Eminescu. (…)” 

Surse:

https://infobrasov.net/mihai-eminescu-la-putna

http://www.mihai-eminescu.ro/serbarea-de-la-putna

Naţiunea şi Patria sunt noţiuni contradictorii pentru „moldovenişti”

 

 

 Motto:

„Istoria noastră a fost furată, ciuntită, deturnată de zeci de ani de minciuni sau atitudini care subestimează rolul românilor în evenimentele istorice, punând sub semnul întrebării inclusiv ideea continuităţii pentru a induce în subliminalul colectiv psihologia unor toleraţi, a unui popor de sclavi, cu atât mai uşor de condus şi de manipulat. „chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc viitorul unui neam, de care sunt legate interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe terenul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei”

(Gh. Brătianu – Acţiunea politică şi militară a României în 1919).

Au trecut două sute de ani de când Rusia a anexat Basarabia la 1812, şi acest lucru a lăsat urme adânci, de neşters în conştiinţele oamenilor.

Astăzi, când Basarabia este sfâşiată, dar independentă, cu o porţiune ocupată militar de o putere străină, dar în cea rămasă te poţi exprima liber, se pot observa multe paradoxuri şi contradicţii.

Anii de ocupaţie, crimele, execuţiile, deportările, jafurile şi asasinările au putut fi uitate sau ignorate, dar fenomenul pervers lăsat de ocupant, cel al „mancurtizării” unei părţi a populaţiei, ne iese pregnant în faţă cu fiecare ocazie şi este cu atât mai puţin explicabil.

 

 

 

De pildă, în toate sondajele de opinie, o proporţie importantă din populaţie are încredere în Rusia şi consideră că Rusia este cel mai mare prieten al Moldovei, un segment mult mai însemnat faţă de cei care au aceleaşi simţăminte faţă de România.

Harta R.Moldova azi

Asta în timp ce Rusia încă ţine sub ocupaţie militară 11% din teritoriul ţării, (peste 40% din acest teritoriu sunt români) pentru care au murit peste o mie de oameni în războiul din 1992.

Este greu de explicat această dragoste faţă de ocupant, dragostea victimei faţă de călău care are nuanţe masochiste.

În psihologie s-a găsit şi termenul pentru a descrie relaţia dintre răpitor şi ostatic în cadrul unor evenimente de luări de ostateci, sindromul Stockolm.

În cursul acestor luări de ostateci, se ajunge ca aceştia să simtă înţelegere faţă de răpitori, chiar dacă sunt victimele lor, şi de multe ori să intervină pentru ei.

Este un fenomen care se studiază în continuare, mecanismele lui de declanşare la nivel psihic încă nu sunt lămurite, ca orice fenomene care implică creierul şi comportamentul uman, în general.

Dar pentru a pătrunde mai bine acest simptom Stockolm, cei ce se ocupă cu studierea lui ar putea să o facă mai bine în Republica Moldova printre acei care încă îi îndrăgesc atât pe ruşi, deşi în mod sigur vei găsi printre rudele lor deportaţi prin Gulag.

S-ar putea ca în acest caz să fie vorba de un sindrom Stockholm combinat cu o spălare de creier, şi tot nu ai obţine o explicaţie satisfăcătoare.

Să ne imaginăm un sclav pe o plantaţie, care lucrează până cade jos pentru stăpânul său, este bătut dacă nu o face, apoi seara se duce şi se laudă faţă de alţii cât este de bogat stăpânul său şi umblă mândru din pricina asta.

Totuşi, cetăţenii moldoveni aleargă după cetăţenia românească, nu după cea rusească.

„O ţară în care termenul de patriotism şi cel de naţionalism sunt antagonice este sortită dispariţiei” spunea Oleg Serebrian  , un geopolitician de dincolo de Prut.

Iar Republica Moldova este una dintre aceste ţări, deoarece să fi patriot aici, înseamnă să lupţi pentru Republica Moldova, iar să fii naţionalist înseamnă să lupţi pentru România.

Naţiunea şi patria, în cazul unui locuitor dintre Prut şi Nistru, sunt noţiuni contradictorii, deci acest stat este menit să dispară în timp.

Tocmai de aceea, cei despre care vorbeam la începutul articolului, au trebuit să inventeze o naţiune, cea moldovenească, pentru ca patriotismul şi naţionalismul să sune la unison.

Dar sună fals, teoria este atât de năstruşnică încât te gândeşti cum de este posibil ca oameni aparent serioşi să se ocupe de aşa ceva.

Şi totuşi o fac, cu argumente care mai de care mai ilare.

Am auzit unul nou, conform căruia România şi românii există doar din 1859, pe când Moldova şi moldovenii din secolul XIV, de aceea moldoveniştii trec la contraatac, cerând alipirea Moldovei până la Carpaţi Republicii Moldova.

Cererea lor are sens, până şi ei îşi dau seama că un stat cât o bucată din Basarabia nu are cum să subziste pe termen lung, nu are baza unui stat viabil.

Am expus într-un articol anterior faptul că inclusiv unii politicieni, scriitori, geografi ruşi recunosc faptul că Basarabia este a României 

(vezi https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/01/31/autori-rusi-despre-romanitatea-basarabiei-3/).

 

 

Harta Moldovei dintre Prut si Nistru (Basarbia) rapita de Rusia in 1812.

 

 

Dar corifeii „moldovenismului” insistă până dincolo de limita ridicolului.

Argumentul lor este de-a dreptul hilar… De ce nu merg să îl repete italienilor, care până la 1861 (tocmai au aniversat o sută cincizeci de ani de la unificarea Italiei), erau doar un conglomerat de stătuleţe si  niciunul dintre ele nu purta denumirea de Italia.

Iar locuitorii erau genovezi, piemontezi, veneţieni, dar la un tot erau italieni, la fel ca şi românii în ţările române.

La fel şi Germania, care nu a existat până la 1871, ci erau statele Prusia, Bavaria ş.a.m.d , iar locuitorii erau prusaci, bavarezi, ş.a.m.d.

Chiar după teoria lor şchioapă, observaţi că România este mai veche decât Germania sau Italia, nu-i aşa?

În fine, nu are rost să mai pierdem vremea cu asta, la altceva doream să ajung.

Ca orice naţiune, cea moldovenească avea nevoie de mai multe lucruri, de eroi naţionali şi de genii naţionale.

Aşa că, după ce în treacăt a apărut şi un dicţionar român-moldovenesc, corifeii naţiunii moldoveneşti i-au confiscat rapid pe Ştefan cel Mare şi pe Mihai Eminescu, instalându-i în fotoliile de erou şi poet al naţiunii moldoveneşti. În graba lor, aceşti moldovenişti au uitat două lucruri.

Primul, cuvântul lui Ştefan cel Mare, care spunea că mai bine te faci frate cu turcul decât cu muscalul.

Al doilea lucru, au uitat să-l citească pe Eminescu, evitând poate astfel ceea ce Eminescu numea    „formă fără fond”, respectiv ideea naţiunii moldoveneşti.

Poate le-ar fi convenit ca Mihai Eminescu să fie doar poetul romantic îndrăgostit, vorbind doar de plopii fără soţ, de codru, poate din când în când vorbind de un luceafăr şi un demiurg.

Câteva poveşti pe lângă Făt-Frumos din lacrimă şi atât, fără a intra în fondul problemei.

Dar şi în poezie moldoveniştii au dat greş, nu degeaba mentorii lor l-au interzis, apoi i-au interzis doar câteva din poeziile sale.

Cum zicea Eminescu in poezia „Doina”  : „De la Nistru pân’la Tisa / Tot românu plânsu-mi-sa”. Da, aşa e, e până la Tisa şi nu până la Prut sau Carpaţi, este românu şi nu moldoveanu.

Ce ne facem mai departe: „De la Hotin pân’la Mare / Vin Muscalii de-a călare / De la Mare la Hotin / Mereu calea ne-o aţin”? Muscalii, tovarăşi, nu românii sau valahii!

Asta dacă te rezumi la poezia lui Eminescu. Dar ce se fac moldoveniştii dacă pătrunzi mai adânc în opera eminesciană?

Trebuie menţionat că Eminescu, până la 1883, la internarea sa în ospiciu, avea doar vreo patruzeci de poezii publicate, opera sa de bază fiind articolele politice din ziarele vremii, în special la Timpul.

Dacă aceşti „moldovenişti” ar fi citit fie şi numai câteva din articolele sale politice, nu s-ar fi grăbit să-l includă în rândul moldoveniştilor, ba dimpotrivă.

În primul rând, Eminescu nu foloseşte niciodată termenul de popor moldovean, ci numai de cel românesc.

Iar articolele sale sunt atât de încărcate de sentimente pure româneşti încât nu ai cum să le treci cu vederea.

Articolele sale sunt scrise cu o atenţie deosebită asupra frazei, lucrate cu grijă, întocmai ca şi un poem, dar sunt atât de cuprinzătoare la aspectele politice, istorice, de actualitate ale vremii, dar şi de geopolitică, făcându-l pe Eminescu unul dintre geopoliticienii români ai secolului al XIX-lea. 

Nu este de mirare că stătea la masă la Capşa ore în şir alături de alţi scriitori şi publicişti de marcă, cum ar Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.

Dar să vedem câteva din cele scrise de Eminescu pe tema Basarabiei, cuvinte la care moldoveniştii ar trebui să ia aminte:

„Însuși numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia înseamnă țara rușilor, România țara românilor” sau „A rosti numele Basarabia este totuna cu a protesta contra dominaţiunii ruseşti”.

Unde sunt „moldoveniştii” care să discute sau conteste cuvintele marelui Mihai Eminescu?

Dar Eminescu, în virtutea geniului său, a prevăzut oarecum şi tendinţa asta a unora de a se erija în apărători ai moldovenismului, explicând-o prin tipul de dominaţie rusească, demoralizatoare cum o numeşte, de asemenea face şi o analiză a necesităţii Rusiei spre expansiune, şi toate acestea sunt valabile chiar şi în ziua de astăzi.

Au trecut 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, şi astăzi ni se pare mai actual ca şi oricând, la fel ca şi un alt mare contemporan şi prieten al său, mai ales cu privire la politica internă. Mă refer aici la Caragiale.
Exemplific aici cu un scurt articol al lui Eminescu:

„Înaintarea Rusiei

La începutul veacului XVIII hotarele de la răsărit ale împărăţiei Habsburgilor nu erau statornicite.

Banatul Timişoarei, deşi despărţit prin Dunăre şi prin culmile Carpaţilor de celealalte părţi ale împărăţiei otomane, era stăpânit de Turci, încât pe toată întinderea Mureşului, Ungaria era lipsită de graniţe potrivite cu întinderea ei. Această stare de lucruri nu putea să fie decât trecătoare.

Ori Turcii trebuia să înainteze peste Mureş, şi să nu se oprească până ce nu vor găsi mai adânc spre apus nişte graniţe mai tari, ori Curtea din Viena trebuia să câştige stăpânirea până la Dunăre, şi până la culmile Carpaţilor.

Pacea de la Carlovăţ nu putea dar să fie încheiată decât pentru deocamdată. La încheierea tratatului de la Pasarovitz, Curtea din Viena trece peste graniţele fireşti şi ocupă poziţiuni agresive în Serbia şi Oltenia.

În sfârşit, tratatul de pace de la Belgrad statorniceşte graniţele fireşti între cele două împărăţii şi prin aceasta luptele încetează. Austria ocupă poziţiunile din liniile Carpaţilor, ocupă Bucovina, ocupă vechea Orşovă, ocupă în mai multe rânduri chiar întregile ţări româneşti; dar toate aceste ocupaţiuni sunt pentru cuvinte de apărare, o apărare mai mult sau mai puţin legitimă faţă cu Rusia; ele sunt măsuri luate în prevederea şi dreapta cumpănire a unei primejdii statornice şi neîmblîzite.

După documentele consultate şi după faptele istorice, vedem că altele sunt cuvintele ce împing pe Ruşi spre miazăzi şi răsărit.

Împărăţia rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari.

Lupta între Turci şi Ruşi este o consecvenţă firească a deosebirilor de credinţe; dar mai mult decât din această deosebire, luptele au urmat din prisosul de putere omenească, ce s-a produs totdeauna în Rusia.

Ţarul e puternic şi nu ştie ce să facă cu puterile de care dispune.

Chiar înlăuntrul împărăţiei sale, nici prin muncă pacinică, nici prin lucrare sufletească aceste puteri nu se pot consuma; pentru aceea ele dau mereu năvală în afară, – altfel ar trebui să se mistuiască în lupte interne.

Este o lume săracă şi pentru aceea cuprinsă de un neastâmpăr statornic.

Încă Ţaru Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit, şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie. De atunci până în ziua de astăzi Ruşii înaintează mereu atât spre răsărit cât şi spre miazăzi.

Popoare puternice odinioară au căzut şi s-au sfărâmat sub pasul lor.

Leşii au pierit ca „neam hotărâtor” de pe faţa pământului; cetele de cazaci, cari încă la 1711 luptau alături cu Turcii; au căzut sub stăpânirea Ţarului; până la Nistru Ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică.

Aici însă, la Nistru, ei se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare. Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că Ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.

Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată.

Ca orice putere mare, Ruşii acolo unde văd că vor întâmpina rezistenţă mare, se opresc şi lucrează cu o răbdare seculară, spre a surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.

Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea ci sufletul cuceriţilor.

Urmările ocupaţiunilor ruseşti în ţările româneşti le sunt tuturora cunoscute; viciurile sociale, ce Românii au contractat de la binevoitorii lor, nici până astăzi nu sunt cu desăvârşire stârpite.

Ei nu sunt poporul plin de îndărătnică mândrie, ce provoacă pe alte popoare la luptă dreaptă şi întăritoare; sunt poporul, ce-şi dă mereu silinţa să desarmeze pe celealalte popoare, pentru ca apoi să şi le supună.

Pentru aceea ocuparea pe cât se poate de îndelungată a ţărilor străine este unul dintre semnele deosebitoare ale politicei ruseşti; e peste putinţă ca o ţară să fie timp mai îndelungat ocupată de oştiri străine şi mai ales de oştiri ce au în purtarea lor dulceaţa omorâtoare, fără ca în populaţia ţării să nu scadă energia vitală, fără ca ocupaţia să nu devie o deprindere şi încetul cu încetul o trebuinţă din ce în ce tot mai viu simţită.

În mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca Ruşii să nu le poată ocupa. În mai multe rânduri le-au ocupat Ruşii; dar peste puţin Austria le-a făcut somaţiunea obicinuită şi ei s-au retras.

Astfel, ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional a teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri: prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul, de unde dominează intrările dinspre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român.

În tratatul de la Paris, Rusia nu a fost lipsită de nici unul din aceste câştiguri.

Punerea poporului român sub ocrotirea puterilor mari şi restituirea unei părţi mici din teritoriul rupt din trupul Moldovei, sunt două câştiguri mari pentru noi, dar pentru Rusia nu sunt decât nişte lucruri supărătoare.”

Ziarul Timpul, 6 mai 1878

 Sursa: blogul Cristian Negrea, prin universulromanesc.com