Cum au ajuns românii minoritari în Bucovina?

Etimologic, cuvântul Bucovina derivă de la denumirea slavă a fagului (buch = fag; Bucovina = ţara fagilor, ţara de fagi). Ţinut atestat din cele mai vechi timpuri, era locuit de triburile dacilor Costoboci şi Carpi, pomeniţi în nordul şi nord-estul Daciei de Claudios Ptolemaios şi Cassius Dio Cocceianus.

Tot la est de Carpaţi, tradiţia localizează „Ţara Sipeniţului” şi „Codrii Cosminului”, grupând aşezările întărite din secolele IX-XI, identificate în jurul localităţii Cernăuţi, sau „Ţara Bolohovenilor” în secolul al XII- lea, care din punct de vedere etno-cultural, aparţin „populaţiei vechi româneşti”.

Intrată apoi sub autoritatea lituano-polonezilor, ea va reveni în stăpânirea domnilor români, sub formă de gaj, în urma împrumutului de 3000 de ruble, acordat de domnul Moldovei, Petru Muşat în 1388 regelui poloniei Wladyslav Jagello pentru care i s-a dat amanet voievodului moldovean, Haliciul cu teritoriul aferent, inclusiv Pocuţia.

Wladyslav trabuia să plătească datoria în trei ani, iar neachitarea ei îl determină pe urmaşul lui Petru, Roman I, să ocupe teritoriul în gaj.

Acţiunea lui Roman era îndreptăţită ţinând cont de faptul că suma împrumutată regelui polon, echivala în epocă cu 493 Kg de argint sau 52 Kg de aur.

     Destinul a făcut, ca peste vremuri, această regiune să servească de mai multe ori ca monedă de schimb între marile puteri.

Astfel în urma Convenţiei turco-austriece din 1775 de la Constantinopol, Bucovina este cedată habsburgilor.

 

 

 

Ea reprezenta de fapt preţul neutralităţii austriece în războiul ruso-turc din 1768-1774. Ideea a apărut în 1772 la Viena şi scopul a fost încredinţat generalului Karl von Enzenberg pentru a culege informaţii asupra Bucovinei.

     După ce a fost tratată de o comisie mixtă austro-turcă, în vara lui 1776 s-a semnat acordul prin care Bucovina, cu 10441 Km2 şi 71770 de suflete, a fost cedată Austriei, fiind instituită o administraţie militară, care depindea direct de Consiliul Aulic de Război.

     Primul guvernator al Bucovinei după ocupare a fost generalul Gabriel von Splény (1775-1778), succedat de generalul Enzenberg (1778-1786). După 10 ani, în 1786, austriecii au recurs printr-un rescript la renunţarea administraţiei militare în Bucovina. În acelaşi timp este alipită la Galiţia.

     Populaţia românească din Bucovina a ridicat numeroase proteste materializate prin memorii (1791), unul din conducătorii acestei mişcări şi autor al memoriului fiind boierul bucovinean, Vasile Boşi.

     Politica austriacă în Bucovina viza două aspecte: 1) deznaţionalizarea, 2) catolicizarea.

Acum începe să se schimbe raportul de populaţie; înainte de 1775 erau 77% români şi 16% ucraineni, 6% evrei, armeni şi ţigani, ajungându-se în 1990 la 15% români.

     Bazându-se pe rapoartele lui G. Splény, istoricul Ion Nistor arăta că la monumentul anexării, în Bucovina locuiau 11099 familii de români, 2373 familii de ruteni şi huţuli, 526 familii de evrei, 294 familii de ţigani şi 58 familii de armeni – totalizând 71750 persoane 2. Procentual aceste cifre ridică numărul românilor la 77,34% în timp ce ucrainienii reprezintă doar 16,54%, iar 6,12% erau evrei, armeni şi ţigani.

     Ştefan Purici 3, coroborând date preluate după P. Ţugui4, I. Popescu5, C. Ungureanu6, alcătuieşte următorul tabel pentru reprezentarea populaţiei Bucovinei la anul 1774; cu menţiunea că cercetătorii de mai sus au ajuns la datele respective pe baza recensămintelor ruseşti din anii 1772, 1773 şi 1774.

     Reformistul luminat promovat de Iosif al II-lea şi bazat pe centralizare, germanizare, colonizare şi dominaţia bisericii de către stat, urmărea de fapt transformarea imperiului multinaţional într-un stat în care toţi locuitorii, indiferent de etnie, să devină cetăţeni supuşi şi utili, având aceleaşi drepturi şi obligaţii idiferent de apartenenţa etnică sau confesională.

Identificăm aici acelaşi principiu impus cândva de romani prin „pax romana”, sau mai târziu cel al statului comunist sovietic, de a forma un cetăţean fidel statului, „homo sovieticus”, fără etnie şi fără religie, supus statului şi conducătorului său.

     Un prim pas în procesul de deznaţionalizare a românilor a constat în desfiinţarea formelor de organizare socială autohtone şi integrarea nobilimii bucovinene în structurile imperiale şi în clasa dominantă austriacă – obiectivul urmărit fiind germanizarea  elitelor autohtone şi transformarea lor într-un puternic sprijin al Casei de Habsburg.

     La 14 martie 1787 apare decretul imperial care desfiinţa vechile ranguri şi titluri moldoveneşti, înlocuindu-le cu titlurile de conte, baron, cavaler.7 Istoricul Mihai Iacobescu, arăta că în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au obţinut titlul de cavaler 165 de proprietari din Bucovina, 6 familii de boieri au obţinut titlul de baron şi exista un singur titlu de conte,8 mulţi români refuzând atât titluri, cât şi funcţii sau locuri în dieta poloneză, preferând să-şi păstreze naţionalitatea şi confesiunea.9 Îndepărtarea autohtonilor din funcţiile administrative a fost dublată de favorizarea de către Guberniul de la Lemberg a acaparării proprietăţilor funciare şi a loturilor ţărăneşti de către arendaşii veniţi din Galiţia, treptat întreaga activitate economică fiind concentrată în mâinile meşteşugarilor germani, evrei, armeni, poloni etc., habsburgii susţinând politica de colonizare şi stimulând în acelaşi timp migrările în Bucovina.

Chiar împăratul Iosif al II-lea indica funcţionarilor ca sporirea populaţiei să se facă pe toate căile, folosind toate mijloacele dar „fără cheltuieli însemnate”10.

     Curtea de la Viena era interesată să susţină colonizarea, dar fără cheltuieli însemnate, fapt pentru care vor fi încurajaţi să emigreze în Bucovina în special ţărani care erau mai puţin pretenţioşi în ceea ce priveşte scutirea de impozite şi alte privilegii, nu cereau să li se construiască locuinţe şi veneau cu animalele şi uneltele proprii.

Coloniştii veneau din toate teritoriile aflate sub stăpânirea imperiului austriac, dar şi din Moldova, Ucraina şi Rusia. Cei veniţi din Transilvania şi Moldova se aşezau de regulă în zona de la sud de Prut, în timp ce ucrainenii vor coloniza partea dintre Prut şi Nistru, iar ţăranii polonezi se aşează în extremitatea nordică.

Fuga ţaranilor galiţieni în Bucovina a luat o asemenea amploare încât a îngrijorat autorităţile austriece, dovadă fiind o scrisoare a nunţiului papal la Viena, Joseph Grampi, către baronul Püchler, secretarul de taină al coregentului Iosif al II-lea, căruia la 9 martie 1780 îi semnala următoarele:

„De la un timp oarecare s-a anunţat din Leopol (Lemberg – n.n.) că un mare număr  de ţărani greco-catolici emigrează continuu din Galiţia şi trec în Bucovina, unde, nefiind decât biserici schismatice (ortodoxe – n.n.), ei toţi apelează în cele divine la preoţii ţării şi prin aceasta devin în realitate schismatici, fără să-şi dea seama”.11

     Una din etniile a cărei emigrare în Bucovina a fost stipulată şi susţinută material şi moral de către stăpânirea austriacă a fost cea armeană, datorită faptului că erau vestiţi comercianţi şi meşteşugari, iar Viena era interesată să atragă comerţul din ţările turceşti, fapt pentru care stimulează venirea lor în Bucovina.

     Nu trebuie uitaţi nici ţiganii al căror număr a crescut de la 294 de familii sedentare, în momentul anexării (1775), la 627 de familii în anul 1800.12

     În timp ce din regiunile învecinate emigrau în Bucovina un număr mare de oameni de diferite etnii, românii bucovineni plecau în Moldova, nedorind să rămână sub o stăpânire străină care atenta la valorile lor spirituale, culturale şi naţionale.

Exodul românilor bucovineni a început chiar de la anexare, dar va lua amploare după 1800, când politica Vienei de germanizare şi catolicizare se accentuează, la acestea adăugându-se şi recrutările pentru armata imperială, mulţi români refuzând să se înroleze şi să lupte pentru o cauză care le era străină, preferând să treacă în Moldova.

Între 1803 şi 1814 au trecut în Moldova peste 20000 de bucovineni13, însuşi guvernul vienez recunoscând că numărul persoanelor care s-au strămutat din Bucovina în Moldova, în 1815 ar fi de 16000, cei mai mulţi emigrând pentru a nu fi recrutaţi în armata imperială.14 La 1848, locuitorii Sucevei arătau că de la ocuparea provinciei de către austrieci, „multe mii de suflete, astfel că se zice că mai mult de jumătate din locuitorii săi, s-au împrăştiat în Moldova vecină”.15

     Efectul politicii imperiale de colonizare, germanizare şi catolicizare a Bucovinei a fost că, la mijlocul secolului al XIX-lea românii nu mai reprezentau decât 40,4% în timp ce ucrainenii reprezentau 35,3%, evreii 9,3%, germanii 9,2%, polonezii 4,5%.

     Următoarea direcţie în care a acţionat politica integratoare austriacă a fost împotriva Bisericii Ortodoxe, care alături de limbă şi tradiţie reprezenta liantul de menţinere al legăturilor între români, şi în acelaşi timp o piedică în calea înfăptuirii politicii austriece de deznaţionalizare şi transformare a Bucovinei într-o provincie imperială, supusă şi utilă.

     Prima încercare de introducere a catolicismului în Bucovina are loc în 1780, când prefectul seminarului greco-catolic din Viena, abatele Iosafat Batassich, invocând pretinsa moarte a episcopului Dositei Herescu şi declarând „vacant” postul de Episcop al Rădăuţiului cere prin două memorii adresate împărătesei Maria Theresia şi respectiv nunţiului papal J. Grampi, numirea în pretinsul post „vacant” al unui episcop catolic sau măcar al unuia greco-catolic16. În acelaşi an Conferinţa de la Viena (4-7 aprilie) propune ridicarea unor biserici greco-catolice la Suceava, Cernăuţi, Siret, Sadagura, Vijniţa şi Câmpulung Moldovenesc, însă Consiliul Aulic de Război căruia i-au fost remise ambele proiecte, le apreciează irealizabile, ţinând cont de realităţile din Bucovina, dominată de ortodoxism, ca şi de posibilitatea unor reacţii din partea Constantinopolului şi a Rusiei, cu care Austria nu dorea înrăutăţirea relaţiilor.

     Prima comunitate greco-catolică în Bucovina a fost organizată în 1811 la Cernăuţi, când Emisarul unit A. Stupniţki a reunit emigranţii din Galiţia, în număr de 563 de persoane la acea dată, iar prima biserică greco-catolică din piatră a fost ridicată la Cernăuţi în anii 1820-1821.17

     După 1780, Iosif al II-lea, în virtutea politicii „luminate” va acorda libertate religioasă tuturor confesiunilor prin patenta imperială din 13 octombrie 1781, afirmând că: „Libertatea religioasă o înţeleg eu astfel că aş primi serviciile fiecăruia, fără privire la credinţa religioasă”18. Totuşi, biserici catolice au fost ridicate în toate oraşele pentru a deservi numeroşii funcţionari şi militari austrieci, şi după cum arată M. Iacobescu,19 pentru aceste biserici au fost luate chiar clopotele din unele biserici ortodoxe de pe lângă mănăstirile desfiinţate, cum s-a întâmplat la Voroneţ şi Moldoviţa în 1811, iar în posturile vacante din parohiile ortodoxe, autorităţile habsburgice numeau preoţi greco-catolici.20

     O altă direcţie în care habsburgii au acţionat în vederea distrugerii elementului românesc, a fost învăţământul.

     Deşi în prima fază, „Regulamentul administraţiei bisericeşti şi al şcolilor din Bucovina”, din 29 aprilie 1786, favoriza accesul românilor la cultură, stabilind ca limbi de predare „numai germana sau moldoveneasca”, în fapt el nu urmărea decât o integrare lentă a Bucovinei în cadrele Austriei pentru a nu stârni nemulţumiri din partea populaţiei autohtone.

Însă răscoala populară din 1784 condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, a demonstrat Vienei că nu se pot face experimente cultural-politice cu populaţia românească.21 De aceea, cultura şi religia, cele mai puternice elemente ale unei conştiinţe unitare, trebuiau controlate şi apoi desfiinţate.

     În urma decretului imperial din 6 august 1786, Bucovina a fost încorporată provinciei imperiale Galiţia. Alipirea la Galiţia şi revocarea reformelor iosefiniste după 1790, a permis polonezilor să pornească un adevărat război împotriva învăţământului românesc din Bucovina. Astfel, în 1795, locotenenţa imperială din Lemberg a dispus anularea obligativităţii învăţământului primar. Urmarea a fost că în acel an, în Bucovina au fost desfiinţate 11 şcoli rurale, măsură care a lovit direct în populaţia românească.

     Legea învăţământului primar, adoptată în 1804 sub numele de „Constituţia politică a şcolilor germane în provinciile ereditare cezaro-regeşti” prevedea că şcolile să fie întreţinute de domeniile de pământ a mănăstirilor, iar clerul trebuia să sprijine statul în supravegherea şcolilor. Efectul legii a fost de fapt trecerea majorităţii şcolilor primare sub dependenţa directă a Consistoriului catolic din Lemberg.

     În 1811 Comisia Aulică de Studii cerea guberniului galiţian să prezinte propuneri privind înfiinţarea de şcoli triviale în comunele rurale din Bucovina, în urma cărora împăratul a aprobat în 24 decembrie 1813 înfiinţarea a 17 şcoli. Cu toate acestea, contrar aşteptărilor Austriei, numărul elevilor ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut foarte mult; în oraşul Cernăuţi, în 1829, din 3.500 copii ortodocşi de vârstă şcolară (6-14 ani), doar 59 frecventau şcoala, iar în toată Bucovina, în anul 1831, din 41.689 copii de rit ortodox de vârstă şcolară, frecventau şcoala după 700.22

     Refuzul ortodocşilor de a studia şcolile înfiinţate de administraţia austriacă se explică atât prin eliminarea limbii române din procesul de instrucţie cât şi prin catolicizarea şcolilor. La 27 iulie 1820 Consistoriul romano-catolic de la Lemberg cerea învăţătorilor bucovineni să dea copiilor o educaţie religios-morală şi să efectueze ritualurile bisericeşti în stil catolic.23

 În anul 1924, învăţătorilor li se cerea să utilizeze limba maternă a elevilor numai „cât e de lipsă pentru explicarea lecţiei (…) spre a fi înţeleasă de şcolari, în rest să folosească doar limba germană”,24 iar în 1839, acelaşi Consistoriu dispunea ca „şcolarii să participe în fiecare zi la liturghie (catolică n.n.) şi numai în caz de mare frig sau de ploaie cumplită să fie dispensaţi de la această datorie”.25

     În aceste condiţii nu e de mirare că numărul copiilor români ortodocşi care frecventau şcoala a scăzut atât de mult. De altfel şi profesorul de teologie Mihai-Miron Călinescu consemna mai târziu: putea oare să „lase cu bucurie şi cu zel pre copii săi a lua parte la învăţătura în astfeliu de şcoale, unde se propune copilului numai cât limbi străine şi neînţelese, de astfeliu de învăţători, cari nu-şi pute câştiga încrederea poporului şi a tinerimei nici prin legătura năciunei nici prin cea a religiei”.26

     Preoţii şi învăţătorii catolici şi greco-catolici erau favorizaţi spre deosebire de cei ortodocşi fiind mai bine salariaţi şi mult mai repede numiţi în funcţii. Se încerca de asemenea, prin diverse metode, atragerea spre convertire la unire cu biserica romano-catolică, după cum reiese dintr-o scrisoare a unui învăţător din Suceava, Ioniţă Botezat, adresată Episcopului ortodox al Bucovinei, în care arată cum fiul său Samuil, încercând fără succes să obţină un post de dascăl în orice parohie din Bucovina, este sfătuit de pedagogul său, Panchievici, în mod semnificativ:

„De vei lua lege catolicească, apoi degrabă vei fi aşezat (…). Văzând el atâta gonire asupra legii greceşti şi înţelegând din unii şi alţii aceasta cum că, care nu se face catolic, nu se pute aşeza în slujba dăscălească”, a plecat în Moldova.27

     Politica promovată de Habsburgi în Bucovina şi materializată prin măsuri ce favorizau colonizarea, catolicizarea şi omogenizarea societăţii prin distrugerea elementului românesc şi crearea unei societăţi aetnice care să servească intereselor imperiului a dat rezultate în timp, numărul românilor reducându-se simţitor. Reducerea numerică a românilor nu a însemnat însă şi distrugerea românismului, din contră, a întărit şi mai mult legăturile între români, unindu-i la greu şi mai ales la acţiuni îndreptate împotriva măsurilor antiromâneşti şi antiortodoxe luate de autorităţile imperiale.

     Mişcarea antihabsburgică cu caracter naţional românesc a îmbrăcat diferite forme şi s-a manifestat în multe feluri, dar întotdeauna a avut ca deziderat afirmarea identităţii naţionale şi egalitatea în drepturi a limbii române cu cea germană şi bisericii ortodoxe cu cea catolică şi cea greco-catolică.

     Sprijinul puterii „protectoare a ortodoxiei” era inexistent, Rusia urmărind de fapt propriile interese prin această politică. Ca întotdeauna de altfel, românii au rămas singuri în faţa vitregiilor soartei. Patrioţi de excepţie vor perlua conducerea luptei pentru realizarea dezideratelor naţionale. Între aceştia, de cea mai bună reputaţie se bucură peste timpuri familia Hurmuzachi. Din această familie primul reputat este Eudosiu, care în 1786 s-a stabilit la Cernăuca. Fiii acestui Eudocsiu, cinci băieţi şi două fete, vor reprezenta o valoroasă generaţie pentru istoria Bucovinei.

     În sprijinul Bucovinei se înscriu şi acţiunile a numeroşi români din celelalte provincii româneşti, de remarcat fiind intervenţiile în cadrul Dietei imperiale a delegatului românilor din Transilvania, A. Şaguna şi a lui Al. Mocioni, delegatul Banatului, care alături de acţiunile bucovinenilor, pe fondul modificării situaţiei politice din Austria, au făcut ca prin Constituţia din 26 februarie 1861, Austria să recunoască autonomia Bucovinei, ceea ce îi permitea să aibă cinci reprezentanţi în Dieta imperială, şi o Dietă provincială proprie compusă din 30 de membrii.

28 Tineri precum I.G. Sbiera, A Berariu, L. Popescu, studenţi fiind la Viena, la 2 martie 1861, au lansat un apel către bucovineni, îndemnându-i să nu voteze în Dieta provincială forţele pro-galiţiene ce încercau să-şi asigure controlul asupra Bucovinei: „Bucovinenilor! Feriţi-vă de toţi străinii, veneticii, bocănarii şi mişeii, care poartă crucea în sân şi vă gogolesc cuvinte dulci de pe limbă, iar în inima lor au pe dracul. Aceste fiinţe rele, dacă îţi alege de deputaţi de dietă, vă vor vinde cu trup şi suflet”.29

     Autonomia provinciei a permis desfăşurarea a unor intense activităţi culturale şi sociale care au dus la modernizarea societăţii civile, dar şi la o mai puternică afirmare a aspiraţiilor naţionale româneşti, culminând cu revenirea Bucovinei la Patria Mamă, România, în 1918.

     Din păcate însă, procesul de deznaţionalizare din timpul stăpânirii austriece a lăsat urme adânci în structura etnică a Bucovinei, ceea ce a servit drept motiv, mai târziu, pentru alte puteri, să revednice şi să ocupe cu forţa acest teritoriu, atât de năpăstuit de soartă.

 

Prof.Popescu Ioan Dorin 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr16/

 

 

NOTE

1. Vezi „Documente privind istoria României”, colecţia Eudoxiu de Hurmuzacki (serie nouă) Rapoarte consulare ruse (1770-1796), I. Bucureşti, 1962 (sub. Red. Acad. A. Oţetea), p. 106-107.

2. I. Nistor, „Istoria Bucovinei”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 16-17;

3. Ştefan Purici, „Mişcarea naţională românească în Bucovina”, Ed. Humanitas, Suceava, 1998, p. 30.

4.  P. Ţugui, „Populaţia Bucovinei între anii 1772-1774”, „Academica”, Revistă de ştiinţă, cultură, artă, (Bucureşti), 1992, nr. 4(16), p. 5.

5. I. Popescu, „De ce românii din Ţara Fagilor sunt trataţi în conformitate cu legea lui Murphi: adevărul învinge totdeauna în trei din şapte cazuri. I. Populaţia Bucovinei de până la răpire în lumina recensămintelor feldmareşalului Rumianţev, „Glasul Bucovinei”, I, 1994, nr. 2, p. 17.

6. C. Ungureanu, „Populaţia Bucovinei în preajma anexării ei de către Austria”, „Ţara Fagilor”, Almanah cultural-literar al românilor nord-bucovineni, Cernăuţi – Târgu Mureş, V, 1996, p. 12.

7. Vezi textul diplomei la I. Nistor, op. cit. p. 53-55.

8. Mihai Iacobescu, „Din istoria Bucovinei”, vol. I, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1993, p. 263-264.

9. Pentru amănunte, vezi Gh. Sbiera, „Familia Sbiera după tradiţie şi istorie şi amintiri din viaţa autorului”, Cernăuţi, Societatea Tipografică Bucovineană, 1899, p. 158.

10. Emil I. Eamandi, C. Şerban, „Contribuţii de geografie istorică la cunoaşterea fenomenului demografic în nord-vestul Moldovei la sfârşitul secolului al XVIII-lea”, Suceava, Anuarul Muzeului Judeţean, X, 1983, p. 495.

11. Dimitrie Onciulescu, „O încercare de catolicizare a Bucovinei” (cu anexe documentare), Cernăuţi, Ed. Glasul Bucovinei, 1939, p. 61.

12. Adolf Ficker, „Die Ziegeuner in der Bukovina”, „Statistische Monatschrift”, 1880, nr. 5, p. 255.

13. Ionel Dârladă, „Conştiinţa naţională a românilor din Bucovina”, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie” <A.D. Xenopol> din Iaşi, II, p.178.

14. I. Nistor, op. cit. p. 129.

15. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, File de istorie, p. 667.

16. D. Onciulescu, op. cit., doc. nr. 2, p. 53.

17. M. Iacobescu, op. cit., p. 301.

18. D. Onciulescu, op. cit. p. 9.

19. M. Iacobescu, op. cit. p. 297.

20. Şt. Purici, op. cit. p. 86.

21. Vezi H. Hofbauer, V. Roman „Bucovina, Basarabia, Moldova”, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1995, p. 24.

22. Şt. Purici, op. cit. p. 93.

23. Simeon Reli, „Politica religioasă a Habsburgilor faţă de Biserica ortodoxă – română în secolul al XIX-lea în lumina unor acte şi documente inedite din arhiva Curţii imperiale din Viena”, Cernăuţi, 1929, p. 33.

24. Ibidem, p. 35.

25. Ibidem, p. 34.

26. „Calendarul pentru ducatul Bucovinei… pentru anul 1861”, f.19.

27. „Suceava – Anuarul Muzeului judeţean”, X, 1983, p. 636.

28. Teodor Bălan, „Redobândirea unei autonomii”, în „Revista Arhivelor”, VII, 1946, nr. 1, p. 63

29. Vezi textul integral în I.G. Sbiera, op. cit. p. 135-139.

Publicitate

MARTURIA RECENSAMINTELOR POPULAŢIEI DIN BASARABIA ŢARISTA

 

 

 

 

 

 

 

 

Recensăminte şi mărturii în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

 

 

 

Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă.

De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru.

Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei.

Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă.

Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav.

Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria: „Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.

” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate: „Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862): „Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta.

El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…

Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.”

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor.

Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21)

Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.” Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti.

Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30)
Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: Istoria md.

Note:

1 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.
2 Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
3 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.
4 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
5 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.
6 Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.
8 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.
9 Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.
10 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.
11 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
12 Ibidem.
13 Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.
14 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.
16 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.
17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
18 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.
19 Ibidem, p. 400.
20 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.
21 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
22 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.
23 Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.
24 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
25 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.
26 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.
27 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.
29 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.
30 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
31 Anton Crihan, op. cit., p. 121.
32 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
33 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.
34 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.
35 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
36 Ibidem, p. 406.
37 Ibidem, p. 405.
38 Ibidem.
39 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.
40 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.