CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

COMUNISMUL DE DUPĂ COMUNISM

Comunismul fără perdea

Mulți, atunci când vorbesc despre comunism, au impresia că este un fenomen strict legat de Marx și teoria sa. Fals! Dacă e să-i căutăm originile, comunismul are un certificat de naștere mult mai obscur, la rădăcina sa găsindu-se Johann Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Iluminaților, scrie https://trenduri.blogspot.com/2021/01/comunismul-fara-perdea.html

Un Ordin care avea ceva scopuri lumești, adică răsturnarea unor puternici ai zilei. Pentru complot, autoritățile bavareze l-au eliminat pe Adam Weishaupt din slujba universitară pe care-o avea, însă acesta își va găsi cu ușurință un protector puternic în persoana lui Ernst II de Saxa-Gotha-Altenburg, care-l va proteja până la moarte. 

Întrebarea pe care v-o puteți pune este una cât se poate de banală: de ce de fiecare dată se găsesc susținători ai „revoluției” printre printre puternicii zilei? De ce-ar fi protejat un prinț, beneficiar al tuturor binefacerilor lumii de-atunci, un revoltat care inventa comunismul, acel curent uniformizator care l-ar fi transformat pe prinț într-un egal al cerșetorului?

Chestiunea pare încurcată. Dar să mergem mai departe pentru a înțelege mai bine ce se ascunde sub ideologii, idealuri și iluzii.

Revoluția din Octombrie a avut doi vectori: Lenin și Troțki. Lenin știm bine cum a ajuns în Rusia: transportat de nemți cu obiectivul clar de a-l îndepărta pe țar de la putere.

Acțiunea era justificată de interesele strategice ale Germaniei în Primul Război Mondial. Doar că, naivul și zdruncinatul la creier Wilhelm al II-lea n-avea habar că era parte – și, în final, victimă – a unui complot mult mai mare.

Altfel nu poate fi înțeleasă sosirea perfect sincronizată a lui Troțki. În timp ce Lenin avea în spate finanțe ale statului prusac, Troțki venea cu o finanțare particulară solidă: mari bănci americane puseseră la punct finanțarea Revoluției din Octombrie. Cum de s-au întâlnit atât de exact interese aparent opuse? 

În urma Războiului, Wilhelm al II-lea își va pierde tronul, iar fosta sa țară va deveni o carcasă al cărei destin părea că se îndreaptă spre comunism. Doar apariția lui Hitler a deturnat traiectoria țării. De altfel, faptul că doar jumătate din Germania a cunoscut „binefacerile” comunismului se datorează acestui incident al istoriei. Altfel, la modul „natural”, Germania deja făcuse pasul către comunism. Și totuși, de ce?

Ițele istoriei devin încurcate dacă ne gândim la terminarea celui de-al doilea Război Mondial. Lumea s-a împărțit între „teroare” și „libertate”. Urmărind lucrurile de sub suprafața aparentă a lumii, vom observa cum cei din America, responsabilii pentru finanțarea întregului complot comunist, din bogați au devenit și mai bogați. Ciudat, nu-i așa? Aparent pierduseră enorm prin înscăunarea comunismului. Culmea, aceiași oameni încep o acțiune subversivă la nivel planetar.

Prima victimă a fost propria lor țară: SUA. Am putea spune că am avut de-a face cu o conspirație, însă ce conspirație e aceea în care sunt implicați factorii de decizie de la nivel guvernamental, actorii principali din serviciile secrete, armată s.a.m.d.? Mai degrabă a fost o acțiune voită de transformare a țării, acțiune care practic avea un singur dușman: poporul. 

Din nou lucrurile par a nu avea sens: de ce să te ascunzi de popor dacă tu vrei să institui un regim egalitarist-democratic?

De ce n-ar fi „talpa țării” de acord cu un regim în care toată lumea ar fi tratată identic? 

Ei bine, toate disonanțele pe care le observați sunt disonanțe deoarece pornesc de la ipoteză falsă. Tot timpul ați crezut ceea ce spune propaganda comunistă, anume că este vorba despre „libertate, egalitate, fraternitate”. 

Să ne întoarcem la episoadele cele mai recente ale istoriei. Să ne gândim, spre exemplu, ce egalitate a adus Revoluția Franceză? A pierit aristocrația? Aiurea, doar indezirabilii au fost eliminați. Restul și-au văzut de viață fără să li se schimbe mare lucru. A fost prostimea eliberată? S-a așezat sluga la masa boierului? Nicidecum. În final treburile s-au așezat așa cum fuseseră înainte. 

Însă, îmi veți spune, iată că altfel au stat lucrurile în URSS. Acolo mujicul chiar a tăbărât peste aristocrat; s-a mutat cu toată familia în casa bogatului, care bogat a suferit teribil. Dacă veți face abstracție de faptul că marii bogătași ruși părăsiseră de mult țara, luându-și o mare parte a averilor după ei, puteți considera că așa a fost.

Dacă însă vă veți uita mai cu mai multă atenție, veți înțelege că, în esență, cea lovită a fost mica nobilime, adică cea care forma un fel de „clasă medie”pe atunci. Iată cum, ușor, ușor, începem să atingem punctele esențiale.

Așadar, nu marii bogătași au fost victimele Revoluției din Octombrie, ci clasa de mijloc a micilor boieri care oricum erau în bătaia vremii. Oare acum nu se întâmplă la fel?

Pentru a înțelege despre ce e vorba trebuie să vă scoateți din minte noțiunile de democrație, egalitate s.a.m.d. De ce? Simplu, pentru că ele nu există. Dacă le folosiți și credeți în ele însemnă că n-aveți habar de istorie.

Niciodată pe lumea asta n-a fost egalitate și asta nu din cauza vreunui complot ci, pur și simplu, pentru că nu poate fi egalitate.

În Roma antică aveam patricieni și plebei. Sclavii nu-s amintiți pentru că ei nu făceau parte din regnul uman.

Îmi veți spune că Roma n-ar fi bună ca exemplu pentru democrație. Corect, să mergem așadar la Atena. Acolo, în ciuda „democrației”, găsim eupatrizi și theți. Mulți înghit pe nemestecate povestea cu „democrația” antică. Stați liniștiți, acea democrație a venit după o lungă perioadă de sclavie generalizată și a fost menită strict deturnării.

În esență însă, ea a salvat clasa conducătoare, modificând doar în aparență raporturile de forțe. 

Și-atunci ce-i cu comunismul? Dar cu neomarxismul? Ca să înțelegeți mai bine fenomenul, ar trebui să conștientizați că neomarxismul n-are aproape nimic în comun cu Marx.

Am invatat un cuvant nou: Neomarxism - Romania Military

Dacă ar trăi azi, Marx ar fi anti-neomarxist. Asta deoarece, treptat, paradigma comunistă s-a îndepărtat teribil de viziunea inițială.

Și nici nu era greu să se întâmple așa întrucât, ca orice idealism, marxism-comunismul e imposibil de pus în aplicare. Culmea e că multe dintre cele mai corecte principii ale sale, puse în practică, produc distorsiuni greu de îndreptat. 

Puteți crede propaganda oficială referitoare la bunăstarea pe care o să o aducă. Desigur, pentru asta va trebui să uitați anii în care s-a trăit în „paradisul comunist”. Puteți, de asemenea, să mă contraziceți atunci când spun că jivinele din USR sunt neomarxiști. Însă toate aceste contraziceri vă vin strict din lipsa de înțelegere a funcționării lumii. 

Dacă vreți să vedeți limpede lucrurile ar trebui să vă îndreptați privirea spre SUA. Avem două crize recente în care s-a obținut o teribilă egalizare a populației. Practic, dacă înaintea acestor două crize aproximativ 10% din cetățenii SUA dețineau 90% din țară, în prezent doar 0.1% dintre americani dețin peste 90% din țară. La fel stă situația și la nivel mondial.

Averile se concentrează în mâna bogaților deveniți super bogați și apoi mega bogați. La bază, sărăcia e simplă: cei mai mulți devin asistați, dependenți de subvențiile alimentare ale statului.

Restul formează casta sclavilor, a celor care învârt mecanismul necesar asigurării bunăstării și controlului exercitat de cei puțini. Oare nu la fel era în Roma antică?

Plebeul liber venea dimineața să-i aducă omagii patricianului și primea la schimb alimente de bază și bilete la spectacolele de gladiatori. Soldatului – care avea ca principală menire protecția patricianului – îi era scârbă de plebeu pe care-l vedea ca pe un parazit.

Cam la fel cum acum, clasei muncitorilor îi este scârbă de clasa asistaților sociali.

Vi se pare că s-a schimbat ceva? Nicidecum. Doar că plebeilor nu li se mai asigură bilete la circ. E mai simplu să fie ei lăsați să facă circul, devenind astfel atât actori cât și spectatori. E și mai ieftin și, cu ocazia aceasta, excesul de energie este anihilat prin participarea fiecăruia la marele spectacol de circ. Și uite-așa, treptat, lumea ne arată că este așa cum a fost întotdeauna.

Ce este comunismul? E o altă modalitate de a mâna turmele de plebei. Partea frumoasă e că acum îi poți spune atât comunism cât și capitalism întrucât prefixul „neo” nu a adus nimic altceva nou decât un amănunt aparent minor: pe față, proprietatea nu mai aparține statului, ci corporațiilor.

Iar corporațiile sunt atât de difuze din punctul de vedere al acționariatului încât chiar poți crede că acea structură megalitică „e și a ta”. 

De-aceea e atât de complicat cu stabilirea orânduirii sociale. Avem comunism sau capitalism? Chiar dacă sunt tentat să vă răspund eu, îi dau cuvântul unui om care vede infinit mai clar lucrurile, anume lui Giorgio Agamben:

„Capitalismul care se consolidează la scară planetară nu este capitalismul în forma pe care a luat-o în Occident: este, mai degrabă, capitalismul în forma sa comunistă, care a combinat o dezvoltare extrem de rapidă a producției cu un regim totalitar.”

Așadar, puteți să-i spuneți cum vreți: capitalism, comunism, „de stânga”, „de dreapta” etc.  

A mai trecut un an, ne-am mai învârtit o dată în jurul Soarelui. Pe planeta Pământ s-a mai făcut încă un pas spre marea revoluție întrucât lucrurile au rămas la fel de neschimbate cum sunt de o istorie.

S-au mai consumat ceva energii în așteptarea marii schimbări. Care va veni, fără doar și poate. Și, ca efect al venirii sale nu se va schimba mai nimic pe la vârf.

Baza în schimb va fi mai săracă, mai naivă și mai încrâncenată în spectacolele pe care le joacă și la care tot ea, gloata, asistă.

09/01/2021 Posted by | analize | , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

România, o scenă a confruntării dintre suveraniști și globaliști

 

 

 

 

Imagini pentru suveranism photos

 

 

 

 

 

Vântul schimbării care bate tot mai cu putere pare să imprime forță mișcărilor politice care promit să schimbe totul din temelii.

Un detaliu deloc de trecut cu vederea pentru marketingul politic, nici cuvântul „populism” nu se mai aude la fel de tare ca înainte, fiind din ce în ce mai prezent  în limbajul mediatic și politic din ultima vreme cuvântul „suveranism”, pentru a denumi noua tendință care se conturează contra curentului europenist și globalist. 

Termenul este împrumutat din limba franceză și desemnează o opțiune politică bazată pe apărarea suveranității fiecărei țări, spre deosebire de doctrinele care pledează pentru o mai mare integrare europeană.

Mișcarea suveranistă este o doctrină politică de susținere a suveranității naționale a unei țări în fața instanțelor supranaționale, în țările UE fiind înțeleasă ca o opoziție față de federalizarea Uniunii Europene.  

„Souverainisme”, denumește așadar ideea de politici naționale gândite să recâștige controlul asupra tendințelor socio-economice generate de politicile internaționale, sau ale organizațiilor transnaționale, neavând conotații de dreapta sau de stânga explicite, o mișcare de apărare a suveranității naționale, opusă transferului exercitării puterii la nivel supranațional care denunță transferul de suveranitate ca o amenințare la adresa identității naționale.

Suveranismul este îmbrățișat atât de familii politice de dreapta, cât și de stânga, în condițiile în care conceptul de naționalism, legat de NAȚIUNE,  a căpătat in timp, o anumită conotație negativă, considerându-se că accentuarea  factorului etnic poate germina șovinism și poate genera excese.

Conceptul de suveranism – care pune accentul pe noțiunea de STAT (și pe suveranitatea sa), nu pe cea de națiune, pare mai potrivit, pentru a explica valul unor reactii față de UE în unele state membre.

Ar fi vorba de o atitudine doctrinară orientată spre limitarea, reducerea zonelor de suveranitate partajată cu Bruxelles-ul și preluarea acestor zone în mod politic, inapoi, de către autoritătile naționale, scrie fostul prim ministru al guvernului României, pe Adrian Nastase Blog.

Acest curent este tot mai evident in statele membre ale Grupului Vișegrad, dar și în state precum Italia, Spania, Grecia sau în state asociate cu UE, spre exemplu Turcia.

De circa două decenii muncitorii din Occident votează tot mai mult cu partidele naţionaliste, de fapt cu partidele suveraniste eurosceptice.

 Propaganda establishment-ului, recognoscibilă inclusiv la televiziunile de ştiri din România,  pune fenomenul pe seama prostiei sau inculturii, aşa cum s-a întâmplat cu ocazia ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană sau când a fost ales Donald Trump preşedinte al Statelor Unite ale Americii.

Cum s-ar zice, proştii şi inculţii, incapabili să înţeleagă proiectele minţilor luminate ale birocraţiei bruxelleze şi ale guvernelor aflate  mână în mână cu aceasta, cad victime demagogiei populiste, echivalată bineînţeles cu extremismul!

Să acceptăm termenul. Ce înseamnă totuşi „populism”, ce conţinut politic i se subsumează, dincolo de conotaţiile peiorative atribuite lui de propagandiştii sistemului?

Există deosebiri de la ţară la ţară, însă în linii mari populismul corespunde protecţionismului, în particular protecţionismului social, precum şi unei anumite mobilizări civice, opusă aroganţei elitiste a clasei politice, despre care vorbea Marine Le Pen.

În condiţiile unui capitalism global tot mai puţin temperat de legislaţia socială, în condiţiile austerității bugetare impuse de autorităţi pentru a susţine marea finanţă internaţională, în condiţiile în care politicienii cu vocaţia europenismului se preocupă mai mult de stabilitatea monedei unice decât de puterea de cumpărare a propriilor cetăţeni, statul naţional apare drept singurul sprijin instituţional de care dispun oamenii simpli în faţa pieţei nereglementate şi a dictatului bancar.

Dorinţa de protecţie legală este rezonabilă şi legitimă, nu are nimic extremist, cu atât mai puţin revendicarea suveranităţii ca formă de reprezentativitate democratică, invers proporţională cu tehnocraţia şi „guvernanţa” fiscală suprastatală pe care le promovează Comisia Europeană.  

Asistăm astăzi la un fenomen dublu: pe de o parte partidele socialiste – ne referim la cele din Internaţionala Socialistă – se manifestă ca formaţiuni de centru, reprezentante ale mediului de afaceri şi ale europenismului cu inserţie oligarhică, pe de altă parte dreapta naţionalistă care evoluează către stânga, mai exact către o formulă etatistă incluzând măsuri de creştere a siguranţei cetăţeanului şi împotriva delocalizărilor generatoare de şomaj.

În acest context, o parte din electoratul de până acum al socialiştilor se reorientează la rândul său către partidele naţionaliste, dar nu fiindcă ar fi devenit de dreapta, ci pentru că partidele de dreapta s-au deplasat la stânga, venindu-i în întâmpinare după reorientarea socialiştilor la centru.

Situaţia actuală mai comportă un aspect. Întrucât se deplasează la stânga, partidele naţionaliste, sau cel puţin o parte a lor, se întâlnesc cu formaţiunile stângii autentice de tipul SYRIZA din Grecia, Podemos în Spania, Front de Gauche din Franța, grupate în aşa-numitul Partid al Stângii Europene.

Motivaţiile acestora sunt diferite, au alte referinţe doctrinare, dar se apropie de partidele naţionaliste pe terenul suveranismului, adică al confruntării concrete cu internaţionala nedeclarată a capitalului, condusă de Grupul Bilderberg.

În Parlamentul European există grupuri politice care susțin suveranitatea, identitatea, tradiția, independența / democrația, în condițiile schimbărilor dramatice din sânul civilizației occidentale europene al cărei motor este cultural.

Influența Bisericii scade dramatic, în timp ce așa-numita familie tradițională – care este pur și simplu familia naturală – își pierde valoarea socială  în condițiile în care politica se concentrează din ce în ce mai mult pe promovarea individualismului a-cultural, a-religios și național.

În plan economic cresc inegalitățile care au devenit explozive, pe fundalul accelerării și amplificării ciclului crizelor sociale. 

Consecinţa practică pentru partidele politice din Parlamentul European este schimbarea alianţelor, formaţiunile din Partidul Stângii Europene renunţând să-i mai susţină pe socialiştii centrişti care doar mimează interesul pentru problemele oamenilor simpli, în favoarea unor înţelegeri cu naţionaliştii, mai dispuşi se pare la îngrădirea puterii companiilor multinaţionale şi a organismelor bancare internaţionale (Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială). Nu peste tot şi nu fără condiţii, evident.

Poţi să te înţelegi cu Frontul Naţional din Franţa, al cărui „extremism” naționalist se reduce esenţialmente la cererea de limitare a imigraţiei, dar nu cu Zorii Aurii din Grecia – organizaţie recunoscută pentru acţiunile sale violente.Cu alte cuvinte, situaţia trebuie nuanţată de la partid la partid.

Dacă Zorii Aurii, din Grecia, se afirmă într-adevăr ca o formaţiune de tip paramilitar, Frontul Naţional rămâne fundamental adeptul parlamentarismului.

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru suveranism photos

 

 

 

 

 

 

Bascularea electoratului de stânga este susceptibilă să conducă partidele respective la o asemenea repoziţionare; la fel şi realismul politic, atâta vreme cât, cum spunea Deng Xiaoping, nu contează culoarea pisicii, ceea ce contează este să prindă şoareci.

Cu alte cuvinte, mai importantă decât etichetele ideologice, mai importantă decât retorica umanistă fără substanţă, este adoptarea efectivă a unei legislaţii sociale protecţioniste, indiferent de mijloace.

  În unele ţări din Uniunea Europeană, ca de pildă România, problema nu se pune fie şi numai pentru că lipsesc actorii necesari. Din punct de vedere analitic trebuie să remarcăm totuşi că demarcaţia majoră în politica actuală urmează mai curând axa europenism – suveranism, decât axa dreapta – stânga, ceea ce fără îndoială nu înseamnă că între ele nu sunt puncte de intersecţie, ori că termenii de dreapta şi stânga ar fi devenit neoperaţionali.

Și în România, un risc intern major, aflat în plină ascensiune îl reprezintă abordarea pretins suveranistă a naţionalism – populismului, care câştigă tot mai mult teren în Uniunea Europeană.

Emblematice în acest sens sunt abordările guvernelor din Italia (Salvini), Polonia (Kacinski), Ungaria (Orban), dar şi ascensiunea populiştilor şi euroscepticilor în Franţa, Austria, Finlanda, Spania, etc.

De cele mai multe ori, aceste partide revendică suveranitatea, atacând în acelaşi timp Bruxelles-ul şi construcţia europeană.

”Acest mod de a face politică vulnerabilizează cel mai puternic coeziunea Uniunii Europene și a societăților sale. Dacă ascensiunea acestor partide continuă, destrămarea Uniunii Europene poate deveni o realitate, iar Brexitul este proba că dezmembrarea UE este posibilă din interior.

Guverne şi partidele suveraniste şi eurosceptice duc o propagandă mincinoasă legată de suveranitate, dezinformându-şi cetăţenii cu privire la cele convenite, semnate şi ratificate cu ocazia intrării în Uniunea Europeană.

Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene stabileşte un număr mare de competenţe exclusive ale Uniunii Europene, respectiv competenţe partajate între Uniunea Europeană şi statele membre. Odată cu intrarea în Uniune, statele membre au cedat, de bună voie şi la cererea lor, o parte importantă a suveranităţii.  

Din acest motiv, partidele tradiţionale pro-europene au obligaţia să dezvolte un larg proces de explicare a Tratatelor Uniunii Europene, în aşa fel încât partidele extremiste şi antieuropene să nu mai poată manipula populaţia, precum în cazul Brexit”, scrie https://pmponline.ro/suveranismul-si-nationalism-populismul-risc-major.

Suveranismul a avut câştig de cauză când Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană, a fost aproape de victorie la ultimele alegeri prezidenţiale din Austria şi la cele parlamentare din Olanda.

Următoarea miză, mai importantă decât celelalte, o reprezintă Franţa.

Este din ce în ce mai evident faptul că se încearcă  acreditarea partidelor naţionaliste drept sursă a crizei de încredere de care suferă Uniunea Europeană, în condiţiile în care ascensiunea lor este de fapt un simptom.

Să nu se iluzioneze nimeni: criza de încredere caracterizează un segment de populaţie mai larg decât electoratul partidelor naţionaliste, care nu fac decât să preia progresiv nemulţumirea pe care socialiştii nu mai sunt capabili să o catalizeze.

  Vedem că este  preferabil să susţii că partidele naţionaliste subminează Uniunea, decât să recunoşti că aceasta nu-i mai mulţumeşte pe oameni, sau mai exact pe oamenii simpli,în vreme ce corporaţiile multinaţionale o preferă fără echivoc.

În perioada interbelică, mediile de afaceri au căutat să intrumentalizeze naţionalismul împotriva comunismului. Astăzi îl iau ca alibi în favoarea unui sistem în care democraţia riscă să devină formală.

Național-suveranismul. Curentul, avându-I în prim plan pe italianul Matteo Salvini și pe franțuzoaica Marine Le Pen are ecouri majore în țările Vișegrad, dar și în Austria, Germania, Olanda și alte state puternice.

România nu are o mișcare reprezentativă în această zonă, iar tentativele de resuscitare a PRM, marele partid naționalist român de după 1990, au eșuat.

Pe de altă parte, PSD – deși curtat de Salvini – nu s-a decis să facă pasul spre suveranism, în ciuda unei politici apropiate și a simpatiei reciproce între social democrații români și suveraniștii europeni.

 

 

 

Imagini pentru Matteo Salvini și marine le pen

 Foto: Matteo Salvini și Marine Le Pen

Se pare că alegerile europarlamentare din 2019 vor fi dominate de tendința partidelor naționaliste de a câștiga tot mai mult electorat, dar și de evidenta creștere a unui fenomen alarmant și, spunem noi, fără legătură cu național suveranismul – tendințele extremiste.

De altfel, presa mainstream face o voită confuzie între naționalism, național-suveranism  și mișcările de extremă dreapta.

Ideea principală este  curentul anti-sistem, iar mainstream-ul de orientare Bruxelles sau Deep State american omit  stânga extremă, de factură internaționalistă – anti-suveranistă!  

Cunoscutul jurnalist Val Vâlcu, șeful agenției ”DC News”, disecă foarte precis fenomenul:

”În România, nu sunt partide împotriva sistemului, ci împotriva PSD” ”Alianța USR-PLUS, care ar fi putut fi în această linie europeană, este nu doar anti-PSD, ci și puternic internaționalistă, neavând un profil naționalist”.

Vâlcu arată astfel că bătălia din România se duce contra singurului partid mare, cu tendințe clare suveraniste – și care a preluat câțiva dintre liderii marcanți naționaliști.

”Liderii și susținătorii alianței vor ”o țară ca afară”, nu au încredere în statul național, apelează la instituții transnaționale de arbitraj, protestează la Bruxelles”, mai scrie Vâlcu.

Pe de altă parte, atrage atenția jurnalistul,  stânga românească, reprezentată de PSD, deși teoretic și tradițional ar trebui să aibă ”un profil internaționalist, încearcă să capteze electoratul naționalist”.

”Însă discursul este moderat, iar măsurile concrete aproape lipsesc” subliniază Vâlcu , făcând o referire evidentă la o apropiere decisivă de suveraniști.  ”Principalul partid naționalist din România aproape s-a dizolvat odată cu moartea fondatorului, iar cele noi nu au o poziționare ideologică clară”, mai scrie Val Vâlcu

Analiza lui Val Vâlcu este importantă pentru că arată clar inversiunea din România  și confirmă că  România devine un furnizor de pseudo-antisistem.

În realitate, România devine un furnizor de susținători ai dominației Bruxelles-ului asupra statelor membre al UE, al pierderii suveranității în favoarea unor puteri sporite, decizionale, ale instituțiilor și grupurilor de putere internaționale.

Ceea ce se întâmplă acum e o mișcare care elimină România din curentul reformator european, transformând-o într-un sprijinitor al dominației Bruxelles-ului.

 

 

 

 

 

16/05/2019 Posted by | POLITICA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: