O întrebare infamă: ”Ce-ați căutat la Stalingrad?”

 

 

 

 

 

 

Motivele pentu care militarii români au luptat la Stalingrad

 

 

Războiul românesc a fost perceput la acea vreme că unul sfânt, de reîntregire a neamului și s-a transformat treptat într-unul împotriva bolsevismului.

Să nu uităm că noi am fost la Stalingrad pentru că steagul roșu al armatei sovietice a fluturat deasupra orașelor Cernăuți și Chișinău.

Pentru că mii de români nevinovați au simțit în ceafă țeavă rece a pistoalelor poliției secrete sovietice. Pentru tragedia neasemuită din 28 iunie 1940. 

Participarea românească la Stalingrad din punct de vedere militar a fost complet legitimă, într-un război părțile combatante căutând să își distrugă reciproc capacitatea de a mai constitui o amenințare. Pentru România Mare, Uniunea Sovietică a fost cel mai mare pericol, căutând în nenumărate rânduri să destabilizeze statul român. Putem menționa planul de asasinare al regelui Ferdinand din 1918, atentatul cu bombă din Senat din 1920, Revoltă de la Tatarbunar din 1924 sau punctul culminant, anexarile din 1940.

Mareșalul Antonescu și-a aparat decizia de a ajunge la Stalingrad aducând în discuție tocmai acest fapt, al înlăturării amenințării sovietice de dincolo de granițe, dar speră și într-o reconsiderare a Dictatului de la Viena.

Însă, după cum prea bine știm, deznodământul nu ne-a fost favorabil, în jur de 160.000 de soldați români găsindu-și sfârșitul în timpul Bătăliei de la Stalingrad, consemnându-se lupta lor vitejească, de multe ori până la ultimul om, împotriva unui inamic superior, atât numeric cât și tehnic.

Această realitate contrastează acuzațiile mincinoase și insultele frecvente ce s-au făcut la adresa comportamentului trupelor române.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Rezistență dramatică a trupelor române din timpul ofensivei sovietice din 19 noiembrie 1942 poate fi aseamuita cu nimic mai mult decât imaginea trupelor de cavalerie poloneze care șarjau împotriva tancurilor germane, într-un ultim atac fără de speranță.

Ordinele primite de diviziile românești de la comandamentul german erau să lupte până la capăt și să nu se retragă, lucru pe care l-au respectat întocmai, chiar dacă asta a însemnat pieirea lor.

„Ce-aţi căutat la Stalingrad ?”

 

Nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un militar român decât infama întrebare „Ce-ați căutat la Stalingrad?”. Puținii soldați ce au supraviețuit cu greu condițiilor inumane ale lagărelor bolșevice s-au întors la sfârșitul războiului într-o țară disprețuitoare, care ponegrea sacrificiul lor și al camarazilor de arme, al căror sânge a închegat pământul de la cotul Donului și în Stepă Calmucă.

După război, puterile occidentale au blamat România pentru amestecul cu Germania nazistă. Un gest contrar bunului-simt, luând în vedere că ei au permis celui de-Al Treilea Reich anexarea Regiunii Sudeţilor din Cehia și au lăsat Polonia de izbeliște, în ciuda garanțiilor oferite anterior.

 

 

 

Occidentul a permis expansiunea germană

 

În timpul invaziei germane a Poloniei din 1939, trupele franceze și corpul expediționar englez puteau cu ușurință să cucerească Germania, doar un număr mic de soldați germani fiind alocat apărării graniței de vest, însă toate operațiunile militare au fost oprite timp de opt luni, în timpul așa-numitului „război ciudat”. Germania a profitat de indecizia celor doi aliați, a întărit armata și a atacat și cucerit Belgia, Luxemburg și Olanda.

Probabil cea mai puternică înfrângere a fost cea a Franței, prin folosirea iscusită a binomului tanc-avion ce se dovedise un succes în Polonia. Abia atunci americanii s-au implicat tacit, susținând Marea Britanie în lupta ei contra Germaniei hitleriste, iar mai încolo ajutând Uniunea Sovietică.

Atacurile sovietice rămân nesancționate

 

Este de menționat că la două săptămâni de la invazia germană a Poloniei, Uniunea Sovietică a atacat din est în mod mișel, fără a emite nici măcar o declarație formală de război. La acel moment, nici Franța, nici Marea Britanie, care și-au luat angajamente să protejeze granițele poloneze, nu a declarat război împotriva acestei țări, ci dimpotrivă, Uniunea Sovietică a devenit ulterior un aliat al puterilor occidentale.

Dacă luăm în calcul că Al Doilea Război Mondial a început din cauza agresiunii germane împotriva Poloniei, observăm că agresiunea sovietică a fost practic trecută cu vederea. Trădarea vestică a fost desăvârșită în timpul Conferinței de la Moscova din 1944, când s-a luat hotărârea de a împărți estul-european în sfere de influență, țări că România și Polonia intrând invariabil sub controlul sovieticilor.

Istoria este scrisă de învingători

 

Occidentalii au aruncat țările est-europene în lagărul comunist și apoi, că să-și justifice acțiunile, să aibă conștiința limpede, au încercat să găsească o motivație exterioară lor, o justificare, o vină care ar fi aparținut acestor țări.

În cazul României una din vine a fost „Ce-ați căutat la Stalingrad?”, enunțată mai întâi de Molotov și îmbrățișată rapid de aceștia. Ideea implantată era că noi nu aveam ce căuta acolo, că trebuia să ne oprim la granițe și că din cauza acestei greșeli imature ne-am pecetluit și ne merităm soarta.

Ipocrizia afirmației referitoare la Stalingrad este demonstrată de felul în care a fost elogiată incursiunea românească dincolo de granițele Ardealului, peste 150.000 de soldați români fiind uciși, răniți sau dați dispăruți în campaniile militare împotriva Axei din Ungaria, Iugoslavia, Austria, Cehia și Slovacia.

Nu numai că această sintagma s-a mulat foarte bine pe ideile regimului instaurat după 23 august 1944, dar a trecut dincolo de el, la trei decenii de la evenimentele din decembrie 1989, Bătălia de la Stalingrad fiind încă un capitol al istoriei românești uitat sau luat în derâdere, chiar de unii compatrioți.

 

 

 

 

Citiți articolul integral accesând: 

https://www.art-emis.ro/istorie/jurnal-de-pe-frontul-de-est-35

Publicitate