CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Bulgare susţin ca românii/vlahii din Timocul Bulgaresc nu sunt români. Scurt istoric al comunitaţii românilor din Bulgaria

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe Bulgare  spun ca „Vlahii nu sunt români!”

 

 

 

 

 

In ziarul regional care apare la Vidin pot fi citite  tot mai des atacuri la adresa comunitatii romanilor/vlahilor din zona.

Daca la inceput s-a crezut ca este vorba de tot felul de extremisti bulgari, faptul ca aceste articole se repeta dovedeste faptul ca ele sunt coordonate si au ca scop infricosarea romanilor/vlahilor din Timocul Bulgaresc care lupta sa-si pastrze identitatea nationala, transmite corespondentul Romanian Global News din Vidin.

Unul din articolele cele mai vehemente apartine Arhimandritului Policarp, a carui gandire dubioasa transpare din textul original bulgaresc.

Acesta, desi exprimarea sa lasa sa se vada ca nu prea a citit la viata sa, se apuca sa se lanseze in consideratii istorice, concluzionand ca “vlahii nu sunt romani!”

Iata ce zice arhimandritul extremist in sutana:

“Comentariul meu vine in urma unui articol dintr-un site informativ din Vidin, care anunta, ca in Vidin  s-a desfasurat simpozionul cu tema “Romanii din Bulgaria-trecut prezent si viitor”.
Pana aici frumos, nu este nimic rau, lasa sa se faca asa intalniri.

Dar cand citesti, ca se spune despre  VLAHI ca sunt romani, paharul s-a umplut. Vlahii in Grecia ce sunt?.

Mergeti si spuneti, ca sunt romani   O  sa va omoare cu pietre…
Nu se poate confirma ca in Bulgaria vlahii sunt romani. Aceasta este antibulgaresc  si fiecare stie ca se manjeste istoria si memoria celor care si-au dat viata pentru Tara.
Nu  trebuie sa se tolereze astfel de  atitudini. Vlahii nu sunt romani!.. 
Vidinul trebuie sa se trezeasca si sa-si spuna pozitia in privinta vlahilor ce sunt  si care sunt…”

Desigur textul este mai mare, ca si prostiile debitate de Policarp, insa esentialul, adica ura sa impotriva evidentei si prostia sa pusa in slujba urii care transpar in  aceste declaratii, ingrijoreaza profund comunitatea romanilor/vlahilor din zona Vidin si intreaga minoritate romaneasca din Bulgaria.

Ce este ciudat, este ca acest individ, ca reprezentant al Bisericii Ortodoxe Bulgare(BOB), atunci cand face asemenea declaratii scandaloase da un semn ca BOB nu mai doreste ca cele 33 de sate romanesti din zona Vidinului si populatia romaneasca din cartierul Cumbair al Vidinului, sa tina de Biserica Ortodoxa Bulgara, care si asa nu a incercat, ca si cea sarba, decat sa asimileze populatia romaneasca din zona.

Botezarea copiilor romani/vlahi cu nume bulgaresti si slujba in biserica numai in limba bulgara, sunt doua din metodele de bulgarizare pe care Biserica Ortodoxa Bulgara le utilizeaza pentru deznationalizarea romanilor/vlahilor din zona Timocului Bulgaresc.
Poate este timpul ca romanii/vlahii din zona administrata de Policarp, ca dealtfel cei din toata Bulgaria sa se gandeasca in care Biserica identitatea si limba lor romaneasca ar fi respectata si sa ia masurile care se impun. Asa cum romanii/vlahii din Timocul Sarbesc s-au trezit si revin acasa, la Biserica Ortodoxa Romana si cei din Bulgaria nu ar trebui sa intarzie prea mult. 
Cu indemnuri ca cele ale arhimandritului Policarp, Biserica Ortodoxa Bulgara  da semne clare ca nu mai ii vrea pe romani.

Dincolo insa de declaratiile antiromanesti ale diversilor extremisti bulgari si a campaniei sustinute de acestia in presa locala, exista problema reala a asimilarii cu care se confrunta romanii/vlahii din Bulgaria, ca si romanii de pe Valea Dunarii. 
Dezinteresul Statului Roman fata de recunoasterea lor ca minoritate nationala, lipsa scolii in limba materna si lipsa unei prese in limba materna a celor pest 160.000 de romani si romanofoni din Bulgaria, il face pe acesta aproape complice cu statul bulgar la disparitia comunitatii romanesti.
Faptul ca Ambasada Romaniei la Sofia nu-si face simtita prezenta in zonele in care traieste populatia romaneasca, este inca un semnal prost pe care statul roman il da acestor romani.

Scurt istoric al romanilor din Bulgaria si a agresiunii asimilationiste a Bulgariei:

La primul recensamant, efectuat in 1905, au fost recunoscuti in Bulgaria aproximativ 80.000 de romani, cifra care apare si in statisticile din 1910. Dupa fixarea frontierelor din 1920, recensamintele bulgare indica pentru romanii de limba daco-romana cifra de 57.312, iar pentru macedo-romani 1749.

In anul 1926, statul bulgar recunostea, in statisticile sale, prezenta a 83.746 de romani.

La recensamantul din 1934, efectuat dupa cu totul alte principii decat cele anterioare, autoritatile bulgare au dorit sa demonstreze ca nu mai sunt romani in Bulgaria sau ca numarul acestora este insignifiant.

Pentru a se ajunge la acest rezultat, agentii de recensamant care au actionat in regiunile cu populatie preponderent romana au completat fisele de evidenta cu numele bulgarizate ale locuitorilor.

Astfel, de exemplu, daca la recensamantul din 1920 in Vidin erau 42.414 romani, in cel din 1934 au fost indicati numai 1.213, ceea ce inseamna ca 41.201 de romani  au disparut brusc, sau au devenit bulgari.

La Plevna, in 1926 erau 14.505 romani, iar in 1934 numai 23. De asemenea, la Vrata de la 11.709 romani s-a ajuns, in 1934, la 39.

Lucrurile nu s-au oprit aici… In „Anuarul statistic” aparut la Sofia in 1938, la pagina 20, in tabelul populatiei cu repartitia acesteia in functie de  limba materna, elementul roman a disparut complet.

Sunt mentionati grecii, evreii, germanii, rusii, sarbii, francezii, turcii, tiganii, iar romanii nu figureaza, fiind cuprinsi la rubrica „alte limbi”. Aceste tertipuri au permis autoritatilor bulgare sa suprime toate scolile romanesti si sa-i concedieze sau sa-i transfere pe institutorii romani la scoli in care limba bulgara era limba de predare.

Prin Ordinul emis de Ministerul de Instructie Publica din Sofia, No.4097/1935, 30 de profesori romani au fost considerati „inapti de transfer” deoarece „vorbeau romaneste cu elevii lor”.

Din 1933, populatia romana nu a mai avut nici dreptul la slujbele religioase in limba materna.

De exemplu, la 22 mai 1932, in comuna Bregova, unde din 4.929 locuitori 4.836 erau romani, in prezenta episcopului Neofit al Vidinului, autoritatile bulgare au confiscat toate cartile de rugaciune romanesti, deoarece slujba era tinuta in limba romana.

In toamna anului 1934, arhivele bisericii din Gavren, un sat cu 2.698 locuitori din care 2.610 romani, au fost aruncate in Dunare pentru ca erau scrise in limba romana.

Si exemplele ar putea continua cu nenumarate marturii ale actiunilor care  urmareau distrugerea sistematica a identitatii culturale si nationale a romanilor din Bulgaria.

La sfarsitul deceniului trei al secolului XX, sursele istorice identificau trei grupe geografice de concentrare a populatiei de origine romana.

Prima grupa era constituita pe Valea Timocului, retinand asemanarea izbitoare a costumelor, traditiilor si limbii vorbite in zona cu cele din Oltenia.

 

 

 

 

 

 

 

 

Din punct de vedere geografic, regiunea Timocului este o prelungire a masivelor muntoase si a vailor si podisurilor Olteniei.

Romanii „padureni” si cei „dunareni” din regiunea Vidin constituie o unitate lingvistica cu cei din Oltenia.

In raioanele Vidin, Vrata si Plevna, romanii formau minoritatea cea mai importanta. In 1939 membrii acestui grup national traiau in peste 70 de localitati, din care 33 din regiunea Vidin, iar restul in zonele Lom Palanca, Rahova si Nicopole.

Numarul romanilor depasea cifra de 120.000.

A treia grupa este constituita de zona Eminska Planina, la nordul regiunii muntoase care limiteaza platoul Deliorman.

In aceasta regiune, ocupata pana in 1877 numai de turci, tatari si romani, bulgarii au venit ulterior.

Elementul roman a persistat cu dificultate in localitatile Ciflic, Celebichioi, Arnautlar, Sipka, Novoselo, Sidir, Vlahlar etc. Acesti romani sunt total izolati de cei dunareni”, numarul lor fiind estimat la aproximativ 10.000 de persoane.

In total, numarul romanilor din Bulgaria era estimat in total la peste 160.000 de persoane.

 

 

 

 

Publicitate

16/06/2016 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

MARTURIA RECENSAMINTELOR POPULAŢIEI DIN BASARABIA ŢARISTA

 

 

 

 

 

 

 

 

Recensăminte şi mărturii în Basarabia Ţaristă (1812 – 1918)

 

 

 

Majoritatea românilor era atât de clară în Basarabia, încât practic nu există niciun recensământ oficial rusesc care să o dezmintă.

De asemenea, se poate spune că unanimitatea observatorilor, statisticienilor şi călătorilor, ruşi şi străini, care au vizitat Basarabia, au consemnat zdrobitoarea preponderenţă a românilor în regiune, chiar dacă recensămintele nu menţionau întotdeauna expres acest lucru.

Citind mărturiile lor inserate mai jos, ne putem convinge pe deplin că în întreg cursul secolului dominaţiei ruseşti, Basarabia a rămas una dintre cele mai pure zone ale românismului, în ciuda tuturor măsurilor guvernelor ţariste, amintite în capitolele precedente.

Mai jos vom reproduce impresiile a 21 de observatori ai Basarabiei, dintre care 18 au fost ruşi sau aflaţi în serviciul Rusiei.

Dată fiind abundenţa informaţiilor prezentate de ei şi relativa lor incoerenţă dacă ar fi să-i raportăm unul la altul, ne-am decis să-i enumerăm în ordine alfabetică, indiferent de perioada când au scris şi situaţia specifică la care se referă.

În anul 1862 vizita Basarabia un cultivat călător rus, Afanasiev-Ciujbinski. Acesta menţiona că, în afară de departamentul Hotinului, Basarabia era locuită numai de moldoveni, care ignorau total limba rusă.

Limba lor era foarte apropiată de italiană şi deriva din latină. Moldoveanul avea o frumuseţe tipică, fiind un om cu spirit larg şi inima sensibilă, dar trăia în condiţii grele, datorită asupririi la care era supus. Afanasiev-Ciujbinski se revolta de aceea împotriva „autointitulaţilor patrioţi ai poliţiei, care în regiunile (Rusiei) unde trăiesc populaţii minoritare propagă limba rusă ca mijloc al cnutului şi al pumnului.” (1)

Un fervent susţinător al rusificării, istoricul şi omul politic Batiuşkov recunoştea şi el că „Basarabia este departe de a fi rusească, atât în ceea ce priveşte limba, cât şi viaţa ei. În această provincie există mulţi oameni care se uită cu dor peste Prut.” (2)

Academicianul Berg spunea şi el: „Moldovenii sunt românii care populează Moldova, Basarabia şi părţi din guberniile Podolsk şi Herson învecinate cu ea; în număr mic ei locuiesc şi în gubernia Ekaterinoslav.

Ei îşi spun moldovan (la plural moldoveni), iar României îi spun Moldova. Faţă de românii din Valahia, sau valahi, se deosebesc prin neînsemnate particularităţi dialectale.” (3)

Fiind deci absolut românească, Basarabia nu putea fi pe viitor decât un măr al discordiei între ruşi şi români, cum se exprima Durnovo, care se şi declara, în 1912, împotriva „sărbătoririi smulgerii Moldovei dintre Prut şi Nistru de la Principatul autonom al Moldovei.” (4)

Referitor la numărul ruşilor în provincie în momentul anexării, putem folosi un memoriu al mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni din 21 august 1813 către Sinodul din Petersburg, unde se afirma: „Stepa Oceacov ca şi Basarabia e populată de volohi, greci, bulgari şi de aşa-numiţii imigranţi de diferite naţiuni, iar ruşi sunt foarte puţini.” (5)

Un inginer francez de mine, X. Hommaire de Hell, vizitând Basarabia, arăta în 1845: „La luarea în posesiune de către Rusia a Basarabiei, nogaii… renunţă complet la vechile lor posesiuni, pentru a se retrage dincolo de Dunăre; nu a mai rămas în Basarabia decât populaţia moldovenească, populaţie creştină aparţinând, ca şi ruşii, religiei greceşti.” (6)

Caracterul compact al populaţiei româneşti, ca şi aspiraţiile sale, erau subliniate şi de cunoscutul deja Kasso, care scria: „Populaţia rurală de la aceste graniţe aproape că nu s-a schimbat în cursul ultimului secol. Găsim aici aceleaşi trăsături de caracter naţional ca şi la moldovenii care locuiesc în afara frontierelor imperiului.

” De altfel, spunea Kasso, Basarabia nu era „decât o îngustă fâşie de pământ, nereprezentând decât o simplă amintire a visurilor şi planurilor (orientale) irealizabile.” (7)

Scriitorul şi istoricul polonez J. Kraszewski (1843) consemna: „Populaţia şi limba dominantă (în Basarabia) sunt româneşti.” (8)

Iar Kruşevan nota în 1903: „Curăţenia (la români) este ideală. Femeia moldoveancă de zece ori pe zi spală, mătură, şterge. Că se poate trăi şi dormi împreună cu viţeii şi porcii, între miriade de ploşniţe şi gândaci, ca în unele părţi din Rusia, aici nimeni nu-şi închipuie. Probabil că un popor mai curat, poate afară de nemţi, este greu de găsit.” (9)

Generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului, era nevoit să constate: „Poporul român din Basarabia anexată acum o sută de ani, azi încă (1910) trăieşte izolat la marginea populaţiei ruseşti.” (10) Dar, continua generalul Kuropatkin, în viitor „unirea poporului român, fie pe cale paşnică, fie în urma unui război, este inevitabilă.” (11)

Românii nu erau numai cei mai mulţi, ci şi cei mai vechi locuitori ai Basarabiei. Aceasta reiese şi din afirmaţia lui Laşkov (1912): „Cea mai veche populaţie a Basarabiei este cea moldovenească; potrivit datelor oficiale, ea reprezintă 48%, dar în realitate 70% din totalul populaţiei.” (12)

Dat fiind specificul ei naţional, Basarabia forma o entitate distinctă la graniţele Imperiului rus, neconfundându-se cu provinciile sale. Vizitând Moldova în prima jumătate a secolului al XIX-lea, călugărul rus Partenie scria: „Moldova la răsărit se mărgineşte cu Rusia, de care o desparte râul Prut şi Basarabia.” (13)

Este ceea ce remarca şi georaful francez Em. de Martonne în 1919: „Totul indică o ţară locuită de secole şi această ţară este pur românească… îndată ce am intrat în Basarabia, am regăsit bogatele costume femeieşti româneşti şi câţiva bătrâni cu barba căruntă, purtând cojoc şi căciulă. Aceşti oameni buni au statura înaltă, trăsături regulate, aerul deschis şi sincer al ţăranului din dealurile subcarpatice. Cu toţii se numesc, în mod invariabil, moldoveni.” (14)

Foarte importante sunt mărturiile complete ale etnografului rus de Pauly (1862): „Valahii, vlahii (moldavii, moldovenii), rumunii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi, spunea acesta.

El e cu totul distinct de vecinii săi slavi şi maghiari… La nord ei se învecinează cu rutenii, la est cu ucrainienii propriu-zişi, la sud cu bulgarii, la vest cu fraţii lor din Moldova şi la sud-est cu Marea Neagră.” Şi continua astfel: „Şesul care merge de la valul superior al lui Traian şi până la mare, Bugeacul de altădată, căruia în antichitate i se zicea «deşertul get», totdeauna a fost locuit de locuitori sălbatici geţi, pecenegi, nogai…

Toată partea Basarabiei situată la nord de valul superior al lui Traian este locuită în principal de valahi sau români şi de fapt n-a fost niciodată o ţară independentă sau măcar separată de celelalte ţări valahe… Locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti.”

Despre limba lor spunea: „Limba română vorbită în Basarabia este aceeaşi ca şi în Moldova.” Iar concluzia firească era aceasta: „Valahii sau moldovenii din Basarabia centrală au rămas în toate privinţele extrem de ataşaţi naţionalităţii lor.” (15)

În acest timp, ruşii din provincie erau practic insignifianţi. În 1910, geograful Semionov-Tean-Şanski arăta: „În Basarabia, în afara micilor negustori ambulanţi… populaţia rurală moscovită (velicorusă) se află în minoritate… Totuşi, populaţia permanentă velicorusă de rit vechi nu formează în Basarabia mai mult de 1,5% din totalul populaţiei.” (16)

S-a mai arătat că numele Basarabia a fost implantat artificial asupra întregii provincii, care până la 1812 nu a existat niciodată de sine stătător faţă de celelalte ţări româneşti. Încă în 1838 rusul Skalkovski mai numea Basarabia numai „raiaua Benderului şi a Chiliei împreună cu fortăreaţa Ismailului.” Restul provinciei anexate de ruşi era numit de el „Moldova cea situată pe ţărmul stâng al Prutului.” (17)

Iar în 1878, în Geografia provinciei Basarabiei, Soroka scria: „Moldovenii compun marea masă a populaţiei (Basarabiei), aproximativ ¾.” (18) Afirmaţii la fel de categorice făcea şi Kroncevov.

Înaltul funcţionar rus Svinin arăta şi el: „Locuitorii autohtoni ai acestei regiuni sunt moldoveni sau români, care, aşa cum am susţinut cu tărie, sunt descendenţii colonilor romani. Ei vorbesc limba moldovenească, care este de origine latină şi care conservă, ca şi italiana, numeroase particularităţi ale limbilor neolatine.” (19)

Cunoscutul Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei, nota: „Am ocazia să studiez spiritul moldovenilor.

Aceşti români sau romani, cum se numesc ei, descind dintr-o populaţie amestecată, compusă din coloni romani şi din slavo-daci învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc predomină elementul latin.” (20)

Alt scriitor care a lăsat abundente mărturii este căpitanul de stat major Zaşciuk, care a efectuat în 1862 un recensământ al populaţiei Basarabiei. El arăta de la început: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape ¾ din cifra totală. Moldovenii locuiesc de foarte mult (timp) în regiunile centrale şi septentrionale ale Basarabiei. Ei pot fi consideraţi ca aborigenii acestor regiuni. Moldovenii vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are o rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât italiana.” (21)

Apoi continua: „Judeţele Chişinău şi Orhei sunt locuite aproape în exclusivitate de ei (de români). În judeţul Hotin sunt amestcaţi cu ruteni, în timp ce în judeţele Cetatea Albă şi Tighina ei sunt amestecaţi cu «venetici».” (22)

Despre femeile românce din Basarabia, Zaşciuk spunea: „Ochii negri, strălucitori şi plini de foc ai moldovencei, mişcările sale graţioase, ba galeşe, ba leneşe, ba pasionate, fac din această femeie o fiinţă foarte plăcută… Moldoveanca, îngrijită de nepăsarea bărbatului său, e foarte economă şi cumpătată, modestă, ea e puţin sociabilă şi nu iubeşte pe un străin.” Şi încheia: „Este imposibil a găsi la un popor de jos o curăţenie aşa de perfectă, ca aceea care se observă în locuinţa moldoveanului din Basarabia.” (23)

Ultima mărturie este cea a doctorului german I.H: Zucker (1834), care poate folosi şi drept concluzie a acestor impresii: „Ei (românii) populează toate satele din centru şi cea mai mare parte a provinciei.” (24)

Şi dacă aceste informaţii provin din surse mai mult sau mai puţin oficiale, vom trece acum la statisticile oficiale ruseşti, care, chiar dacă, din motive lesne de bănuit, nu sunt la fel de categorice în ce priveşte proporţia populaţiei autohtone, nu fac în fapt decât să confirme cele consemnate mai sus.

Într-un capitol anterior s-a mai arătat că, în momentul anexării, populaţia Basarabiei era formată în proporţie de aproximativ 95% români, care erau majoritari şi pe teritoriul fostelor raiale turceşti.

Sosind momentul să completăm această afirmaţie, iată care era numărul locuitorilor fostelor raiale în 1808, cu specificarea provenienţei lor naţionale, după o statistică din acel an: la Chilia, dintre cei 478 de capi de familie înregistraţi, 393 erau români, urmaţi de 58 de ruşi şi 27 de evrei; la Cetatea Albă, dintre cei 334 de capi de familie, erau 168 de români, 132 de armeni, 18 evrei şi 16 sârbi; la Tighina, dintre cei 331 de capi de familie, 169 erau români, 101 evrei, 9 armeni şi 52 de supuşi Rusiei; la Hotin, dintre cei 648 de capi de familie, 297 erau români, 340 evrei şi 11 armeni. (25) Aceasta era numai situaţia cetăţilor-reşedinţe ale raialelor, fără a cuprinde şi numeroasa populaţie rurală din jurul lor, românească în totalitate.

Cu mici ajustări, cifrele se repetau în concluziile primului recensământ oficial rusesc din provincie, cel din 1817: români 86,0%, ucrainieni 6,5%, evrei 4,2%, lipoveni 1,5%, greci 0,7%, armeni 0,6%, bulgari şi găgăuzi 0,5%, majoritatea minoritarilor fiind stabiliţi în regiune de mai puţin de cinci ani. (26)

În 1834, Koeppen constata că românii rămăseseră exact în aceeaşi proporţie de 86%, (27) situaţie care va rămâne stabilă până spre mijlocul secolului şi chiar mai târziu. În 1861, de exemplu, Ministerul rus de interne a publicat o „Listă a oraşelor” imperiului, alcătuită de un comitet de statisticieni, deci o lucrare absolut oficială. Aici scria: „Moldovenii sunt cei mai vechi şi cei mai numeroşi locuitori ai Basarabiei.” (28) Şi acelaşi Koeppen considera în 1851 că moldovenii reprezentau 80% din populaţie. (29)

În urma masivelor emigrări şi colonizări, populaţia românească s-a redus totuşi în raport cu noile naţionalităţi ale Basarabiei. În 1862 s-au efectuat două recensăminte paralele în provincie şi rezultatul lor a fost foarte asemănător. Primul a fost coordonat de amintitul căpitan Zaşciuk, care a dat procentajul de 66,4% românilor. (30)
Al doilea a aparţinut etnografului, şi el amintit mai sus, de Pauly, care a comunicat următoarele cifre: români 67,4%, ucrainieni 10,9%, evrei 7%, bulgari 4,9%, ruşi 3,4% etc. (31) Iar în 1871 proporţia lor se menţinea la 67,4% sau chiar la 68%, după consemnarea lui Oberucev. (32)

Un nou recensământ oficial a avut loc în Basarabia abia în 1897, cu care ocazie au fost aplicate toate metodele posibile pentru formarea unei noi imagini a provinciei, mult mai rusească decât ne-am fi putut aştepta.

Pe scurt, acum au fost înregistraţi drept ruşi toţi cei care cunoşteau cât de cât limba autorităţilor. Prin acest original procedeu, românii „scădeau” la 47,6%, dar realitatea era cu totul alta. Rusul Butovici scria despre conaţionalii săi la acest recensământ: „Numărul lor este în realitate mult mai puţin important decât cel indicat prin recensământ.” (33) De altfel, recensământul din 1897 a fost infirmat chiar şi de datele publicate de departamentul militar, potrivit cărora în Basarabia în 1900 românii erau 52%.(34)

Realitatea rezultă din estimările de la începutul secolului al XX-lea. Românii atingeau proporţia de 75% (după Kruşevan) (35), apoi numai 53,9% în 1907, (36) dar din nou 70% în 1912 (după Laşkov) (37) şi, în sfârşit, 65-67% în 1918 (după americanul J. Kaba). (38)

Merită să amintim şi procentajele ruşilor şi ucrainienilor de la acelaşi recensăminte inventariate aici. Conform tuturor mărturiilor consemnate, numărul ruşilor propriu-zişi în Basarabia a rămas întotdeauna extrem de mic, şi din această cauză vor fi luaţi împreună cu ucrainienii în statistica noastră.

Deci, socotite împreună, cele două naţionalităţi din Basarabia totalizau: 6,5% în 1817, 15,7% (Zaşciuk) sau 14,3% (de Pauly) în 1862, 15,8% în 1871, 27,8% în 1897 (cu rezervele de rigoare) şi 24,6% în 1907! Acesta era rezultatul „fructuos” al unei rusificări de o sută de ani!

Cei care au spus lucrurilor pe nume au fost tot scriitorii ruşi. Dat fiind caracterul absolut românesc al provinciei, unii autori ruşi, ca Danielevski (1888), recomandau guvernului rus să restituie Basarabia României, „având în vedere principiul naţionalităţii”, (39) iar generalul Kuropatkin, des pomenit aici, afirma că „Rusia a atins în 1792 frontierele ei naturale, ajungând la malul stâng al Nistrului.” (40) Ce altă recunoaştere mai categorică se putea da falimentului total al politicii de rusificare?

 

Mircea Rusnac, Doctor în Istorie

Sursa: Istoria md.

Note:

1 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 405.
2 Ion Alexandrescu, Basarabia, în Revista de istorie militară, Bucureşti, nr. 3/1991, p. 53.
3 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 400.
4 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
5 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 118-119.
6 Ion G. Pelivan, Les droits des Roumains sur la Bessarabie, Paris, 1920, p. 8.
7 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, vol. II, partea I, Bucureşti, 1986, p. 1045.
8 Ştefan Ciobanu, La Bessarabie. Sa population – son passé – sa culture, Bucarest, 1941, p. 15.
9 Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 70.
10 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.
11 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
12 Ibidem.
13 Gheorghe Bezviconi, Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947, p. 351.
14 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 53.
15 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, în Basarabia, Chişinău, nr. 11/1991, p. 121-123.
16 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 27.
17 Petru Caraman, Românitatea Basarabiei văzută de ştiinţa oficială sovietică, în Basarabia, Chişinău, nr. 2/1992, p. 106.
18 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1983, p. 405.
19 Ibidem, p. 400.
20 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 9.
21 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
22 Ion Alexandrescu, op. cit., p. 60.
23 Zamfir Arbore, Liberarea Basarabiei, Bucureşti, 1915, p. 43, 45.
24 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.
25 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 10/1991, p. 86.
26 Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, 1991, p. 203.
27 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
28 Mărturii ruseşti despre caracterul românesc al Basarabiei, în Patrimoniu, Chişinău, nr. 2/1991, p. 192.
29 Anton Crihan, op. cit., în loc. cit., nr. 11/1991, p. 119.
30 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 404.
31 Anton Crihan, op. cit., p. 121.
32 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
33 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 41.
34 Formarea naţiei burgheze moldoveneşti, Chişinău, 1985, p. 36.
35 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., p. 405.
36 Ibidem, p. 406.
37 Ibidem, p. 405.
38 Ibidem.
39 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 166.
40 Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op. cit., 1986, p. 1045.

 

 

02/04/2015 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Românii din Banatul sârbesc

 

 

 

Harta etnica a Banatului istoric la 1919

 

 

 

Dupa primul razboi mondial, în urma Conferintei de la Paris, Banatul a fost împartit între Regatul Sârbilor, Croatilor si Slovenilor (R.S.C.S.) si România (Magazin istoric, nr.12/2001). Aproape 80.000 de români au ramas în Banatul sârbesc ce apartinea R.S.C.S., iar circa 50.000 sârbi si croati au continuat sa traiasca în Banatul românesc.

Litigiul initial dintre cele doua state vecine privind delimitarea Banatului a fost solutionat din 1929 în virtutea traditionalelor legaturi de prietenie româno-sârbe.

La conferinta de la Paris, Nikola Pasici, seful delegatiei sârbe, declarase, de altfel, ca partea sârba dorea ca buna vecinatate cu românii sa se mentina si sa ramâna permanenta.Guvernele celor doua tari au avut dese convorbiri si au încheiat conventii si acorduri reciproce privind soarta românilor din R.S.C.S. si a sârbilor si croatilor din Banatul românesc. Statutul lor a fost reglementat si printr-o serie de tratate internationale.

Care a fost situatia românilor din Banatul sârbesc în perioada interbelica?

Cele 24 de plângeri ale protopopului

În primii ani de existenta a Regatului Sârbilor, Croatilor si Slovenilor, minoritatea româna ramasa aici a întâmpinat multe dificultati în desfasurarea în bune conditii a vietii ei nationale, spiritual-culturale.

Cu toate ca Tratatul de pace de la Saint-Germain din 10 septembrie 1919 stabilea protectia internationala a minoritatilor din R.S.C.S., prevederile sale nu s-au aplicat în mod consecvent. Dimpotriva, au fost înregistrate numeroase abuzuri, prigoniri, sicanari si nedreptati privindu-i pe românii din Banatul sârbesc.

Se resimtea, în primul rând, lipsa intelectualilor — preoti, învatatori s.a. Majoritatea acestora, împreuna cu multe familii de tarani, în baza dreptului de optiune, parasisera Banatul sârbesc, stabilindu-se în România.

 

 

 

 

Fișier:Impartirea Banatului.png

 

Harta teritoriului istoric al Banatului si impartirea de la 1918-1924.

 

 

 

O parte importanta dintre romanii din Serbia de azi  este reprezentata de romanii din Voievodina ( Banatul sarbesc).

Acesti romani sunt aceia care au ramas in afara granitelor, odata cu delimitarea ce s-a facut dupa terminarea primului razboi mondial si dupa Conferinta de pace de la Paris.

Numarul lor  atunci, in 1921, a fost dupa Gligor Popi (1998), de aproximativ 80 000. Cum in prezent, dupa recensamantul din 1991, numarul acestora este de numai 30 830 se vede ca populatia romaneasca din zona s-a micsorat – asa dupa cum remarca acelasi autor – cu aproape 50%.

Toti acesti romani din Banatul de sud sau central traiesc in mai multe localitati, din care unele sunt chiar in totalitate romanesti. In alte localitati, alaturi de romani, traiesc si alte etnii, formand localitati mixte.

Numerosi romani traiesc in localitati ca : Biserica Alba, Panciova, Zreman, Novi Sad si altele.
Intinasa pe o suprafata de 1 300 kmp si raspandita in 42 de localitati, populatia romaneasca de aici este supusa unei descresteri continue, din cauza unei natalitati scazute.

De retinut este, insa, ca romanii din Banatul iugoslav, multi sau putini, constituiau o populatie bastinasa, cu multe localitati din jurul orasului Varset, aparute in sec. XIV si XV.

Asemenea localitati mai veci sunt : Voivodint, Marcovat, Salcuta, Costei, Iablanca, s.a.
Desi in perioada dintre cele doua razboaie mondiale, multi intelectuali romani din Banatul sarbesc s-au stabilit in tara sau in alte parti ale lumii, au fost destui si dintre aceia care, ramanand pe loc, au inceput sa se organizeze.

Cei care au rams pe loc au reusit sa puna bazele unui partid al lor – Partidul Roman – si au reusit astfel sa desemneze reprezentanti si in Adunarea Nationala a Iugoslaviei.
Romanii din Voievodina au devenit si mai activi, dupa cel de-al doilea razboi mondial.

Aceasta se vede si din faptul ca au reusit sa infiinteze o Uniune Culturala a Romanilor, cu un organ de publicitate, saptamanalul Libertatea, care a aparut la Varset in 1945. Tot in Varset, se infiinteaza in 1948 Liceul Roman Mixt si apoi Teatrul Popular Roman.

Un succes deosebit pentru romanii din Banatul iugoslav l-a reprezentat  intemeierea in 1967 a Societatii de Limba Romana, a carei activitate, sub conducerea prof. Univ. Radu Florea, s-a concretizat in lucrarile : Contributii la istoria culturala a romanilor din Voivodina si Analele Societatii.
Toate acestea in cunostinta de cauza, ii dau dreptul profesorului dr. Gligor Popi sa sustina ca « minoritatea romana din Voivodina este o prezenta vie in viata social-economica, politica si culturala, de pe aceste meleaguri » si ca «  in cursul istoriei soarta comuna a legat puternic cele doua popoare » din regiune.

Acest lucru rezulta si din aceea ca, tot in Voivodina, in localitatea Uzdine, exista o societate literar-artistica Tibiscus, care, de peste zece ani, editeaza revista cu acelasi nume. Revista, considerata ca o « bijuterie de limba, curaj si intelepciune », are meritul de a fi adunat in jurul ei un numar mare de poeti si scriitori din zona si din alte comunitati romanesti. (…)
La pastrarea identitatii romanilor din Banatul sarbesc au contribuit si contribuie si legaturile stranse cu romanii din judetele limitrofe, Timis si Caras Severin.

 

Surse: Lucrarea « Romanii din jurul Romaniei » coordonata de prof. Dr. Doc. Ion Gherman, Ed. Vremea, Bucuresti 2003 si  articolul :

Românii din Banatul sârbesc, autor: Prof. univ. dr. Gligor Popi.

15/06/2010 Posted by | ROMANII DIN JURUL ROMANIEI | , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

%d blogeri au apreciat: