CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

O ALIANȚĂ IMPOSIBILĂ

 

 

 

 

 

ROMÂNIA MARE, IDEALUL NAȚIUNEI”. Hartă apărută la început… | Flickr

 

 

 

Când la 28 iunie 1914 au răsunat trase de tânărul patriot sârb Gavrilo Princip focurile de armă care au pus capăt vieții prințului moștenitor al Austro-Ungariei,Franz-Ferdinand, asupra întregii lumi s-au abătut stihiile zeului Marte.

Ultimatumul austriac adresat Serbiei nu avea să fie decât declanșatorul dominoului în care piesele diplomatice se vor trage unele pe altele, consecință a tratatelor de alianță încheiate în ultimele decenii între marile puteri. În https://peles.ro/cataloage/consiliuldecoroana.pdf se precizează:

”La 1, respectiv 3 august, Germania declară război Rusiei și  Franței. La 5 august, Marea Britanie atacă Germania. Atrase în ceea ce Nicolae Iorga numea plastic ,,un danț canibalic”, cele două
blocuri militare își reconsideră alianțele. La 14/27 iulie 1914, în preziua declanșării Primului Război Mondial, Franz Josef îi telegrafia aliatului său, Regele Carol I, făcând apel la ,,[…]vechea ta prietenie și [la] legăturile noastre amicale [care] sunt pentru mine tot atâtea garanții că tu vei avea o înțelegere sinceră a hotărârilor ce am luat în acest caz grav”. 
Patru zile mai târziu, la 18/31 iulie 1914, vine epistola Împăratului Wilhelm al
II-lea, redactată în același registru colocvial:
,,Gândurile mele se îndreaptă către  tine, care ai întemeiat la gurile Dunării un
stat civilizat și ai ridicat astfel un zăgaz în fața valului slav. Eu am încredere că tu vei fi credincios prietenilor tăi și că vei împlini neapărat datoriile tale de aliat”. 
Mai puțin protocolar, cancelarul Germaniei, Theobald von BethmannHollweg (1909-1917) îl soma pe Regele Carol I:

,,Cerem mobilizarea imediată a armatei române și îndreptarea ei împotriva Rusiei”. 

 

Ce avea să facă România?

Pentru a afla răspunsul la această întrebare, regele Carol I a decis întrunirea Consiliului de Coroană pe data de 3 august 1914.

Consiliul de Coroană

Instituția Consiliului de Coroană fusese introdusă în practica politică românească chiar de către regele Carol I, ea amintind oarecum de tradiția istorică a sfatului domnesc, în care cei mai experimentați și înțelepți dregători erau chemați să-și spună părerea despre cele mai importante probleme cu care se confrunta țara, ajutându-l pe domnitor să ia decizia potrivită.

În fața unor situații critice, suveranul, la propunerea guvernului, putea convoca Consiliul de Coroană, care avea însă doar un rol consultativ, decizia finală aparținând factorului executiv reprezentat de monarh și guvern.

În timpul domniei lui Carol I mai avusese loc un astfel de Consiliu de Coroană, pe 2 aprilie 1877, convocat pentru a stabili calea de urmat în condițiile declanșării războiului ruso-turc. Acum, pe 3 august 1914, Carol I considerase că a bătut din nou un ceas hotărâtor pentru destinul României și dorea să afle părerea principalilor săi sfetnici.

Pe 1 august au fost trimise invitațiile pentru Consiliul de Coroană, convocat pentru ziua de 3 august, ora 17, la castelul Peleș. Au răspuns solicitării regale membrii guvernului în frunte cu I.I.C. Brătianu, foștii prim-miniștrii Theodor Rosetti (1888-1889), P.P. Carp (1900-1901;1910-1912), președintele Adunării Deputaților, Mihail Pherekyde, și liderii partidelor de opoziție, Take Ionescu (Partidul Conservator-Democrat), însoțit de Constantin G. Dissescu și Constantin Cantacuzino-Pascanu, precum și Alexandru Marghiloman (Partidul Conservator), căruia i se alăturaseră Ion Lahovari și Ion C. Grădișteanu. Senatul nu a fost reprezentat, deoarece președintele acestuia, Basile Missir, se afla la Paris.

De asemenea, nu au putut onora invitația Titu Maiorescu, fost prim-ministru (1912-1914), reținut la Heidelberg de starea gravă de sănătate a soției sale, și Nicu Filipescu, aflat la tratament tot în Germania.

 



 

Foto: Sala în care a avut loc Consiliul de Coroană

  

 

Consiliul s-a ținut în salonul de muzică al reginei Elisabeta, cei 18 participanți cărora li s-au adăugat regele Carol I și principele moștenitor Ferdinand așezându-se în jurul unei mese dreptunghiulare, îmbrăcate în postav verde.

În mijlocul ei stăteau suprapuse, legate în piele verde și marochin roșu, „tratatele, vestitele și misterioasele tratate” (I.G. Duca).

Același memorialist, viitorul prim-ministru asasinat pe peronul gării din Sinaia la 29 decembrie 1933, dar în acel moment ministru al Cultelor în guvernul Brătianu, va surprinde în tușe fine, dar atât de sugestive, atmosfera în care au început dezbaterile ce aveau să hotărască destinul țării, la ora declanșării celei mai pustiitoare conflagrații pe care o cunoscuse omenirea până atunci:

„O tăcere mormântală. Aveam senzația că o greutate apăsa peste noi și ne înabușea. Gravitatea hotărârilor de luat dădeau momentului o firească emoțiune și o improductibilă solemnitate. După un schimb de priviri mute, regele Carol a rupt chinuitoarea tăcere. Era congestionat și vădit emoționat, făcea însă neascunse sforțări ca să nu trădeze zbuciumul sufletului său”.

După o scurtă alocuțiune, rostită în limba română, regele i-a rugat pe participanți ca dezbaterile Consiliului să aibă loc în limba franceză deoarece aceasta surprinde mai bine toate subtilitățile și nuanțele diplomatice.

„Dezbaterile Consiliului de Coroană în care România a proclamat la începutul războiului mondial neutralitatea ei au avut așadar loc într-o limbă străină. România veche exista încă în toata splendoarea ei” (I.G. Duca).

După cum era de așteptat, suveranul s-a pronunțat ferm pentru aplicarea ad literam a tratatului pe care România îl avea cu Puterile Centrale, considerând că opinia publică ar fi potrivnică unei alianțe cu Rusia, iar soluția neutralității ar fi cea mai proastă cu putință.

Mizând pe onoare și pe apelul făcut la el de către cei doi împărați, ai Germaniei și Austro-Ungariei, Carol I a încheiat spunând:„A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o mare putere”.

Primul care a luat cuvântul după rege a fost Theodor Rosetti, bătrânul cumnat al lui Cuza (sora sa, Elena Rosetti-Solești, fusese Doamna domnitorului Unirii), în calitatea sa de cel mai vechi Președinte al Consiliului de Miniștri.

Legându-se de ultima afirmație a regelui, Rosetti, pe un ton blând și sfătos, a îndemnat la maximă prudență:

„Nu cred că stă în putința noastră să facem politică mare… Să stăm deci liniștiți la o parte, să ne vedem de nevoile și de necazurile noastre și să ne căznim să păstrăm ceea ce cu atâta trudă am agonisit”.

Discursul lui Rosetti a fost pentru Carol o lovitură grea, deoarece nu se așteptase ca unul dintre bătrânii lideri junimiști, alături de P.P. Carp și Titu Maiorescu, atât de atașați culturii și civilizației germane, să nu-i susțină poziția.

„Izbânda slavismului ar fi moartea noastră”

Următorul vorbitor a fost P.P. Carp, laconic, categoric și tăios:

„De altfel, de ce să ne mai gândim și să ne mai sfătuim. Victoria Triplei Alianțe este sigură, indiscutabilă și dumneavoastră vă întrebați dacă trebuie să mergem cu învingătorii sau cu învinșii”. Toată strălucitoarea inteligență politică, dar și aroganța boierului moldovean de stirpe veche răzbătea din cuvintele lui Carp:„…care e interesul statului român, să triumfe slavismul sau să triumfe germanismul? Evident germanismul. Izbânda slavismului ar fi moartea noastră. […] Mi se vorbește de opinia publică. Nu mă preocupă! Datoria omului de stat e să conducă el opinia publică, nu să se lase târât de ea”. În perspectivă istorică nu s-ar putea spune astăzi că P. P. Carp n-a avut dreptate, doar că dreptatea lui era prea timpurie. Treizeci de ani mai târziu, nu slavismul, ci altă formă a imperialismului agresiv rusesc, comunismul, va zdrobi sub tăvălugul ei România.

După Carp, regele îi dădu cuvântul lui Alexandru Marghiloman care, într-un discurs elegant în formă și în conținut, puse la punct chestiunea juridică a lui casus foederis. Din moment ce Austro-Ungaria atacase Serbia și nu invers, era evident că România nu era obligată de litera tratatului să intre în război alături de Puterile Centrale. Regele însuși citi articolul în discuție nefăcând decât să confirme că țara noastră nu încălca cu nimic tratatul de alianță dacă și-ar fi declarat neutralitatea. Aceasta a fost de altfel și poziția pe care s-au situat următorii vorbitori, Ion Lahovary și Grădișteanu.

După ei, a luat cuvântul marele Take Ionescu. Discursul celui poreclit „Tăkiță Gură-deAur” a fost însă dezamăgitor, searbăd și lipsit de hotărâre. Și liderul conservator-democrat a scos în evidență faptul că România nu are nicio obligație față de Germania și Austro-Ungaria:

„Întrucât mă privește pe mine, nu mă sfiesc să spun că, dacă aș avea câtuși de puțin credința că suntem cu adevărat angajați, v-aș cere, oricare ar fi consecințele, să ne ținem de cuvânt. Altminteri n-am merita să existăm ca stat. Onoarea țării este mai presus de toate”.

„Oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului”

Ionel Brătianu, care a vorbit în numele guvernului, a fost calm, demn și metodic. Argumentația sa, spre deosebire de cea a lui P.P. Carp, a făcut apel exact la simțămintele adânci ale românilor, simțăminte ce veneau în contradicție cu poziția regelui, dar exprimau nădejdea împlinirii idealului național al unirii tuturor românilor într-un singur stat:

„Soarta românilor de peste munți, idealul național al românismului, sunt chestiuni pe care niciun guvern român nu le poate nesocoti. Dacă în lucrurile mici se poate trece peste sentimentul public, în ceasurile mari ale vieții naționale, oamenii de stat trebuie să țină seama de voința poporului. […] Să rămânem deci neutri. […] Războiul va fi probabil lung și vom mai avea prilejul să ne spunem cuvântul”.

Nici nu-și sfârșise bine pledoaria Brătianu, și P.P. Carp, vizibil iritat, izbucni într-o veritabilă diatribă la adresa a ceea ce bătrânul lider conservator considera fățărnicia tuturor politicienilor prezenți:

„Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului; toți știați că politica noastră externă merge pe calea Triplei Alianțe;toți ați suferit când, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia;prin urmare toți ați consimțit la această politică. Iar astăzi, când a venit vremea să ne ținem de cuvânt, vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur?” a întrebat Carp patetic, arătând spre nefericitul rege. Ce ironie a sorții, ca în ceasul decisiv al destinului său ca rege, de partea lui Carol I să fie un singur om, cel cu care o viață întreagă nu se putuse înțelege și despre care spusese:„Niciodată nu m-am simțit mai puțin rege, decât când a fost Carp prim-ministru”…

Intervenția lui Carp a primit imediat replica șefului guvernului și astfel între cei doi oameni politici s-a încins o polemică aprinsă care „a fost punctul culminant al întregii discuțiuni și în care auditoriul a putut avea vie impresia a două personalități puternice, ciocnindu-se în cea mai nobilă luptă în care puteau fi chemați niște conducători de popoare să se războiască vreodată” (I.G. Duca).

În toiul acestei discuții înflăcărate, ușa salonului se deschise și un valet aduse pe o tavă de argint o telegramă pe care o remise lui Brătianu:era știrea oficială a neutralității Italiei, cea de-a treia membră a Triplei Alianțe. Din acel moment, dacă mai era vreo îndoială, partida era câștigată de partizanii neutralității. Regele însuși se resemna, dar într-o supremă sforțare de a-și salva măcar sentimentele personale ce-l legau de suveranii celor două imperii centrale, evocă posibilitatea unei eventuale abdicări:

„Dacă dumneavoastră credeți că fericirea României îi impune să urmeze de azi înainte o altă politică externă, eu sunt gata să mă retrag… De altminteri, domnilor, succesorul meu e aici, el n-are decât să…” și lăsă fraza neterminată, arătând spre principele moștenitor care se grăbi însă printr-un gest vehement de protest să îndepărteze ideea sugerată de unchiul său.

Mai luară cuvântul Mihail Pherekyde, Costinescu și Vasile Mortun (singurul care a vorbit în limba română). Toți se pronunțară în favoarea neutralității.

La sfârșit, Carol I supuse la vot propunerea ca România să se declare neutră, propunere care întruni 17 voturi pentru și unul singur, (P.P. Carp) împotrivă. În fața evidenței, bătrânul monarh, ce nu avea să supraviețuiască acestei decizii mai mult de două luni, trase concluziile:

„Ca rege constituțional mă supun votului dumneavoastră, mi-e frică însă că prestigiul țării va ieși micșorat din ședința de azi și mă tem că ați luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”.

„Pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare”

Comunicatul oficial ce urma să fie dat publicității a fost redactat în cabinetul de lucru al regelui, de către acesta, Brătianu, Marghiloman și Take Ionescu. Fraza cheie a lapidarului comunicat era:

„Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.

Mult mai explicit va fi Carol I, în scrisoarea pe care i-o va trimite împăratului Wilhelm al II-lea:

„Eu nu pot începe singur, fără un guvern responsabil, un război față de care întreg poporul se împotrivește”.

Era epitaful unei politici duse de România în ultimii 30 de ani, politică ce adusese o anumită stabilitate și securitate externă țării noastre, dar care avea imensul dezavantaj de a fi contra intereselor naționale cele mai intime ale poporului român, în primul rând împotriva idealului unității naționale.

De acum înainte România era liberă să-și urmeze „politica instinctului national” atât de înălțător evocată de Take Ionescu, în sedințele din 16 și 17 decembrie 1915 ale Parlamentului României:

„Generația noastră, trăită în îmbogățirea cam repede a României, a căpătat și un gust de bună stare care o gonește de la eroism… Și cu toate acestea, domnilor deputați, pe această generație a ursit-o soarta să îndeplinească fapta cea mare. Ea va fi gropașa muncii de veacuri sau zămislitoarea unei vremi așa de frumoase, încât vedenia ei mă smerește”.

Citiți articolul integral accesând: https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/imposibila-alianta.

ADDENDA:

În ciuda susținerii de către Carol I a ideii intrării imediate în război alături de Puterile Centrale, cei prezenți la Consiliu au votat cu o majoritate zdrobitoare în favoarea neutralității. Singurul care a susținut punctul de vedere al regelui a fost Petre P.Carp. Deși Consiliul de Coroană nu avea atribuții decizionale, Carol I a respectat voința acestuia. O altă aliată a Puterilor Centrale, Italia a luat și ea decizia păstrării neutralității, pe care o va părăsi însă în 1915 , pentru a intra în război alături de Antantă.

Votul Consiliului de Coroană din iulie 1914 a însemnat primul pas în desprinderea României de alianța cu Puterile Centrale și a pus bazele intrării în război alături de Antantă.

România a rămas neutră în primii doi ani ai războiului, însă Regele Carol I a rămas neîmpăcat cu această situație, deoarece el o resimțea ca o trădare a cuvântului dat față de aliații din acel moment ai României. Și aceasta cu atât mai mult cu cât Austro-Ungaria vehicula ideea retrocedării Bucovinei în schimbul participării românești la acest conflict.

Regele Carol I a murit în 27 septembrie 1914, deci la scurtă vreme după data Consiliului de Coroană, iar mulți dintre contemporanii săi au spus că suveranul a murit de inimă rea.

În cele din urmă, după doi ani, România a intrat în război, însă de partea Antantei. Noul Rege al României, Ferdinand I, și-a călcat pe inimă și a renunțat la legăturile de familie cu conducătorii Puterilor Centrale pentru a-și face datoria față de țară.

A fost una dintre cele mai inspirate decizii, pentru că, la sfârșitul războiului, România a dobândit Transilvania, Maramureșul, Crișana, Banatul, Bucovina și Basarabia.

11/06/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Lasă un comentariu

DECIZIA DE NEUTRALITATE A ROMÂNIEI ÎN VARA ANULUI 1914

28 iulie 1914 – Ziua în care începe Primul Război Mondial – BIBLIOTECA  CENTRALĂ A BM „B. P. HASDEU”

NIVELUL DE PREGĂTIRE AL ARMATEI ROMÂNE îN VARA ANULUI 1914 – ELEMENT AL DECIZIEI DE NEUTRALITATE?

Declanșarea Primului Război Mondial, la 15/28 iulie 1914, a surprins oarecum lumea politică internaţională, în condiţiile în care Serbia acceptase majoritatea cerinţelor Curţii de la Viena – condamnarea publică a propagandei care se ducea pe teritoriul său împotriva Austro-Ungariei și desfiinţarea organizaţiilor implicate în asasinatul de la Sarajevo, eliminarea din manualele școlare a tot ceea ce era considerat ca fiind crearea unui sentiment orientat împotriva imperiului, îndepărtarea din administraţie și armată a celor care se făceau vinovaţi de atitudine contrară intereselor guvernului austriac ș.a.

Guvernul sârb nu a acceptat însă prezenţa pe teritoriul său a reprezentanţilor Austro-Ungariei, care să cerceteze și să desfășoare anchete în legătură cu asasinatul comis la Sarajevo împotriva familiei moștenitoare a tronului de la Viena.

Deși în capitala Austro-Ungariei, cu extindere în imperiu, nu a existat un mare regret pentru prematura dispariţie a cuplului princiar, nefiind declarat doliu naţional, iar Viena a rămas orașul valsurilor, lucrurile s-au precipitat rapid: în capitalele europene a început o agitaţie politică și diplomatică prevestitoare de evenimente grave, scrie profesorul universitar, col (r) Ion GIURCĂ, doctor în istorie, în publicația, http://istoriamilitara.org.

Stimulat de la Berlin, guvernul austro-ungar a considerat oportun și motivat momentul pentru consolidarea poziţiei sale în Balcani, bazându-se pe sprijinul Germaniei, în calitatea sa de prietenă declarată și aliată de jure și de facto, mizând și pe aprecierea că Rusia, sprijinitoarea Serbiei, nu era pregătită și capabilă pentru o angajare imediată și consistentă în război.

După câteva zile de aparentă liniște, pe fondul unei diversiuni a Berlinului, care afișa un dezinteres disimulat faţă de evenimentele politice și militare în desfășurare, temerile și previziunile sumbre exprimate în formule mai mult sau mai puţin diplomatice, s-au confirmat.

La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei, astfel că ceea ce se considera a fi doar o afacere locală sârbo-austriacă a devenit scânteia care a generat extinderea vâlvătăii în toată Europa.

Atacul armatei austro-ungare, declanșat la 16/29 iulie asupra Serbiei, a fost urmat de sarabanda declaraţiilor de război – 19 iulie/1 august, Germania a declarat război Rusiei, la 21 iulie/3 august Franţei, iar a doua zi Belgiei; la 23 iulie/5 august Marea Britanie a declarat război Germaniei, iar la 30 iulie/12 august Austro-Ungariei; la 24 iulie/6 august Austro-Ungaria a declarat război Rusiei, pentru ca în zilele de 29 iulie/11 august Franţa să declare război Austro-Ungariei. Cronologia evenimentelor evidenţiază primatul Germaniei și Austro-Ungariei în privinţa declaraţiilor de război, cât și răspunsul statelor Antantei.

În două săptămâni, marii actori geopolitici ai celor două alianţe existente în Europa erau în stare de război, iar armatele lor declanșaseră operaţii de amploare, în acord cu planurile de campanie elaborate din timp, actualizate și puse în aplicare în funcţie de realităţile de pe fiecare teatru de operaţii militare.

Italia și România, ca state membre ale Triplei Alianţe, care aveau tratate și convenţii militare încheiate cu Austro-Ungaria, la care aderase și Germania, se aflau în faţa unei situaţii dificile, supuse presiunilor din partea guvernului de la Viena, dar mai ales a celui de la Berlin, care le solicita intrarea imediată în război, invocând obligaţiile asumate prin tratate.

Evenimentele derulate imediat după asasinarea familiei princiare austro-ungare au generat îngrijorări și în România.

La Sinaia regele Carol I era într-un contact permanent cu liderii partidelor politice, în special cu I. I. C. Brătianu, care, conform relatărilor lui I. G. Duca, ,,…venea şi ieşea. Stătea ceasuri întregi jos cu regele Carol, apoi se urca sus la noi, era frământat cum cred că nu l-am mai văzut niciodată de atunci.

Treceam prin alternative de speranţă şi descurajare. Brătianu era convins că mergem cu paşi siguri şi repezi spre războiul general”. Cu siguranţă, întâlnirile dintre cei doi decidenţi politici au avut ca subiect de discuţie și prevederile tratatului pe care România îl încheiase cu Puterile Centrale în anul 1883, reînnoit ultima dată în 1913.

Același I. G. Duca relata în memoriile sale discreţia lui Ion I. C. Brătianu în privinţa tratatului cu Centralii.

Acesta, în pofida cererilor liderilor liberali, a evitat un răspuns în legătură cu prevederile lui:

,, Nu ştiu, presupuneţi că pentru moment n-am avea nicio alianţă cu Puterile Centrale. Ce sunteţi de părere că trebuie să facem?”. Exista o nemulţumire în rândul oamenilor politici asupra faptului că prevederile tratatului cu Puterile Centrale erau necunoscute chiar unor foști miniștri de externe, ceea ce îl îndreptăţea pe I. G. Duca să arate că ,,Alianţele adevărate sunt cele care au pătruns în conştiinţa publică, acelea al căror reciproc folos apare limpede în ochii tuturor interesaţilor.

Alianţele secrete, întemeiate numai pe combinaţii de cancelarii, pe simpatii de monarhi sau pe angajamente de oameni politici, sunt alianţe izbite de caducitate”[3]. Aprecierea are un sâmbure de adevăr, fiindcă alianţele trebuie să fie în acord cu interesele naţionale, privite în evoluţie istorică. Ori, în anul 1913, când tratatul cu Austro-Ungaria a fost reînoit, situaţia geopolitică era total schimbată faţă de anul 1883.

Alexandru Marghiloman a detaliat întâlnirea sa din 16/29 iulie cu regele Carol I și ne oferă poziţia suveranului: „Regele examinează trei chestiuni:

1) Starea opiniei publice şi armatei: antiaustriacă.

2) Să mergem alături de Austria? Rusia este în stare să răstoarne Guvernul bulgar şi să atragă Bulgaria de partea ei. Prinşi între două focuri, coasta maritimă deschisă şi Constanţa pierdută.

3) Să mergem în contra ei? Onoarea ne opreşte; semnătura noastră pe tratatul de la 1883, încă minim 3 ani în vigoare”. Așadar, la acel moment, Carol I lua în considerare onoarea, nicidecum obligaţiile ce reveneau României prin tratatul cu Puterile Centrale.

La 18/31 iulie 1914, împăratul Germaniei, Willhelm II, i-a transmis regelui României, Carol I, un mesaj prin care îi solicita angajarea ţării în război alături de Puterile Centrale:

,,Eu contez pe tine, ca rege şi Hohenzollern, că vei rămâne fidel amicilor tăi şi că îţi vei ţine angajamentele”.

Supus presiunilor reprezentanţilor Austro-Ungariei și Germaniei la București, Ottokar Czernin și contele de Waldburg-Wolfegg-Waldesee, cât și din partea cancelarului german T. von Bethmann-Hollweg, care, la 19 iulie/1 august, îi cerea ultimativ intrarea în război alături de Puterile Centrale, Carol I a decis să convoace un Consiliu de Coroană, în cadrul căruia să fie luată o decizie în privinţa atitudinii României faţă de evenimentele curente.

Desfășurat la Sinaia în după-amiaza de 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană a fost o confruntare politică decentă între Carol I, susţinut de către Petre P. Carp, și ceilalţi reprezentanţi ai partidelor politice participanţi la ședinţă.

După dezbateri aprinse, uneori pasionale, a învins punctul de vedere al primului-ministru Ion I. C. Brătianu, care și-a argumentat poziţia, după cele scrise de către I. G. Duca, în următoarele cuvinte: ,,Noi cerem ca România să rămână neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne obligă, dar, chiar dacă ne-ar obliga, România nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de a o vesti.

Austria şi Germania au pregătit războiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce războiul a fost un fapt împlinit, ne-au cerut să luăm armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip.

Acesta n-a fost gândul nici al celor ce acum 30 de ani au legat soarta noastră externă de Tripla Alianţă şi nici nu poate fi gândul celor răspunzători azi de destinele regatului. Pe de altă parte, România nu ar putea admite să ia armele într-un război a cărui cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici”.

„Oferte” pentru România

Dezamăgit de cursul dezbaterilor și poziţiile majoritare exprimate, regele Carol I a încheiat ședinţa rostind ultimul cuvânt în cadrul acesteia: ,,Constat, zice el, că  reprezentanţii ţării aproape în unanimitate au cerut neutralitatea României. Ca rege constituţional, mă supun votului d-voastră, mi-e frică însă că prestigiul ţării va ieşi micşorat din şedinţa de azi şi mă tem că aţi luat o hotărâre de care România se va căi în viitor”. 

Evenimentele din anii care au urmat au confirmat că decizia adoptată în acea zi a fost corectă. Comunicatul în legătură cu ședinţa de la Sinaia, elaborat de către regele Carol I, Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Take Ionescu, are o formulare care pare să fi avut drept scop scoaterea regelui și a Casei regale dintr-o situaţie delicată, cât și exprimarea unei atitudini oarecum ambigui în plan internaţional. Nu a fost utilizată formula Consiliul de Coroană, fiind preferată cea de Consiliul de Miniștri prezidat de către suveran, perfect constituţională, nici cea de neutralitate, atât de utilizată în literatura istorică, precizându-se că în acea zi „Cu aproape unanimitate, consiliul a decis ca România să ia toate măsurile, spre a păzi fruntariile sale”.

În cadrul ședinţei, invocarea stării armatei române, a capacităţii sale de acţiune a fost doar tangenţială subiectului abordat. Regele Carol I a insistat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, considerând că statele-membre ale alianţei vor ieși învingătoare datorită forţei militare de care dispuneau, având convingerea că „Orice război depinde în mod firesc de soarta armelor, dar este aproape sigur că noi ne vom găsi de partea victoriei şi că hotărârea noastră va avea recompensa meritată”. 

Romania_WW1

 Nu era o referire la capacitatea de luptă a armatei române, ci doar o apreciere care se dorea stimulatoare pentru participanţi. Niciun cuvânt referitor la condiţiile politice în care ţara să fie angajată în război, la obligaţiile părţilor în caz de victorie. Simplitatea abordării era dezarmantă, dacă avem în vedere cum fusese tratată România, stat în tabăra învingătoare în războiul antiotoman din anii 1877-1878, atât la San Stefano, cât și la Berlin în anul 1878, în lipsa unor tratate internaţionale care să consemneze clauzele angajării într-o conflagraţie, în cadrul unei alianţe sau coaliţii militare.

Alexandru Marghiloman a susţinut ideea neutralităţii, cerând „Să ne armăm spre a ne păzi graniţele şi atâta tot pentru moment”, iar primul-ministru al ţării a arătat, între altele: „Să ne armăm, să preparăm opinia publică, să nu ne declarăm neutri, dar în stare de apărare a graniţelor noastre”.

Este posibil ca cerinţele exprimate să nu fi fost întâmplătoare, în condiţiile în care ambii oameni politici erau la curent cu capacitatea de luptă a armatei, conștienţi de riscurile angajării ţării în război într-un moment în care sistemul militar nu era pregătit pentru o intrare imediată în acţiune.

Cel mai realist în abordarea problemei armatei s-a dovedit a fi Mihail Ferichide (Pherekyde), care a apreciat corect că „Războiul va fi lung, să ne pregătim armata şi, când vom avea o armată mai puternică, cuvântul nostru va fi mai ascultat decât este astăzi. Neutralitatea sau, mai bine zis, espectativă armată”.

Întreaga desfășurare a ședinţei Consiliului de Coroană a scos în evidenţă că decizia adoptată a fost eminamente politică, marcată și de poziţii care exprimau și un orgoliu naţional. Ion I. C. Brătianu a dominat din toate punctele de vedere ședinţa Consiliului de Coroană de la Sinaia, prin pregătirea oamenilor politici din partidul său și discuţiile preliminare cu cei care îi împărtășeau ideile, prin argumentele aduse la toate problemele ridicate.

Analiști ai activităţii politice desfășurate de către primul-ministru al ţării la acea ședinţă istorică consideră că „El nu se putea aventura într-un război, căci armata se afla lipsită de pregătire. Armata română nu putea face faţă unei campanii militare de lungă durată. Ca atare, şeful guvernului român a căutat să câştige timp pentru a pregăti armata spre a obţine, pe cale diplomatică, acceptarea revendicărilor româneşti”.

Analiza desfășurării Consiliului de Coroană de la Sinaia ne îndreptăţește să ne întrebăm de ce la ședinţă nu au fost invitaţi și consultaţi reprezentanţii armatei. S-ar putea răspunde că armata era reprezentată de însuși primul-ministru, care deţinea și portofoliul ministerului de război.

De ce nu a fost invitat șeful Marelui stat Major – generalul Vasile Zottu, cel mai în măsură să dea, la nevoie, un răspuns la eventuale probleme ridicate în legătură cu capacitatea de acţiune a armatei la acea dată, care putea fi folosit ca argument împotriva celor care se pronunţau pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale? Considerăm că o asemenea prezenţă nu era necesară, atâta timp cât lucrurile fuseseră aranjate de către primul-ministru de o manieră care să dea discuţiilor un curs eminamente politic.

Nu capacitatea combativă a armatei trebuia să fie argumentul pro sau contra intrării în război, ci cel exclusiv politic. Cu toate acestea, credem că Ion I. C. Brătianu, fără a exprima clar și explicit, avea în vedere și capacitatea combativă a armatei la data izbucnirii războiului.

Ca participant direct la cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind mobilizat cu gradul de căpitan la statul-major al Corpului 2 Armată, Ion I. C. Brătianu a sesizat suficiente lacune în organizarea, dotarea și conducerea armatei într-un război care nu a ridicat probleme din punctul de vedere al operaţiilor și luptelor. Aspectele negative în organizarea și acţiunea armată în 1913 au fost prezentate și de către generalul Alexandru Averescu în Raportul general asupra operaţiunilor armatei de la decretarea mobilizării şi până la retrecerea Dunării, definitivat la 23 august/5 septembrie 1913, din care rezulta necesitatea unor măsuri urgente în privinţa organizării, încadrării, dotării și pregătirii cadrelor și trupei.

Aprecierile referitoare la starea armatei la sfârșitul anului 1913 nu erau pozitive, liberalii și conservatorii, care dominau viaţa politică în acea perioadă, întrecându-se în exprimarea unor puncte de vedere care, în final, duceau la aceeași concluzie. Gheorghe Tătărescu, deși tânăr, participant și el la război în sudul Dunării, a elaborat un studiu – Relele organice ale armatei noastre –  în care a exprimat puncte de vedere, multe reale, care evidenţiau lipsurile armatei noastre, cauzele acestora, considerând că întărirea armatei sub toate aspectele era o necesitate obiectivă.

Deși în tabăra conservatorilor, Constantin Argetoianu nu s-a sfiit să scoată în evidenţă lipsa de preocupare a fruntașilor partidului său în privinţa pregătirii armatei pentru război. Analiza stării armatei în anul 1913 au realizat-o, atunci sau mai târziu, oamenii din structurile armatei, cei care aveau la dispoziţie date concrete, care realizau o evaluare tehnică, nu politică sau politicianistă.

Angajarea ţării în războiul din anul 1913 se realizase cu o armată care era într-o permanentă organizare, ultima lege în acest sens fiind adoptată la 6/19 mai 1913, scop în care fuseseră alocate fonduri care s-au dovedit a fi total insuficiente, deși se înregistrau creșteri cu 5-6 milioane lei anual.

Analiza participării armatei române la cel de-al Doilea Război Balcanic a dus la câteva constatări și concluzii, care demonstrau starea organismului militar la începutul anului, care avea să schimbe radical situaţia geopolitică și geostrategică pe continent.

La nivelul comandamentelor de unităţi și mari unităţi, în special la diviziile de rezervă (5 divizii și 3 brigăzi de infanterie, două divizii de cavalerie), cât și la regimentele de rezevă, create la mobilizare, se constatase o slabă coeziune, un nivel de pregătire a cadrelor care genera temeri în privinţa capacităţii de conducere a activităţilor și acţiunilor în timp de război.

Numărul cadrelor și trupei active era redus (2 ofiţeri, cel mult 10 trupă la batalion), predominau ofiţerii și subofiţerii de rezervă, cu pregătire și calităţi moral-volitive insuficiente. Organizarea, încadrarea și nivelul de pregătire al celor 27 regimente de rezervă nu permiteau întroducerea lor în luptă imediat după mobilizare, împunându-se stabilirea unei perioade de pregătire pentru luptă a acestora.

Introducerea lor imediată în luptă reprezenta un factor de risc major, cu consecinţe grave pentru ansamblul operaţiilor planificate sau în curs de desfășurare. Lipsa de cadre necesare armatei a fost prezentată inclusiv de către generalul Alexandru Averescu în raportul menţionat anterior, din care rezultă că armata mobilizată în anul 1913 a dispus de 10.600 ofiţeri, din care doar 3.920 activi, ceea ce reprezenta 36,98% din total.

Comandamentele marilor unităţi erau insuficient încadrate, brigăzile de infanterie, artilerie și cavalerie nu aveau în organică statmajor, la infanterie, companiile din regimentele active aveau de regulă 2 ofiţeri, din care unul de rezervă, în timp ce la regimentele de rezervă toţi ofiţerii erau rezerviști și în număr insuficient.

La regimentele de rezervă se atesta un deficit de 112 ofiţeri pentru funcţiile de comandant de pluton și companie, situaţia fiind asemănătoare și la regimentele de artilerie. O situaţie similară se înregistrase și la structurile logistice (servicii), la unităţile constituite și dispuse în fortificaţiile de pe aliniamentul Focșani, Nămoloasa, Galaţi și Cetatea Bucureștiului.

Consecinţelor negative generate de deficitul la ofiţeri și subofiţeri li se adăuga slaba pregătire a cadrelor provenite din rezervă, majoritatea ofiţerilor obţinând acest statut după un stagiu la trupă de 6 luni, urmat de un examen ale cărui cerinţe erau departe de a satisface exigenţele unei pregătiri care să satisfacă nevoile câmpului de luptă. Şcolile pregătitoare de ofiţeri de rezervă, înfiinţate în anul 1910, erau absolvite de un număr redus de tineri cu pregătire medie sau superioară, astfel că situaţia nu a putut fi remediată în decurs de 3 ani.

Organizarea şi funcţionarea serviciilor a fost una dintre marile probleme cu care s-a confruntat armata română în Campania din anul 1913, aspect consemnat de către generalul Alexandru Averescu în raportul întocmit în luna august a acelui an:

„Mari neajunsuri au ieşit la iveală în mobilizarea tuturor serviciilor auxiliare, în special a coloanelor de muniţii şi parcuri de artilerie şi a diferitelor formaţiuni sanitare, din cauză de excesivă centralizare. Vor trebui modificări adânci, atât din punctul de vedere al organizaţiunii, cât şi al procedeului de mobilizare a serviciilor. Vor trebui din timp de pace formaţiuni corespunzătoare celor din timp de război, cu deosebire de efective nu atât de disproporţionate ca în prezent. Executarea rechiziţiilor a lăsat, de asemenea, de dorit, şi ca timp, dar mai cu seamă ca ordine.

Concursul autorităţilor administrative a fost puţin eficace în unele părţi, din care cauză, pentru a nu rămâne în urmă cu mobilizarea, s-a recurs la proceduri care, desigur, au dat loc la acte arbitrare”.

Lipsa și insuficienţa unor categorii de materiale necesare armatei în condiţii de război era o realitate dureroasă, consecinţă a lipsei de preocupare pentru dotarea cu mijloace noi de luptă, utilizate deja de armatele din statele europene. 

Problema ridicării capacităţii de luptă a armatei, privită prin prisma asigurării unităţilor și marilor unităţi cu resurse umane și materiale, revenea Ministerului de Război. Sarcina rezolvării problemei a revenit generalului Dumitru Iliescu, un om de încredere al primului-ministru. Cele două credite extraordinare în valoare de 303 milioane lei, contractate pentru 5 ani, erau destinate completării materialului de război, scop în care ministerul de resort a elaborat un Plan de completare a materialului de război, în care a fost prevăzut: ,,Completarea cailor, binoclurilor, telemetrelor, materialului de geniu, materialului de transmisiuni, trăsurilor, chesoanelor, materialului sanitar, îmbrăcămintei, marelui echipament, harnaşamentului, hranei de rezervă, hărţilor etc”.

Atenţia principală era acordată asigurării armamentului de infanterie, materialului de artilerie și muniţiilor de import, concomitent cu mărirea producţiei interne la pirotehnia și arsenalul armatei. Pentru infanterie se avea în vedere achiziţionarea a 200.000 arme, 134 mitraliere, 582 puști mitraliere, 22.000 carabine, 45.000 pistoale și 85.000 pumnale: se considera că acesta ar fi necesarul pentru unităţile existente la pace și prevăzute a fi completate sau înfiinţate la mobilizare, conform planurilor existente.

Pentru completarea unităţilor de artilerie se avea în vedere achiziţionarea a 60 baterii de artilerie de câmp cu tunuri de 75 mm, 26 baterii de munte, 10 baterii obuziere grele de 150 mm, 15 baterii tunuri grele de 105 mm, precum și a muniţiei necesare pentru acestea. În privinţa muniţiei, urmau a fi comandate 100 milioane cartușe pentru armamentul de infanterie, 124.000 proiectile de artilerie de 75 mm, 4.000 proiectile pentru obuzier de 150 mm. Se mai avea în vedere completarea samarelor pentru artileria de munte, chesoanelor pentru muniţia de infanterie și coloanelor de muniţii pentru tunuri și obuziere.

Măsurile stabilite în primăvara anului 1914 au fost puse în aplicare începând cu luna mai a acelui an, Ion I. C. Brătianu, care avea calitatea de ministru de război, implicându-se personal în problemele ce ţineau de achiziţionarea și fabricarea materialului de război. În cadrul noii ordini de bătaie a armatei, la 1/14 aprilie, colonelul Vasile Rudeanu, avansat în acea zi, a fost încadrat ca Director superior al armamentului în cadrul Ministerului de Război, funcţie cu mare responsabilitate, dar în acord cu posibilităţile și capacitatea sa, întrucât, așa cum scrie în memoriile sale:

Cunoşteam, în parte, marile lipsuri în armamente, muniţii şi materiale de război de care suferea armata noastră, precum şi subtila îndărătnicie a guvernelor, când era vorba de cheltuieli pentru înarmare”.

Romania_WW1

La data izbucnirii războiului mondial, armata română avea dotarea de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Balcanic. Chiar mai târziu, în toamna anului 1914, cruda realitate a situaţiei armatei îi era prezentată primului-ministru:

,,Armata noastră e departe de a fi gata pentru război şi pregătirea ei n-ar putea fi realizată decât cu mari greutăţi şi după un timp relativ destul de lung”.

Problema cea mai gravă ţinea de situaţia muniţiei și de posibilitatea de a fi fabricată în ţară, în condiţiile în care importurile se puteau realiza foarte greu, cu nesiguranţa respectării contractelor, datorită nevoilor fiecărei ţări, cât și suspiciunilor în privinţa atitudinii viitoare a României. La 9/22 noiembrie 1914, colonelul Vasile Rudeanu îi prezenta primului-ministru situaţia muniţiilor armatei și consecinţele imediate în eventualitatea intrării în război:

„Dacă intrăm în război cu muniţiile ce avem, după circa două săptămâni de lupte, o parte din artileria noastră va fi silită să înceteze focul; o altă parte după trei săptămâni, iar, la o lună şi jumătate, întreaga noastră artilerie, din lipsă de muniţii, nu va mai putea lupta.

După aproximativ o lună de război şi o treime din infanteria noastră va fi şi ea silită să înceteze lupta. Celelalte două treimi, lipsite de sprijinul artileriei, nu vor mai putea ţine mult. Oştirea noastră va merge la înfrângere”.

La data izbucnirii războiului, chiar la graniţa de sud-vest a ţării, trupele de uscat totalizau: 5 corpuri de armată, fiecare cu două divizii de infanterie, o brigadă de călărași, un regiment de obuziere 105 mm și un batalion de pionieri; 5 comandamente teritoriale și ale unităţilor de rezervă corespunzătoare corpurilor de armată, fiecare cu 8 regimente cadre și un regiment de artilerie tunuri 75 mm; două divizii de cavalerie, fiecare cu câte 3 brigăzi de călărași, un divizion de artilerie călăreaţă.

La dispoziţia Ministerului de Război se aflau: Comandamentul Cetăţii București, cu Regimentul 1 Cetate; Comandamentul Regiunii Întărite Focșani, Nămoloasa, Galaţi, cu 3 batalioane cetate; un divizion obuziere 150 mm; un divizion tunuri munte 75 mm; câte un batalion de pionieri cetate, căi ferate, pontonieri, specialităţi.

Raportat la situaţia dotării armatei cu armament și muniţii, la gradul de asigurare a necesarului de război în conformitate cu planul de mobilizare pentru alte categorii de materiale necesare unităţilor și marilor unităţi, este cât de poate de evident că angajarea României în război în vara anului 1914 însemna un risc major.

Prin urmare, apreciem că punctele de vedere exprimate și decizia adoptată de către participanţii la ședinţa Consiliului de Coroană din vara anului 1914 au fost corecte, în acord cu cerinţele și necesităţile de ordin politic, dar și cu situaţia reală a capacităţii combative a armatei, chiar dacă această problemă nu a făcut obiectul discuţiei, precum și cu capacitatea ţării de a duce din acel moment un război de lungă durată, așa cum se prefigura, având în vedere statele și forţele angajate de către acestea.

09/01/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: