Condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea vorbesc despre oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi

 

 

 

 

Condicile ecleziastice din Ţara Românească a secolului al XVIII-lea scot la iveală oameni şi fapte care seamănă uimitor cu românii şi isprăvile lor de astăzi, în pricini de iubire, sexualitate (uneori deviantă), cuplu, căsătorie şi divorţ.

Şi pe atunci, oamenii, fie boieri şi târgoveţi, fie ţărani, se iubeau, se căsătoreau, se certau, se despărţeau şi ajungeau la judecată, pentru că toţi erau datori să se supună rânduielilor laice şi bisericeşti.

 

 

 

 

 

Această carte cercetează filonul de istorie socială prezent în arhivele de epocă, face o incursiune în lumea românească de altădată, într-o  vreme în care Biserica se implica în problemele care tineau strict de viata privată,  dându-ne  nepreţuita ocazie de a asista la un spectacol extraordionar.

De la constituirea cuplului si până la eşecul căsniciei,  este reconstituită o lume apusă în care barbati si femei porneau in viata, incercand sa se apropie, sa se cunoasca, sa se inţeleaga.

Cand lucrul acesta nu era posibil, divortul ii aducea in fata instanţei, oferindu-ne o imagine vie, dramatică,   uneori si comica, despre viaţa de cuplu si problemele ei. 

O soluţie găsită de tribunal pentru împăcarea soţilor o constituie separarea de corp.

Ea poate fi văzută ca o prelungire a zapisului de împăcare, sau drept o altă formă a aceleiaşi soluţii, întrucât obiectivul este acelaşi: reconcilierea partenerilor.

Perioada de separare ţine cont de motiv şi de conduita soţilor, variind între şase luni şi trei ani. În mod practic, soţii sunt despărţiţi, dar nu divorţaţi, ei locuiesc separat, femeia şi-a recuperat zestrea, sau este pe cale s-o recupereze, pe scurt fiecare îşi vede de viaţa lui.

Cu toate acestea nici unul, nici altul nu se puteau căsători.

Trebuie specificat că raporturile sexuale între soţi sunt cu desăvârşire interzise, existenţa lor duce la anularea deciziei. Abia după acest răgaz are loc o nouă anchetă, mai degrabă o consultare a părţilor, prin care se aprobă împăcarea sau divorţul.

Separarea de corp se pronunţă şi pe un interval indefinit în funcţie de îndeplinirea anumitor condiţii: găsirea unui chezaş, împlinirea zestrei sau până când vinovatul „îşi va veni în simţire”.

Această din urmă condiţie ascunde o mare doză de libertate acordată, de regulă, soţului care poate afirma că s-a schimbat după două zile sau după doi ani.

O simplă cerere din partea sa şi separarea se suspendă, iar soţia este obligată să se reîntoarcă acasă. Deşi indicaţia de recăsătorire este clar formulată, populaţia îi dă o cu totul altă interpretare şi consideră că separarea de corp are aceeaşi valoare ca şi divorţul.

Divorţul reprezenta o soluţie imediată pentru cazurile de părăsire a domicilului, boală, călugărie, amestecare de sânge, curvie, în mare parte, şi devine şi pentru trai rău numai după epuizarea celorlalte compromisuri.

Dar nici în această etapă divorţul nu îmbracă aceeaşi formă pentru ambii membri ai cuplului.

Dreptul de căsătorie se află în mâinile mitropolitului, iar el îl acordă în funcţie de obstinenţa, vârsta şi greşelile partenerilor. Astfel, el poate retrage dreptul de recăsătorire ambilor parteneri atunci când nici unul, nici altul nu au făcut nici cel mai mic efort pentru a se împăca.

La 2 iulie 1793, când Zoiţa Fălcoiu se prezintă pentru a doua oară în faţa instanţei cerând separarea de soţul ei, Nicolae logofătul, mitropolitul hotărăşte separarea acestora, dar ambii pierd dreptul de a se recăsători, întrucât pricina invocată de soţ este considerată „fără temei”.

Neagă şi Anastasie Dascălu din Voiculeşti, judeţul Ialomiţa, primesc amândoi dreptul de a se recăsători după separare, dată fiind tinereţea lor, cu alte cuvinte, ei se află încă la „vârsta patimilor”, iar Biserica încearcă s-o înscrie în cadrul legitim al căsătoriei, pentru a evita păcatul trupesc şi implicit dezordinea sexuală.

O primă prezentare în instanţă se încheie rareori cu o sentinţă definitivă. Mitropolitul şi soborul sau încearcă să îi împace pe împricinaţi propunându-le o serie de soluţii de compromis. În această primă etapă, mitropolitul pare mai curând un împăciuitor care ascultă răbdător, încearcă să calmeze spiritele şi să ofere sfaturi.

În acest prim moment al judecăţii, împricinaţii acceptă compromisul impus de mitropolit, şi este de ajuns ca o parte să fie de acord cu soluţia oferită, fiindcă cea de-a doua parte poate fi convinsă cu uşurinţă prin mijloace deja experimentate. Clemenţa se impune atunci când „păcătosul” îşi recunoaşte păcatele în faţa soborului, a sfintelor icoane şi se căieşte. Promisiunea lui de îndreptare este acceptată şi i se acordă o nouă şansă, ba chiar este iertat de pedeapsa „politicească” ce i se hotărăse, nu poate scăpa însă de cea bisericească.

Medierea oferită dă uneori roade şi, pentru a conferi o mai mare autoritate învoielii, se redactează acte scrise:

„şi pentru ca să aibă temeiu zisele lui au dat şi zapis în condica Sfintei Mitropolii cu tare prindere şi legătură că va petrece bine la vieţuirea cu soţia lui”.

Scrisorile sunt bilaterale, semnate de martori şi schimbate în faţa curţii.

Cu zapisele de împăcare în mână, părţile se întorc acasă şi totul pare să reintre în normal.

Unii acceptă din jenă sau din teamă, căci angajamentul se ia sub ameninţarea pedepsei, „ca să scap de căzuta pedeapsă”, susţine un acuzat.

Alteori, bătaia şi închisoarea au fost deja folosite pentru a înmuia îndărătnicia nesupusului sau nesupusei. În aceste condiţii, semnarea unui petec de hârtie pare soluţia cea mai uşoară pentru a evita o altă bătaie, o altă privare de libertate.

Manea, dulgherul din mahalaua Sfântul Spiridon, după ce într-o primă instanţă a negat toate acuzaţiile aduse de soţie, îşi schimbă poziţia în faţa rezultatelor defavorabile ale anchetei în teren.

Din acest motiv, bărbatul se umileşte şi imploră iertarea numai şi numai să nu fie pedepsit. Iată ce spune:

„ca să scap de pedeapsă am căzut cu mare rugăciune la părinţii clerici de au stătut mijlocitori către socră-mieu i către soacră-mea şi către soţia mea, Niţa, de mi-au ertat greşelile de astă dată”.

Zapisul are trei părţi: prezentarea faptelor, Manea îşi bate soţia, îşi înjură socrii „cu vorbe proaste de nesuferit”, nu aduce de mâncare în casă, de la căsătorie nu i-a cumpărat nici măcar un „petec” de îmbrăcat; toate aceste acuzaţii se reiau în cea de-a doua parte şi se transformă în promisiuni de îndreptare în jurul cărora se va construi viitorul cuplului; cea de-a treia parte cuprinde pedeapsa ce se va aplica în caz de nerespectare a promisiunilor date: „iar de nu voi fi următor celor mai sus zise, atunci să mă pedepsească cum va fi mai rău”.

În zapis, vinovatul este pus să memoreze nu numai angajamentul, ci şi terifianta pedeapsă ce i s-ar cuveni şi de care nu va scăpa dacă va recidiva.

Ea este scrisă, citită şi recitită în faţa soborului şi în auzul inculpaţilor pentru a le aduce aminte că doar indulgenţa neţărmurită a mitropolitului i-a ajutat să scape.

Recăderea în păcat îi va îndepărta de această clemenţă şi le va aduce, pe lângă pedeapsa canonică, şi pe cea „politicească”.

De altminteri, ameninţarea cu pedeapsa politică şi cu judecata domnească funcţionează ca un fel de sperietoare, fluturată pe sub nasul subiecţilor ori de câte ori nu vor să se supună compromisului oferit.

Soborul se foloseşte şi el de acest joc, intimidându-i pe protagonişti în spectrul judecăţii Prea Sfinţiei Sale care le-ar aduce, cel puţin în imaginar dacă nu în plan real, o sentinţă mult mai nefavorabilă decât soluţia propusă.  

 

 (Fragment din cartea „În şalvari şi cu işlic”, de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu. http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEn-%C5%9Falvari-%C5%9Fi-cu-i%C5%9Flic-0)

 

 

 

Autoarea cărţii, Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, este doctor in istorie si civilizatie la Ecole des Hautes Etudes en Science Sociales, Paris, cercetator la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” şi profesor asociat la Faculltatea de Sociologie a Universitatii din Bucureşti.

A valorificat în această carte cu  intuiţie, minuţie şi simpatie filonul de istorie socială prezent în arhivele de epocă ale micului tribunal ecleziastic de pe lângă Mitropolia Ţării Româneşti, pentru a expune şi a înţelege moravurile societăţii româneşti de atunci.

Dincolo de informaţia numeroasă şi inedită, această lucrare de excepţie ne oferă date si fapte despre un subiect mai putin cunoscut in istoriografia românească: Biserica Ortodoxa şi familia, o temă cu implicatii asupra vieţii si mentalitatilor în România de astazi.

Cumva, structurile sociale şi mentale au o viaţă mai lungă decât oamenii, ale celei de astăzi.

Publicitate

Fotografii celebre. Prima fotografie

 

 

 

 

„Vedere de la fereastră, în Le Gras” este prima fotografie din istorie

Le Point de vue du Gras, este prima fotografie (sau heliografie  reușită pe plan mondial, rămasă în  istoria fotografiei.

 

 

A fost realizată de inventatorul francez Nicéphore Niépce (1765-1833) în 1826 sau 1827, în casa sa din Saint-Loup-de-Varennes, lângă Chalon-sur-Saône,în Burgundia.

S-a gândit să folosească un material fotosensibil, astfel încât lumina însăși „să deseneze” imaginea.

Niépce a executat această fotografie cu ajutorul unei camere obscure și a unei plăci de tablă cu dimensiunile 16,2 × 20,2 cm, acoperite cu bitum.

 

Foto: Camera obscură a lui Nicéphore Niépce din 1820, expusă la Muzeul Nicéphore-Niépce din Chalon-sur-Saône.

După mai multe încercări, a hotărât să folosească substanța numită Bitum de Iudeea, întinsă pe o placă de cositor.

A aplicat Bitumul de Iudeea și l-a lăsat pe placă timp de opt ore.

Treptat, acesta a început să se întărească pe porțiunile expuse la lumină, dând naștere astfel unei fotografii rudimentare.

Apoi, a îndepărtat restul de bitum cu apă de lavandă, scoțând la iveală imaginea cu acoperișuri de case și vârfuri de copaci vizibilă de la fereastra biroului său.

Faptul că atunci soarele lumina toate clădirile, a făcut mult timp să pară evident că timpul de expunere a fost o zi întreagă, dar după reconstituirea procesului în anii 1990 și analizându-se dovezile obţinute, s-a demonstrat că timpul de expunere ar fi fost de câteva zile.

În 1828, Nicéphore Niépce a pus la punct o tehnică de calitate superioară, obţinând imagini de calitate mai bună.  

En 1829, s-a asociat cu inventatorul francez Louis Daguerre (1787-1851), concepând o tehnică ameliorată de captare a imaginilor botezată physautotype, considerată precursoarea daguerotypului.

 

 Prima fotografie a unor persoane

 

 

 

Prima persoană a fost fotografiată în 1838. Nu îi cunoaștem numele, însă îi putem intui ocupația.

În 1838, Louis Daguerre a realizat această fotografie a Boulevard du Temple, din Paris, Franța.

A fost nevoie de  cca. zece minute de expunere, pentru ca imaginea să fie procesată.

Din cauza timpului mare de expunere, oamenii și obiectele aflate în mișcare nu s-au imprimat pe fotografie.

Abia după 180 de ani, cineva s-a uitat mai atent la imagine și i-a înțeles adevărata semnificație.

În partea din stânga jos a imaginii se află un bărbat care stă pe trotuar, în timp ce un altul îi lustruiește pantofii. Deși acești bărbați neidentificați nu au aflat niciodată, ei au privilegiul de a fi primele persoane fotografiată vreodată.

 

 

 

Primul selfie din istoria fotografiei

Robert Cornelius a realizat acest prim autoportret în 1839.

 

Student la o școală privată din Philadelphia, Pennsylvania, tânărul Robert Cornelius era foarte atras de chimie.

Interesul său pentru acest subiect l-a făcut să lucreze cu dagherotipul, un aparat foto timpuriu, care folosea plăci din argint și vapori de mercur.

Folosind un dagherotip îmbunătățit, Robert Cornelius a făcut primul selfie din istoria fotografiei, care îl înfățișează în fața magazinului familiei sale de pe strada Chestnut, Philadelphia, în octombrie 1839.

Pentru a obține această imagine, a fost nevoit să stea nemișcat între 10 și 15 minute.

 

 Prima fotografie a unei femei

 

 

 

 

 

 

Prima fotografie a unei femei este acest portret din 1839, care o înfățișează pe Dorothy Catherine Draper.

La scurt timp după inventarea dagherotipului, doctorul John W. Draper a adus mai multe îmbunătățiri procesului fotografic.

Dar Daper avea să rămână în istoria fotografiei pentru altceva: a captat prima imagine a unei femei.

Femeia era sora lui, Dorothy Catherine Draper, iar imaginea a fost realizată în 1839 sau 1840, în studioul lui Draper de la Universitatea din New York.

Fără să clipească, Dorothy a stat nemișcată timp de 65 de secunde pentru acest portret istoric.

 

 

 

Surse:

 

https://incredibilia.ro/6-fotografii-celebre-povesti-incredibile/

 fr.wikipedia.org/wiki/Point_de_vue_du_Gras

https://incredibilia.ro/imagini-istoria-fotografiei/

Diplomaţia de la Chişinău şi Moscova se duelează prin comunicate oficiale şi declaraţii tăioase

Ambasadorul rus la Chişinău este pasibil de a fi expulzat

 

 

 

 

Diplomaţia de la Chişinău  şi Moscova se duelează prin comunicate oficiale şi declaraţii tăioase. Motivul pare a fi reuniunea din 21 iunie la care ar urma să fie deblocate negocierile în problema transnistreană.

 

Pe de altă parte, relaţiile Chişinăului cu Washingtonul sunt mai bune ca niciodată, iar aceasta amplifică nemulţumirea Moscovei.

La trei zile după alegerile locale generale din 5 iunie, din Republica Moldova, Ministerul rus de Externe a difuzat un comentariu în care a criticat activitatea Comisiei Electorale Centrale de la Chişinău, precum şi a observatorilor internaţionali din partea OSCE. În comentariul citat, partea rusă îşi exprima nedumerirea în legătură cu fluctuaţia scorului electoral în defavoarea candidatului comunist la Primăria Chişinăului, Igor Dodon. Iar observatorilor OSCE li se reproşa că nu au sesizat neregulile din ziua alegerilor.

A urmat reacţia oficială a diplomaţiei moldovene. Chişinăul a îndemnat autorităţile de la Moscova să ţină cont „de fapte concrete şi documentate, oficiale în aprecierile lor, pentru a evita situaţiile când aceste declaraţii pot fi interpretate ca imixtiune în treburile interne ale unui stat sau încercări de susţinere făţişă a unui candidat electoral”.

Confruntarea dintre ministerele de externe de la Chişinău şi Moscova a continuat prin intermediul presei. Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, a declarat într-un interviu pentru postul moscovit de radio „Eho Moskvî” („Ecoul Moscovei”) că „pentru soluţionarea diferendului transnistrean trebuie ca Republica Moldova să renunţe la ideea integrităţii sale teritoriale, iar Tiraspolul – să abandoneze proiectul independenţei sale”.

Ministrul moldovean de Externe, Iurie Leancă, i-a replicat indirect omologului său rus prin intermediul presei române, în timpul recentei vizite efectuate la Bucureşti.

 El a declarat că „Moldova respinge orice scenariu de federalizare” şi a precizat că, în luna martie, când a fost în vizită la Moscova, omologul său rus, Serghei Lavrov, a vorbit despre „o ţară unică” şi nu a abordat problema federalizării.

Ultima picătură de acid în relaţiile moldo-ruse a curs vineri, în timpul recepţiei oferite de ambasadorul rus la Chişinău, Valerii Kuzmin, cu ocazia Zilei Independenţei Rusiei. El l-a invitat să ţină un discurs pe aşa-numitul „ministru de externe al Transnistriei”, Vladimir Iastrebceak, şi l-a prezentat ca „şef al diplomaţiei transnistrene”.

În semn de protest diplomaţii moldoveni invitaţi la eveniment au părăsit recepţia, iar gestul lor a fost urmat si de către diplomaţii americani şi cei ai UE.

Premierul moldovean, Vlad Filat, a declarat că, „prin gestul său, diplomatul rus a ofensat cetăţenii Republicii Moldova”. Filat a spus că ar vrea să creadă „că la mijloc este o gafă diplomatică a ambasadorului rus şi nu o actiune premeditată din partea Federaţiei Ruse”.

 El a făcut apel la calm „ţinând cont de faptul că avem în faţă o zi importantă, data de 21 iunie, când la Moscova urmează să fie reluate negocierile în vederea reglementarii conflictului transnistrean în formatul 5+2”.

Analiştii politici au spus că gestul diplomatului rus trebuie privit ca un act de sfidare a integrităţii teritoriale a statului în care este acreditat şi că, prin urmare, ar fi trebuit expulzat în aceeaşi zi. În opinia lor, Chişinăul l-a tolerat doar pentru că miza reluării negocierilor în formatul 5+2 pe 21 iunie este foarte mare.

Şi preşedintele interimar al Republicii Moldova, Marian Lupu, a condamnat gestul diplomatului rus. El a spus că acţiunea diplomaţilor moldoveni care au părăsit recepţia i se pare una firească, dar a rugat jurnaliştii să nu se isterizeze în legătură cu acest caz.

Potrivit lui Lupu, „acţiunea diplomatului rus este una izolată şi nu a fost coordonată la nivel înalt”. „După ce am fost informat despre acest caz, am verificat mai multe lucruri şi vă asigur că nu există niciun fel de acţiuni coordonate cu administraţia centrală de la Moscova”, a precizat Marian Lupu.

În ceea ce priveşte metoda de soluţionare a conflictului transnistrean, liderul de la Chişinău a spus că „o eventuală soluţie în această problemă nu poate veni decât pe axa de dialog Washington-Moscova-Bruxelles”.

La sfârşitul săptămânii trecute, SUA au reiterat, prin vocea senatorului John McCain, aflat în vizită la Chişinău, că sprijină Republica Moldova în identificarea unei soluţii a diferendului transnistrean care să decurgă din interesele Moldovei şi care să se bazeze pe integritatea teritorială şi prosperitatea economică a cetăţenilor ei.

Autor: Vitalie Călugăreanu, Deutsche Welle, Chişinău
Redactor: Petre M. Iancu