Prof.dr.Ion COJA despre anti-românism și anti-semitism

Anti-românism și anti-semitism

Spuneam deunăzi că noi, românii, trebuie să conștientizăm existența anti-românismului ca factor în istoria noastră modernă și mai ales în ziua de azi. E cazul să luăm exemplul evreilor, al liderilor evrei din Israel și din comunitatea internațională iudaică, în a căror strategie este obligatoriu cuprinsă și preocuparea de a face față activităților anti-semite.

O preocupare oficial recunoscută și activă prin nenumărate instituții și strategii.

Nu cunosc exact în ce constau aceste activități anti-semite, dar nu mă îndoiesc că ele există și au o tradiție milenară, multi-milenară. Se poate spune că anti-semitismul apare odată cu primele manifestări în istorie ale iudaismului. Evreii au avut un talent aparte de a stârni reacții de respingere, de distanțare din partea comunităților etnice cu care au venit în contact. Nu mă încumet să intru în detaliile acestui subiect deja analizat de persoane și autori mult mai bine informați decât mine. Bibliografia este imensă, incluzând o sumedenie de autori „anti-semiți” dintre cei mai prestigioși! Firește, replica evreilor nu lipsește. O replică deseori punitivă, chiar disproporționată! Face parte din strategia evreiască de combatere și descurajare a adversității sistematice față de valorile și interesele lumii iudaice.

Ne poate fi de folos modelul iudaic?

Este prima întrebare pe care ne-o punem și la care ne grăbim să dăm un răspuns: Nu! Nu prea ne folosește la ceva replica dată de evrei celor care le-au pus în primejdie interesele, însăși existența.

Experiența și tradițiile evreice nu ne pot fi de folos atunci când ne organizăm și noi pentru a face față activităților anti-românești.

Aceste activități nu sunt o reacție cât de cât justificată la un comportament românesc provocator, agresiv cât de cât!

Asta în vreme ce activitățile anti-românești se desfășoară într-o deplină clandestinitate, fără a fi percepute de marele public, nici chiar de serviciile gândite să apere societatea românească de orice fel de agresiune, inclusiv de agresiunile discrete, bine conspirate. Aceste servicii „inteligente” își fac și nu-și prea fac datoria în fața agresiunilor anti-românești mascate în fel și chip.

De-a lungul istoriei aceste servicii și-au făcut datoria cu sincope care pun la îndoială onorabilitatea celor care le-au condus. Bunăoară dacă ne referim la serviciile secrete de azi, la SRI, SIE etc, va trebui să consemnăm o „sincopă” care nu ne și nu le onorează deloc!

A existat și o aripă patriotică, naționalistă în Securitate, ca și-n armată, înainte de1990, dar aceasta a fost scoasă din joc de Iulian Vlad și acoliții săi, care au organizat „revoluția” din decembrie 1989!

După 1990 acțiunile anti-românești s-au desfășurat în toată voia. Cu „voie de la poliție”! Și de la guvern, ba chiar și de la Parlament, interesele elementare ale românilor, ca etnie majoritară în România, fiind neglijate sau sabotate chiar, fără nici o rezistență din partea clasei politice.

Cine a promovat sau a tolerat activități anti-românești după 1990? Toți președinții României de care am avut parte, toți prim-miniștrii și așa mai departe în jos, în ierarhia guvernării. O unanimitate înfricoșătoare. Pe cât de înfricoșătoare, pe atât de dezgustătoare!

Ca să dăm și exemple și ca să nu fiu acuzat de partizanat politic mă pot referi la situația românilor care trăiesc ca minoritate etnică în țările din jurul României.

Acești români sunt dintotdeauna ținta unei politici de des-naționalizare, de asimilare etnică forțată, fără ca guvernanții de la București să reacționeze cât de cât la de-românizarea românilor minoritari în statele învecinate!

Indiferent de partidul aflat la putere, guvernul României a fost mereu nepăsător cu privire la soarta acestor frați români!

În România în schimb legislația și practica în materie de minoritâți etnice este extrem de generoasă, românii oferind minorităților etnice chiar un regim de descriminare pozitivă, cu avantaje care fac ca condiția de minoritar etnic să fie în multe cazuri de preferat condiției de etnic român majoritar. Bunăoara în „secuime”, în județele Harghita și Covasna.

Nu este rău că s-a ajuns la această situație, cu condiția ca guvernanții români să discute cu guvernanții omologi din statele vecine de pe poziția acestei situații, reclamând ca românii minoritari etnici din țările învecinate să se bucure de un regim de reciprocitate, să li se aplice măsurile pe care statul român le practică în raport cu minoritățile etnice din România.

După semnarea păcii la Trianon în 1920, în România rămâneau să trăiască peste un milion de minoritari maghiari, iar în Ungaria un număr de circa 400.000 de români rămâneau să trăiască ca cetățeni maghiari de etnie română, în vecinătatea imediată a graniței noastre de Vest.

Nota bene: dacă puterile aliate și-ar fi respectat promisiunile făcute României în 1916 înainte de intrarea noastră în război împotriva puterilor centrale, granița noastră de vest ar fi trebuit să fie pe Tisa și i-ar fi cuprins pe majoritatea românilor care au rămas să trăiască în Ungaria de după Trianon. Azi, după 100 de ani de la Trianon, numărul maghiarilor din România este mai mare ca în 1920, iar numărul românilor din Ungaria s-a redus la circa 40.000 de suflete.

În suta de ani scursă, nu a existat nicio preocupare a guvernanților de la București pentru protejarea românilor din Ungaria, pentru contracararea politicii maghiare de des-naționalizare a românilor. Guvernanții s-au arătat a fi preocupați, timorați chiar, de propaganda internațională făcută de Budapesta pe tema regimului de des-naționalizare la care ar fi fost supuși maghiarii din România, temă prezentă și azi în textele de propagandă revizionistă maghiară, o propagandă pe cât de mincinoasă, pe atât de insistentă și de penetrantă, de convingătoare pentru persoanele și entitățile neinformate.

Românii din Ungaria nu au dispărut, dar sunt timorați de atitudinea guvernanților maghiari și preferă să se declare maghiari pentru a nu-și complica existența. Dar sunt gata să-și afirme adevărata identitate națională dacă ar simți un sprijin energic de la București! Acest sprijin încă mai este așteptat de zeci de mii de români din Ungaria!

De ce nu și-au respectat marile puteri promisiunile făcute României pentru a o convinge să iasă din neutralitate și să intre în război de partea Antantei? După părera mea a contat mult și un fapt care nu fusese luat în calcul în 1916: după 1 Decembrie 1918 România s-a prezentat la Conferința de pace revendicând un teritoriu mult sporit prin desprinderea Basarabiei de imperiul țarist, de imperiul sovietic. România Mare era mai mare decât o visaseră politicienii români la intrarea în război în 1916!

O Românie cu granița de Vest pe Tisa ar fi fost o Românie îndreptățită să aibă această frontieră. Așa cum era îndreptățită să aibă pe Nistru granița de Est. Iar îndreptățirea o dădea principiul naționalității, al populației majoritare. Între cele două rîuri emblematice, de la Nistru pân la Tisa, românii erau net majoritari în 1918. În virtutea numărului lor mai mare, a faptului că românii sunt poporul cel mai numeros din Europa de Est.

Am enunțat în felul acesta unul din motivele care explică apariția anti-românismului. Faptul că suntem neamul cel mai numeros din această parte a lumii ne acordă, cel puțin teoretic, un statut de care dacă noi nu prea suntem conștienți, dacă nu știm să facem caz de acest statut, ceilalți însă, vecinii noștri, își dau seama mai bine decât noi ce valoare are acest statut și mulți reacționează omenește, adică lăsându-se pradă păcatului omenesc numit invidie, pizmă! Nu trezim simpatia nimănui prin faptul că suntem țara cea mai mare din Europa răsăriteană, cu atât mai mult nu devenim mai ușor de suportat pentru dreptul nostru de a lărgi teritoriul național românesc chiar dincolo de Nistru! În momentul de față suntem singura țară din Europa, poate chiar din lume, care, prin aplicarea principiilor de drept internațional, avem perspectiva de a ne lărgi hotarele prin unirea cu Basarabia, cu Republica Moldova. Această perspectivă, atât de îndreptățită, nu găsește prea mulți susținători nici printre puterile decidente ale momentului istoric.

Multe din aceste puteri sunt confruntate la ele acasă cu tendințe centrifuge, cu perspectiva secesiunii revendicată de forțe politice separatiste, care se pronunță răspicat în acest sens. Bunăoară Marea Britanie, Spania, Franța, Italia, Rusia în Europa.Cu ceva ani în urmă numărul mare de români din Balcani făcea ca limba română să fie lingva franca în acest colț de lume, locuit de un mozaic de popoare, dintre care noi valahii, noi românii, am fost și suntem poporul cel mai numeros, cel mai important.

Nu avem dreptul să ne sfiim de a recunoaște acest lucru și de a ne purta în consecință! N-am făcut-o până acum! Și rău am făcut! O greșeală care ar putea să ne coste mult dacă nu o îndreptăm cât mai curând!Primul pas reclamat de situația de fapt este să purcedem la o campanie susținută și permanentă de salvare a românității fraților noștri trăitori ca minoritari la sud, la vest, la nord și la est de frontierele politice ale statului numit România.

Aceste frontiere nu coincid cu fruntariile neamului românesc!Suntem și vechi pe teritoriul ocupat de comunitățile de români. Acolo unde sunt consemnați de istorie românii sunt populație autohtonă. Sunt primii ocupanți! Ai sentimentul că în virtutea acestui fapt românii și-au ales țara, au ales ținuturile care să le fie vatră, baștină străbună. Drept care țara lor, terra nostra, este deosebit de frumoasă și de îndestulătoare ca resurse naturale necesare unui trai îmbelșugat!

Strămoșii noștri au știut să aleagă! Pământul românesc ne oferă această posibilitate, a belșugului dobândit ușor prin muncă, motiv foarte serios ca să fim pizmuiți pentru țara noastră, să trezim elanul cotropitor sau acaparator al străinilor, al vecinilor.

Am fost în permanență asediați de neprieteni care au râvnit la ce este al nostru în mod definitoriu, în primul rând teritoriul, pământul! În momentul de față, adică după 1990, agresiunea la care suntem supuși se desfășoară în forme inedite, practicate pentru prima oară în istorie.

Fără declarații de război, fără trupe militare masate la graniță sau deja intrate în țară, nici nu ne dăm seama că suntem o țară pe cale de a fi ocupată. Unii analiști consideră că deja suntem ocupați și că ni s-a impus condiția de colonie.

Nu e clar a cui colonie suntem, avem mai mulți stăpâni, iar cei care ne-au impus acest regim colonial nu sunt un stat, nu au statut politic, ci sunt companiile multinaționale care s-au instalat în România în condițiile perfect legale ale economiei de piață, așa cum ni s-a spus că trebuie să fie regimul post-comunist de care am vrut să avem parte după „revoluția” din decembrie 1989, fără să ne fie clar care este reversul economiei de piață!Așadar trebuie să concluzionăm, să conștientizăm că suntem o țară agresată, deja ocupată, cu o suveranitate națională mult redusă față de 1990, și că este imperios necesar să avem o reacție de apărare întru totul legitimă.

Este sarcina fiecărui partid, a fiecărui om politic, a fiecărui formator de opinie publică, să mediteze la acest subiect și să pună umărul la găsirea și implementarea soluțiilor.

Este timpul colaborării frățești. Nu mai avem voie să ținem seama de antipatii și ideosincrazii. Corabia noastră este în plină furtună și toți pasagerii, strâns uniți în jurul mateloților, trebuie să se facă utili cu ceva pentru cauza comună care se cheamă salvarea Patriei.

Salus Patriae suprema lex!

Ion Coja (Text selectat din articolul publicat de scriitorul român Dan Culcer în blogul său http://asymetria-anticariat.blogspot.com)

Publicitate

ANTIROMÂNISMUL

Antiromânismul este o reacțiune politică sau intelectuală ostilă faţă de creșterea, în decursul timpului, a identității naționale românești, care se manifestă sub diverse forme  de denigrare a poporului român, constituit din  totalitatea românilor, indiferent de ţara în care s-au născut sau trăiesc.

Patrimoniul românesc cuprinde ansamblul identitar-biologic-material construit timp de milenii de poporul nostru prin muncă, geniu, luptă, credinţă, suferinţă şi noroc istoric.

Antiromânismul  sau  Romofobia se manifestă prin ostilitatea şi discriminarea îndreptată în mod specific împotriva etniei române.

Evoluţia istoriei din ultimele trei secole arată că este naiv să se nege existenţa unor acţiuni organizate şi bine finanţate pentru distrugerea patrimoniului românesc şi implicit, a poporului român.

Se poate pune şi întrebarea dacă aceste acţiuni sunt componente ale unei strategii cu un termen foarte lung de realizare, ceea ce ar însemna că asupra poporului român se desfăşoară un atac continuu, nedeclarat şi greu de identificat, de către un agresor sau mai mulţi agresori.

Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjurau România, precum şi în state mai îndepărtate, unde trăiau sau circulau minorităţi româneşti.

Acestea au fost şi sînt îndreptate atât împotriva României ca stat, cât şi împotriva românofonilor care trăiesc în afara ţării, mai ales acolo unde graniţele politice nu coincid cu limitele ariilor de răspândire a grupurilor etno-lingvistice române.

Antiromânismul se poate manifesta adesea şi prin tendința de a minimaliza sau de a descrie în termeni negativi identitatea românească.

În plan practic, antiromânismul poate îmbrăca diferite forme, de la cele mai ușoare la cele mai grave.

A jigni neamul românesc se justifică adesea prin invocarea unei aşa zise  ”libere exprimări”.

  În Republica Moldova, stat apărut pe teritoriul fostei provincii Basarabia, aflată timp de două secole sub stăpânire rusă, antiromânismul s-a manifestat şi se mai manifestă şi acum ca o reacţie împotriva mişcării unioniste, care militează pentru reunirea cu patria mamă- România.

Atitudinea antiunionistă, apărută în laboratoarele propagandei ruse şi mai apoi sovietice, a fost şi este specifică şi astăzi unei părţi însemnate din clasa politică locală, susţinută preponderent de minorităţile conlocuitoare, dar şi de moldovenii românofoni care cred că ar avea de pierdut în cazul reunificării.

Principala doctrină a antiromânismului în Republica Moldova este „moldovenismul”, o concepţie elaborată în URSS încă înainte de 1940, în timpul Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldoveneşti din Ucraina, prin care se încearcă şi în prezent să se demonstreze că în conştiinţa naţională şi în limba localnicilor, identitatea românească ar fi artificială şi marginală, prin reinterpretarea a posteriori a identităţii locale medievale şi tradiţionale a voievodatului Moldovei, care, în realitate, nu a fost niciodată potrivnică identităţii româneşti, ci parte a acesteia.

După destrămarea Uniunii Sovietice, mai multe reforme legislative au consolidat poziţia băştinaşilor basarabeni din Republica Moldova prin stabilirea limbii române ca limbă oficială. Relaţiile dintre guvernele Republicii Moldova şi României au fost la început foarte cordiale, România fiind primul stat din lume care a recunoscut independenţa Republicii Moldova.

Când parlamentarii moldoveni au ales calea independenţei mai degrabă decât cea a unirii cu România, preşedintele Mircea Snegur a elaborat doctrina numită un popor, două state.

Această doctrină susţine ipocrit că Republica Moldova este o „patrie a moldovenilor români, ruşi, ucraineni, găgăuzi, bulgari ş. a., toţi cetăţeni egali în drepturi şi toţi deopotrivă moldoveni, fie că aparţin limbii, istoriei şi culturii poporului român, rus, ucrainean, găgăuz sau bulgar”.

 

După alegerile din 1996, identitatea românească a populaţiei majoritare şi băştinaşe a început să fie negată din nou, articolul 13 din noua Constituţie a R.Moldova  susţinând ca în epoca sovietică, că ar exista chipurile „diferenţe între limba română şi limba moldovenească.

După alegerile din 2001, câştigate de Partidul Comuniştilor din Republica Moldova, s-a încercat  să se acorde limbii ruse statutul de limbă de stat, dar iniţiativa a eşuat datorită opoziţiei; în schimb, limba rusă a recăpătat de facto statutul de limbă de comunicare interetnică (pierdut în septembrie 1989), ceea ce în practică îi obligă pe toţi locuitorii republicii Moldova să cunoască limba federaţiei Ruse, nu şi limba de stat a ţării.

Rezultatul acestor evoluţii este că în prezent  singura etnie conlocuitoare din Republica Moldova care nu îşi poate afirma nestingherit indentitatea şi istoria în relaţie cu semenii săi de peste hotarele statului, este cea băştinaşă şi majoritară, devreme ce Bulgarii, Găgăuzii, Ruşii sau Ucrainenii se pot în mod liber afirma ca membri ai naţiunilor respective, în timp ce basarabenii care îndrăznesc să se afirme Români sunt socotiţi ca o minoritate în propria lor ţară, iar dacă afirmă că Moldovenii sunt Români, pot fi urmăriţi şi condamnaţi inclusiv penal.

Antiromânismul s-a mai manifestat în Republica Moldova prin refuzul guvernului de a reveni la denumirile moldoveneşti iniţiale ale mai multor localităţi rusificate fie în perioada imperială rusă (1812-1917) fie în perioada sovietică (1940-41 şi 1955-91).

Astfel, de exemplu, s-a renunţat la Ediniţa (rămasă Edineţ, de la Единець), la Sturzeni (rămasă Ucrainca, de la Украйнка), la Ciubărciu (rămas Ciobruci, de la Чобручь) sau la Frumoasa (rămasă Cahul, de la Кагул).

În Transnistria, situaţia este şi mai rea. După războiul din 1992 dintre separatişti şi Republica Moldova, populaţia românofonă a fost persecutată în mod repetat, ducând la emigrarea a unui număr de 5.000-10.000 de românofoni din regiune.

Deşi în Transnistria trăieşte un număr semnificativ de românofoni, limba română nu este folosită în public aproape niciodată.

Şcolile româneşti reprezintă circa 11% din numărul total de şcoli din Transnistria, deşi conform recensământului din Transnistria în 2004, românii sunt 31,9% din populaţie.

Majoritatea acestor şcoli sunt forţate să folosească alfabetul chirilic rusesc şi manualele comuniste publicate cu circa patru decenii în urmă.

Numai şase şcoli sunt autorizate să predea în limba română şi să utilizeze şi alfabetul latin. Sunt însă semne că şi asupra acestora se fac presiuni pentru a fi închise.

Criza şcolară din 2004 este un exemplu în acest sens, guvernarea prorusă dinTiraspol încercând să închidă cu forţa două dintre aceste şcoli.

La orfelinatul din Tighina, copiii români întorşi din vacanţă au găsit orfelinatul închis de poliţie.

După ce au stat o noapte afară, au intrat cu forţa în clădire şi au stat acolo, fără apă şi electricitate timp de câteva luni, până când, datorită intervenţiilor Republicii Moldova, a României dar şi a OSCE, situaţia a fost rezolvată.

Mulţi părinţi români au fost arestaţi sau concediaţi din cauza simpatiilor politice sau determinării lor de a îşi ţine copii în şcoli cu limba de predare româna.

Cetăţenii care exprimă vederi proromâneşti sau chiar promoldoveneşti, sunt supuşi unei politici de persecuţie şi intimidare în Transnistria. Grupul Ilie Ilaşcu este cel mai cunoscut şi bine documentat dintre aceste cazuri.

Nu poate fi omisă nici  lupta culturală dusă, prin tastaturi şi ecrane, de „moldovenişti” în cadrul enciclopediei interactive Wikipedia, pentru a instaura o versiune în „limba moldovenească” deosebită de cea în limba română.

Tentativa a eşuat, nu pentru că administratorii Wikipediei au luat poziţie pentru „românişti” împotriva „moldoveniştilor”, ci din motive tehnice şi practice : acceptând o versiune „moldovenească”, s-ar fi ajuns, pentru orice subiect, la existenţa a două serii de articole diferite în aceiaşi limbă (din aceleaşi motive nu s-a acceptat nici instaurarea unor versiuni americane, australiene sau neozelandeze în limba engleză, diferite de versiunea britanică, sau a unei versiuni austriece diferită de cea germană).

În ciuda acesei înfrângeri iniţiale, „moldoveniştii” au obţinut ulterior succese însemnate în Wikipedia anglofonă, cel mai de seamă fiind folosirea termenilor „moldovan” şi „moldovans” în infoboxurile respective, în sensul absolut şi excluziv conform punctului de vedere sovietic, rus, ucrainean şi „moldovenist”, pentru care aceşti termeni nu înseamnă o apartenenţă istorico-geografică la Moldova istorică (cuprinzând şi Moldova românească cu locuitorii săi) ci desemnează o „etnie„, trăind excluziv în fosta URSS şi „diferită de Români”.

Toate tentativele de a expune în infoboxuri şi celălalt sens al cuvintelor „moldovan” şi „moldovans”, anume că şi Românii dintre Carpaţi şi Nistru tot Moldoveni sunt, au fost şterse sub pretextul că „nu sunt surse”.

Antiromânismul se prezintă adesea în ţările în care trăiesc grupuri compacte de români, sub forma unei persecuții instituționalizate care îmbracă forma negării identității lingvistice româneşti, mergând până la pedepsirea celor care o revendică.

 Discriminări şi sentimente antiromâneşti au fost prezente în imperiile şi statele care au stăpânit ţările române sau care înconjoară România, precum şi în state  unde trăiesc sau circulă minorităţi româneşti. 

Incidența considerațiilor politice în procesul de  constituire a  identității naționale româneşti asupra cercetării și predării istoriei și geografiei, a produs și mai produce în unele ţări, reacţii de  minimalizare sau ocultare a existenței populațiilor vorbitoare de limbi romanice orientale (zise „Vlahi”),  în ciuda evidenței că limbile romanice orientale dovedesc persistența acestor populații în bazinul Dunării de jos,
Formațiunile statale din trecut, românești sau multietnice cu componentă românească,  sunt adesea descrise ca simple provincii ale regatelor sau imperiilor vecine din trecut (cazurile principatelor Ardealului, Țării Românești și Moldovei) sau a căror componentă românească este ocultată (regatul Asăneștilor și Dobrogea).

Spre exemplu, cărţile de istorie bulgăreşti prezintă perioada românească în Cadrilater ca fiind o „cruntă ocupaţie militară”, şi redau prezenţa românească în zonă (îndeosebi la Balcic) ca fiind o colonizare. Istoricii bulgari nu mai recunosc caracterul multinaţional al Ţaratului Vlaho-Bulgar din sec. XIII, afirmând că acesta era exclusiv bulgar în sensul de astăzi, etnic, al cuvântului, şi extind acest punct de vedere şi asupra despotatului Dobrogea din sec. XIV.

  În Iugoslavia (din 2006, Serbia), Românii din Voivodina (Banatul apusean) în număr de 34.175, erau recunoscuţi ca atare în cadrul acordurilor bilaterale care recunosc simultan minoritatea sârbă din Banatul românesc.

Românii Timoceni, în schimb, în număr de 712.050, nu erau recunoscuţi, fiind socotiţi ba „Sârbi de limbă romanică”, ba „Vlahi”, şi prin urmare nu beneficiau de niciun drept cultural sau şcolar. Orice revendicare pentru recunoaştere era pedepsită ca „mişcare separatistă. 

În  Ucraina, în Bucovina de Nord şi raioanele Teceu şi Rahău din Transcarpatia, trăieşte, conform recensămintelor ucrainene, cel mai mare număr de etnici români.

Numărul de studenţi români la Universitatea din Cernăuţi a scăzut rapid în perioada sovietică. În 1991-1992, ultimul an de conducere sovietică, numărul acestora era de doar 4,44% (434 din 9.769 studenţi în total) [23]. În personalul facultăţilor este evidentă slaba reprezentare a românilor.

În acelaşi an, universitatea avea 465 profesori ucraineni (77,1%), 102 ruşi (16,9%), 9 moldoveni (1,4%), 7 români (1,1%), 6 belaruşi (0,9%), etc. Chiar şi după declaraţia de independenţă a Ucrainei, numărul studenţilor români la universitate a continuat să scadă la numai 3,9% în 1992-1993, mult mai puţin decât procentajul populaţiei române din regiune.

Din 1997, s-au oferit burse unor studenţi pentru a studia la universităţi din România . În 2001 Alianţa Creştin-Democratică a Românilor din Ucraina a raportat lipsa de posibilităţi a românilor de a studia laCernăuţiîn limba lor maternă.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Totodată există şcoli cu predare în limba română, de asemenea ziare, canale TV şi radio. Organizaţiile româneşti au reclamat şi faptul că 19 sate româneşti nu mai beneficiază de şcoli în limba maternă, situaţia fiindu-le mai rea decât în timpul regimului sovietic .

Cetăţile moldoveneşti din Ucraina (Hotin, Cetatea Albă) sunt prezentate ca fiind succesiv slave (ale principatului Halici,Polono-lituaniene) apoi turceşti, fără vreo referinţă la trecutul lor românesc. Satele româneşti din Bugeac au rămas cu numele schimbate în ciuda cererilor exprimate de localnici (1991: Adămeşti=Primorske, Păpuşoi=Rascoşne, Gălileşti=Desantne, Jibrieni=tot Primorske, Frumuşica-Veche=Alexandrivka, Frumuşica-Nouă=Mykolaivka, Zoreni=Staroselie).

În Ucraina, prezenţa românească în dreapta Nistrului este caracterizată exclusiv ca ocupaţie străină, nicidecum ca parte din rădăcinile istorice ale acestor regiuni.

În situaţii similare se află şi celelalte minorităţi etnice din Ucraina, iar învăţământul superior se face în limba ucraineană, majoritatea universităţilor neoferind cursuri nici în limba rusă, deşi limba rusă este limba maternă pentru mare parte a populaţiei din Ucraina.

Antiromânismul nu începe cu greșelile cartografice, care pot proveni din simpla necunoaștere a istoriei Românilor. El începe cu refuzul cartografilor de a- și corecta greșelile, atunci când necesitate corecturilor le este adusă la cunoștință și argumentată prin surse.

Această minimalizare sau ocultare este o reacțiune la afirmarea identității naționale românești în decursul secolelor trecute.

 Mai grav este faptul că în rândurile poporului român se dezvoltă , resentimente față de propriul neam și, în fond, față de propria persoană, sub efectul unei propagande antiromâneşti insidioase, desfăşurate pe parcursul unei perioade îndelungate de timp, de către centre de propagandă străine sau româneşti aservite unor interese străine.

 Antiromânismul  a devenit o atitudine nesancționată și răspândită ca o modă…

Efectele acţiunilor anti-româneşti se  manifestă prin scăderea stimei de sine a românilor, apariţia unor confuzii şi incertitudini identitare, crearea de percepţii negative faţă de români şi România la nivel internaţional, dorinţa de părăsire a ţării, de ascundere şi de schimbare a identităţii naţionale, discreditarea Bisericii Ortodoxe, neaprecierea şi lipsa de reacţie faţă de distrugerea patrimoniului cultural, atrofierea instinctelor care asigură coeziunea şi continuitatea societăţii prin respectul faţă de familie, identitatea de neam, datoria patriotică, credinţa neamului.

Resentimentele antiromânești sunt aruncate în mass-media, pe blog-uri și în alte medii, ca un cancer.

E o modă să scrii pe net, în batjocură, ”românica” cu r mic, sau ”rromânia” jignind printr-un singur cuvânt două etnii.

A critica un întreg neam, pentru greșeli comise de unele grupuri sociale sau indivizi izolaţi, a devenit de asemenea o modă.

A promova anti-modelele a devenit o modă… A aplauda criticile aduse nouă de francezi, englezi sau alții a devenit o modă… A înjura și blestema ţara a devenit o modă…

În haosul vieţii cotidiene, putem observa că există unii care repetă obsesiv nişte idei fixe despre noi, românii, şabloane  pe care din ce în ce mai mulţi români au ajuns să înceapă să le ia de bune şi să le introducă ei înşişi în vorbirea curentă, ca pe nişte stereotipuri îndelung verificate:

”românii nu-s uniţi”, ”ca la noi, la nimeni”, ”românii sunt hoţi”, ”la ce să te aştepţi de la un român”,”suntem ţara lui merge şi aşa”, ”nu ştim să ne alegem conducătorii”, ”nu suntem harnici ca nemţii”, ”ne dorim să moară capra vecinului”, ”nu suntem în stare să ne conducem singuri”, ”ne trădăm conducătorii”, ”ne trădăm aliaţii”, ”suntem curvele istoriei, numai cine n-a vrut nu ne-a călărit”, ”n-am câştigat nicio victorie în toată istoria”, ”la Călugăreni a fost o retragere”, ”Eminescu a murit de sifilis”, ”nu există român să n-aibă şi sânge de ţigan”, ”ţiganii sunt mai buni lăutari decât românii”, ”niciun român important nu a fost român 100%”, ”gastronomia românească e luată de la alte popoare”, ”noroc că ne-au civilizat austriecii”, ”asuprirea maghiară a fost benefică”, ”evreii ne-au dezvoltat comerţul”, ”fără un rege neamţ nu ne câştigam independenţa”, ”suntem ultimii în Europa”, ”ne merităm soarta”…

Deja nu mai există domeniu de activitate în România în care nu asistăm la un asalt asupra a tot ce este românesc, pentru a fi distrus, preluat sau ridiculizat.

Cum este şi firesc, niciun popor nu are o asemenea pornire etno-masochistă şi auto-distructivă, şi nici noi nu putem fi altfel.

Antiromânismul ste o ”boală” nouă în societatea românească, o otravă introdusă continuu şi pe nesimţite de un număr mic de indivizi, dar care au în spate bani şi canale media care să îi apere.

A face bășcălie de simbolurile și lucrurile sfinte ale neamului se numește ”libertate de exprimare și umor”…
Orice acţiune anti-românească trebuie să fie identificată şi contracarată de fiecare dintre noi, indiferent dacă este făcută cu intenţie malefică sau e aparent doar o eroare inocentă.

Pe cei malefici trebuie să-i oprim iar pe ceilalţi să-i educăm, iar în acest fel să ne dovedim prin fapte mândria de a fi român.

Dacă am fi ”evrei”, astfel de atitudini ostile s-ar numi ”antisemitism”. Așadar, să înrădăcinăm și noi în mentalul colectiv cuvântul ”antiromânism”, să îi deconspirăm pe toți antiromânii care apar şi să nu ne sfiim a-i cataloga drept ”antiromâni”.

Este o modalitate de autoapărare.

 

 

 

 

 

Surse:

http://geografilia.blogspot.ro/2015/03/antiromanismul-o-atitudine.html

https://ro.wikipedia.org/wiki/Antirom%C3%A2nism

http://antiromanism.info/index.php/definitie-ce-este-anti-romanismul

DOSARE ISTORICE: Larry Watts despre “Biroul secret pentru studiul problemei basarabene”

 

 

ISTORIE. Larry Watts despre “Biroul secret pentru studiul problemei basarabene”.

 

 

 

DIVERSIUNEA BASARABEANA

 

 

 

În volumul “With Friends Like These… The Soviet Bloc’s Clandestine War Against Romania (Tradus si aparut la Editura Rau cu titlul “Fereste-ma, Doamne, de prieteni! Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România); cu un cuvânt înainte de general dr. Ioan Talpeş), apărut la Editura Militară (Magazin istoric, nr. 12/2010), Larry L. Watts se ocupă şi de originile şi raţiunile istorice ale neîncrederii Rusiei bolşevice, apoi ale U.R.S.S. faţă de România.

Vă prezentăm în continuare un fragment din această incursiune istorică publicat de prestigioasa revista Magazin Istoric.

LARRY L. WATTS

 

 

Din decembrie 1917, ameninţarea militară românească era prezentă deja în gândirea sovieticilor, cu mai bine de un an de zile înainte de primele ciocniri polono-sovietice, după ce trupele române începuseră să dezarmeze şi să alunge forţe de zece ori mai mari din Moldova.

Repetarea acestui fenomen în Basarabia ce le aparţinea ruşilor la scurtă vreme după ce Petrogradul a instituit starea de război cu România, la 13 ianuarie 1918, i-a conferit acesteia locul de onoare între ameninţările străine.

Totuşi, desemnarea românilor drept inamici de către autorităţile bolşevice avea rădăcini mult mai adânci.

O moştenire de la predecesorii ţarişti era „resentimentul strategic“ faţă de un popor şi un stat care reprezentau singurul obstacol non-slav în faţa „arcului slav“, care se întindea din Rusia, prin Dobrogea în Bulgaria, Macedonia, Serbia, Bosnia, Croaţia şi Slovenia. După cum remarca un strateg britanic, o Românie orientată către Occident şi latină nu putea figura în desenul pan-slav al Rusiei şi nu putea exista „vreo legătură, vreo simpatie între cele două“.

Pentru bolşevici, una dintre sursele cele mai puternice şi persistente de animozitate faţă de români venea din şovinismul justificat prin ideologie, izvorât din revoluţiile de la 1848.

Potrivit lui Karl Marx şi Friedrich Engels, dintre europenii din est doar polonezii şi ungurii erau „purtătorii standard de progres“ şi, lucru şi mai important, popoare „revoluţionare, care jucau un rol activ în istorie“.

Românii erau consideraţi un popor „neviabil“ şi „degenerat“, un „popor fără istorie“, lipsit de „capacitatea de a supravieţui“ şi fără speranţă să atingă „vreun fel de independenţă“, destinat doar asimilării.

Mai rău, românii erau acuzaţi că s-au situat de partea reacţiunii, atunci când revoluţionarii unguri, conduşi de Kossuth, le-au refuzat libertatea şi drepturi egale. Astfel, pentru Marx şi Engels ei se dovediseră „un popor contrarevoluţionar“, în vreme ce ungurii erau un popor „revoluţionar“, demn să fie sprijinit.

Potrivit lui Engels, românii, ca şi slavii de sud, erau, fără tăgadă, „purtători standard ai contrarevoluţiei şi aveau să rămână astfel până la completa lor extirpare sau pierdere a caracterului naţional“, pentru că „întreaga lor existenţă era ea însăşi un protest contra unei mari revoluţii istorice“. Revoluţia avea să îi „anihileze“, făcând să dispară „până şi numele“, ştergându-i „de pe faţa Pământului“. „Şi acesta avea să reprezinte un pas înainte“, continua el.

Lenin şi Stalin erau de acord că „popoare întregi reacţionare“ trebuia să fie „şterse“ pentru cauza progresului revoluţionar, atunci când intrau în contradicţie cu mişcarea socialistă mondială. În vreme ce Stalin părea să reconsidere categorisirea drept „contrarevoluţionari“ a slavilor de sud, ţinând cont de performanţele unor Cristian Rakovski, Gheorghi Dimitrov şi Boris Ştefanov, românii au rămas în gândirea sovietică contarevoluţionari incorigibili – un inamic care aştepta să îşi manifeste ostilitatea.

Înainte de sfârşitul lunii ianuarie 1918, conducerea bolşevică de la Petrograd a tras concluzia că România transforma Basarabia într-o platformă pentru operaţiuni contra revoluţiei ruse.

La sfârşitul anului, spre mijlocul lunii noiembrie, Comisariatul sovietic pentru Afaceri Externe a desemnat România „centrul contrarevoluţiei din sud“ şi a reconfirmat „starea de război cu România“.

În vreme ce în nord ameninţarea contrarevoluţionară era atribuită mai multor state, membre ale Antatntei sau ale Puterilor Centrale, în sud pericolul principal era identificat în mod explicit de către liderii bolşevici cu românii. Basarabenii, proclama Comisariatul, erau aşadar obligaţi să ia armele „la fel cu toţi cetăţenii din teritoriile ocupate de inamic“.

Atunci când forţele militare române şi polone au împiedicat, împreună, forţele sovietice să facă joncţiunea cu armata roşie ungară, în 1919, şi mai ales după ce războiul sovieto-polon a izbucnit în 1920, Polonia şi România au fost desemnate împreună drept ameninţarea militară primară pentru regimul sovietic şi ţinta principală a spionajului militar sovietic.

Judecata emisă de către comandantul şef al Armatei Roşii, Ioakim Vaţetis, stabilea fara echivoc faptul că principalul pericol pentru puterea sovietică îl reprezenta „un atac comun polono-român contra Rusiei Sovietice“. Această judecată a dominat planificarea strategică şi politica de securitate a U.R.S.S. pentru următorii 16 ani.

Aceste temeri au determinat la mijlocul anilor ’20 elaborarea unei strategii a războiul de partizani preventiv, dezvoltată de sovietici. Generalul Mihail Frunze, al cărui tată era român de origine, aflat în fruntea Consiliului Militar Revoluţionar al Frontului de Sud între 1919-1921, a reorganizat bandele de partizani care operau de-a lungul frontierei cu România şi în interiorul acesteia.

Reorganizarea a fost sprijinită de batalionul revolutionar şi unitatea navală, alcătuite din vorbitori de limba română, create de Cristian Rakovski, care era şeful Direcţiei politice în cadrul Consiliului Militar condus de Frunze.

Efortul a căpătat un impuls deosebit la sfârşitul anului 1925 şi începutul anului 1926, când unităţi de genişti, tehnice şi de securitate din cadrul Directoratului de Informaţii Militare şi CEKA au fost subordonate în mod direct organelor de informaţii ale Districtului Militar Ucrainean.

Obiectivul lor era să pregătească „operaţiuni active de partizani în spatele armatei invadatoare“, inclusiv să recruteze şi să antreneze personal din sate şi să facă depozite clandestine de arme, muniţii şi provizii.

Şi mai impresionantă era amploarea campaniei de dezinformare. S-a depus un efort imens pentru a dezvolta o campanie de propagandă care să justifice expansiunea teritorială a U.R.S.S. pe seama României şi a Poloniei, descriindu-se natura agresivă şi reacţionară a guvernelor lor şi starea de oprimare a minorităţilor dintre graniţele lor.

Stalin s-a implicat personal în această campanie; el scria: „Dispunem de posibilităţi deosebite. Totul este în mâna noastră: radio, cinema, presa.“ Operaţiunile politice şi de propagandă contra României erau conduse de către secţia româno-basarabeană a Kominternului din Odessa, secţia română a Kominternului cu sediul la Paris şi secţia basarabeană a Biroului Balcanic, tot cu sediul la Paris.

S-au tipărit publicaţii precum Zece ani de ocupaţie sângeroasă în Basarabia, în 1928, şi România în războiul antisovietic, acelaşi an, în ambele România fiind descrisă drept „cea mai sălbatică monarhie din Europa“.

În martie 1925, Biroul Politic a adoptat o rezoluţie cu titlul Despre munca în Basarabia, stabilind strategia regională şi pentru străinătate a propagandei în vederea recuceririi acestei provincii. Nou creata „Societate a basarabenilor“ avea ca scop „intensificarea luptei pentru eliberarea Basarabiei de sub jugul străin“.

În aprilie 1925 au fost prezenţi la congresul de creare 4.000 de memebri; dintre aceştia, doar 15% erau oficial membri ai partidului comunist.

Congresul a stabilit că „condiţiile istorice concrete“ cer Societăţii să lucreze în subteran pentru „eliberarea basarabenilor de sub jugul burgheziei şi al proprietarilor de pământ străini“, mai curând decât să ceară realizarea imediată a acestui obiectiv, din moment ce „lupta U.R.S.S. pentru rezolvarea problemei basarabene“ se desfăşura la nivel diplomatic.

Societăţile basarabene din Statele Unite erau dirijate prin intermediul unui „Birou secret pentru studiul problemei basarabene“, cu sediul la Moscova, care includea reprezentanţi ai Comitetului Central, Statului Major al Armatei Roşii, Comisariatului pentru Afacerile Externe, Asociaţiei Unionale pentru Relaţii Culturale cu Străinătatea, Komintern şi conducerea Republicii Sovietice Socialiste Autonome Moldoveneşti.

În martie 1940, societăţile basarabene din S.U.A. au primit următoarele misiuni: să obţină recunoaşterea dreptului populaţiei basarabene de a se desprinde din România, pentru că această provincie „a fost încorporată cu forţa în Regatul Român“; să convingă opinia publică americană că o eventuală intervenţie militară sovietică în România ar trebui interpretată ca un caz de „asistenţă armată acordată de U.R.S.S. în urma unei cereri exprese din partea populaţiei basarabene“; să menţină o campanie de presă care să arate „situaţia nefericită a regiunii, starea de înfometare a populaţiei şi necesitatea unei asistenţe dinafară, pentru a scăpa de jugul represiunii româneşti; să strângă fonduri pentru „lupta de eliberare“.

La începutul celui de Al Doilea Război Mondial, problemele teritoriale basarabeană şi transilvăneană erau strâns legate în gândirea sovietică. Politica dusă de Komintern de a cere ca România să cedeze aceste teritorii, alături de Bucovina şi Dobrogea, a fost revigorată după criza cehoslovacă din 1938, când Moscova a început să îşi declare sprijinul pentru pretenţiile iredentiste ale regimului Horthy.

Intenţiile Moscovei faţă de Basarabia, sprijinul ei pentru pretenţiile ungare faţă de Transilvania şi încurajarea pentru pretenţiile bulgare faţă de Dobrogea au devenit explicite (dacă nu încă publice) aproape imediat după semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în august 1939.

La începutul lunii decembrie, şeful străin al Partidului Comunist Român – şi militant pentru secesiunea Dobrogei –, Boris Ştefanov, a publicat un articol în ziarul Kominternului, în care sugera iminenta cedare a provinciilor româneşti şi argumenta necesitatea stabilirii unor baze militare sovietice pe teritoriul ei.

În prima jumătate a anului 1940, ministrul german la Budapesta raporta, cu uimire, despre deschiderea cu care ministrul sovietic în capitala ungară încuraja Ungaria să întreprindă acţiuni militare în cazul Transilvaniei, exprimându-i aceeaşi idee şi ministrului german.

Moscova presa Bulgaria să ceară toată Dobrogea, cu scopul evident de a crea o frontieră comună între Uniunea Sovietică şi Bulgaria. Atunci când au primit felicitările ofiţerilor de informaţii militare bulgari legate de anexarea Basarabiei, omologii lor sovietici au replicat „că este posibil să ne întâlnim din nou pe Dunăre“.

La 26 iunie, Moscova a somat România să îi predea Basarabia şi Bucovina de Nord. Toate proprietăţile au fost expropiate şi s-a introdus un program de deznaţionalizare şi rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin şi închiderea tuturor şcolilor laice şi confesionale româneşti. Biserica ortodoxă a fost trecută din ascultarea Mitropolitului Basarabiei în cea a Patriarhului rus, distrugând astfel un element fundamental al organizării sociale şi conştiinţei naţionale.

Dar cel mai brutal aspect al acestei campaniia implicat eliminarea fizică a populaţiei de etnie românească din zonă. Această epurare etnică abia deghizată a fost supervizată de conducătorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, care participase activ şi la „eliberarea“ provinciei.

 

Magazin Istoric, Anul XLV – serie noua – nr 1 (526), ianuarie 2011 / Basarabia-Bucovina.Info

(NB: Copyright liber cu pastrarea intacta a textului original si a tuturor surselor si link-urilor)