MIHAI EMINESCU ȘI SERBAREA TUTUROR ROMÂNILOR DE LA PUTNA ÎNCHINATĂ ÎN 1871 MARELUI DOMN ȘTEFAN CEL MARE

La împlinirea a 400 de ani de la sfințirea Mănăstirii Putna, primul sfânt locaș ctitorit în ziua de duminică, 3 septembrie, a anului 1469 de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, la serbarea de la Putna, au participat circa 3000 de români din toate provinciile țării.

Printre ei se aflau: Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Mihail Kogălniceanu, A. D. Xenopol, G. Dem. Teodorescu, Grigore Tocilescu, Dimitrie Gusti, Ciprian Porumbescu, Epaminonda Bucevschi ș. a. (…)

  Ziarul „Federațiunea” din Pesta, scria în urmă cu 150 de ani:

 “Una din cele mai frumoase serbări intocmite de Societatea academica „Romania Juna” din Viena, a fost măreața serbare de la Putna din 15/27 august 1871, in memoria lui Stefan cel Mare. 
Toata intelighetzia romaneasca a primit cu cea mai deplina insufletire mareata idee, spre a aduce omagii de pietate si veneratiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole si jumatate in vechea manastire zidita de dansul. 

A fost intâia serbare a natziunii la care au luat parte romanii din toate tarile locuite de dansii si ideea aceasta a purces de la Eminescu (…) 
Cel mai de seama lucru pentru Eminescu a fost insa rezultatul moral al acestei serbari! Marele Poet zicea – a având tot vârsta si geniul lui Petofi, inainte de Revolutia de la 1848, că:

 „aproape adormit pnă atunci si va lua avânt nou iar studentii ce au sosit din toate partile romanesti si-au facut cunostinte si legaturi de prietenie intre dansii , vor lua cu sine impresii nesterse si vor fi in vremuri propagatorii cei mai zelosi ai ideii ca, lucrand uniti si condusi de acelasi idee , vor contribui la desteptarea si marirea neamului lor in provinciile de unde se trag.” (…)

 

SERBAREA DE LA PUTNA ÎNTRU MEMORIA LUI ŞTEFAN CEL MARE – de Mihai Eminescu [ 15 august 1871 ]

Orice popor, pentru a se putea întări ş-a pune baza unei esistenţe durabile, mai nainte de toate are trebuinţă neaparată de-o patrie, de un pămînt de care să se lege cu sîngele şi viaţa sa, la care să ţină din toată puterea şi dragostea inimei sale.

Istoria veacurilor trecute ne arată că neamurile cari nu s-au lipit de o asemenea patrie, a cărora ţel şi tendinţe au fost numai cuceriri şi năvăliri deprădătoare, fără a găsi un colţ în lume în sînul căruia să plînteze sîmburele fecund al unei vieţi strălucite în viitor, zicem toate acele neamuri s-au şters de pe faţa pămîntului ca colbul suflat de vînt.

Dar dacă prima condiţiune a constituirei şi consolidărei unui popor este patria, nu mai puţin important pentru dînsul şi pentru traiul său sînt luptele şi frămîntările ce trebuie să susţie în faţa sămînţiilor străine cari îl încungiură şi-i ameninţă pe tot momentul cu pieire clădirea ce şi-a făcut.

Aceste lupte şi frămîntări se conduc şi se operează de oameni mari, cari la romanii si grecii antici se numeau semizei, iar la noi viteji şi voinici.

Mai târziu braţul începe să obosească, duşmanii ameninţători, de asemenea slăbiţi, contenesc agresiunile lor; puterea vitală din popor trebuie consumată într-alt chip; atunci începe mai cu mare vigoare agitarea inteligenţei. Acesta este momentul cel mai solemn. Acest stadiu se numeşte – deşteptarea poporului.

Atunci te întrebi: Cine sunt? Unde mă găsesc? Ce trebuie să fac?

Fericita naţia care prin faptele şi lucrările sale răspunde nimerit la aceste vitale întrebări.

De la începutul secolului nostru mai ales, românii încă au simţit trezindu-se în sufletul lor nedumeritul dor de regenerare şi renaştere.

Popor tânăr şi plin de viaţă, oţelit în cumplitele suferinţe ale timpurilor, aprins de emulaţie în faţa celorlalte popoare, el s-a aruncat c-un entuziasm nespus pe calea propăşirei, a alergat ars de setea cea mai crudă – la izvoarele dorite ale culturei.

Dar nenumărate şi grele sunt lucrurile ce trebuie împlinite pentru a face fericirea unei naţii. Chiar un individ, până s-ajungă binecrescut, asigurat în esistenţa sa, luminat la minte, c-un cuvânt bine preparat pentru a aduce o viaţă demnă şi folositoare, de cîte ajutoare nu are trebuinţă?!

Dar încă o naţie întreagă, şi mai ales o naţie ca a noastră!”La lucru dar barbaţi şi femei, tineri şi bătrâni „, ne strigă puternica voce a secolului al nouăsprezecelea. Departe de noi odihna zădarnică! Departe de noi îndeletnicirile frivole şi stricăcioase intereselor noastre naţionale!

Să lucrăm, dar să lucrăm inspiraţi de sântul glas al patriei, să asudăm dar sudoarea noastră să se scurgă pentru interesele neamului românesc.

“Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem și noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted și clar că în Țara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orișicui) noi nu suntem, nici vrem să fim maghiari ori nemți și cerem: 

Suntem români, vrem să rămânem români in egala îndreptățire a națiunei noastre! 

Față cu orice încercare de deznaționalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală și conștiuți de drepturile ce ni le dă originea noastră latina și spiritul secolului: Cine sunt acești oameni ce ne contesta și ce vor ei în Țara noastră romaneasca?”(…) 
“Să nu ne mirăm, dacă presa,organele noastre de publicitate au devenit în timpul din urmă parca moi si împăcăcioase; căci, cum zicea mai sus campionul presei boheme, contrarii vor sti totdeauna să ametească capetele pâna si a conducătorilor nostri cu promisiuni lucii, dar etern mincinoase.
Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simt de dreptate, încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimtământul Românilor? – Si apoi nici nu avem noi să cerem de la Unguri ceva, căci ei nu sunt si nu au competenta să ne dea nimica.”

Mihai Eminescu la Putna: „În Unire ne e tăria!”

„A fost acolo si foarte multa inteligentza, toti barbatii marcanti din toate tarile locuite de romani. Si ei au facut cunostinta mai de aproape, si intre dansii au urmat un schimb de vederi si nu se poate ca acest fapt sa nu influenteze activitatea lor publica si sa nu aiba urmari binefacatoare pentru neamul intreg. Zic mai departe ca studenti, popor si inteligenta, cu totii au vazut si s-au convins ca hotarele nu pot impiedica manifestarile entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmarit’o si serbarea de la Putna.

 Desi despartiti prin hotare, toti stiu ca sunt unul si acelasi neam, si aceasta convingere va mari puterea lor de rezistenta si ii va oteli in lupta pentru neam, lege si tara.”

Teodor V. Stefanelli, fost coleg de scoala cu Eminescu, atat in Liceul de la Cernauti, cat si la Universitatea din Viena, participant la memorabilul 
Congres de la Putna din 15 august 1871, consemna:

“La 5 iunie 1883, se facu in Iasi cu mare pompa inaugurarea statuei lui Stefan cel Mare. Suveranul, toate autoritatile statului, corpurile legiuitoare si un public foarte numeros se adunara in Iasi din toate partile tarii si chiar din provinciile romane ale imperiilor invecinate.
Profitand de imprejurare ca un mare numar de membri vechi ai societatii literare printre care si Eminescu, se gaseau cu acea ocaziune in Iasi, “Junimea” tinu o mare intrunire. In acea sara Eminescu ne ceti cunoscuta sa Doina populara scrisa cu ocaziunea serbarii si care incepe cu memorabilele versuri: 

„De la Nistru pan’ la Tisa / Tot Romanul plansu-mi-s’a /Ca nu mai poate strabate /De- atata strainatate”.

Efectul acestor versuri, desi pesimiste care contrastau asa de mult cu celelalte ode ce au fost  compuse cu ocasiunea acelei stralucite serbari, fu adânc si indiscriptibil resimtite.
In contra obiceiului “Junimii”, careia nu-i placea sa-si manifeste entusiasmul, pentru intaia data de doua zeci de ani de cand exista societatea, un tunet de aplausuri isbucni la sfarsitul cetirii si mai multi dintre numerosii membri presenti, imbratisara pe minunatul poet.  
Din păcate, aceasta minunată cetire politică a fost cea din urmă a lui Eminescu. (…)” 

Surse:

https://infobrasov.net/mihai-eminescu-la-putna

http://www.mihai-eminescu.ro/serbarea-de-la-putna

Publicitate