Au fost în conjunctura anului 1940 cedările teritoriale către Uniunea Sovietică, Ungaria și Bulgaria, singura soluție pentru România ?

De ce a fost cedată Basarabia în 1940?

Pentru simplul motiv că nu a existat nici o altă soluție. România era înconjurată de vecini care îi contestau granițele: Uniunea Sovietică revendica Basarabia, Bulgaria cerea Dobrogea, Ungaria vroia Transilvania.

Doar Serbia nu cerea nimic (cel puțin pe față).

Pentru toți oamenii întregi la cap, era limpede că România nu putea lupta pe trei fronturi în același timp, constată istoricul și jurnalistul George damian pe blogul https://historice.ro.

În perioada interbelică soluția găsită a fost diplomația: participarea intensă la lucrările Ligii Națiunilor (precursoarea ONU, însă mult mai slabă), o serie de tratate și alianțe regionale cu statele prietene (Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia).

Toate astea se petreceau sub patronajul Franței (o țară care mai avea doar renumele de mare putere, în realitate era extrem de slabă) și Marea Britanie (intrată într-o fază de retragere din problemele Europei). Statele Unite priveau cu mirare la nebunia europenilor.

29 septembrie 1938. Munchen. Foto: Înaintea semnării de către premierul britanic Neville Chamberlain, premierul francez Edouard Daladier și regimurile fasciste din Germania și din Italia reprezentate de Fuhrerul Germaniei Adolf Hitler și Ducele Italiei Benito Mussolini, a Acordului prin care Cehoslovacia era silită să cedeze în favoarea Germaniei regiunile locuite de germani. În imagine (de la stânga la dreapta) Chamberlain, Daladier, Hitler și Mussolini.

Din acel moment a devenit clar că nu mai există în realitate nici un fel de garanții pentru granițele României. Franța și Marea Britanie cedaseră în fața Germaniei lui Hitler.

Mai ales după 15 martie 1939, când la nici șase luni de când spunea că nu mai are nici un fel de pretenții Hitler, invada restul Cehoslovaciei și o transforma în protectorat german.

În câteva luni de zile România a rămas fără nici un fel de garanții internaționale. Oricine putea cere orice, depindea doar de armata care era în spatele cererii.

Ungurii, bulgarii și sovieticii au început să se agite, iar diplomația română s-a orientat în timp record spre Germania – dar degeaba.

La Statul Major al armatei române existau planuri pentru diverse ipoteze de război, dar un lucru era clar: nu se putea rezista mai mult de câteva săptămâni în fața unui atac concomitent asupra României dinspre Ungaria, Bulgaria și Uniunea Sovietică. La toate acestea adăugați lipsa de armament, care era asigurat mai puțin de jumătate din necesarul armatei.

Singura ipoteză favorabilă era rezistența în fața unei invazii sovietice cu două condiții: neutralitatea Bulgariei și Ungariei plus garanții de sprijin material din partea Marii Britanii și Franței cu perspectiva intervenției lor militare într-o perioadă cât mai scurtă.

În plus mai exista tratatul de neagresiune dintre Hitler și Stalin (Pactul Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939 – foto sus -), deci era exclus orice sprijin german pentru România, ca și experiența polonezilor care s-au bătut cu nemții în septembrie 1939 sperând că vor rezista până la o intervenție franco-britanică (care nu s-a produs, dar pe lângă asta, au fost atacați din spate de sovietici).

În aceste condiții singura decizie rațională era cedarea Basarabiei, cu speranța recuperării ei în viitor (destul de nebuloasă!).

De multe ori apare exemplul Finlandei care nu a cedat în fața sovieticilor și s-au bătut cu ei din 30 noiembrie 1939 până pe 13 martie 1940.

Doar că sunt câteva diferențe între cele două cazuri: Finlanda nu era vecină cu Ungaria și Bulgaria care abia așteptau să atace, terenul pe care s-au bătut finlandezii și lungimea liniei frontului au fost extrem de diferite față de condițiile din România.

De altfel, s-a văzut în 1944 că românii (chiar cu sprijin german!) nu au putut rezista în fața unui atac sovietic.

Și în cazul Finlandei se mai uită ceva: chiar dacă s-au bătut cu sovieticii, la sfârșitul acestui război au cedat 11% din teritoriu, iar sovieticii au obținut mai mult decât ceruseră inițial.

Rămânea ipoteza războiului pentru onoare sau a războiului total. Doar că în afara figurilor retorice nu există așa ceva.

Nu există conducători care să ceară popoarelor să moară fără speranță și să fie urmați – nici Hitler nu a reușit asta, nici împăratul Japoniei. Sinuciderea colectivă nu a fost niciodată o soluție.

Publicitate

ROMÂNIA SUB AMENINȚAREA BOLȘEVICĂ

România s-a aflat de la început în prima linie a luptei împotriva bolșevismului. Românii au cunoscut în mod direct, încă din 1917, ce înseamnă bolșevismul, pe care l-au respins ca pe o ideologie străină spiritului poporului român, scrie Ioan C. POPA, doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii Bucureşti, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004, în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.

Documente de arhivă ale Armatei Române atestă fără putință de tăgadă că, în primăvara anului 1917, aliații ruși de pe frontul românesc s-au transformat peste noapte, sub isteria ideologiei bolșevice, într-o hoardă de prădători, care au refuzat să mai lupte și au pactizat cu inamicul, ceea ce l-a determinat pe Ion Antonescu (foto), pe atunci locotenent-colonel, șef al Biroului operații la Marele Cartier General Român, să consemneze:

„Iarna grea, inamicul și rușii se coalizaseră cu toții pentru a ne distruge… Veniți în număr mare, pentru a ne ajuta, rușii s-au instalat în Moldova ca cuceritori. Călăuziți fiind de această mentalitate au pus stăpânire pe toate orașele și satele, pe toate clădirile oficiale și particulare, pe toate aprovizionamentele și pe toate căile ferate.

Invocând secretul operațiilor, au impus trupelor noastre să se miște pe jos și numai pe anumite drumuri și să nu se cantoneze decât în localitățile cele mai mizerabile. Trebuie însă să se știe, că la acea epocă – în ajunul revoluției – toate operațiile lor militare se reduceau în a jefui, teroriza populația, dezonora femeile și distruge toată avuția noastră națională”, astfel că, în scurt timp, „prin mărinimia puternicului aliat eram acum străini în țara noastră”.

Poate și mai grav este faptul că, după victoria trupelor române în luptele de la Mărășești (25 iulie – 21 august 1917), germanii și austro-ungarii au început o acțiune de dezorganizare morală a Armatei Române, inamicul fiind ajutat și de soldații ruși, care, cel puțin formal, continuau să ne fie aliați.

Aceștia din urmă, preciza Antonescu, „încă de la izbucnirea revoluției lor, se luptau din răsputeri să tragă, prin minciuni, promisiuni și amenințări și pe ai noștri în apele lor. Soldatul nostru era îndemnat atât de unii, cât și de alții, să părăsească frontul, să răstoarne guvernul și să lupte pentru triumful bolșevismului”.

La 18 aprilie/1 mai 1917, circa 15 000 de soldați ruși cu drapele roșii, cărora li s-au alăturat și o serie de muncitori români, au manifestat pe străzile Iașilor, sub presiunea lor fiind eliberați din închisoare mai mulți adepți ai bolșevismului rus.

Printre cei eliberați s-a numărat și Cristian Rakovski, unul dintre colaboratorii lui Lenin și viitor membru al primului Birou restrâns al Comitetului Executiv al Cominternului (martie 1919), care s-a refugiat la Odessa și a început pregătirile pentru declanșarea unor evenimente după modelul celor din Rusia care să conducă la schimbarea regimului constituțional din România.

În pofida multiplelor disfuncționalități apărute în cadrul colaborării militare româno-ruse după intrarea României în război, trebuie precizat că, pe fond, raporturile generale dintre cele două state aliate, în primul rând în plan politic, au fost la început dominate de încredere reciprocă. O astfel de atmosferă a făcut posibilă, de altfel, luarea în calcul de către conducerea de stat a României a unei eventuale evacuări în Rusia și, mai ales, încredințarea spre păstrare, la Kremlin, a Tezaurului Băncii Naționale a României.

Este de menționat, de asemenea, faptul că în partea a doua a lunii aprilie și începutul lunii mai 1917, primul ministru Ion I.C. Brătianu, însoțit printre alții de Dinu Brătianu, generalul Constantin Prezan și colonelul Ion Antonescu, s-a aflat într-o lungă vizită la Petersburg, ca invitați ai guvernului provizoriu rus.

Cu toată dezamăgirea provocată de turbulențele și dezordinea vizibile la tot pasul în vechea capitală a Rusiei, Brătianu s-a întors totuși încrezător, după cum relatează I.G.Duca, deoarece a obținut „asigurarea formală că războiul va fi continuat, că ni se vor restitui proviziile pe care le împrumutaserăm armatelor rusești în tot decursul iernii, că se va grăbi trimiterea și tranzitarea materialului de război și mai cu seamă că se va întreprinde peste două luni alături de noi ofensiva pe linia Focșani-Galați, pe care o proiectaserăm în vederea eliberării teritoriului ocupat”.

Sentimentul de încredere era stimulat și de primirea făcută lui Brătianu și însoțitorilor săi de guvernul provizoriu rus, care „era nu numai cordială, dar cu adevărat regească. (Brătianu) Fusese primit la gară cu muzică și gardă de onoare. Atât el cât și însoțitorii lui… au fost găzduiți în Palatul de iarnă, în apartamentele imperiale. Generalul Prezan dormea în patul Ekaterinei a II-a”.

Preluarea puterii de către minoritatea bolșevică în toamna anului 1917 avea să schimbe din temelii cursul relațiilor ruso-române. Situația dramatică creată și amenințarea care plana asupra menținerii ordinii constituționale l-au determinat pe primul ministru Brătianu să convoace, în noaptea de 8/9 decembrie 1917, o ședință a Consiliului de Miniștri și să obțină, totodată, aprobarea regelui Ferdinand pentru intervenția în forță a armatei și dezarmarea bolșevicilor. Acestă acțiune a eliminat un pericol imediat, dar a reprezentat și semnalul unei riposte din partea fostului aliat de o virulență neașteptată.

Sunt cunoscute ultimatumul dat de Consiliul Comisarilor Poporului, la 31 decembrie 1917/13 ianuarie 1918 și ordinul lui Lenin din aceeași zi de arestare a reprezentanților României la Petersburg în frunte cu ministrul Constantin Diamandy.

În pofida greutăților, românii aveau tot mai puternic sentimentul că a sosit momentul istoric al înfăptuirii unui ideal secular, după cum consemna ziarul Mișcarea, din 13 ianuarie 1918:

„Idealul unității naționale a rămas busola vieții noastre de stat. La acest ideal nu putem renunța fără a primejdui însăși existența statului român (…). Războiul îl purtăm cu suferințe și îl eternizăm în paginile istoriei cu sângele generației de astăzi. Dar valoarea lui adevărată nu se judecă cu nervii încordați ai celor de astăzi, ci cu seninătatea calmă a celor de mâine.

Drepturile pe care le-a fixat războiul de astăzi în conștiința omenirii și în paginile istoriei sunt imprescriptibile. Peste ele nu se va putea trece niciodată. Și astfel se leagă firele istoriei. Unirea cea mică de la 1859 cu războiul Unirii mari de la 1918. Înțelesul politic al acestui război este pasul hotărâtor către Unirea Mare”.  

Sub amenințarea noii puteri bolșevice din Rusia și la cererea Sfatului Țării de la Chișinău, dar și a Comandamentului rusesc în frunte cu generalul Scerbacev, rămas fidel vechiului guvern imperial, la 8/21 ianuarie 1918, primele trupe române, conduse de generalul Ernest Broșteanu, trec Prutul pentru restabilirea ordinii în Basarabia.

După câteva zile, trupele bolșevice sunt nevoite să se retragă pe linia Nistrului. Nemulțumit de cursul evenimentelor, la 13/26 ianuarie 1918 Consiliul Comisarilor Poporului rupe în mod unilateral relațiile diplomatice cu România, toți reprezentanții români fiind expulzați.

Totodată, guvernul rus a dispus confiscarea Tezaurului României depozitat la Moscova, declarat „intangibil pentru oligarhia română”.

Leon Troțki (foto), atunci comandant al Armatei Roșii, propunea chiar o intervenție militară împotriva României care, afirma el, „va fi urmată de o răspândire a bolșevismului în rândul Armatei Române, așa cum s-a întâmplat recent în cazul Ucrainei”.   

Provocările și amenințările Rusiei Sovietice erau însă departe de a se liniști. La Odessa, C. Rakovski improvizase, cu acordul lui Lenin și Troțki, un „Colegiu Suprem pentru reglarea chestiunii Basarabiei și conflictului cu România”, structură care, în noaptea de 27/28 ianuarie 1918, a început arestarea în masă a românilor din oraș și transportarea lor pe vase de război, ca „măsuri de siguranță” datorită stării de beligeranță intervenite în raporturile ruso-române.

O lună mai târziu, Rakovski le telegrafia lui Lenin și Troțki că scopul misiunii sale la Odessa era de „a alunga forțele române contrarevoluționare din Basarabia și de a provoca o mișcare revoluționară în România”.

La 18 februarie/3 martie 1918, la Brest-Litovsk se semnează pacea dintre Rusia Sovietică și Germania, atât de mult hulită și detestată de Lenin, care a justificat-o ca fiind rezultatul unei coincidențe de interese între cele două puteri beligerante.

Mai mult, el susținea că pacea respectivă avea un caracter temporar, fiind vorba de un compromis cu bandiții imperialismului german, impus și acceptat ca o condiție a supraviețuirii revoluției bolșevice.

Ca o consecință imediată a acestei păci, find încercuită de inamici și lipsită de sprijinul promis de aliați, România se vede nevoită să semneze la Buftea (5/18 martie 1918) Tratatul preliminar de pace cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria și Turcia), care se va finaliza prin umilitorul Tratat de pace de la București, din 24 aprilie/7mai 1918. Un tratat care ne-a pus într-o lumină nefavorabilă în fața aliaților vestici.

„Nu noi putem fi făcuți responsabili de pacea de la București”, scria un an mai târziu Ion Antonescu. Responsabilitatea o poartă „aceia care n-au avut, la timp, energia necesară să împiedice atât trădarea Rusiei țariste, cât și trădarea Rusiei revoluționare.

Pacea de la București este o consecință. Cauza ei este revoluția rusească și Brest-Litovsk”.

În pofida dezastrului care se prefigura, sorții aveau să deschidă totuși un alt drum României, care a renăscut din propria cenușă și a reușit în acel magnific an 1918 să-și împlinească marele ideal al unității și reîntregirii naționale.

Primul pas avea să fie făcut foarte curînd, la 27 martie, de Sfatul Țării din Chișinău, care a decis unirea Republicii Democratice Moldovenești (Basarabia) cu „Mama sa România”, acțiune urmată rând pe rând de toate celelalte provincii istorice românești. Mai târziu, în 1928, referindu-se la acest eveniment cu adevărat epocal, Dimitrie Gusti scria:

„Mâinile care se căutau de veacuri, fără odihnă, acum zece ani s-au împreunat frățește de la Tisa la Nistru, de la Carpați la Mare. Iar poporul român, așezat de destine istorice milenare pe podișul Carpaților, ca să stea strajă neclintită civilizației în Orient, a devenit astfel singurul stăpân al Daciei străbune. Actul politic suprem al unirii întregului neam românesc formează o culme eternă în istoria neamului; el este punctul culminant, cu un nimb de apoteoză, al unui lung proces necesar istoric”. 

Martor direct al schimbărilor din România de la est de Prut, care au condus la înfăptuirea unirii, a fost și scriitorul Duiliu Zamfirescu, „primul și ultimul Comisar General în Basarabia”, după cum el însuși mărturisea și care ne-a lăsat câteva constatări memorabile.

Pe parcursul lunilor februarie-martie 1918, Duiliu Zamfirescu s-a aflat într-o misiune specială încredințată de mareșalul Alexandru Averescu, noul șef al guvernului român, pe lângă Consiliul Directorilor Generali (cabinetul de miniștri) al Republicii Democratice Moldovenești, proclamată la 2 decembrie 1917, în contextul destrămării Imperiului țarist și al aplicării principiului autodeterminării națiunilor.

„Basarabia actuală, ca orice țară ieșită din revoluție, este câmpul contrastelor”, devastată de curente centrifuge și promisiuni deșarte, scria D. Zamfirescu câteva luni mai târziu după încheierea misiunii.

„Lumea pare într-un echilibru nestabil”, iar peste tot latet anguis in herba/șarpele se ascunde în iarbă, mai avertiza el. În pofida multiplelor dificultăți pe care le întrevedea, D. Zamfirescu constata cu satisfacție că „poporul basarabean… este pur românesc în substratul său”. Comentând actul unirii, din 27 martie 1918, scriitorul și diplomatul cu o lungă experiență anterioară la Roma, sublinia:

„În acest pământ locuiește un popor care, de baștină, este popor românesc. Alături de dânsul și adesea ori peste dânsul s-au așezat și alte nații cari, ajutate de administrația rusească, au căutat să-l deznaționalizeze. Dar, aici, ca peste tot pe unde a trecut colonizarea romană, cu caracterul său agricol,– dragostea de pământ a asigurat păstrarea neamului nostru în frontierele țării și în cuprinsul limbei, cu acea neclintită statornicie a legionarului (membru al legiunilor romane, n.n.), pe care nimic n-a învins-o. Aceasta este comoara pe care ne-o aduce Basarabia: țăranul român, lipit de glie”.  

La finele Primului Război Mondial au luat ființă, aproape concomitent, două organizații internaționale cu scopuri diametral opuse: Cominternul (Internaționala a III-a, Comunistă) a cărei sarcină mondială stabilită de Lenin era să asigure victoria definitivă a socialismului în lume, și Liga (Societatea) Națiunilor, constituită în baza Pactului decis prin Tratatul de la Versailles dintre Puterile Aliate și Asociate și Germania (28 iunie 1919), al cărei obiectiv declarat era „dezvoltarea cooperării între națiuni pentru garantarea păcii și securității” prin asumarea de către statele membre a obligației de a respecta și menține integritatea teritorială și independența lor contra oricărei agresiuni externe. România a fost unul dintre cele 26 state fondatoare ale Ligii, cărora li s-au alăturat pe parcurs și alte țări.

Cominternul împotriva ordinii internaționale

Încă nu se stinseseră ecourile Primului Război Mondial, iar tratativele de pace de la Paris erau în toi, când Lenin și anturajul său au convocat la Moscova (2-6 martie 1919) „primul Congres comunist internațional” care a consacrat înființarea Internaționalei (a III-a) Comuniste (Cominternul).

Cu acest prilej, Lenin dă semnalul inaugurării unei „ere noi” în istoria umanității, a „prăbușirii capitalismului” și a trecerii proletariatului la „lupta deschisă cu aparatul de stat” pentru sfărâmarea vechii mașinării burgheze și asigurarea victoriei comunismului la scară mondială.

Noul imperialism bolșevic proclamat de Lenin reprezenta o amenințare reală și directă pentru România, țară inclusă de la început în planurile de acțiuni subversive inițiate de Comintern, prin înființarea a două birouri speciale de coordonare a procesului de bolșevizare în zona Balcanilor, unul la Harkov și altul la Odessa.

La două săptămâni după primul Congres al Cominternului, la Budapesta lua ființă Republica Sovietică Ungară/„Republica Sfaturilor” (21 martie 1919), în conducerea căreia rolul de frunte îl avea Bela Kun (responsabil în guvern cu afacerile externe și problemele militare). Bela Kun a devenit în anii următori unul dintre liderii de frunte ai Cominternului și este autorul a numeroase crime sângeroase comise cu cruzime în Crimeea, unde a fost trimis de Lenin, în 1920, să instituie puterea bolșevică.

România s-a văzut astfel amenințată din nou, atât de la Vest, cât și din Est, de unde se pregăteau intervenții militare directe și coordonate pentru răsturnarea ordinii constituționale și includerea sa în sistemul republicilor sovietice.

Aproape concomitent cu proclamarea Republicii Sovietice la Budapesta, un detașament al Armatei Roșii organizat de ruși și ucraineni în stânga Nistrului a efectuat, la 27 mai 1919, o incursiune sângeroasă la Bender/Tighina, orașul fiind ținut sub teroare timp de două ore.

O acțiune violentă similară fusese organizată în ianuarie 1919 la Hotin. Presa românească din perioada respectivă informa sistematic despre descoperirea și dezarmarea de către autoritățile din Basarabia a unor grupuri bolșevice înarmate infiltrate de peste Nistru pentru comiterea de acte violente.

Amenințarea bolșevică ce plana asupra României era agravată de atitudinea ambiguă și contradictorie a Puterilor Aliate în privința unei eventuale intervenții militare în Ungaria. În cele din urmă, sub presiunea evenimentelor și amenințată pe două fronturi de „alianța roșie ruso-ucraineano-ungară”, România decide să înlăture guvernul bolșevic de la Budapesta printr-o intervenție militară.

La 4 august 1919, Armata Română intra în capitala Ungariei, de unde s-a retras după patru luni. Pericolul bolșevizării Ungariei a fost înlăturat, dar amenințarea de la Vest va rămâne permanentă în perioada interbelică.

Pe de altă parte, provocările și acțiunile subversive bolșevice din partea Rusiei Sovietice nu au încetat niciun moment pe toată frontiera Nistrului și în interiorul Basarabiei. În timpul Congresului al II-lea al Cominternului, desfășurat la Moscova în perioada 17 iulie-7august 1920, stimulat de entuziasmul participanților, dar și de marșul Armatei Roșii pornit împotriva Poloniei, Lenin îi transmitea lui Stalin, aflat la Harkov, printr-o telegramă cifrată: „Situația din Comintern este excelentă. Zinoviev, Buharin și cu mine considerăm că ar trebui să încurajăm declanșarea revoluției din Italia chiar acum.

După părerea mea, ar fi bine să sovietizăm în acest scop Ungaria, poate chiar și Cehoslovacia și România. Trebuie să analizăm cu atenție această eventualitate…”.

În Manifestul adoptat la Congresul respectiv, scris de Troțki și aprobat de Lenin, agresivitatea bolșevismului căpăta accente noi: „Trebuie să ucidem capitalismul pentru ca specia umană să poată supraviețui… Internaționala Comunistă reprezintă partidul internațional al insurecției proletare și al dictaturii proletariatului”.

Dincolo de caracterul utopic al planurilor cominterniste, pentru România ele reprezentau o realitate crudă.

La 13 ianuarie 1921, C. Rakovski (foto) îl informa pe Lenin : „După eforturi colosale, precum și după o serie de eșecuri, am reușit să organizăm activitatea ilegală în România, în special în Basarabia. Drept rezultat au fost aruncate în aer două poduri și am reușit să organizăm o diversiune la Senat”.

Un atac violent de o mare gravitate s-a produs în zilele de 12-17 septembrie 1924, la Tatar-Bunar, unde o rebeliune armată, aprobată în prealabil de Comitetul Executiv al Cominternului, urmărea să dea semnalul unei ample mișcări revoluționare în Basarabia, care să se extindă și în restul teritoriului României.

Surprinse în prima fază de agresivitatea grupurilor bolșevice, autoritățile române au fost nevoite să apeleze la militarii flotei de pe Dunăre pentru a pune capăt rebeliunii.

Mai târziu, în timpul anchetelor la care a fost supus în cadrul Cominternului (1937), Marcel Pauker, unul din liderii comuniștilor români după înființarea Partidului Comunist din România (PCdR) în 1921, confirma că „toate așa-numitele grupuri ilegale de partid fuseseră pregătite pentru terorism și, în al doilea rând, se aflau în legătură cu organizațiile ilegale basarabene, în care activitatea de partid, cea diversionistă și cea de spionaj în favoarea Ucrainei Sovietice se desfășurau laolaltă”.

Cominternul, devenită o ramificație și, în multe privințe o anexă a serviciilor secrete sovietice, a reprezentat stindardul sub care Moscova a desfășurat cele mai importante acțiuni subversive de subminare a statului național unitar român și de bolșevizare a întregii zone balcanice în perioada interbelică.

Planurile sale în privința României au ieșit pregnant în evidență la Congresul al V-lea al Partidului Comunist din România (PCdR), desfășurat la Gorkovo, lângă Moscova, în perioada 3-24 decembrie 1931, sub conducerea lui Bela Kun (Schlosser), ca reprezentant al Comitetului Executiv al Internaționalei Comuniste.

Prin conținutul său, Rezoluția în problema națională adoptată la acest congres reprezenta un nou atac deschis la integritatea statului român și ordinea stabilită prin Tratatele de la Versailles (1919) și Trianon (1920), dar și o sfidare fără margini la adresa sacrificiilor făcute de poporul român pentru realizarea unității naționale:

„România contemporană” – afirmau membrii grupului cominternist de la Moscova desemnat să vorbească în numele și pentru viitorul poporului român – „nu reprezintă prin sine o unire a «tuturor românilor», ci un stat tipic cu multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine.

Burghezia și moșierimea din România, înfăptuind propriile lor planuri imperialiste și îndeplinind, totodată, însărcinarea puterilor imperialiste conducătoare din Europa de a crea la Nistru un avanpost împotriva URSS, au cucerit Basarabia, Transilvania, Bucovina  și Banatul și supun unei asupriri naționale nemaiîntâlnite și unei exploatări semicoloniale pe cele 8 milioane de moldoveni, unguri, ruși, ucraineni, bulgari, nemți, turci și alții”.

SĂ CUNOAȘTEM MAI BINE PRIETENA ȘI ALIATA NOASTRĂ, UNGARIA

VECINA NOASTRĂ, UNGARIA

La mai bine de 100 de ani distanță de la Marele Război (1914-1918) și la 75 de ani de la cel de-al doilea Mare Război (1939-1945), traumele suferite de români și maghiari deopotrivă în acest interval istoric se mai resimt încă în mentalul colectiv al ambelor națiuni, scrie prof.univ.dr. Alexandru Ghișa în cotidianul „Făclia de Cluj”, nr.9030/29-30 august, 2020

Chiar dacă au trecut 102 ani de la unirea Transilvaniei cu România (01.12.1918) și 100 de ani de la recunoașterea internațională a deciziei luate la Alba Iulia prin Tratatul de pace de la Trianon (04.06.1920), este cazul să ne cunoaștem mai bine vecinul din Vest, din cel puțin două motive: 

1. Ungaria este țara de lângă noi, un stat apropiat nu numai geografic, dar și economic și cultural, legat de noi prin prezența unei importante comunități maghiare, dar și a unei comunități românești în Ungaria care, chiar dacă mai redusă numeric, este la fel de importantă;
2. Pe de altă parte, nostalgiile după Transilvania mai persistă încă în opinia publică ungară, la nivelul elitelor politice și culturale. Recuperarea teritoriilor pierdute a fost și este firul roșu al acțiunilor politico-diplomatice inițiate și coordinate de la Budapesta, mai ales în relația directă cu România.

În timpul Marelui Război (1914-1918), românii și maghiarii erau pe poziții de adversitate, iar Tratatul de la Trianon a fost semnat de Ungaria ca stat învins, iar România l-a semnat alături de Puterile Antantei, ca state învingătoare.

În perioada imediat post-Trianon, șeful statului ungar, amiralul Miklos Horthy, autoproclamat regent, a declarat România „dușmanul numărul unu” deoarece față de ea are cele mai mari pretenții teritoriale și pentru că ea este cea mai puternică dintre toate țările învecinate.

Pentru amiralul regent, militar de carieră, scopul principal al politicii Ungariei față de România este „războiul armat”. În 1921, acesta declara că până la momentul potrivit al atacului, aparent trebuie create relații pașnice cu România, dar trebuie folosit orice prilej în vederea izolării diplomatice, iar pentru Transilvania trebuie continuată intens organizarea iredentistă. În consecință, revizuirea sistemului de tratate de pace de la Versailles a devenit un obiectiv constant al politicii externe ungare.

După primul război mondial, poziția și statutul României s-au schimbat radical – ca urmare a Marii Uniri din 1918 a devenit o țară de mărime medie în Europa. Tot atunci, România și-a schimbat vecinii, trei dintre ei – Ungaria, Rusia Sovietică și Bulgaria – aveau revendicări teritoriale și se manifestau ca inamici.

Drept urmare, Regatul României, sub regele Ferdinand, a acționat pentru apărarea status-quo-ului teritorial stabilit la Paris și va construi un sistem de alianțe care să servească acestui scop – alianța cu Polonia (1921), pentru a se proteja în fața URSS, Mica Înțelegere – cu Cehoslovacia și Iugoslavia (1920-1921), pentru a se apăra în cazul unui atac neprovocat din partea Ungariei.

Harta Europei, indicând graniţele naţionale stabilite de Tratatul de la Versailles (1919)(https://www.ncpedia.org/media/map/europe-after-treaty)

Ungaria, pentru realizarea obiectivelor sale revizioniste, avea nevoie de un aliat puternic și compatibil acestei orientări, identificat în Germania nazistă. Alianța horthysto-nazistă este concretizată în cadrul primului arbitraj de la Viena, din 3 noiembrie 1938, soldat cu desființarea statului Cehoslovac.

Ungaria primește de la Hitler sudul Slovaciei și apoi Rutenia. În vara anului 1940, România a fost supusă unei presiuni extraordinare din partea a două puteri în plină afirmare politică și militară – Germania nazistă și Uniunea Sovietică comunistă. Ambele state militau împotriva sistemului de tratate de la Versailles și în ambele capitale – Berlin și Moscova, Ungaria era încurajată în politica ei revizionistă împotriva României. După desființarea Cehoslovaciei, a Poloniei și capitularea Franței, România, izolată politic și militar, se alătură Germaniei.

Astfel, în urmă cu 80 de ani, Ungaria și România erau state aliate, alături de Germania nazistă. Chiar și în aceste condiții, Miklos Horthy și-a urmat linia politică propusă, realizând, chiar și parțial, obiectivul – a obținut Transilvania de Nord prin al doilea arbitraj de la Viena, din 30 august 1940. Masacrele de la Ip și Trăsnea și nu numai, sunt relevante pentru traumele provocate poporului român.

Datorită acestor masacre, la care a procedat administrația militară instaurată de regimul horthyst în Transilvania de Nord, nici regele Mihai și nici mareșalul Ion Antonescu, în calitate de Conducător al statului român, nu au recunoscut deciziile de arbitraj semnate la Viena la 30 august 1940. Mai mult, prin actul de la 23 august 1944, trecerea de partea aliaților și intrarea în război împotriva Germaniei și prin contribuția Armatei Române la eliberarea Transilvaniei, a Ungariei și Cehoslovaciei, România a recuperat Transilvania de Nord la pacea de după război (10 februarie 1947), dar cu eforturi și sacrificii imense.

Harta Europei după cel de-al Doilea Război Mondial (1949) ( http://www.diercke.com/kartenansicht.)

Cu 30 de ani în urmă, Ungaria și România erau din nou aliate în sistemul socialist sovietic și membre în Tratatul de la Varșovia. În decembrie 1989 au acționat împreună pentru răsturnarea comunismului și a regimului Ceaușescu.

Dacă atunci nu s-a reușit declanșarea unui război civil în România, Ungaria și-a dorit un război interetnic în Transilvania. În condițiile în care, cu un an înainte, 1988, izbucniseră conflicte interetnice în Kosovo – Iugoslavia și în Nagorno-Karabah, între Armenia și Azerbaidjan, Budapesta a introdus în această ecuație și Transilvania, motivată de privarea de drepturi a minorității maghiare în România.

Pe 20 decembrie 1989, președintele Parlamentului și președinte provizoriu al Ungariei, Matyas Szürös, a declarat într-un interviu pentru Radio Budapesta, că țara sa sprijină „autonomia” și chiar „independența” Transilvaniei (trad. Col.(rtr.) Ioan Todericiu, fost atașat militar la Budapesta, 1979-1990).

Relevant, în acest sens, este și apelul șefului interimar al statului ungar, același Matyas Szürös, adresat maghiarilor din România. În interviul din 15 martie 1990, acordat ziarului de limbă maghiară „Romàniai Magyar Szó” (publicat în numerele 69 și 70 din 15 și 16 martie 1990, trad. Zeno Millea), el a transmis maghiarilor să profite de noile posibilități din România, să se mobilizeze, să se organizeze, oferind ajutor moral și politic, dar și unul de altă natură (?), subliniind că „cel mai important este ca maghiarimea din Ardeal să-și făurească singură destinul”.

Matyas Szürös afirma în interviu că „acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior”, adică în România. Dacă „țara mamă” îți spune de la cel mai înalt nivel să ieși în stradă pentru a cere și a pretinde drepturi în Transilvania, procedezi în consecință. După numai cinci zile, la 20 martie 1990, maghiarii au ieșit în stradă la Târgu Mureș. Reacția românilor nu a fost cea scontată și războiul interetnic preconizat nu s-a produs în Transilvania.

În zilele noastre, premierul ungar Viktor Orbàn merge, practic, pe aceeași linie Horthy – Szürös. La comemorarea din acest an a Tratatului de la Trianon, din Ungaria, în discursul rostit la Satoraljaujhely (o6.06.2020), Viktor Orbàn a acuzat Vestul – a se înțelege Franța, Anglia, SUA și Italia – că a violat granițele milenare în Europa Centrală și a înghesuit Ungaria între frontiere care nu pot fi apărate.

În acest discurs, premierul ungar anunță că țara sa construiește un viitor comun cu Slovacia, Serbia, Croația și Slovenia. În același timp, el își exprimă bucuria că Cehoslovacia și Iugoslavia nu mai există. Desigur, pentru Ungaria e mai ușor să discuți cu Serbia, cu Croația, cu Slovenia sau direct cu Slovacia.

Din discursul premierului ungar lipsește orice referire la România. De ce această omisiune? Să fie regretul că România nu a fost spartă încă și mai ales faptul că Transilvania a rămas întreagă în componența țării noastre? În acest discurs, domnul Viktor Orbàn mai face o afirmație – cum că „frontiere are numai statul, nu și națiunea”. Poate fi corect acest lucru, dar atunci de ce atâta înverșunare împotriva Tratatului de la Trianon?

În primul rând acest tratat este actul de naștere a Ungariei ca stat modern, independent și suveran. În al doilea rând, tratatul stabilește frontierele de stat ale Ungariei, în arealul ei etnic, în care națiunea maghiară este majoritară. Comunitățile maghiare rămase în afara acestor frontiere, trăiesc în state cu majorități slovace, sârbe, croate, slovene și române.

De menționat că „Centenarul Trianon” a fost comemorat la 4 iunie 2020 în 100 de localități din România. La Cluj-Napoca, în jurul orei 17.30 (16.30 ora Parisului, când s-a semnat tratatul la Palatul Marele Trianon), membri ai Consiliului Național al Maghiarilor din Transilvania, Partidului Popular Maghiar din Transilvania, Partidului Civic Maghiar și ai Consiliului Național Secuiesc, au depus o coroană de flori la statuia lui Matei Corvin, în semn de „omagiu celor care în ultima sută de ani au luptat pentru a reîntregi națiunea maghiară” (conform cotidianului local „Făclia” din 05.06.2020).

O asemenea comemorare care a avut loc în România, este imposibil de organizat în Slovacia, Serbia, Croația sau Slovenia. Și totuși România a fost și este omisă din construcțiile politico-diplomatice realizate sau preconizate de Budapesta. Relevant este „Grupul de la Vișegrad”, cu Ungaria, Slovacia, Cehia, Polonia – la care România nu a fost invitată. Această atitudine este conformă firului roșu urmat de Ungaria în politica externă – de la Miklos Horthy la Matyas Szürös și Jozsef Antall, iar azi de Viktor Orbán – izolarea diplomatică a României.

Harta Europei 2020 (https://mapofeurope.com/europe/)

Toate acestea se întîmplă și în zilele noastre, când Ungaria și România sunt din nou în același sistem de alianțe – în NATO și în Uniunea Europeană. Parafrazând dictonul latin „Timeo Danaos et dona ferentes” – „Teme-te de greci chiar și când aduc daruri”, invit cititorii să înlocuiască Grecia cu Ungaria, pentru un plus de prudență în ceea ce ne rezervă viitorul.