CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

29 august 1917: Proclamarea Independenței principatului aromân al Pindului, primul stat românesc din Sudul Dunării. VIDEO

 

 

 

Harta regiunilor locuite de aromâni în nordul Greciei și sudul Albaniei și Bulgariei

 

 

 

  103 ani de la proclamarea Independenței Pindului, primul stat românesc din Sudul Dunării.

Cu toții știm că Franța a sprijinit în secolul al XIX-lea, crearea unui stat „România” în regiunea balcanică, dar doar câteva persoane știu astăzi  că Italia a promovat crearea unei țări „aromâne” în sudul Balcanilor în prima jumătate a secolului XX.  

 

 

 

 

Foto. Harta  proiectului Principatului de Pind aromân autonom   

 

PRINCIPATUL AROMÂN AL  PINDULUI

În timpul primului război mondial din 1917, armata italiană a lansat ideea înființării „Principatului Pind ” cu capitala  la Metsovo (Arminciu).  Alcibiades Diamandi, un aromân născut în 1893 în Samarina in Tesalia, de profesie avocat a fost ales să pună în aplicare acest plan care în timpul Primului Război Mondial. 

 

 

 

 

 

CENTENAR. Cum şi-au făcut AROMÂNII "Republica de o zi" în PIND. Principele ALCIBIADE | Evenimentul Zilei

 

Foto: Alcibiades Diamandi

 

 

 

 

 

 

Într-adevăr, în 1917, în timpul ocupării Albaniei și Epirului de Nord, italienii au încercat să câștige sprijinul  aromânilor în favoarea acestui proiect.

În scurta perioadă de ocupație italiană a sudului Albaniei, când forțele italiene au intrat și pe teritoriul grec în 1917, vlahii (aromânii) din mai multe localități din regiunea masivului muntos Pind  au solicitat autonomia sub protecția Italiei, îndreptându-se și spre  România pentru a cere sprijin .  

Pe 29 august 1917, românii din Munții Pindului și-au proclamat independența față de greci. Despre acest subiect puteți citi mai mult  pe siteul dedicat acestui subiect http://independenta-pindului.ro/.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Principatul din Pind (în dialectul aromân Principatulu di Pind sau Printsipat di la Pind) a fost în timpul celor două războaie mondiale un proiect de stat autonom sprijinit de Italia, în regiunea de nord-vest a Greciei .

Munții Pindului se întind în partea de sud a Albaniei și Macedoniei, precum și nord-vestul Greciei, această din urmă regiune fiind populată în majoritate de o populație aromâni de sorginte romanică.

„Începând cu luna august, dată fiind și situația de pe frontul din nordul Italiei, precum și tratativele cu noua putere greacă a lui Venizelos care a presat în repetate rânduri cartierul general italian spre a-i fi predată administrația zonelor din Masivul Pind, forțele italiene se retrag, iar  în vacumul de putere creat, notabilitățile locale aromâne au proclamat la 29 august 1917 independența Pindului și protectoratul Italiei asupra zonei.

S-a format tot atunci un comitet compus din 7 persoane: Dr. Demetru Diamandi, Ianaculi Dabura, Mihali Teguiani, Tache Nibi, Zicu Araia, Alcibiade Diamandi și Sterie Caragiani, cu rol decizonal, asemenea unui cvasi-guvern.

Acest comitet provizoriu a trimis comisarului general al Italiei la Ianina, Francesco Fazzi următoarele:

„Față de noua ocupațiune grecească, ce ne amenință, și care a fost inițiată la Abela prin acte de abuz de putere și de represalii, populația română din Pind, răsculată ca un singur om, și înaintea unor meetiguri impunătoare, a proclamat independența sa, sub protecțiunea Italiei”.

Temerile comitetului de la Samarina au fost anticipate încă din 7 iulie 1917, când după primele zile de ocupație italiană consulul Nuvolari trimitea din Ianina către Roma o telegramă arătând entuziasta primire făcută italienilor de către aromâni, dar și faptul că aceștia vor avea de suferit represalii din partea grecilor în cazul în care zona le va reveni celor din urmă, solicitând asigurări suplimentare.

De altfel, evenimentul de la Samarina din 29 august (stil nou) nu mai era pe placul consulului italian ce solicită chiar el stoparea acțiunilor cu tentă politică.

Atitudinea oficialului italian era desigur în concordanță cu noile instrucțiuni primite de la Roma și cu hotărârea luată de înalții oficiali italieni de a abandona regiunea. Luând act de noua stare de lucruri și consulul român a înțeles pericolul la care s-ar expune comunitățile aromâne dacă ar opune rezistență în fața iminentei reinstaurări a administrației grecești militare.

Mincu a îndemnat la prudență, asigurând localnicii de intențiile pașnice ale grecilor, uzând de autoritatea sa și susținând că a primit garanții din partea autorităților elene.

După părăsirea italiană a Epirului de Sud situația aromânilor implicați în manifestațiile politice din Pind a devenit extrem de critică.

Consulul român de la Ianina a obținut prin intermediul diplomaților italieni garanții formale de la guvernul elen că nu se vor întrebuința represalii asupra aromânilor.

Autoritățile elene urmau a fi controlate de emisari diplomatici italieni ce vor fi trimiși în principalele localități aromâne din Pind.

Însuși premierul Venizelos declara că nimeni nu va avea de suferit.
La 7 septembrie 1917, trupele grecești au intrat în Samarina. De îndată, autoritățile elene au trecut la acțiuni de represalii, amnistia generală promisă nefiind acordată. În fața persecuțiilor, aromânii refugiați nu s-au mai putut reîntoarce în comunele de origine.

Alcibiade Diamandi alături de alți notabili aromâni pindeni au ales să rămână la Arghirocastro (Albania), încercând să formeze la scurt timp o delegație albano-aromână care să poată pleda în plan internațional cauza unei autonomii largi pentru ținuturile locuite de urmașii romanității orientale din părțile masivului Pind.

La fața locului noua administrație greacă nu s-a dezmințit însă, aplicând localnicilor aromâni un regim marcat de arestări, maltratări, violențe și amenințări. Nu întâmplător, notabilii au fost primii care au căzut victime procedurilor de instaurare a noii oblăduiri.

Primarul de Avdela, Ghiți Caragiani a fost maltratat în public de către ofițerul de jandarmi Constantulis ce avertiza populația locală că „pe viitor le este interzis a se mai declara români”.

O altă practică de a semăna dezbinare în sânul fiecărei localități era aceea a încurajării de către autorități a „cetățenilor fideli” de a nu își mai plăti datoriile către cei care se declaraseră români și astfel a-i ruina economic.

În ciuda eforturilor făcute de agenții italieni ori de diplomatul român acreditat la Ianina (ocupată de forțele elene din 22 septembrie), soarta comunităților aromâne era conform rapoartelor diplomatice „dezastruoasă”.

Tot atunci a fost remis un memoriu către italieni în care au fost reclamate multiplele persecuții întâmplate în regiune. Actul era semnat de numeroși notabili aromâni”.

 

 

 

 

 

VIDEO: IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

 

29/08/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

1905 – Comandouri de terorişti (antarţi) greci au comis un val de asasinate în rândul aromânilor, fapt care a provocat ruperea relaţiilor diplomatice între România şi Grecia. VIDEO

Aromânii şi  prigonirea lor de către greci la 1905

 

In anul 1905, un act emis de sultanul Abdul Hamid al II-lea in favoarea aromanilor din Grecia, a adus statul român într-un grav conflict diplomatic cu statul elen. Grecia nu dorea sa recunoasca respectivul act, iar reactiile firesti ale Bucurestiului de a-i sprijini pe aromani au fost – cel putin intr-o prima faza – cat se poate de energice si hotarate. La acea vreme functionau in Balcani, in Imperiul otoman, peste 100 de scoli si zeci de biserici finantate de statul roman.

In fapt, prin aceasta iradea se legifera o stare de fapt, existenta invatamantului romanesc la aromanii din Balcani, existand precedentul de la 5 septembrie 1878, ordinul viziral al lui Savfel Pasa prin care se prevedea libera exercitare a invatamantului si a cultului in limba română.
Inca din 1897, ministrul roman la Istanbul, Trandafir Giuvara, impreuna cu ministrul Justitiei, G. Giuvara, fiind primiti in audienta de sultan, cautind sa stabileasca relatii de colaborare cu Turcia, dupa ofertele facute acesteia de catre Romania, au solicitat Portii discutarea a patru chestiuni, din care prima era ,,Problema Mitropoliei Romane pentru vlahii balcanici”; dar aceasta cerere nu s-a putut realiza, din cauza intrigilor grecesti si ale Patriarhiei de la Constantinopol.

Text Iradea (Decret)

Majestatea sa Imperială, sultanul, care în sentimentele sale de înaltă justiţie şi îngrijire părintească pentru popoarele sale, îşi întinde binefacerile şi favorurile sale asupra tuturor supuşilor săi credincioşi, fără deosebire de rasă, nici religiune, luând în consideraţie suplicele supuse, în timpul din urmă, la picioarele tronului imperial de către supuşii săi valahi, a binevoit să ordone că, în virtutea drepturilor civile, de care dânşii se bucură cu acelaşi titlu ca şi ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze pe muhtari (primari) conform cu regulamentele în vigoare; ca, după cum se practică pentru celelalte comunităţi, membrii valahi să fie deopotrivă admişi, după regulă, în consiliile administrative şi ca înlesniri să fie acordate de către autorităţile imperiale pentru profesori numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor şi îndeplinirea formalităţilor dictate de legile Imperiului pentru deschiderea noilor stabilimente şcolare. Această ordonanţă imperială a fost comunicată departamentelor respective pentru executarea ei.”

J. Lahovari, ministru roman al Afacerilor Straine, si Mihai Vladescu, ministrul Instructiunii Publice, au convenit la Constantinopol numirea a doi inspectori scolari, Nicolae Tacit si A. Balamaci, pentru scolile si bisericile romanesti din Macedonia, care pana la 1905 erau considerate ca funcţionând particular, fiind practic tolerate.

Autoritatea otomană din Ianina, în persoana lui Osman Pasa, a interzis accesul celor doi inspectori şi a ordonat inchiderea şcolii din Metova şi a bisericii din Baiasa.

În urma ultimatului adresat de statul român, care ameninţa cu ruperea relaţiilor diplomatice cu Turcia, sultanul a promulgat celebra iradea (decret).

Iradeaua dată în favoarea aromânilor de sultanulAbdul Hamid, asigura comunităţii acestora drepturi culturale şi  posiblitatea de a-şi constitui foruri proprii de reprezentare.

Rezultatul practic al acestei iradele, pe care statul român le sprijinea în plan cultural şi politic, a fost dezastruos pentru comunităţile aromâne din Balcani.

Guvernul de la Atena a declarat de altfel, că nu va fi de acord cu implicarea și revendicările României în Imperiul Otoman, deoarece acolo nu există un element român.

Rhallys, ministrul grec de externe, susținea că recunoașterea existenței aromânilor de către Sultan s-a produs doar în principiu, urmând „să se găsească acei români”.

El considera că iradeaua a fost un act ilegal și o lezare a privilegiilor Patriarhului, fapt pentru care Grecia s-a simțit datoare să intervină. Cât despre crimele comise de greci asupra aromânilor în Macedonia, acte ce au sporit în intensitate pe parcursul anului 1905 tocmai ca urmare a încercării unei părți a comunității aromâne de a ieși de sub controlul mitropoliților și a propagandei elene, Rhallys declara că nu avea cunoștință, iar atacurile bandelor de antarți erau puse pe seama unor răzbunări personale.

Se ajunsese la  o adevărată prigoană naţională împotriva aromânilor, comandouri de terorişti (antarţi) greci trecând la comiterea de asasinate în rândul fruntaşilor aromâni (peste 400 de victime).

Față de atitudinea oficialităților elene și față de violențele îndreptate împotriva aromânilor, a luat poziție mai întâi „societatea civilă” din România.

În iulie 1905 s-a înființat la București o „Ligă antigrecească”, formată ca urmare a „indignării spontane a întregii noastre opiniuni publice contra procedurilor grecești”.

Liga a convocat un miting la sala „Dacia”, prezidat de Arhimandritul Sofronie Vulpescu. Printre vorbitori s-au numărat dr. Leonte, președintele Societății de Cultură Macedo- Română, președintele Ligii Culturale, Petre Grădișteanu și deputatul de Ilfov, Ioan T. Florescu, care a spus că „Sângele românesc vărsat de greci va face dâră până la noi și va arăta românilor drumul ce duce spre frații noștri din Macedonia”.

Cu aceeași ocazie s-a dat citire unei moțiuni prin care se protesta împotriva „actelor criminale” întreprinse asupra aromânilor, a complicității Greciei cu Patriarhia și a sprijinului acordat de populația elenă din Regat bandelor criminale.

Pe fondul unei iritări generale, amplificată și de mitingul organizat de „Liga antigrecească”, s-au desfășurat mai multe manifestații ostile împotriva populației elene din România.

Influențate de aceste manifestații, autoritățile române au interzis la sfârșitul lui iulie 1905 intrarea în țară a ziarelor grecești, care lansaseră atacuri virulente la adresa aromânilor, a intereselor României și a drepturilor acesteia de a se implica în problemele din Balcani.

Autoritățile de la București au făcut concomitent și demersuri diplomatice pe lângă guvernul de la Atena în vederea ameliorării situației aromânilor și a opririi violențelor.

În iulie 1905, I. Lahovary, ministrul român al afacerilor străine, a declarat că guvernul de la București este nemulțumit de persecuțiile sistematice făcute de greci contra aromânilor și speră ca Atena să oprească aceste atentate și să sfătuiască Patriarhia să nu se opună concesiilor făcute românilor din Turcia prin iradea.

Ministrul de externe grec, Rhallys, a declarat atunci că guvernul român se face direct responsabil de persecuțiile împotriva grecilor din România, iar iradeaua este un grav atentat la dreptul internațional și la prerogativele Bisericii Ortodoxe.

În consecință, guvernul de la Atena nu va sfătui niciodată Patriarhia să accepte prevederile acestui act și roagă guvernul francez să uzeze de influența sa la București pentru a determina oficialitățile române să abandoneze această politică, ce se va sfârși prin ruperea relațiilor diplomatice.

Rhallys a contestat și dreptul României de a se amesteca în afacerile Macedoniei, deoarece românii erau, de fapt, „grecomani”.

Papiniu, reprezentantul român în capitala elenă a replicat atunci că, în atare condiții, „să nu se mire Rhallys dacă românii din Regat, opinia publică, va lua măsuri de represiune contra grecilor”.

Autoritățile de la București au recurs, în vara lui 1905, la măsuri împotriva unor etnici greci aflați pe teritoriul statului român, aceste acțiuni având, în parte, justificare juridică. Astfel, pe 7 august, guvernul a expulzat trei gazetari de la ziarul „Patris”, deoarece a doua zi după meetingul de la sala „Dacia” au împrăștiat manifeste în care susțineau că nu există aromâni în Macedonia, provocând tulburări, aceeași măsură fiind aplicată pentru doi comercianți greci din Călărași, acuzați de insultare a drapelului român.

În plus, existau informații că unii dintre membrii comunității elene utilizau fonduri obținute în România pentru a alimenta propaganda din Macedonia. „Societatea civilă” a contribuit în bună măsură la deciziile autorităților de la București în privința raporturilor cu statul elen, prin manifestațiile organizate și prin presiunile civice, care au continuat până la sfârșitul lui august.

La una dintre aceste manifestații, la care au participat atât profesori din România, cât și din Macedonia s-au strigat lozinci de genul: „jos grecii!”, „afară cu ei din țară!

Grecia considera că Actul emis de sultan la 10 mai 1905 îi leza interesele, deoarece comunitatea aromână aflată până atunci sub controlul autorităților elene, prin directa subordonare față de Patriarhul de la Constantinopol, nu mai putea constitui un element etnic lesne de folosit pentru realizarea „Megali Idea”.

Această situație era pusă pe seama acțiunilor guvernului de la București, care, astfel, s-ar fi făcut responsabil de „pervertirea” conștiinței aromânilor, de presiuni asupra Imperiului Otoman, de amestec fără drept în problemele din Balcani și de insuccesul Greciei în realizarea la cote maximale a programului politic și național. Despre această criză, ministrul plenipotențiar al Greciei la Paris declara în „Le Temps”:

„Din conflictul greco-român nu va ieși probabil nici un război, dar ambele țări pot să-și cauzeze reciproc multe pagube. Chiar dacă Grecia va suferi pagube, ea nu va trebui să regrete aceasta, deoarece e vorba de onoarea ei”.

După decizia Greciei de a-şi retrage șeful de misiune diplomatică de la Bucureşti, România a decis să denunțe, la data de 1 octombrie 1905 convenția comercială încheiată la 19 decembrie 1900 și protocolul anexat convenției. 

Decizia României a fost justificată de starea de tensiune existentă la momentul respectiv și a fost o reacție la atitudinea tranșantă a Greciei.  

Un ton la fel de virulent a fost adoptat și de patriarhul grec, care a transmis marilor  puteril un memoriu prin care el minimaliza importanța numerică a etniei aromâne și acuza guvernul de la București de instigare la schismă, de amestec în afaceri ce depășeau limitele interesului românesc.

Această idee a fost vehiculată și de autoritățile de la Atena, care considerau că prin intermediul aromânilor, diplomații români doreau „să obțină o monedă de schimb pentru a căpăta avantaje în altă parte și nu în Macedonia”.

În replică, generalul I. Lahovary declara în „Neue Freie Presse” că, „de la denunțarea convenției de comerț, Grecia nu numai că n-a luat față de România o atitudine mai împăciuitoare, dar prin manifestările sale a agravat mai mult conflictul”, iar asasinatele comise împotriva aromânilor „încurajate pe față de guvernul de la Atena” pun statul român în situația „de a întări și mai mult măsurile luate contra Greciei”.

Pentru a-și preciza mai bine punctul de vedere, la 22 octombrie 1905, o delegație compusă din Roznovanu, șeful de cabinet al ministrului afacerilor străine și Horațiu Alexandrescu, consulul general al României la Pireu au plecat spre Atena pentru a remite guvernului grec o notă oficială.

În act se preciza faptul că, din punctul de vedere românesc denunțarea convenției comerciale atrage și anularea protocolului relativ la comunitățile grecești din țară. Totodată, spre sfârșitul aceleași luni au fost suspendate cursele maritime spre portul Pireu, considerându-se că ele „nu mai sunt productive”

Atitudinea inflexibila a grecilor de a nu recunoaşte drepturile aromânilor, s-a repercutat şi în relaţiile eleno-romane, criza diplomatică declanșată în 1905 între cele două state a continuat și în cursul anului următor, amplificându-se și determinând ruperea relațiilor diplomatice între ele.

Detensionarea relaţiilor dintre cele doua state a avut loc abia la intervenţia Italiei şi Franţei, dar revenirea pe făgaşul normal în relaţiile diplomatice dintre România şi Grecia s-a facut prin excluderea „problemei aromâne” de pe agenda discuţiilor dintre cele doua state.

Intr-o chestiune de interes national, dar şi de mândrie natională, statul roman a cedat…atunci, ca şi acum.

Interese superioare au facut ca la acel moment, aromanii din Grecia sa fie „sacrificaţi”. Soarta lor nu este cu nimic mai bună nici astăzi, deşi Grecia este stat membru al UE din 1981.

O atitudine foarte critica fata de greci – stiut fiind faptul ca si in Romania locuia un numar important de greci care se bucura de toate drepturile asigurate de Constitutia din 1866 – a fost cea a scriitoruluiEugeniu Botez (1874-1933), mult mai cunoscut sub pseudonimul literar de Jean Bart, autor al celebrului roman Europolis. Consideratiile sale vis-à-vis de acest moment, scrise manu propria, se afla la Direcţia Judeteana Mureş a Arhivelor Nationale.

Jean Bart trăise printre greci, legase prietenii cu aceştia, comandase echipaje din care faceau parte şi greci. Pe mare, dar mai ales în lumea porturilor, avusese ocazia să-i cunoască foarte bine şi nu e de mirare că, în multe dintre scrierile sale, grecii intruchipează unele dintre personajele sale.

In atmosfera creată de tensiunile din 1905, dintre Grecia si România, şi aprecierile scriitorului faţă de greci au devenit foarte critice.

Viaţa porturilor şi întregul comerţ– scria acesta în documentul inedit aflat la Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Statului – era in mâinile grecilor.Asa se explică averile mari facute de greci in Romania si exodul care n-a incetat inca pe Dunare… Mai in toate porturile mari din lume se gasesc capitalişti greci, dar relativ puţini, pe când in România, Egipt şi SUA, ceea ce frapeaza este marele numar de emigranti greci…Sunt unii născuţi si crescuţi aici, muncesc, câstigă, se îmbogăţesc în România, dar fac armata şi varsă averea în Grecia. Dunarea a fost California pentru greci…”

Intr-un alt context, dar în acelaşi document, Jean Bart îşi continua aprecierile în aceeasi notă critică: 

„…am cunoscut greci care in curs de 15 ani, din baieţi de birou, barcagii, furnizori de alimente la vagoane, au ajuns multimilionari.

Au plecat in Grecia, au făcut şcoli şi biserici acolo, şi azi sunt deputaţi şi oameni politici ai Republicii Elene…Oameni cu două patrii. Din una se hrănesc şi pe alta o servesc…”

 

 

https://foaienationala.ro/aromnii-si-atitudinea-prigonitoare-grecilor-la-1905.html

https://www.timpul.md/articol/criza-din-1905-conflictul-in-relaiile-romano-elene-130155.html

 

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/05/19/ziua-de-19-mai-in-istoria-romanilor/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/05/19/o-istorie-a-zilei-de-19-mai-video-3/

19/05/2018 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

10 Mai şi cel de-al patrulea moment istoric important pe care românii îl sărbătoresc în această zi. VIDEO

  

 

 

Fișier: Flag of Aromanians în 1848.svg

 

 

Imaginea steagului primului stat aromân din timpurile moderne, Principatul aromân al Pindului, stat care a existat în nordul Greciei, în anii 1941 – 1943, şi a avut relaţii stranse cu România.

Putem  observa culorile roşu-galben şi albastru pe steag şi stema Coroanei Române, încadrată în centru.

Culoarea neagră simboliza doliul, separarea neamului românesc la sud şi nord de Dunăre.

 

Data de 10 Mai marchează patru momente importante din istoriografia României: începutul domniei lui Carol I în 1866, declararea Independenţei de stat a ţării noastre în 1877, data când România a devenit regat, odată cu încoronarea primului rege al ţării în 1881 şi data la care sultanul Abdul Hamid al II-lea a semnat în 1905 iradeaua (decretul, firmanul), prin care aromânii din Imperiul otoman erau recunoscuți ca „naționalitate”, beneficiind astfel de dreptul de a avea  învățământ și biserică în limba maternă.

Despre românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria:

 „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa.

Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi.

Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 august 1882).

La începutul secolului XX, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat, fiind sprijiniţi ferm de Statului Român, să-şi folosescă propria limbă  în şcoli şi biserici. Această acţiune a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni.

Bande de greci, sprijinite mai ales de ierarhii şi preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească.

Reacţia Executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, ajungându-se la un moment dat la ruperea relaţiilor diplomatice între Grecia şi România.

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi.

Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoanalităţi  influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol.

În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei  un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox.

În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhia constantinopolitană solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie.

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.

Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane.

În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (10 〈23〉 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu:

“Majestatea Sa Imperială Sultanul, care, însufleţit de sentimentele Sale de înaltă dreptate şi de părinteasca Sa grijă pentru popoarele Sale, acordă binefacerile şi bunăvoinţa Sa tuturor supuşilor Săi credincioşi, fără deosebire de neam şi de religie.

Luând în considerare cererile depuse acum în urmă la picioarele tronului imperial de către supuşii Săi valahi, a binevoit să poruncească în privinţa lor ca, în virtutea drepturilor civile de care ei se bucură la fel ca ceilalţi supuşi nemusulmani, comunităţile lor să desemneze muhtari, potrivit reglementărilor în vigoare; ca, aşa cum se face pentru celelalte comunităţi, să fie admişi şi membri valahi, potrivit regulii existente, în consiliile administrative şi să fie acordate facilităţi de către autorităţile imperiale profesorilor numiţi de către zisele comunităţi pentru inspectarea şcolilor lor şi pentru îndeplinirea formalităţilor prevăzute de legile imperiului în vederea deschiderii de noi aşezăminte şcolare”.

(sursa: Aromânii balcanici şi bandele greceşti –  dr. in istorie Catalin Fudulu).

 

 

 

Atunci, la 10 mai 1905, ziua națională a românilor primea o a patra semnificație, a emancipării naționale a fraţilor aromâni din Imperiul Otoman.

Cotidianul Universul publica, pe 17 mai 1905, editorialul „Zile însemnate”, care începea cu următoarele cuvinte:

„Trecem prin zile de mare însemnătate. Întotdeauna măreață, ziua de 10 mai a căpătat anul acesta o nouă strălucire prin izbânda cauzei fraților noștri din Macedonia, pentru care România a luptat atâta timp. Evenimentul acesta, care deschide larg porțile unei vieți noi aromânilor, va ocupa, prin înrâurirea ce va exercita, un loc de onoare nu numai în cartea țării, dar și în cartea Europei.”

 

Astfel, pe lângă  10 mai 1866, 10 mai 1877 și 10 mai 1881, noi românii mai avem încă o zi de sărbătoare  care trebuie redată memoriei publice : 10 mai 1905, ziua românilor din Macedonia.

unitatea geografica a aromanilor

 

Harta: Răspândirea aromânilor în Balcani

 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. 

De câțiva ani încoace, pe 10 (23) mai, se  sărbătorește în România dar și în alte țări balcanice – cu excepția notabilă a Greciei, Ziua aromânilor.

IMNUL AROMÂNILOR

 

 

 

UN DODECALOG AL AROMÂNILOR
sau
12 adevaruri incontestabile, istorice si actuale, asupra aromânilor si asupra limbii lor

 scris de Matilda Caragiu Marioţeanu

“Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului, iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”.
(Matei, XXII, 21)

CONFESIUNE

Acest DODECALOG al aromânilor reprezinta credo-ul meu stiintific asupra “ființei” denumita “aromân”. El este rezultatul unui proces indelungat, care dureaza de 68 de ani, de la nașterea mea, și care se explica prin:
a. o excelenta cunoastere a limbii mele materne, vorbita in familie de parintii mei, Nico Caragiu si Athina Papastere, si de bunica mea materna, Dhafna Pupti, mostenire sfanta lasata de stra-stra-stramosii mei de 2000 de ani;

b. un respect fara limite pentru tot ce este “traditie”, “lege” transmisa din generatie in generatie, “mentalitate” aproape imuabila – desi foarte evoluata in comunitatea mea aromana, in raport cu altele – in  f u n d a m e n t e l e  sale;

c. o competență stiintifica veritabila, castigată, treptat, datorita unui lucru serios si constant (1947 – 1995), condus, direct sau indirect (prin cartile lor), de dascalii mei: Theodor Capidan, Pericle Papahagi, Tache Papahagi, Al. Rosetti, Iorgu Iordan.

Având in vedere aceste date, in aceste momente de  c o n f u z i e  totală, creata de oameni ca nu vor sau nu pot sa respecte rezultatele științei (istorice/ lingvistice/ arheologice etc.), mă consider obligată – chiar daca acest credo al meu va fi ignorat, criticat, distrus – să formulez ideile care mi se par a fi punctul de plecare in orice initiativă, de orice fel; daca nu sunt acceptate aceste  a d e v ă r u r i  e l e m e n t a r e,  care nici măcar nu au nevoie sa fie explicate, rezultatul, in orice acțiune, ar fi: o confuzie generală (din cauza amestecului de criterii – istorice/ lingvistice/ geografice/ cultural-politice etc. – ), create adeseori conștient de toate “părțile” implicate; fricțiuni etnice in țarile balcanice; fara indoială, s a n g e  va curge din nou din toate părțile.
Îi rog pe cititori sa parcurgă, cu răbdare, cele 12 adevăruri și sș le judece numai la sfârșitul lecturii.

Îmi asum întreaga răspundere.

DIXI ET SALVAVI ANIMAM MEAM.

1. Aromânii (macedo-vlahii) si limba lor materna  e x i s t ă  astăzi și de doua mii de ani.
2. Aromânii sunt dintotdeauna sud-dunăreni.
3. Limba veche româna (straromâna/ româna comuna/ româna primitiva/ protoromâna) vorbită pe acest teritoriu era o limbă unitară.
4. Unitatea teritoriului unde se vorbea româna comună, a fost scindata de sosirea slavilor intre Dunare si Balcani.
5. Vechea limbă româna s-a scindat in cele patru ipostaze actuale ale sale:româna (daco-româna/ daco-v(a)laha), limba natională/ literara a României, aromâna(macedo-româna/ macedo-vlaha) si meglenita (megleno-româna/ megleno-vlaha; varianta a aromânei?), vorbite in sudul Dunarii si istriana (istro-româna/ istro-vlaha), vorbita in Peninsula Istria.

6. Aromâna este limba materna a aromânilor, care le confera constiința lor etnolingvistica.
7. Exista  d o u a  categorii de aromâni:
a. “autohtoni”, care locuiesc in țările balcanice (Grecia, Albania, fosta RSF Iugoslavia, Bulgaria)

b. în diaspora sunt cei care se gasesc oriunde in lume (in tarile din Europa, inclusiv in Romania, in cele doua Americi, in Australia etc.)
8. Statutul aromânilor “autohtoni” locuind in țările balcanice este cu totul diferit de acela al aromânilor din diaspora.
9. Statutul aromânilor aflați in diaspora (in România sau in alta parte) are specificul lui.
10. Numele aromânilor trebuie sa fie aromân și macedo-vlah.
11. Aromânii sunt crestin ortodocsi. Ortodoxismul lor are specificul lui (spre deosebire de acela al românilor din nord).
12. Aromânii (macedo-vlahii),trebuie sa aiba un singur scop: sa-și cultive limba maternă și tradițiile lor.

Matilda Caragiu Marioțeanu: Post-Scriptum la Dodecalog

In cei doi ani* care au trecut de la aparitia DODECALOG-ului, reactiile pe marginea celor 12 adevaruri formulate nu au lipsit. Autorii lor pot fi grupati, grosso modo, in doua categorii:

a. unii, majoritatea (mai ales oameni de stiinta, dar si nespecialisti, din toata lumea), au adoptat  i n t e g r a l  si neconditionat opiniile mele;

b. altii, mai ales aromâni din Romania, au contestat unele din adevarurile cuprinse in DODECALOG.

[…]Ambele categorii de opinii contin interpretari care sunt departe de ideile mele, nu au nici o legatura cu ele sau sunt interventii ale unor oameni total neavizati. Fie din cauza unor lecturi superficiale, fie din motive subiective, s-au tras cateva concluzii aberante. […]

Intr-un fel sau altul s-a ajuns la concluzii denaturate ca: “aromâna nu este limba română” sau “aromâna este o alta limba decat limba română”.

Or, nu se fac nicaieri in DODECALOG astfel de afirmatii, dimpotriva, ca in  t o a t e  lucrarile mele, se arata ca aromâna este o varianta a românei comune, a acelui “trunchi” comun din care s-au desprins aceste variante  i s t o r i c e  (denumite traditional “dialecte”) ale limbii străromâne (=germ. Urrumänisch).

Ceea ce este nou in DODECALOG este tocmai aceasta precizare: aromâna este un “dialect” istoric al unei faze  v e c h i  din istoria limbii române (aici rezida si deosebirea dintre opinia mea si aceea a lingvistilor Al. Graur si Ion Coteanu, care, in deceniul al saselea, eliminau stratul străromân, vorbind de “limbi” de sine statatoare, nascute direct din latina carpato-balcanica, fara o etapa românească de comunitate).

O alta precizare pe care o aduce DODECALOG-ul este aceea ca aromâna si aromânii nu s-au desprins din românitatea nord-dunareana, locul lor de origine fiind sudul Dunarii.

Gresesc, deci, in primul rand, cei care, din nevoia de argumente in favoarea identitatii aromânilor, plecand de la DODECALOG, denatureaza ideile mele spunand ca aromâna/ aromânii este/ sunt o alta limba/ un alt popor decat limba română/ românii: o exagerare si o deformare inutile, caci insusi faptul de a vorbi o alta limba decat oricare din limbile balcanice – toate neromanice, nelatine! – le confera acest drept!

Acesti autori fac o grava eroare  i s t o r i c a.

Gresesc insa, in al doilea rand, si cei care, exagerand in sens invers, pun semnul egalitatii intre ‘aromână’ si ‘aromâni’ (din sudul Dunarii) si ‘română’ si ‘români’ (din nordul Dunarii).

Acesti autori fac in plus o grava eroare  g e o g r a f i c a: aromânii sud-dunareni sunt la ei acasa acolo, dar sunt in diasporă in orice alt loc pe care s-au asezat dupa ce si-au parasit  locuintele de bastina (in Romania sau aiurea – oricat de mult ar deranja termenul diasporă pe unii autori). […]

Aromâna si aromânii se pot salva numai prin limba lor materna.

A-i ‘cultiva’ pe aromâni inseamna pentru mine a le permite sa-si cultive limba si anume: prin cateva ore – poate 4 – de  a r o m â n ă  (limba, literatura, istorie, civilizatie etc.) si 2 ore de limba română  l i t e r a r a  saptamanal, in scolile cu populatie aromânească densa din tarile balcanice.

Cat despre ‘cultivarea’ lor in sensul instruirii si al perfectionarii intr-un domeniu oarecare, aceasta se face, in mod firesc, in limba oficiala a tarii in care acestia traiesc: in greaca, albaneza, macedoneana, sarba, bulgara, italiana, germana etc. Fara limba lor materna insa, de maine nu s-ar mai putea vorbi de aromâni! […]

Si datorita fortei sale de caracter, constiinta de sine a aromânului este foarte puternica.

De aceea, el spune cu mandrie, cand se afla langa un vorbitor de alta limba: eu hiu armânu! (se intelege, in limba interlocutorului: “eu sunt aromân!”, adica “nu sunt nici turc, nici grec, nici evreu, nici francez etc.”).

Dar spune cu bucurie, cand se intalneste cu un român nord-dunarean, acolo, pe pamant balcanic sau oriunde: și-eu hiu armânu! (“si eu sunt <a>român” = “ca si tine!”). Identitate si românitate.

Consider ca intelegerea exacta a sensurilor celor 12 adevaruri din DODECALOG se impune: orice denaturare nu numai ca nu  a j u t a, dar  s u b m i n e a z a  evolutia pozitiva a aromânei, rolul ei fundamental in conservarea si afirmarea identitaţii vorbitorilor ei, aromânii.

 

 

http://assets.nydailynews.com/polopoly_fs/1.2763.1313645037!/img/httpImage/image.jpg_gen/derivatives/landscape_350250/image.jpg

 

 

Matilda Caragiu Marioțeanu (n. 20 iulie 1927 in localitatea Hrupista din Grecia, d.la 11 martie 2009 in Bucuresti, România), a fost o lingvistă română de origine aromâna, specialistă în dialectologie, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Române din anul 1993 și membru titular din 2004. Era sora marelui actor Toma Caragiu.

*Dodecalogul a aparut prima oara in “Romania Literara”, XXVI, 33, 1-7 sept. 1993 si a fost publicat pentru prima data in volum in noiembrie 1996 la Editura Sammarina, Constanţa (cu traduceri în franceză si engleză).

 

 Răspîndiți în întreaga peninsulă balcanică, dar în special în zonele de munte, în mod firesc, macedonenii au avut ca ocupație principală oieritul.
Viața grea, de munte, le-a format și caracterul: oameni dîrji, rezistenți, încăpățînați, curajoși, drepți și mai ales foarte buni creștini.

În ultimul mileniu însă, istoria a consemnat mari macedoneni, a căror origine rămîne din păcate necunoscută pentru marea majoritate a românilor: întemeietori de țară sau conducători de stat; sfinți creștini sau înalți arhierei; mari filantropi, filozofi, scriitori, savanți; mari artiști ori sportivi.
Este bine să fie cunoscute o serie de nume de macedoneni, fie că se trag din ambii părinți macedoneni, fie dintr-unul singur.

Au fost macedoneni Petru, Asan și Caloian, împăraţii întemeietori ai imperiului vlaho-bulgar; Mihai Viteazul, primul domnitor care a unificat cele trei țări române, și unchiul său, Iane din Epir, banul Craiovei; Vasile Lupu, domnitorul Moldovei; familia Ghica, cea care a dat Țării Românești – 9 domnitori, Moldovei – 6 domnitori iar României – 2 prim-miniștri sau caimacamul Moldovei, Anastasie Panu, unul dintre artizanii Unirii din 1859; Ioannis Kolletis, primul ministru al Greciei, cu un rol de prim rang în dobîndirea și recunoașterea independenței țării; familia de politicieni greci Caramanlis; actualul președinte al Greciei, Karolos Papoulias; Fatos Nani, prim-ministru al Albaniei,
Au fost macedoneni ortodocși Sf. Nicodim de la Tismana, cel care a pus bazele monahismului în Țara Românească, Sf. Iosif cel Nou de la Partoș, mitropolitul Banatului, Sf. Dosoftei, mitropolitul Moldovei și Sf. Antonie de la Iezeru; Sfinții martiri Nicolae din Mețovo, Gheorghe din Ianina și Dimitrie din Samarina Pindului (din păcate, nerecunoscuți de biserica ortodoxă romană); Macarie, mitropolitul Țării Românești, Dositei Filitti, mitropolitul Ungrovlahiei, Nifon Rusăilă, mitropolitul primat al României, Vasile Moga, ultimul episcop al Ardealului, dar și Andrei Șaguna, primul mitropolit al Ardealului, au fost macedoneniIoachim al III-lea și Athenagoras I, patriarhii Constantinopolului; a fost macedonean părintele Arsenie Papacioc, unul din ultimii mari duhovnici ai României. 


Deși aromânii sunt ortodocşi, au fost și cazuri de convertire la catolicism, sfințenia lor remarcîndu-se și la Vatican: Sf. Tereza și monseniorul Vladimir Ghica, în prezent în curs de beatificare, au fost și ei macedoneni.

Tot macedonean (aroman) este mitropolitul grec Hierotheos Vlachos.

Au fost macedoneni marii filantropi Emanuel Gojdu, Evanghelie Zappa, George Averoff, George și Simon Sina, George Bellu și mulți alții, pînă în zilele noastre, cînd merită menționat și Gheorghe Becali.
Au fost macedoneni mari scriitori și mari filozofi: Anton Pann, Ion Heliade Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Alexandru Odobescu, Alexandru Macedonski, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu.

Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.
În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, qvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep).

Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Ștefan Octavian Iosif, Octavian Goga, Victor Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica, Zaharia (Zahu) Pană, Mihail Drumeș, Radu Theodoru, Constantin Țoiu, Paul Goma, Ioan Petru Culianu. Unul dintre cei mai mari scriitori și dramaturgi sîrbi, Branislav Nusic a fost și el macedonean.

În afară de sfinți și mari clerici, mari conducători de stat, mari filantropi ori mari oameni de știință și cultură, macedonenii au dat și mari oameni de artă (pictorii Theodor Aman, Camil Ressu, Ion Pacea și Ary Murnu, sculptorii Gheorghe Anghel, Boris Caragea și Dumitru Pasima precum și sculptorița Geta Caragiu, artista plastică și folclorista Lena Constante), mari actori și regizori (Toma Caragiu, Ion Caramitru, Stere Gulea, Dan Pița, Constantin Vaeni, Ion Tugearu) ori mari sportivi (Cristian Gațu – cel mai bun handbalist român, Emanoil Hașoti și Gheorghe Hagi – cel mai bun fotbalist român, Hristo Stoicicov – cel mai bun fotbalist bulgar, fostul recordman mondial la săritura cu prăjina, atletul grec Hristo Papanicolau, gimnasta Simona Amânar, multiplă campioană olimpică, mondială și europeană, jucătoarea de tenis de masă Elisabeta Samara, cvadruplă campioană europeană, iar în aceste zile, tenismena Simona Halep.

Peste ocean, a performat o gimnastă cu aceleași origini, Dominique Helena Moceanu.
Multe dintre clădirile simbol ale Bucureștiului sau din alte mari orașe ale țării au fost creația arhitecților macedoneni (Dimitrie Maimarolu, Arghir Culina, Constantin Ioțu, Gheorghe Simota, Constantin Joja, Duiliu Marcu și alții).
Încă de la înființarea sa, Academia Română a avut membri fondatori macedoneni (Ion Heliade Rădulescu, primul președinte al Academiei, Ioan D. Caragiani, Dimitrie Cozacovici și Andrei Mocioni), după care alegerea macedonenilor în acest for a fost continuă: membri de onoare ai Academiei, precum Andrei Șaguna, Ion Pacea și Ioan Jak Rene Juvara;
membri titulari precum Ion Ghica (în 4 rînduri președinte al instituției), Athanasie Joja (fost și el președinte), Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Pușcariu, Gala Galaction, Dumitru Caracostea, Camil Ressu, Octavian Goga, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Lucian Blaga, Alexandru Ghika, Marius Nasta sau Elie Carafoli; membri corespondenți precum Apostol Mărgărit, Ștefan Minovici, George Murnu, Orest Tafrali, Marcu Beza, Mircea Djuvara, Ioan C. Filitti, Cezar Papacostea, Ștefan Bezdechi, Matilda Caragiu Marioțeanu sau Șerban Papacostea; membri post-mortem precum Theodor Aman, Ion Luca Caragiale, Alexandru Macedonski sau Constantin Noica.
Tot macedoneni au fost (unii) sau încă sînt (alții) scriitorul Nicolae Batzaria (celebrul Moș Nae), fost deputat în Parlamentul turc unde își reprezenta minoritatea, mort în temniță, marele inginer Sterie Ciumetti și fiica sa Florica Bagdasar, prima femeie ministru din România (a cărei fiică Alexandra a fost căsătorită cu laureatul premiului Nobel, Saul Below), criticul și scriitorul Hristu Cîndroveanu, cei 3 Radu Portocală (bunicul – fost deputat și ministru, mort în temnița, fiul – medic și nepotul – scriitor), Eugeniu Carada, cel care a pus bazele presei și economiei românești, organizator al Băncii Naționale, Jean Mihail, cel care primind două moșteniri imense, a devenit binefăcătorul orașului Craiova, industriașul Nicolae Malaxa, filologul și scriitorul Atanasie Nasta, istoricul Neagu Djuvara, Emil Ioti Ghizari (fost prim vice-guvernator al BNR)
În afara țării îi mai găsim pe dirijorul austriac Herbert von Karajan, pe politicianul american Michael Stanley Dukakis, longevivul guvernator de Massachusetts (timp de 12 ani, în două perioade) și mulți, prea mulți alții.
Dar acest neam, iubitor de libertate și luptător pentru aceasta, a stropit cu singele său toată Peninsula Balcanică.

Numai pentru aceștia ar merita scrisă o adevărată enciclopedie.

Au murit luptînd pentru propria independență (ca Pitu Guli din Crușova) sau pentru independența Greciei (ca Rigas Feraios).
Au murit în România  luptînd împotriva bolșevicilor în Dobrogea, Gogu Puiu, șeful grupului de partizani Haiducilor Dobrogei .
Alte nume celebre de macedoneni sînt frații Capșa (care au deschis celebra cofetărie), frații Minovici (Mina – care a înființat Institutul de Medicină Legală, Nicolae – de la care ne-a rămas Muzeul Minovici și chimistul Ștefan), frații Manakia (pionierii fotografiei și cinematografiei în Balcani), familiile Juvara (cei din Moldova) și Djuvara (cei din Muntenia), Nacu, Scrima, Barba, Belimace Constantin (cel mai mare poet al acestui neam, autorul versurilor imnului Dimăndarea părintească), Diamandi, Boiagi, Papanace, Tulliu, Vulcan, Darvari, Bellu, Mocioni și atîția, atâția alții.

Și tot aromân a fost și un alt mare patriot român, victimă a istoriei, Mareșalul Ion Antonescu, cel care într-o ședință de guvern a declarat că rădăcinile familiei sale erau în Boboștița, o localitate aromână din Albania, în districtul Korçë, la vest de Munții Pindului. (https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/Dan Cristian Ionescu )

 

 

CITIŢI ŞI:

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2017/08/19/vlahii/

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

SURSA

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

Dan Cristian Ionescu – https://ioncoja.ro/pomelnic-aromanesc/

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/O-realitate-mai-putin-cunoscuta-10-mai-este-si-Ziua-ROMANILOR-de-pe-teritoriul-fostului-Imperiu-Otoman.-O-serie-de-evenimente-vor-marca-113-de-ani-de-la-Iradeaua-Imperiala-

150734http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_originea_si_constiinta_nationala_a_aromanilor.pdf

10/05/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 11 comentarii

%d blogeri au apreciat: