CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

28 noiembrie 1918 – O ZI ASTRALĂ A ISTORIEI ROMÂNILOR: UNIREA BUCOVINEI CU ȚARA MAMĂ

Duchy of Bukovina - Wikiwand

Unirea Bucovinei cu România

Unirea Bucovinei cu România a fost actul politic al românilor bucovineni prin care au decis alipirea străvechiului tertoriu românesc al Bucovinei la patria mamă, România.

La sfârșitul primului război mondial, Austro-Ungaria a intrat într-un proces rapid de dezintegrare. Propunerile președintelui american Woodrow Wilson din ianuarie 1918, privind reorganizarea Europei pe baza principiului naționalităților, a stimulat lupta de eliberare a popoarelor asuprite din monarhia habsburgică.

La sfârşitul lunii octombrie 1918 a izbucnit revoluţia la Viena.

În ziua de 4/17 octombrie 1918 deputaţii români în Parlamentul de la Viena au decis să facă uz de dreptul popoarelor la autodeterminare şi au constituit Consiliul Naţional Român din Austria. La 9/22 octombrie apărea la Cernăuţi gazeta „Glasul Bucovinei”, în jurul căreia s-au grupat principalele personalităţi politice şi culturale ale românilor, care au militat pentru unirea Bucovinei cu patria mamă.

La 14/27 octombrie 1918, la iniţiativa fruntaşilor bucovineni Iancu Flondor şi Sextil Puşcariu a fost organizată, la Cernăuţi, o importantă adunare naţională, la care au participat deputaţii din Parlamentul de la Viena, foştii deputaţi din ultima Dietă bucovineană, dar şi alţi reprezentanţi ai populaţiei române.

„Reprezentanţii poporului din Bucovina, întruniţi astăzi, în ziua de 27 octombrie 1918, în capitala Bucovinei, se declară în puterea suveranităţii naţionale Constituantă a acestei ţări româneşti; Constituanta hotărăşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”, conform lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Contextul european în care Bucovina se unește cu România a fost dominat de mari prefaceri. Puterile Centrale au ieșit înfrânte din Primul Război Mondial și silite să capituleze rând pe rând, spre sfârșitul anului 1918: Bulgaria în 29 septembrie, Turcia în 30 octombrie, Austro-Ungaria în 3 noiembrie. Austro-Ungaria intră într-un proces de dezintegrare, iar o serie de state, componente ale imperiului, își proclamă independența în a doua jumătate a anului 1918: Cehoslovacia în 28 octombrie, Ungaria în 2 noiembrie, Austria în 12 noiembrie, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor în 24 noiembrie, scrie https://centenarulromaniei.ro/unirea-bucovinei-cu-romania.

În 3 octombrie/16 octombrie împăratul austriac Carol I (1916-1918), a lansat manifestul, Către popoarele mele credincioase, prin care anunța federalizarea imperiului Austro-Ungar.

Această decizie era ultima încercare de a salva de la pierire un imperiu aflat în agonie,care nu avea cum să supraviețuiască. La 11 noiembrie împăratul Carol I de Habsburg a abdicat, iar Austria a devenit republică.

Bucovinenii n-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, așteptat cu atâta dor și suferință, va sosi și că moștenirea lor stăbună, tăiată prin granițele nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ștefan. (Motiunea unirii, 1918).

Reacția românilor din Bucovina a fost imediată. În 14 oct/27 oct 1918, Iancu Flondor și Sextil Pușcariu au organizat o Adunare Națională la Cernăuți la care au participat reprezentanți ai românilor, primari și foștii deputați ai dietei bucovinene.

Adunarea a adoptat o moțiune prin care era proclamată unirea Bucovinei integrale cu celelalte provincii românești, într-un stat național independent.

A fost înființat și un Consiliu Național, alcătuit din 50 de persoane, reprezentând diferite pături sociale, „spre a conduce poporul român din Bucovina şi a-i apăra drepturile şi spre a stabili o legătură între toţi românii”.

Personalities Bucovina – Virtual Museum Of The Union

Consiliul Naţional a format Consiliul Secretarilor de Stat (cu caracter de guvern), compus din 14 membri şi un Comitet Executiv, prezidat de Iancu Flondor (foto) şi în componenţa căruia intrau Dionisie Bejan, Doru Popovici, Sextil Puşcariu, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea şi L. Tomoioagă.

Hotărârile Adunării Constituante au avut o importanţă deosebită în desprinderea de Imperiul Austro-Ungar pe baza principiului autodeterminării naţionale, în vederea unirii cu Ţara.

Profitând de slăbiciunea imperiului, Consiliul Național Ucrainean a convocat Adunarea Națională Constituantă, la Liov, în 19 octombrie 1918.

Adunarea a proclamat independența teritoriului ucrainean din Austria-Ungaria, inclusiv a nord-vestului Bucovinei.

Câteva zile mai târziu, pe 3 noiembrie, ucrainienii bucovineni au organizat o adunare, ca răspuns celei românești, în care au proclamat alipirea unei mari părți din Bucovina noului stat ucrainean.

În susținerea acestora, Rada de la Liov a mobilizat militari, care au luat poziții de apărare în pozițiile cheie ale Bucovinei.

Luând act de acțiunile părții ucrainiene, Consiliul Național Român a cerut sprijin militar Guvernului României și a convocat, pentru 15/28 noi 1918, Congresul general al Bucovinei.

La Congres au participat 74 de delegați ai Consiliului Național Român, 13 delegați ai ucrainienilor, 7 ai germanilor, 6 ai polonezilor. Dionisie Bejan a citit în plen o Moțiune care prezenta caracterul românesc al Bucovinei și cerea “unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”.

Moțiunea a fost adoptata cu entuziasm, singurii care au votat împotriva unirii cu România fiind reprezentații ucrainieni.

Congresul a stabilit ca o delegație, formată din Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor și Eudoxiu Hurmuzachi, să-i prezinte, la Iași, Regelui Ferdinand actul prin care Unirea Bucovinei cu România era hotărâtă.

Decretul de unire a Bucovinei cu România semnat de Ferdinand I, rege al României și I.I.C. Brătianu, președinte al Consiliului de Miniștri (https://roma.mae.ro/node/2594).

Parlamentul român, întrunit în şedinţă solemnă la 29 decembrie 1919, a confirmat actul unirii. adoptat de Congresul general al Bucovinei la 15/28 noiembrie 1918.Actul Unirii Bucovinei a fost confirmat de regele Ferdinand prin decretul din 18/31decembrie 1918, când doi reprezentanţi ai acestei provincii au intrat în Guvernul României. 

28/11/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , | Un comentariu

29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, a adoptat în unanimitate o declarație, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”

 

Imagine similară

 

Cu 100 de ani în urmă, la 29.IX/12.X.1918, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adopta în unanimitate o declaraţie, redactată de Vasile Goldiş, privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se aşeza „printre naţiunile libere” (în temeiul dreptului ca fiecare naţiune să dispună liber de soarta sa) şi recunoaşterea Comitetului ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei.

În acest scop s-a constituit, la Arad, un Comitet de acţiune, în frunte cu Vasile Goldiş.

La 1 decembrie 2018 se vor împlini 100 de ani de la Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România.

Prima provincie românească care s-a unit cu România a fost Basarabia. În faţa ameninţărilor Rusiei şi Ucrainei, Basarabia îşi proclamă independenţa (24 ianuarie/6 februarie 1918), iar la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării, care cuprindea reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor, a adoptat, cu majoritate de de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România.

Al doilea mare moment din procesul de reîntregire naţională a statului unitar român a avut loc la 15/28 noiembrie 1918, când Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanţii aleşi ai românilor şi ai naţionalităţilor din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, „unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru cu regatul României”.

În toamna anului 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi ale prăbuşirii Austro-Ungariei, mişcarea naţională a românilor din Transilvania s-a amplificat.

În acest context, la 29 septembrie/12 oct. 1918 s-a întrunit la Oradea, Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român şi a adoptat în unanimitate o declaraţie privind hotărârea naţiunii române din Transilvania de a se poziţiona „printre naţiunile libere”.

Actul, redactat de Vasile Goldiş, se intitula „Declaraţia de autodeterminare naţională” şi făcea referire la cei aproximativ 3.500.000 de români care trăiau în Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

Se sublinia necesitatea convocării unei adunări naţionale, care să delege organele abilitate „să trateze şi să hotărască în treburi care se referă la situaţia politică a naţiunii române”.

Totodată, se cerea „afirmarea şi valorificarea drepturilor ei, nestrămutate şi inalienabile, la deplina viaţă naţională”.

Documentul a fost prezentat de Alexandru Vaida Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în şedinţa din 5/18 octombrie 1918.

Declaraţia de la Oradea, care afirma dreptul naţiunii române la autodeterminare, precum şi ideea convocării adunării naţionale a reprezentat un act cu o semnificaţie istorică deosebită privind procesul de unificare naţională.

La începutul lunii noiembrie 1918, Consiliul Naţional Român Central (cunoscut şi sub numele de Sfatul Naţional Românesc) şi-a mutat sediul la Arad.

Acesta fusese înfiinţat la 18/31 octombrie 1918, la Budapesta, şi reunea câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român (Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio-Pop, Al. Vaida-Voevod, Aurel Vlad), respectiv ai socialiştilor (Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Basiliu Surdu). Preşedinte desemnat a fost Ştefan Cicio-Pop, iar secretar general, Gheorghe Crişan.

Pus în faţa unei situaţii complexe, de organizare a administraţiei după alungarea pretorilor, primarilor, notarilor şi jandarmilor maghiari, Consiliul a lansat, la 7/20 noiembrie 1918, un Manifest prin care îi chema pe toţi românii să fie „mari la suflet în ceasurile acestea grele ale anarhiei”.

CNRC şi-a înfiinţat un Consiliu Militar, care avea în subordine consiliile militare şi gărzile militare, numite legiuni.

Activitatea Consiliului a fost susţinută de numeroase organe de presă, precum „Adevărul”, „Drapelul”, „Glasul Ardealului”, „Gazeta Poporului”, „Telegraful Român”.

Un rol deosebit în publicarea documentelor programatice ale Consiliului l-a avut ziarul „Românul”, suspendat de către autorităţile maghiare în martie 1916 şi reapărut în octombrie 1918, sub conducerea lui Vasile Goldiş.

La 9/22 noiembrie 1918, CNRC a înaintat Consiliului Naţional Maghiar o Notă Ultimativă prin care cerea „puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi Ţara Ungurească”.

Răspunsul era aşteptat până la 12 noiembrie.

Tratativele între Consiliul Naţional Român Central şi delegaţia Consiliului Naţional Maghiar, condusă de Jászi Oszkár, au avut loc la Arad, între 13 şi 15 noiembrie.

Partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar. Datorită acestei poziţii, tratativele au eşuat.

Vasile Goldiş a declarat că „naţiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independenţă de stat şi nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii”.

Consiliul Naţional Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iaşi, unde se refugiase guvernul român şi familia regală, şi a trecut la organizarea adunării care să confirme voinţa de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş.

În manifestul de convocare a Marii Adunări Naţionale se invoca dreptul popoarelor la autodeterminare:

„În numele dreptăţii eterne şi al principiului liberei dispoziţiuni a naţiunilor (…) naţiunea română din Ungaria şi Transilvania are să-şi spună cuvântul său hotărâtor asupra sorţii sale şi acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă”.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, a fost considerată de contemporani decisivă pentru „unitatea naţională a tuturor românilor”.

Toate apelurile au subliniat importanţa istorică a actului ce urma să se decidă la Alba Iulia:

„Veniţi cu miile, cu zecile de mii – se scria în apelul Consiliului naţional din Blaj. E ziua când se va hotărî asupra sorţii noastre pentru o veşnicie. Veniţi şi juraţi că nedespărţiţi vom fi şi uniţi rămânem de aici înainte cu fraţii noştri de pe cuprinsul pământului românesc, sub una şi nedespărţită cârmuire”.

Pe lângă cei 1.228 de delegaţi, la Alba, au venit, după cum menţionează contemporanii, peste 100.000 de români din toate colţurile Transilvaniei: „cât cuprindea ochiul numai om şi om în continuă mişcare, producând un vuiet de parc-ar fi fost talazurile mării în vreme de furtună”.

 

 

 

Imagini pentru anul centenar photos

 

 

În timp ce în sala Cazinei Ofiţerilor din Alba Iulia delegaţii se adunaseră,pe Câmpul lui Horea, mulţimea aştepta cu înfrigurare.

Lucrările şedinţei au început la ora 10.30.

Dintr-un colţ al sălii a început să fie intonat cu emoţie  vechiul cântec patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire”.

Întreaga asistenţă l-a cântat cu o însufleţire de nedescris.

El este practic lozinca sub care se va desfăşura întreaga zi. Rând pe rând, şi-au făcut apariţia membrii Consiliului Naţional Român Central primiţi cu ropote de aplauze. Ultimul a sosit venerabilul patriot român George Pop de Băseşti – preşedintele CNRC, ultimul în viaţă dintre memorandişti.

În sală se aflau 680 de delegaţi aleşi în cele 130 de circumscripţii electorale ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului şi Sătmarului.

Alături de ei participau reprezentanţii episcopiilor româneşti, societăţilor culturale, institutelor de învăţământ superior şi şcolilor medii, reuniunilor învăţătoreşti, reuniunilor de meseriaşi şi femei, delegaţii Partidului Social Democrat Român, gărzilor naţionale şi ai societăţilor studenţeşti; în total 1.228 de delegaţi.

În discursul său, George Pop de Băseşti a amintit marile momente ale luptei naţionale a românilor conchizând:

„Vrem să zdrobim lanţurile robiei noastre sufleteşti prin realizarea marelui vis al lui Mihai Viteazul: Unirea tuturor celor de o limbă şi de o lege, într-un singur şi nedespărţit stat românesc”.

A urmat la cuvânt Vasile Goldiş care a spus: „Naţiunile trebuiesc eliberate. Între aceste naţiuni se află şi naţiunea română din Ungaria, Banat, Transilvania. Dreptul naţiunii române de a fi eliberată îl recunoaşte lumea întreagă, îl recunosc acum şi duşmanii noştri de veacuri.

Dar odată scăpată din robie, ea aleargă în braţele dulcei sale mame. Nimic mai firesc în lumea aceasta. Libertatea acestei naţiuni înseamnă: Unirea ei cu Ţara Românească”.

În finalul discursului său, Vasile Goldiş a dat citire textului Rezoluţiei Marii Adunări Naţionale.

Votată, într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluţia a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

Pentru ca mulţimea să poată fi informată simultan de hotărârea luată s-au înălţat, ca şi la 1848, în cele patru puncte cardinale ale platoului lui Horea, patru tribune. De aici au vorbit mulţimii liderii mişcării naţionale.

„În ziua aceasta poporul român din tot cuprinsul plaiurilor de dincoace de Carpaţi şi-a rostit voinţa nestrămutată de a se uni cu fraţii lui de un sânge din România. Prin această rostire înţeleaptă unitatea neamului nostru e desăvârşită. Dacia lui Traian şi România unită pe timp scurt de Mihai Viteazul şi-a luat fiinţă pentru toate timpurile cât va trăi neamul românesc pe pământ”, scria ziarul „Libertatea”.

La 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei cu vechea Românie.

În cursul anului 1919, regele Ferdinand şi regina Maria au întreprins un lung turneu prin Transilvania.

Solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I şi a reginei Maria a avut loc la 15 octombrie 1922 la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia.

Însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oţel a regelui Carol I, ce amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice româneşti sub sceptrul aceluiaşi monarh.

Cu acest prilej, regele Ferdinand se adresează tuturor românilor cu o proclamaţie: „Mă închin cu evlavie celor cari, în toate vremurile şi de pretutindeni, prin credinţa lor, prin munca şi jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu dragoste pe cei care au proclamat-o într-un glas şi simţire de la Tisa până la Nistru şi până la Mare”.

În următoarea zi au fost organizate o serie de manifestări la Arcul de Triumf din Bucureşti, la care au participat reprezentanţi din peste 20 de state europene, din SUA şi Japonia, acest fapt demonstrând recunoaşterea internaţională a noului stat unitar român.

Să rememorăm momentele cu o semnificaţie extraordinară de pe această pagină sublimă de istorie scrisă de  poporul român în anul 1918:

17/30 aprilie 1918 – S-a înființat la Paris, a „Comitetul național al românilor din Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu România.

24 aprilie/7 mai 1918 —Se semnează  Tratatul de pace de la București și a anexelor sale dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.

22 iunie/5 iulie 1918 —Se înființează, la Washington, din inițiativa lui Vasile Stoica, Liga națională română, cu scopul de a face propagandă în jurul problemei românești; la 13 septembrie, fuzionează cu Comitetul național român.

6/19 iulie 1918-Se constituie în Italia, la Cittaducale, „Comitetul de acțiune al românilor din Transilvania, Banat și Bucovina”, sub conducerea profesorului Simion Mândrescu, cu scopul de a organiza pe prizonierii români din armata austro-ungară în legiuni care să participe la luptă alături de armata italiană.

12 /25 august 1918 —Se constituie, la Chișinău, Partidul Țărănesc din Basarabia, având în program: împărțirea pământului la țărani, vot universal, îmbunătățirea situației muncitorilor. Președinți: Pantelimon Halippa (1918 — 1921), Ion Inculeț (1921 — 1923).

24 august/6 septembrie 1918 —Se creează, la Paris, Consiliul Național Român Provizoriu, care, în 20 septembrie / 3 octombrie, a proclamat formarea Consiliului Național al Unității Române, organ reprezentativ, având în conducere pe Take Ionescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr. Constantin Angelescu și Ioan Th. Florescu (vicepreședinți). Consiliul este recunoscut la 29 septembrie/12 octombrie de guvernul francez, la 23 octombrie/5 noiembrie de guvernul S.U.A., la 29 octombrie/11 noiembrie de guvernul englez, iar la 9/22 noiembrie de cel italian drept exponent al intereselor poporului român.

2/15 septembrie 1918 —Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor, polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.

29 septembrie/12 octombrie 1918 —Comitetul Executiv al Partidului Național Român din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte pe Vasile Goldiș.

5/18 octombrie 1918 —Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida — Voevod.

11/24 octombrie 1918 —Cernăuți. Apare primul număr al gazetei „Glasul Bucovinei”, editată de un grup de români bucovineni în frunte cu profesorul universitar Sextil Pușcariu.

14/27 octombrie 1918 —Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei, împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil Pușcariu — vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă — secretari.

17/30 octombrie 1918 —Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.

18/31 octombrie 1918 —Proclamarea Către Națiunea Română, în care se aduce la cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.

25 octombrie/7 noiembrie 1918 —Consiliul Național Român Central hotărăște înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.

1 decembrie 1918Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și deschisă”.

Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de rezoluție, care începe cu cuvintele:„Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații prelungite.

Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta, la rându-i, va numi un guvern provizoriu — Consiliul Dirigent.

După adoptarea actului istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, au aprobat cu aclamații entuziaste hotărârea de unire necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România.

 

 

 

Imagini pentru anul centenar photos

 

 

 

Unirea Transilvaniei cu România a încheiat procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în 1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878, a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.

Suprafața României Mari: 295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.

 

 

 

CITIŢI ŞI:

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/09/29/o-istorie-a-zilei-de-29-septembrie-video-4/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/09/29/ziua-de-29-septembrie-in-istoria-romanilor/

 

 

 

 

 

Surse:

 

http://www.rador.ro/2017/09/29/calendarul-evenimentelor-29-septembrie-selectiuni-2/

 

https://ziarulunirea.ro/marea-unire-de-la-1918-pagina-sublima-a-istoriei-romanesti-cronologie-298929/

29/09/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Nu am primit Transilvania cadou!”: Un interviu cu academicianul prof. Ioan Aurel Pop,rectorul Universității Babeș Bolyai din Cluj. VIDEO

 

 

Imagini pentru ioan aurel pop photos

 

 

Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, ca de altminteri tot sistemul de tratate de la Paris, din anii 1919-1920, nu a făcut decât să recunoască justețea deciziilor luate de românii înșiși. Conferința de pace de la Paris a fixat noua hartă a Europei valabilă, în multe privințe, până astăzi și reprezintă prima decizie din istorie a marilor puteri, care au ținut seamă, în mare măsură, de voința popoarelor (polonez, ceh, slovac, român, sârb, croat, sloven, lituanian, leton, eston), consfințind și destrămarea imperiilor multinaționale (german, austro-ungar, rusesc, otoman).

Pentru România, Trianonul a însemnat recunoașterea granițelor etnice aproape firești ale statului nostru înspre vest. Actul respectiv a consfințit controlul oficial al statului român asupra a încă circa 100.000 km pătrați.

Să nu uităm că România antebelică avea doar 137.000 km pătrați (Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova dintre Carpați și Prut, fără Bucovina și fără Basarabia) și că după Marea Unire avea 296.000 km pătrați.

 

 

 

 

Harta disoluţiei  Austriei şi Ungariei după Primul Război Mondial

 

 

Tratatul de la Trianon a pus o anumită ordine în regiunea Europei Central-Orientale, dând Slovacia slovacilor, Croația croaților și Transilvania românilor, în acord cu dreptul popoarelor majoritare la autodeterminare.

Se vorbește în zilele noastre despre Departamentul Trianon 100, înființat de Ungaria. La ce se referă acesta?

De fapt, nu este vorba despre un departament guvernamental, cum înțelesesem și eu inițial, și cum a preluat greșit presa noastră, prin analogie cu ceea ce s-a petrecut în România.

Ungaria nu face asemenea erori de ima­gine.

Este, de drept, un departament de „cercetare”, intitulat modest „grup de lucru” sau „echipă de cercetare”, plasat în cadrul Academiei Ungare de Științe, care a câștigat un „grant” guvernamental eșalonat pe cinci ani.

Numele său oficial ales, „Elan-Trianon 100″. Cu alte cuvinte, acest colectiv de aproape 25 de oameni are bani de cercetare și de diseminare în Ungaria și în lume a rezultatelor „cercetării”.

Uniunea Europeană nu se amestecă în asemenea chestiuni, pentru că problemele de acest fel – bine gândite – nici nu vizează în mod oficial propaganda ostilă cuiva.

Dar noi, care nu ne-am născut ieri, știm care este poziția de fond a Ungariei în ultimul secol: de a nu accepta apartenența Transilvaniei la România, de a vorbi mereu de drepturile sale „istorice” asupra Transilvaniei, de a susține emigrarea târzie a românilor din Balcani, ca păstori necivilizați etc.

Eu însumi am participat la multe întâlniri de acest fel în Europa și SUA, după 1989, în care istorici și oameni politici din țara vecină prezentau lucrurile în acest fel.

Or, ceea ce s-a întâmplat la Trianon în 1920 este un fapt foarte simplu și fără ambiguități: marile puteri de atunci au recunoscut ceea ce românii deciseseră în acord cu dreptul internațional; este clar că, dacă românii ar fi greșit, comunitatea interna­țională nu ar fi făcut Transilvania cadou României!

Mai mult, după al Doilea Război Mondial, la Conferința de pace de la Paris din 1946-1947 și în alte câteva împrejurări, instanțele interna­ționale acceptate și legiuite au recunoscut același lucru, anume apartenența Transilvaniei la România.

Prin urmare, cercetarea împrejurărilor în care s-a adoptat Tratatul de pace de la Trianon – deși tema este foarte bine cunoscută – se poate face oricând (mereu ies la iveală noi surse și se pot propune noi linii interpretative, în limitele adevărului), dar nu în scopuri revizioniste, de reorientare a opiniei publice inter­na­ționale. Până acum, din păcate, asemenea inițiative ale țării vecine, ale unor organizații și persoane din țara vecină au utilizat adesea datele istoriei în chip interesat, ca să lovească în România.

Cea mai elocventă dovadă este directiva dată de guvernul ungar, prin MAE de la Budapesta, ca diplomații maghiari să nu participe la evenimentele legate de celebrarea Zilei Națio­nale a României. Or, Ziua Na­țională a României se sărbă­torește la 1 Decembrie tocmai în amintirea unirii Transilvaniei cu România!

Dacă acest eveniment îi jignește pe oficialii unguri, cum să ne așteptăm la o tratare obiectivă din partea ungară a deciziei democratice luate la Alba Iulia acum un secol și ratificate pe plan internațional de Conferința Păcii de la Paris, din 1919-1920?

Tipuri de națiuni în Europa

Care sunt elementele constitutive ale unei națiuni? Limba, o credință religioasă, o populație, un spațiu comun, o cultură, sângele, atașamentul față de anumite valori?

Și în teoretizarea națiunilor sunt mai multe interpretări. Unii consideră națiunile drept alcătuiri politice statale recente, formate prin voința deliberată a oamenilor.

Pentru aceștia, statul se confundă cu națiunea. Alți exegeți văd evoluția îndelungată a comunităților etnice până la stadiul de națiune, adică privesc națiunile ca unități organice, născute de-a lungul secolelor, începând cu Evul Mediu sau chiar cu Antichitatea, și bazate pe limba, originea, credința, obiceiurile, tradițiile comune.

Primul set de opinii invocate fac parte din viziunea modernistă, care consideră națiunile drept realități limitate și temporare, aflate acum pe cale de disoluție, într-o lume globală.

Celălalt set de teorii se bazează pe primordialism sau perenialism, susținând că na­țiunile s-au născut dincolo de voința unor indivizi și că au o existență îndelungată, care nu poate fi decisă de organele statelor sau de cele suprastatale.

De exemplu, Franța este prototipul sta­tului-națiune, în care toți locuitorii care au documente oficiale de francezi, sunt consi­derați „de naționalitate franceză”.

Cu alte cuvinte, aici cetă­țenia și națio­nalitatea se confundă. În multe alte locuri de pe pământ, na­țiunea se leagă de stat, dar nu se confundă cu acesta.

De exemplu, în cazul României, este corect să se spună că circa 90% dintre cetățenii săi sunt români, circa 6% sunt maghiari, 2,5% romi (țigani), cam 1,5% slavi.

În definirea unei națiuni de tip organicist nu predomină un singur element, ci se iau în considerare mai multe, de la limbă și origine până la credință și cultură.

„Sângele”, adică originea biologică, nu are, practic, nici o importanță fără educație, iar absolutizarea acestei caracteristici conduce, de regulă, la teorii rasiale.

De aceea, anumite întrebări vulgarizatoare („Cât la sută suntem daci, sau romani, sau cumani, sau slavi?) nu au nici o legătură cu realitatea și nu trebuie puse.

Toate națiunile din lumea asta sunt amestecuri etnice și nu există nici o „națiune pură”. Dacă azi iau un copil român de doi ani – care spune „mamă” și „tată” în românește – și îl duc în Spania, încredințându-l unei familii de spanioli să-l crească și să-l dea la școală, la douăzeci de ani, el va fi un bun spaniol; iar dacă nu-i va spune nimeni că s-a născut român, nu va avea nimic de-a face vreodată cu România și cu națiunea sa de origine.

Altfel spus, sentimentul apartenenței naționale se dobândește prin educație, nu automat, prin naștere, deși există cele mai mari șanse ca, dacă te naști român, să rămâi și să fii de naționalitate română.

Teritoriul are mare importanță în teoriile organiciste, dar nu neapărat teritoriul organizat politic drept stat, deși statul național este principalul instrument de organizare, de protecție și de conservare a unei națiuni. De ce spun asta?

Pentru că un român din Ucraina de azi se simte, de regulă, membru al națiunii române și nu al celei ucrainene, așa cum un maghiar din Slovacia sau România se consideră membru al națiunii maghiare, nu al celei slovace sau, respectiv, române.

Eu consider că viziunea perenialistă asupra națiunilor – dacă nu este exagerată și absolutizată – definește mai bine comunitățile despre care vorbim aici.

O națiune antagonizată este ușor manipulabilă

De ce a ajuns națiunea română să fie stigmatizată, ba chiar desființată de unii „intelectuali” români?

Intelectualii și politicienii (elitele) nu sunt „făcători” de na­țiuni, dar au un rol foarte important în modelarea națiunilor, în orientarea lor, în formarea profilului național al unor grupuri din cadrul națiunilor.

Românii au fost un popor vitregit de soartă în această parte de Europă, nu au ajuns niciodată să formeze o mare putere, nu au dobândit sentimentul de stăpâni care să le confere o anumită siguranță, o aroganță sau o prestanță în raport cu alții.

S-au tot zbătut să existe ca națiune egală cu altele și să aibă și ei un stat al lor. Au reușit până la urmă, dar cu mare greutate, și au rămas, poate, copleșiți de ideea națională, de reușita ei, de afirmarea ei, de recunoașterea ei de către alții.

Chiar sub comunism, după circa un deceniu rușinos, când am trăit sub „interna­țio­nalism proletar”, de fapt sovietic, și când aproape toate valorile românești erau prohibite, am avut alt deceniu de oarecare echilibru, pentru ca, strânși cu ușa tot dinspre Răsărit, să alunecăm încet spre acel „naționalism comunist” care ne-a făcut mult rău și pentru care ni s-a pus în Occident un stigmat greu de eliminat chiar și azi.

După căderea comunismului, mulți intelectuali au crezut că este de bonton să se dezică de valorile naționale, demonizând națiunea română, din pricina căreia – chipurile! – se produseseră multe crime, nedreptăți etc.

Faptul s-a petrecut, pe de o parte, pe fondul luptei sincere pentru „integrare europeană și euroatlantică” (majoritatea românilor voiau să scape de capcana comunismului, a URSS, a Rusiei, a Estului), iar pe de alta, al intervenției copioase a unor ONG-uri interna­țio­naliste, globaliste din Occident și Orient, dornice să submineze rapid statele naționale și na­țiunile ca forme de coeziune.

Aceste organizații, aparent nevinovate, umaniste, democratice, au venit și cu bugete generoase, cu fundații și asociații, cu burse grase, cu idei de reviste și de școli înalte, în care limba țării să nu mai fie acceptată.

Era, până la urmă, normal ca intelectualii care s-au înfruptat și se înfruptă lacom din aceste fonduri globalizatoare „dezinteresate” să fie globaliști, să-i condamne pe români ca fiind nemernici, leneși, gregari.

O națiune cu o coeziune puternică este ea însăși o entitate puternică și demnă, greu de clintit, pe când una slăbită, antagonizată, divizată, dezorientată ajunge o trestie în bătaia vântului, manipulabilă, modelabilă, simplu de umilit. Acești intelectuali despre care vorbiți se pretează la acest joc foarte serios, majoritatea din interes bine alimentat periodic, puțini din naivitate și spirit de frondă, din teribilism adolescentin, din dorința de a fi în vogă.

Pe măsură ce se ridică „edificiul” lor globalizator, se surpă marea unitate și admirabila coeziune a națiunii române. În tot acest timp, în lume, din Regatul Unit și până în SUA și din Polonia până în Olanda se întăresc națiunile, se fortifică sentimentele de solidaritate și de opoziție față de integrări forțate și de internaționalisme prost gândite.

Ca să construiești bine Uniunea Europeană ai nevoie de subiecți, de entități pe care să le pui laolaltă, iar aceste entități valabile sunt, în acest moment, națiunile și statele care adăpostesc câte o națiune sau mai multe națiuni.

Nu poți desființa națiunile prin decret prezidențial sau prin hotărâre de guvern!

Demnitatea de a fi român

Ce rol mai are națiunea azi, într-o lume globală?

În lumea noastră, care se vrea globală, națiunile sunt entitățile care ar putea alcătui globalitatea, dacă am ști cum s-o facem. Din păcate, nu știm destul de bine!

Lumea globală previzibilă va fi formată tot din națiuni, convinse că este bine să alcătuiască un concert și să trăiască într-o lume simfonă. Altminteri, tot efortul va fi de prisos. Dacă lumea globală viitoare va fi imaginată din simpli atomi fără personalitate și fără voință, atunci trebuie să ne emendăm ima­ginația, fiindcă nu conduce la nimic fezabil sau conduce la utopii. Națiunile ne fac mai siguri de noi, mai umani, mai compatibili cu lumea. Nu cred că putem fi universali dacă nu suntem și naționali.

La ce se referă identitatea națională? Doar la partea culturală, istorică, civiliza­țională, sau și economică?

Identitatea națională românească sau felul de a fi român „în cuget și-n simțiri” se referă la aspecte foarte complexe, care nu sunt mereu identice și nici imuabile.

Mulți români se simt români fiindcă vorbesc româ­nește, alții fiindcă se roagă românește și merg în biserici ortodoxe românești, alții fiindcă se consideră urmașii romanilor, alții fiindcă doinesc și jelesc ca pe la noi, alții pentru „codrii verzi de brad și câmpurile de mătasă” etc.

Partea economică a iden­tității noastre a fost absolutizată de comuniști – sub impulsul URSS -, care vorbeau de „piața națională unică”, dar ea există.

Cultivatorii de pământ și păstorii noștri și-au menținut identitatea românească arând, semănând, săpând, cosind, culegând, mergând la seceră și la coasă, crescând animale, adică „vite mari și mici”.

Omul este singura ființă care muncește, adică desfășoară o activitate conștientă, ca să aibă din ce să trăiască. Dar și munca se face după obiceiurile grupului, ale comunității și poate deveni o marcă a identității.

Poate exista identitate fără suveranitate?

Categoric! Identitatea românească s-a format în timp, încă din finalul etnogenezei românilor, adică de prin secolele al IX-lea și al X-lea încoace, în vremuri când foarte mulți români trăiau sub stăpâniri străine.

Cu alte cuvinte, identitatea noastră s-a manifestat și atunci când elita dominantă, instituțiile statului și bisericile oficiale nu erau românești.

Să ne gândim la românii din Transilvania care, exceptând scurta perioadă de domnie a voievodului Gelou, „un anumit român” (care a domnit peste o regiune mică din zona Cluj, Dăbâca, Sălaj), s-au aflat sub suveranitatea Regatului Ungariei, apoi în vremea principatului autonom, sub suveranitate otomană, în exterior și sub dominația celor „trei națiuni și patru religii” neromânești, în interior, apoi sub habsburgi etc.

Să ne gândim la românii din cetățile de la Dunăre, din Dobrogea, din Cetatea Albă și Tighina, din Banat, care s-au aflat sub turci; la cei din Bucovina, de sub habsburgi, din Basarabia, de sub ruși.

Cu toții au rămas români, s-au purtat ca români și au transmis mai departe românitatea, fără să aibă avantajul unei clase politice românești respectate și puternice.

Pentru mulți dintre ei, singura instituție rămasă românească a fost biserica, iar preoții și diecii le-au fost singurii învățători și susținători ai na­țio­nalității.

Dar asta nu înseamnă că se poate trăi la nesfârșit așa. Fără suveranitate, națiunile se împuținează, iar oamenii ajung, în parte, să se rătăcească pe căi abătute.

Toate națiunile s-au luptat, de-a lungul vremii, pentru libertate națională și pentru stat național suveran și independent.

Firește, suveranitatea și independența sunt relative, ca orice lucru omenesc, dar s-a tins mereu spre ele.

Ce trebuie să fim mai întâi: români sau europeni?

După cum v-am spus, nu văd o incompatibilitate între cele două calități sau apartenențe. Ba, aș zice că, spre a putea fi un bun european, este necesar să fii mai întâi român, francez, german, polonez. Europa nu este formată din vid sau din indivizi amorfi, ci din varii comunități de oameni, între care, de departe, predomină națiunile și statele naționale.

Când România a fost acceptată, acum zece ani, în UE, ea nu a fost un subiect anonim, ci o țară cu cetățeni români și cu etnici români (circa 90% dintre cetă­țenii României sunt de națio­nalitate română).

Prin urmare, am devenit europeni (în sens de membri ai UE) ca români și nu ca cetățeni ai universului.

Și nici nu ne-a cerut Bruxelles-ul și Strasbourg-ul – până în prezent – să ne autodes­ființăm, să ne aneantizăm, să ne facem altceva decât români. Dar lipsindu-ne unora dintre noi demnitatea de a fi români, ne lipsește și calitatea de europeni.

Este evident că sunt și păreri opuse, adică sunt oameni și forțe care pretind să ne lepădăm de neamul nostru, ca să devenim europeni, să ne uităm limba, stirpea, credința, țara.

Dacă am avea cultura necesară, dacă am mai acumula cunoștințe, dacă am mai avea spirit critic, dacă am discerne și dacă am putea distinge valoarea de nonvaloare și adevărul de minciună, ne-ar fi simplu.

Așa însă plutim mulți dintre noi în ape tulburi, amăgiți de aparențe și de primul venit.

(Un interviu realizat de Augustin Păunoiu pentru Ziarul Lumina).

 

 

 

CITIŢI ŞI :

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/03/17/harta-politica-a-europei-dupa-primul-razboi-mondial/

 

 

 

VIDEO:

 

Acad. Ioan-Aurel Pop – Identitatea și unitatea românilor – conținut, vechime, forme de manifestare


 

 

05/06/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | 20 comentarii

   

%d blogeri au apreciat: