CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Nicolae Negru: Pe cine amenință Putin, când vorbește despre teritoriile „tradiționale, din punct de vedere istoric, rusești”?

 

 

 

 

 

 

Nicolae Negru: Unirea japoneză – Valeriu Saharneanu

 

 

 

 

 

Nicolae Negru: Pe cine amenință Putin, care sunt teritoriile „tradiționale, din punct de vedere istoric, rusești”?

 

Iată fraza lui Putin, pe care a rostit-o la o televiziune rusă, pe 21 iunie, trimițind fiori de gheață vecinilor Rusiei și întregii Europe „de la Lisabona la Vladivostok”:

„La crearea Uniunii Sovietice, în acord era prevăzut dreptul de ieșire, dar fiindcă nu era stabilită procedura, apare întrebarea: dacă o republică oarecare a intrat în componența Uniunii Sovietice, dar a primit în bagajul său enorm de multe pământuri rusești, teritorii rusești tradiționale din punct de vedere istoric, iar apoi a hotărât deodată să iasă din componența acestei Uniuni – în cazul acesta să fi ieșit cu ce a venit și să nu fi cărat cu sine „cadourile” de la poporul rus”, scrie Nicolae Negru pe www.ziarulnational.md, preluat de Romanian Global News. 

Falsul, absurdul acestei declarații constă în faptul că nicio „republică” nu a intrat benevol în componența URSS, ci au fost „intrate”, aplicându-se forța militară a bolșevicilor, iar „cadouri” teritoriale s-au făcut în ambele sensuri, prin transferuri „reciproce”, dictate de Moscova, din rațiuni diferite. În cazul Ucrainei, Kazahstanului, Belarusului, Estoniei, Federația Rusă nu numai a „cedat”, ci și a primit teritorii.

De aceea, probabil, la despărțire, Moscova nu a emis pretenții și a recunoscut hotarele dintre republici stabilite în perioada URSS. De ce și-a amintit acum, după treizeci de ani, Putin de ele? Regretele ar fi trebuit să i le adreseze lui Boris Elțin, când acesta l-a numit succesor.

(După Țările Baltice, Federația Rusă și-a proclamat prima suveranitatea la 12 iunie 1990, iar Ucraina – la 16 iulie 1990, Belarusul – la 27 iulie 1990, iar Kazahstanul – abia la 25 octombrie 1990.)

Chiar a doua zi după interviul cu Putin, pe 22 iunie, Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, a încercat să asigure toată lumea că Rusia nu are pretenții teritoriale față de țările vecine, dar nu a convins pe nimeni, declarația președintelui rus, ca o bombă cu efect întârziat, tulbură și sperie spațiul post-sovietic în continuare (ucrainenii, kazahii, belarușii simțindu-se vizați în primul rând), îngrijorează nu numai Bruxellesul, ci și Washingtonul.

Rusia a ocupat deja o parte a teritoriului ucrainean, războiul ruso-ucrainean e în stare latentă, armistițiul se încalcă și luptele pot escalada în orice clipă. În același interviu, Putin spune că „Crimeea a fost întotdeauna a noastră, chiar din punct de vedere juridic”.

„Time.com” publica, pe 23 iunie, un articol intitulat „De ce oficiali din SUA și UE sunt îngrijorați că Putin ar putea întreprinde o nouă agresiune în Ucraina”.

Temerile lor sunt legate de faptul că popularitatea lui Putin e în scădere în urma pandemiei și a problemelor economice legate de prăbușirea prețurilor la petrol pe piața mondială.

El ar putea încerca să distragă atenția rușilor de la eșecurile sale printr-o nouă operațiune militară în estul Ucrainei.

Organizarea unei ample parade militare la Moscova, pe 24 iunie, în pofida faptului că Rusia e a treia țară în lume după numărul de infectări cu COVID-19, vorbește iarăși despre dispoziția agresivă a lui Putin, consideră sursele publicației.

Există însă și alte semnale că el pune ceva la cale, că e setat pe fapte „mărețe”. E vorba în primul rând de schimbarea Constituției și posibilitatea de a rămâne președinte până în 2036.

Putin nu a exclus deja că va candida, pentru a nu-i sustrage pe ruși de la trebi și a evita dificila pentru ei sarcină de a-i găsi un succesor.

În noua Constituție se stipulează supremația legilor naționale asupra celor internaționale, ca să fie clar de la bun început că Rusia va scuipa pe obligațiile sale internaționale de până acum, inclusiv recunoașterea hotarelor post-sovietice, neconvenabile ei.

Putin a publicat, pe 18 iunie, un articol în „The National Interest”, în care încearcă să pună pe seama Occidentului vina pentru faptul că Stalin a încheiat cu Hitler un pact secret de împărțire a Europei.

El nu explică de ce, învingând Germania nazistă, Armata Roșie nu a plecat acasă, însă menționează că Țările Baltice, ocupate în urma tranzacției cu Hitler, au fost anexate de URSS în „conformitate cu dreptul internațional”, în urma „voinței liber exprimate” de popoarele respective.

Cu alte cuvinte, și acestea sunt teritorii „tradiționale, istoricește, rusești”, sabia revanșei atârnă și asupra lor.

Să nu ne facem iluzii că Putin nu ar avea pretenții față de Republica Moldova, chiar dacă în cazul nostru s-a rupt din teritoriu mai mult decât s-a dat.

Și Basarabia, ca fostă gubernie, și RASSM, din Novorossia, sunt teritorii „tradiționale” rusești, întrebați-l pe Patriarhul Kirill, el a binecuvântat războiul pentru reconstituirea Novorosssiei…

Nimeni nu e în siguranță, Putin îi amenință pe toți. Important e să ne ținem de politica externă „echilibrată”, să nu ne ascundem sub umbrela NATO, să fim în permanență „neutri”, adică la îndemâna Rusiei revanșarde, setate pe „adunarea teritoriilor tradiționale rusești”.

Aceasta, la rândul său, va deschide ușa Siberiei pentru China și Mongolia, când va veni timpul să adune și ele „teritoriile tradiționale, din punct de vedere istoric”, respectiv chinezești și mongole.

Publicitate

30/06/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , | Un comentariu

UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA A FOST REFUZATĂ DE ION ILIESCU

 

 

 Imagini pentru Mircea Snegur si Ion Iliescu   photos

Ion Iliescu si Mircea Snegur

ION ILIESCU A REFUZAT UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA

 

Pentru Basarabia am aceleaşi sentimente ca şi pentru oricare altă parte a tării mele. Poate ceva în plus, din cauza sorţii triste pe care a avut-o acest pământ care – vorba lui Arbore, deputat în Parlamentul României Mari, – a trebuit să înfrunte, ca o adevărată santinelă de hotar, urgiile venite din imensitatea stepelor estice…

M-am reîntors la Chişinău ca diplomat, în anii ‘80, apoi la Conferinţa Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei din 1991 – reuniune ce a marcat 51 de ani de la raptul comis asupra României de imperiile roşu şi nazist, şi, desigur, cu ocazia pregătirii proclamării Republicii Moldova.

Am venit la Chişinău pe 25 august 1991, la cererea prietenului meu Vasile Nedelciuc, cu care colaborasem în timpul Conferinţei privind Pactul Molotov-Ribbentrop.

Cu acea ocazie, i-am cunoscut pe preşedintele Snegur, pe deputaţii Vasile Nedelciuc, Valeriu Matei, Alexandru Moşanu, mulţi alţii cu care am colaborat la redactarea documentului intitulat Declaraţia de la Chişinău cu privire la Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele lui asupra Basarabiei (de fapt, asupra României).

Acea Declaraţie este primul document postbelic, adoptat în cadrul unei Conferinţe internaţionale prin care se condamnă, fără echivoc, Pactul şi se cere lichidarea consecinţelor lui asupra Basarabiei.

Probabil, am făcut impresie bună, dacă am fost invitat, câteva săptămâni mai târziu, să ajut la redactarea Declaraţiei de Independenţă…

Pactul Molotov-Ribbentrop a fost declarat nul şi de către U.R.S.S., dar, „Bucureştiul domnului Iliescu” nu a dorit unirea Basarabiei cu Ţara

În cadrul analizei evenimentelor din 1940, Protocolul adiţional secret la Pactul Molotov-Ribbentrop putea fi – mai poate fi! – folosit, categoric, drept argument pentru reîntregirea noastră, pentru că această înţelegere, încheiată la 23 august 1939, a fost nulă ab initio, fiind contrară principiilor şi normelor Dreptului internaţional, inclusiv a Definiţiei agresiunii… Anexa secretă la Pact o demonstrează cu prisosinţă.

De altfel, documentul a fost declarat nul – ce-i drept, după patru decenii de la aplicarea lui în fapt – şi de către unul dintre semnatari, U.R.S.S., dar consecinţele lui s-au păstrat numai asupra unei singure victime – România.

Cât despre reîntregire, nu e nevoie de argumente din documente străine şi blamabile, ci trebuie căutată în sufletul nostru, al celor din stânga şi din dreapta Prutului.

Un diplomat este un ostaş disciplinat, aflat permanent în slujba ţării sale. Mandat pentru a merge la Chişinău nu prea am avut… în scris.

Dar nici nu era nevoie, pentru că interesele supreme ale statului sunt şi trebuie să fie în sufletul oricărui diplomat român… Cred şi eu că Moscova era bine informată despre ce se întâmpla la Chişinău şi spun asta deoarece cunosc, din propria experienţă eficacitatea celui mai sofisticat serviciu de spionaj din lume, K.G.B.

E posibil să se fi gândit cineva acolo că independenţa va întârzia unirea Basarabiei cu Ţara.

Ştiu cu siguranţa, însă, că „Bucureştiul domnului Iliescu” nu a dorit aşa ceva, echipa sa considerând că e de ajuns ca România să fie primul stat care a recunoscut Republica Moldova.

În acei ani am fost contactat de către doi deputaţi de la Chişinău cu sugestii privind o posibilă Reunire. Informaţia a părut contradictorie, totuşi. Confirm aceste contacte.

Dar conducerea din acea vreme a României nu a reacţionat pozitiv.

A fost însă dispusă, chiar în anul 1991, să semneze cu U.R.S.S. un Tratat de prietenie şi colaborare, prin care să se recunoască vechile graniţe.

Halal români !

Noroc că U.R.S.S. s-a demantelat şi, în consecinţă, Tratatul nu a mai putut fi ratificat.

La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice

Sunt mulţi pretendenţi la coautoratul Declaraţiei de independenţă. Înseamnă că documentul a fost bine conceput şi după două decenii, înfruntând vicisitudinea istoriei, este în continuare atractiv şi viabil… Privitor la coautoratul Declaraţiei de Independenţă, subliniez: domnul Nedelciuc m-a convocat la 25 august 1991 la Chişinău, dându-mi un telefon acasă.

În cadrul discuţiei cu domnul preşedinte Snegur, din seara zilei de 25 august 1991, am înţeles importanţa acţiunii politice şi a documentului ce urma să fie elaborat şi supus spre aprobare Parlamentului Republicii Moldova. Am cerut un răgaz de două zile şi m-am ţinut de cuvânt.

La elaborarea acestui document istoric a contribuit un număr de cinci-şase personalităţi politice, între care domnii Nedelciuc şi Matei.

Modus operandi era că, în mod democratic, participanţii să intervină la discutarea punct cu punct a conţinutului documentului, de la titlu până la ultimul paragraf.

Cuvântul final mi-a aparţinut întotdeauna mie, în calitate de jurist şi diplomat cu experienţă, dar şi colegului meu, cu care am venit de la Bucureşti, domnul Valentin Stan, în acel timp – şef de cabinet în M.A.E. al domnului Marcel Dinu.

Actul independenţei are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice” – de la Nistru până la Tisa

Este bine de reţinut că am „măsurat” personal, cum se spune, cu „şublerul”, diferitele propuneri de text, care veneau de la participanţii la acest efort istoric.

Am evitat astfel să folosesc cuvântul „popor”, pe care l-am înlocuit pe tot parcursul Declaraţiei cu cuvântul „populaţie”, pentru că, spre deosebire de ideologii Moscovei şi prozeliţii ei de la Chişinău, cred că este vorba despre unul şi acelaşi popor – poporul român.

În final, am folosit o singură dată cuvântul „popor” în contextul Declaraţiei de Independenţă, dar am adăugat exigent, în strânsă şi corectă legătură cu realitatea, că actul independenţei are loc „în spaţiul devenirii sale istorice şi etnice”.

Nu e prea greu, mai ales pentru Moscova, să deducă despre ce spaţiu e vorba – România şi poporul român de la Nistru până la Tisa, cum ne-a lăsat ca testament marele nostru poet Mihai Eminescu.

Documentul astfel elaborat a fost gata la 26 august 1991, la ora 18.15, şi a fost prezentat de mine, personal, după dactilografiere, preşedintelui Parlamentului, domnului Alexandru Mosanu, care l-a aprobat fără comentarii.

Am propus – şi domnului preşedinte Mircea Snegur a fost de acord – ca documentul să fie supus aprobării unei Mari Adunări Populare.

Care s-a şi produs la 27 august 1991…

„Moldoveniştilor” de la Chişinău, care dau dovadă de un păgubos „patriotism local”, le-aş spune, invocând învăţămintele istoriei, că înclinaţia lor nu duce nicăieri şi, mai ales, produce necazuri propriilor susţinători.

Istoria a demonstrat acest lucru… Declaraţia de Independenţă din 27 august 1991 nu a fost opera unor străini, ci tot a unor români.

Şi nu contează dacă ei au fost de la Chişinăul de pe Bâc sau de la Chişinăul de pe Criş. Important e ca documentul să reflecte interesul şi instinctul naţional al Basarabiei.

Prin Tratatul cu Ucraina, România a capitulat necondiţionat, în timp de pace

Am refuzat, orice implicare în pregătirea Tratatului de bază cu Ucraina, soldat cu concesii grave în detrimentul României şi al românilor din Cernăuţi, Transcarpatia şi Odesa.

Ţinând seama de cursul negocierilor, am refuzat să particip la încheierea acestui ruşinos Tratat, prin care România a capitulat necondiţionat, în timp de pace, în faţa Ucrainei.

S-au adus prejudicii şi Republicii Moldova prin recunoaşterea vechilor graniţe dintre U.R.S.S. şi România (pe porţiunea Ucrainei), pentru că i-a răpit acesteia, fără a o consulta, calitatea de riveran la Marea Neagră, ca urmare a înglobării unei părţi a Basarabiei de Sud în R.S.S. Ucraineană în 1940 (linia Kalinin) şi recunoaşterea acestei graniţe de România independentă, prin semnarea la staţiunea Neptun, în anul 1997, a Tratatului mai sus menţionat. De cine? De un semi-basarabean, fostul preşedinte Emil Constantinescu.

Un dar neaşteptat pentru Ucraina: Adrian Severin a recunoscut că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei

În faza discuţiilor privind Insula Şerpilor, în calitate de director al Direcţiei juridice şi a Tratatelor din M.A.E. de la Bucureşti, am contribuit decisiv la elaborarea mandatului delegaţiei române în anii 1994-1995. Din păcate, ca de obicei, în ultimii ani, lovitura a venit de la cine nu te aşteptai, şi anume – de la ex-ministrul de Externe, Adrian Severin care, în cadrul negocierilor cu ucrainenii pentru încheierea Tratatului politic de bază, a recunoscut, brusc, că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, cerând ca această precizare să fie inclusă în textul Acordului conex. Ucrainenii au chefuit, după aceea, toată noaptea la Ambasada de la Bucureşti.

Şi aveau motiv – era un dar neaşteptat… Astfel, pe parcursul celor 24 runde de negocieri care au urmat şi care au premers procesului de la Haga (şi chiar la proces), nu s-a mai pus problema posesiei acestei insule, de vreme ce Severin o dăruise Kievului, ci doar împărţirea echitabilă a platoului continental din jurul ei.

Cred, totuşi, că rezultatul procesului de la Haga nu a fost modest, ci mulţumitor, iar membrii delegaţiei române, care mi-au fost „învăţăcei”, s-au achitat de misiunea încredinţată.

Referitor la contribuţia mea la elaborarea, acum 20 de ani, a Declaraţiei de Independenţă, consider că mi-am făcut datoria de român şi de diplomat. Accept cu mare plăcere, orice invitaţie care mi se va face de a reveni la Chişinău.

Revista Art-emis

Prof. univ. dr. Aurel Preda

20/10/2016 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Curtea Internationala de Justitie a hotarat ca indepedenta Kosovo este in concordanta cu dreptul international general

Citez din articolul:”CIJ a hotarat: Indepedenta Kosovo este in concordanta cu dreptul international general

22 Iulie 2010

serbia-kosovo

Curtea Internationala de Justitie (CIJ) de la Haga a apreciat, joi, ca declaratia de independenta a Kosovo “nu a incalcat dreptul international general”. Potrivit avizului consultativ dat de CIJ vizavi de legalitatea acestei declaratii, Curtea “conchide ca declaratia de independenta din 17 februarie 2008 nu a incalcat dreptul international general”, a declarat Hisashi Owada, presedintele CIJ, la Palatul Pacii din Haga. Pâna in prezent, Kosovo a fost recunoscut de 69 de tari, intre care Statele Unite si 22 dintre cele 27 de state membre UE. Acesta are doua milioane de locuitori, dintre care 90 la suta sunt albanezi. Serbia a obtinut la 8 octombrie din partea Adunarii Generale a ONU permisiunea de a sesiza CIJ cu privire la legalitatea proclamarii independentei Kosovo la 17 februarie 2008. Kosovo si-a declarat independenta in 17 februarie 2008. Noul stat a fost recunoscut pâna in prezent de 69 de tari, inclusiv de Statele Unite si 22 dintre cei 27 de membri UE, cu exceptia Spaniei, României, Greciei, Slovaciei si Cipru.
CIJ a fost sesizata in legatura cu legalitatea declararii independentei Kosovo fata de Serbia de Adunarea Generala a ONU. intrebarea exacta adresata instantei a fost: “Declararea unilaterala a independentei de catre institutiile provizorii ale autoguvernarii din Kosovo este in concordanta cu legea internationala?”. Belgradul nu recunoaste independenta Kosovo, considerând acest teritoriu provincia sa meridionala. Desi nu are caracter obligatoriu, decizia CIJ privind independenta Kosovo este asteptata in intreaga lume, pentru ca poate avea repercusiuni asupra mai multor miscari separatiste din lume. De asemenea, poate fie sa consolideze independenta Kosovo, fie sa impiedice noi recunoasteri. Etnicii albanezi din Kosovo au decis sa declare independenta teritoriului de Serbia, dupa aproape doi ani de negocieri monitorizate international. Dupa eliberarea avizului de catre CIJ, Kosovo a invitat Serbia la negocieri din calitate de stat “suveran”.

Autor: Razvan Iorga

22/07/2010 Posted by | PRESA INTERNATIONALA | , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: