CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

12 aprilie 1879 – Arborarea pavilionului român de cãtre generalul Davila pe Insula Şerpilor

 

 

 

 

 

Image result for insula serpilor photos

 

Foto: Insula Şerpilor

 

 

 Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară, justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe – în ciuda statutului său juridic schimbător – parte organică a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.

Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.

Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale, Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.

(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53’’ lat.N şi 30°14’41’’ long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi uscat distanţa este de cca.45 km – 22 Mm; suprafaţa Insulei Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă, ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă în colţul său N-E)

Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ românesc.

Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor, Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de jure, pământ românesc!

Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei, dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării, Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti – multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată a statutului juridic al insulei.

“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei, după cum le-au dictat interesele.

În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă smulgea Turciei dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor (Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).

În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să smulgă Imperiului otoman – acesta făcând cesiuni teritoriale la care nu avea dreptul! – cele trei braţe ale Dunării (Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.

Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării, cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării, Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind geopolitica zonei Mării Negre).

Trei momente importante – Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi Adrianopol-1829 – au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de putere în zonă (până la războiul Crimeii).

Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului Crimeii (1853-1856) – „cel mai favorabil tratat dintre toate care s-au încheiat pentru Turcia” – au făcut ca importante părţi ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.

Conferinţa de la Paris – a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 – s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a referit în mod expres la Insula Şerpilor – „Protocole relatif aux limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents” (6 ianuarie 1857) – : „(…) comme les traites conclus anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence, en suivre la destination “.

Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.

În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia în zona vestică a Mării Negre.

După războiul de independenţă, conform art. XLVI al Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie, Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis ŕ la Roumanie. (…)”.

Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de victimă a politicii de compensaţii practicată de marile puteri ale timpului.

Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.

 

 

 

 

 

 

Foarte puţini ştiu că marele nostru medic Carol Davila, a fost acela care, în fruntea unei comisii, a recepţionat Insula Şerpilor de la turci şi că el este acela care pentru prima dată a înfipt drapelul românesc pe această insulă.

 Fotografia, publicată numai în revista Ilustraţiunea română , nr. 45, anul II, din 30 octombrie 1930, p. 12, azi dispărută, se afla în posesia d-lui Constantin C. TONEGARU.

 

Sursa:

 

http://www.dacoromania-alba.ro/nr43/insula_serpilor.htm

Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN

 

 

Publicitate

16/09/2017 Posted by | ISTORIE ROMÂNEASCĂ | , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Vlahi sau Români ? O dezbatere sterila, inventata de neprietenii românilor. VIDEO

 
 

 

 

 

Români sau valahi, o dezbatere sterilă

 

 

Balcanii au fost întotdeauna locuiți de români! De la Marea Egee, din Muntii Pindului, de la Adriatica, din Dalmația, de la Marea Neagră și pâna la nord ,în Carpați, a fost un singur popor : poporul român.

 Timpurile s-au  schimbat,au  năvălit slavii in secolul al VII-lea, peste încă șapte sute de ani au venit turcii , apoi, in părțile de apus, au coborât ungurii și mai apoi  austriecii, iar poporul roman din Balcani s-a impraștiat, s-a impuținat, în unele zone chiar a dispărut, cum ar fi în Muntenegru și Bosnia-Hertegovina.

 Pe lângă aromânii din Macedonia si Pind, din Albania si Bulgaria, ramân sa reziste compact, până in ziua de azi, daco-românii din Timoc (200 de localitati in Serbia, 100 in Bulgaria – 30 in jurul Vidinului, plus 70 de-a lungul Dunarii, pâna la mare).

 

E suficientă o scurtă privire în istoria noastră și a regiunii în care trăim,  pentru a înțelege un adevăr pe care mulți români il ignora, anume că vecinii cu care ne-a procopsit istoria și migrațiile popoarelor, nu ne-au înghițit niciodată, ei făcând tot ce le stă în putință pentru a scăpa de noi, contactele cu ei  fiind doar un șir continuu de lupte și eforturi pentru a ne păstra limba și neamul.

Vecinii noștri, cu excepția unor scurte perioade în care i-am avut aliați de conjunctură, pe unii sau pe alții, nu au încetat să ne nege existența  și implicit dreptul nostru istoric de a stăpâni ceea ce ne aparține pe drept, pământul în care ne-am nascut, am crescut ca neam și ne-am afirmat identitatea nationala.

 

Înconjurați din toate părțile, o insulă latină într-o mare slavă și turanică, această romanitate s-a tot micșorat sub presiuni și lovituri, până a ajuns ceea pe care o cunoaștem astăzi.

 

Mistificarea istoriei este la rang de cinste în panoplia mijloacelor folosite de dusmanii nostri, și este cu atât mai eficientă, cu cât nici românii în general nu par să aibă apetență pentru aflarea adevărului.

 

Intre „vlahi” și „români”, desi sunt unul si acelasi popor,au fost inventate si speculate deosebiri, mai ales de către propagandistii si falsificatorii istoriei sârbi și bulgari, în încercarea tenace de a diviza si deznationaliza minoritatea romana din tarile lor.

 

De aceea, trebuie sa stim ce sunt vlahii.

 

Conform Wikipedia,„Valahii (sau vlahii) era numele dat de către alte popoare, populațiilor romanizate din Europa Centrală și Răsăriteană, în stânga și în dreapta Dunării: românii, aromânii, meglenoromânii și istroromânii.

 

După crearea statului modern român, acest termen este folosit preponderent pentru a-i desemna pe aromâni, meglenoromâni și istroromâni.

Originea numelui este legată de lingvistica germanică: aceeași origine duce la cuvintele “welsh” și “wallon” în alte părți ale Europei pentru populațiile locale considerate romanice.

 

Popoarele slave au preluat cuvântul, folosind inițial numele de valahi în general în legătură cu toate popoarele romanice deci și pentru locuitorii teritoriului ev-medieval românesc.. Mai târziu, forma cuvântului s-a nuanțat, oarecum schimbat în funcție de utilizatori.

 

De exemplu, Italia în limba poloneză este numită “Włochy”, iar in limba maghiara “olasz” sunt italienii, iar “oláh” sunt românii. Termenul valahi era un exonim, deci folosit numai “în afară”, în timp ce respectivii (valahii între ei) foloseau diferite cuvinte provenite din “romanus” pentru a se numi pe ei înșiși: “români” “rumâni“, “rumâri”, “armâni“, “arumâni”, ș.a.m.d.

 

În acest context este demn de menționat, că în greaca Imperiului Bizantin (Imperiul Roman de Est) valahii erau denumiți deseori [„romanoi”]], ca fiind vorbitori de limbă romanică (latină).

 

În documentele istorice europene din Evul Mediu termenul apare sub diferite forme: Walachen (germ.), valaques (fr.), vlachs sau wallachians (engl.), velascos (sp.), velaci sau valacchi (ital.), volohi sau vlohi (rus., pol.), vlasi (serb., bulg.), oláhok sau vlachok (magh.), vlahoi (neogr.), iflaklar (turc.) și variante (moshovlahi, kuțovlahi, dicieni, mavrovlahi sau morlahi…).”

 

 

Mai departe:

 

„Numele de Valah are aceeași etimologie ca și numele de Wales (în Marea Britanie), Walcheren (în Olanda), Valonia (în Belgia) și numeroasele toponime de tip “Welch”, “Walsch”, “Walchen” înșiruite de-a lungul vechii limite dintre arealul limbilor germanice și cel al limbilor romanice, în Alpi. Este vorba de cuvântul germanic walah sau walh, însemnând “străin”, “ne-german”, și care, la rândul lui, provine din numele poporului celtic al Volcilor (Volcae în latină), întâlnit de germanicii teutoni în decursul campaniilor lor de jaf și pradă în Galia, în anii 110-100 î.e.n.

 

Migrația ulterioară a triburilor germanice în Europa, în secolele III – IV, în contact cu slavii și cu celelate popoare migratoare, a răspândit acest etnonim de walah în Europa centrală și orientală (pentru populațiile romanice). Trecând în alte limbi, walah a luat diferite forme : vlah, vlahos, vlas, voloh, wloh, olah, iflak… trecând ulterior și în limbile occidentale : valacchi, velaci, valaques, valacos, wallachians.

Valahii sud-dunăreni de azi sunt urmașii tracilor romanizați și a romanilor antici veniți aici și rămași (ca și în Dacia). Deși, oficial, sunt recunoscuți ca minorităti naționale în statele unde sunt prezenți (Albania, Bulgaria, Grecia, Macedonia și Serbia), numărul lor este sistematic minorat în recensământe (parțial fiindcă multe persoane nu doresc să se afirme ca fiind minoritare), nu sunt școliți în limba maternă și sunt supuși unui proces de asimilare, iar în România sunt pur și simplu socotiți Români deși populația locală îi deosebește prin porecla de “Machedoni” (cuvânt care nu trebuie confundat cu “Macedoneni“: locuitorii republicii Macedonia sau a regiunii Macedonia din Grecia).”

Și totuși, diversiunea funcționează, chiar și astăzi în Serbia existând două minorități așa-zis distincte, românii și vlahii, și chiar membrii acestora nu sunt prea conștienți că sunt același lucru, rod al îndelungatei propagande de dezbinare.

Acest tip de propagandă a fost activă inclusiv în perioada comunistă, în timpul regimului lui Tito, dar și de mai devreme, cum demonstrează și acest articol preluat din ziarul “Plaiuri năsăudene” al refugiaților năsăudeni din perioada ocupării Ardealului de Nord de către unguri (1941 – 1944), articol scris de I.V. Spiridon și intitulat Wallach:

 

WALLACH

de I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

Povestea un prieten că în trecut un cetăţean foarte bogat cu punga şi nu tot atât cu duhul, jertfise pe altarul propagandei pentru un anume partid o sumă atât de serioasă, încât după ce partidul câştigase în alegeri a trebuit să fie şi el luat în serios.

 

A fost deci numit membru în consiliul comunal. Comuna: un oraş destul de poluat.

 

Totul ar fi rămas normal, pentru vremuri şi locuri, dacă cetăţeanul nu ar fi avut păreri, care ar fi venit în conflict cu ale altui membru al consiliului. La una din şedinţe conflictul a crescut în proporţii, şi un profesor, care nu îl prea putea accepta, îi aruncă enervat epitetul: incultule!

 

Cetăţeanul sare ca ars:

– Eu incult? Tu cult!

Această anecdotă mi-a venit în minte zilele trecute când răsfoiam un dicţionar. Întâmplător am dat peste cuvântul „walachians”, sub care înţelegeau englezii pe români, mai ales pe cei din Oltenia şi Muntenia. Nu numai englezii se numesc astfel.

Germanii, spre exemplu, întrebuinţează cuvântul ”Wallachen”, italienii ” valacchi”, francezii „valaques” , grecii „vlahos”, polonii „volosin” şi vecinii noştri „olah”.

 

Rădăcina din care derivă toate acestea este vechiul cuvânt german „Wallach”, sub care se înţelegeau romanii. După prăbuşirea imperiului roman de răsărit, cuvântul a continuat să circule cu aceeaşi sferă largă, cuprinzând în interiorul ei pe toate neamurile născute din coapsa Romei. Cu timpul sfera aceasta s-a restrâns tot mai mult, până ce, către sfârşitul Evului Mediu, şi începutul celui Modern, am rămas singurii care mai eram numiţi astfel.

Cari sunt motivele pentru care nouă ni s-a aplicat mai multă vreme această veche expresie germană?

În primul rând probabil că la popoarele latine din Occident întâlnim ca o categorie stilistică dominantă individualismul, în vreme ce la noi domină categoria organicului. Ca şi noi, aceste popoare au fost multă vreme dezbinate, dar spre deosebire de noi, din cauza dominării acestei categorii stilistice, individualismul, părţile s-au afirmat la ele mai vehement ca una potrivnică celeilalte.

 

Să ne gândim la Franţa, la Spania şi mai ales la Italia Evului Mediu: atâtea principate, ducate şi comitate nu numai independente, ci şi permanent în conflict unele cu altele din acelaşi neam, afirmându-şi fiecare individualitatea atât de mult încât făcea imposibilă rămânerea lor şi pe mai departe sub acoperişul cuprinzător al acestei expresii.

 

Din acest motiv nu numai că a dispărut expresia „wallach”, dar a fost periclitată chiar şi existenţa cuvintelor „francez”, „spaniol”, şi „italian”. Se vorbea – amintim cazul italienilor – despre milanez, veneţian sau genovez.

La noi domnitorii din Muntenia şi Moldova n-au purtat niciodată vreun război cu romînii din Ardeal, numai cu stăpînitorii acestei părţi a ţării noastre, streini de neamul nostru.

Între ei domni ai Munteniei şi ai Moldovei s-au bătut, dar trebuie amintit aici că, pe de o parte în dosul acestor lupte se manifesta o voinţă de unire, chiar cu forţa, iar pe de alta că niciodată cu ocazia unor astfel de lupte nu s-a uitat că ele se dau între fraţi. Categoria organicului şi-a spus şi aici cuvântul.

Un alt motiv pentru care la noi s-a păstrat şi ni s-a aplicat mai multă vreme vechea expresie germană „Wallach” este calitatea conştiinţei originii noastre latine. La noi această conştiinţă a fost mai puternică decât la popoarele de origine latină ale Occidentului şi aceasta pentru că la noi ea nu a avut un caracter static, ci unul dinamic.

Să analizăm acum tot numai pe scurt, spaţiul nepermiţându-ne altfel, cauzele pentru cari conştiinţa originii noastre latine a avut, spre deosebire de popoarele latine din Occident, acest caracter, dinamic.

În primul rând la noi părţile nefiind în conflict, atât de vehement unele cu altele, conştiinţa întregului, cu origine comună, n-a fost pe această cale tulburată. În această situaţie am fi putut avea o conştiinţă a originii noastre latine mai puternică decât popoarele latine din Occident, dar tot cu un caracter static. A acţionat întotdeauna şi un factor de natură oarecum geografică: poziţia noastră, izolaţi în mijlocul unei populaţii de origine nelatină. 

Faptul că cu aceste popoare nelatine am avut întotdeauna, ca suflet, nu ca pacte, altfel de raporturi decât de prietenie ne-a fost din acest punct de vedere foarte util: raporturilor de acest fel trebuie să le mulţumim conştiinţa noastră trează, dinamică.

Atât de trează şi de dinamică încât ea a devenit din scut suliţă. Expresia cu rădăcini atât de vechi şi sens de nobil blazon nu poate, pentru o minte normal constituită, să îmbrace sensul pe care al vrea să i-l dea întovărăşind-o cu un adjectiv care denotă numai neputincioasă ură, cei care nu se pot mândri cu o astfel de origină, certificatul lor de origine etnică, fiind pierdut undeva pe drumul de departe şi până aici. Întovărăşirea ei cu adjectivul nepomenit poate numai să arate că precum între indivizi şi între popoare anecdota prietenului meu poate să fie adevărată.”

 

Surse:  cristiannegrea.blogspot.ro si  I. V. Spiridon – Plaiuri Nasăudene

17/09/2013 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: