CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

Anton Crihan: Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România. VIDEO

 

 

 

 

 

Foto: Crihan Anton – Fruntaş al vieţii politice din Basarabia, membru al Sfatului Țării. (n.12.VII.1893, Sângerei-Bălţi – 9.I.1993, Saint Louis-SUA). A fost înmormântat la Chişinău.

 

 

 

 

 

 

După studiile liceale terminate la Bălţi, Anton Crihan a urmat Facultatea de Ştiinţe Economice din Odesa şi pe aceea de Drept din Bucureşti, dându-şi doctoratul în ştiinţe politice şi economice la Paris.

Aflându-se la Odesa, a participat la elaborarea statutului cohortelor moldoveneşti, iar mai târziu a înfiinţat la Chişinău primele cohorte militare, pe care le conduce. Participă şi ia cuvântul la Congresul Ţăranilor (1917). Face parte din comitetul care organizeză mitingul celor 10.000 participanţi de la Odesa. Are misiunea să intre în Comitetul Central al Ostailor Moldoveni de la Chişinău, pentru a anihila intrigile separatiştilor care duceau o acţiune împotriva unirii şi oricărei apropieri de fraţii lor români, agitând ideea “primejdiei de peste Prut”.

Anton Crihan a fost membru al biroului pentru organizarea Sfatului Ţării şi apoi deputat în acest for parlamentar. La începutul anului 1918 a făcut parte din delegaţia care a plecat la Iaşi, pentru a informa guvernul român asupra situației din Basarabia.

A fost Vicepreşdinte al Comisiei Agrare care s-a format după unire.  și are meritul de a fi condus lucrările comisiei, fapt pentru care a fost numit “părintele reformei agrare”.

La 20 octombrie 1920, prezintă parlamentului român, legea de aplicare a reformei agrare votată de Sfatul Ţării, care este promulgată de parlamentul român.

A fost membru al PNŢ și deputat în Parlamentul Român în patru legislaturi. După instaurarea comunismului în România, s-a stabilit în SUA.

Una din cele mai importante lucrări ale sale a fost: ”Drepturile României asupra Basarabiei”.

 

 

 

 

 

 

Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, cuvântare difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968

În anii din urmă, literatura istorică a înregistrat un număr impresionant de scrieri cu privire la mişcarea naţională din Basarabia anilor 1917 și 1918. Totuși problema reflectării sintetice şi/sau totale a evenimentului Unirii ne lipseşte.

Multiple aspecte ce ţin de istoricul creării Partidului Naţional Moldovenesc, de raporturile acestuia cu Sfatul Ţării, de activitatea propriu-zisă a Sfatului Ţării după data de 13 ianuarie 1918, de rolul de excepţie al unor personalităţi basarabene în mişcarea naţională etc. rămân în continuare subiectul unor dezbateri științifice.

Cert este că sursele istorice cu privire la evenimentul Unirii din 1918, risipite în diverse colecții publice1 sau private, inclusiv cele cu statut special de depozitare2, îşi aşteaptă încă cercetătorul pertinent. De altfel, Ştefan Ciobanu, în 1929, sublinia că „mişcarea naţională românească din Basarabia, din anii 1917-1918, nu şi-a găsit încă interpretarea justă […] din cauza lipsei unei perspective istorice care ar da posibilitatea să se judece evenimentele şi oamenii de atunci sine ira et studio […]”3.

Considerațiile lui Ştefan Ciobanu trebuie raportate, evident, la evocarea primului deceniu de după Unire. Pentru generațiile de astăzi, aflate în pragul unei aniversari deosebite – o sută de ani de la Marea Unire din 1918 – altfel se conturează perspectiva istorică a evenimentului.

La distanţa unui secol, dezbaterile științifice asupra evenimentului Unirii au cu totul o altă explicație istorică. În contextul amintit, credem, nu este lipsit de interes să vedem o perspectivă asupra fenomenului Unirii din 1918, scrisă de către un participant direct la evenimentul Unirii cu aproape cinci decenii în urmă, mai exact în 1968, la împlinirea unei jumătăţi de veac (de la anul 1918)4.

Este vorba de Anton Crihan (1893, Sângerei, Bălţi – 1993, Saint Luis, SUA)5, cel mai longeviv dintre membrii Sfatului Ţării, ultimul care a supraviețuit „teroarea istoriei” şi a cunoscut prăbușirea colosului sovietic, respectiv, proclamarea independenţei Republicii Moldova.

Cuvântarea lui Anton Crihan, difuzată la postul de radio Free Europe din Munchen, în 1968, s-a editat într-o modestă broșură, în 1969, la Madrid (34 p.).

Lucrarea este alcătuită din două părţi. În prima parte sunt reflectate unele date biografice, însoțite de comentarii asupra activităţii şi rolului pe care l-a avut şi/sau i l-au atribuit lui Anton Crihan alte personalităţi marcante din epocă, precum O. Ghibu6 și Ionel I. Brătianu7, cât şi unele evocări personale asupra activităţilor desfăşurate de el în exil8. Cea de-a două parte a lucrării cuprinde o evocare propriu-zisă a evenimentului Unirii, cu reflecţii asupra istoriei Basarabiei, începând cu anul 1812 şi culminând cu Actul Unirii din 27 martie 19189.

Ar trebui să reţinem că lucrarea lui Anton Crihan (Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Madrid, 1969, 34 p.), prin concursul unor anumite împrejurări, devenise o raritate bibliografică chiar din momentul apariţiei ei în volum, în 1969.

Notiţă informativă, aplicată pe fila de forzaţ a cărţii, ne sugerează clar că „s-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969”. Ex manuscripto10.

Fără îndoială, Anton Crihan, alături de multe alte personalităţi notorii ale anilor 1917-1918 – I. Pelivan, I. Inculeţ, P. Halippa, V. Cijevschi, D. Ciugureanu, V. Bogos, V. Cristi, Em. Catelly –, se înscrie perfect în cohorta generaţiei de aur a Marii Uniri.

În contextul amintit, se cuvine, mai întâi, să intervenim cu unele precizări în legătură cu datele și evenimentele evocate de Anton Crihan. Despre satul de baştină Sângerei (jud. Bălţi), care „acum se numeşte Lazovo [Lazovsk, în 1968], Anton Crihan susține că era transformat de ruşi în „sat model”, căruia îi dau o deosebită atenţie”.

Anton Crihan deţine şi date statistice asupra schimbărilor demografice intervenite după anii de pomină 1940/1944: „Dacă în 1940, populaţia satului era pur românească, atunci în urma recensământului din 1965, din cei 11.000 locuitori […], satul număra deja peste 4.000 ruşi”11. Anton Crihan a absolvit liceul la Bălţi în 1914, urmând apoi Facultatea de ştiinţe fizico-matematice din Odesa. În toamna anului 1916, a fost înrolat în armata ţaristă şi trimis la o Şcoală Militară, în aşa-zisa „studenţească”, nr. 2, din Odesa.

După un an de studii, în 1917, este avansat în grad „de praporscik”, ceea ce-i permitea peste patru luni automat să fie numit sublocotenent, apoi trimis pe frontul românesc de dislocare ale armatelor rusești la Bârlad, în calitate de translator al comandamentului inginerilor din Armata IV. Izbucnirea revoluţiei ruse l-a prins acolo, la Bârlad, unde a creat Comitetul soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni din Armata IV. În calitate de preşedinte ales al comitetului, Anton Crihan preciza că „l-am pus pe Gheorghe Madan, veteran din Revoluţia din 1905-1906, iar pentru mine mi-am rezervat postul de secretar al comitetului”12.

Ştirile cu privire la activităţile desfăşurate de ostaşii moldoveni dislocaţi în zona frontului român al unităţilor ruseşti, la Bârlad, pot fi recuperate şi din cele publicate în ziarul „Cuvânt Moldovenesc” din 3 iunie 1917:

„Noi, subsemnaţii ofiţeri, dregători militari şi soldaţi basarabeni ai garnizoanei ruseşti din Bârlad, întrunindu-ne în ziua de 12 mai 1917, sub preşedinţia tălmaciului G. V. Madan, spre a ne sfătui asupra nevoilor politice, culturale şi economice de azi ale Basarabiei şi luând cunoştinţă de programul Partidului Naţional Moldovenesc, tipărit în nr. 28 de la 9 aprilie anul 1917, al gazetei „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, am hotărât cu toţii să ne alipim la Partidului Naţional Moldovenesc, arătându-ne în acelaşi timp dorinţa că în ceea ce priveşte înzestrarea ţăranilor moldoveni cu pământ, apoi dânsa să fie înfăptuită pe temeiul celei mai largi democraţii, căci a sosit şi pentru dânşii ziua dreptăţii.

Partidul Naţional Moldovenesc, dând întregul său sprijin stăpânirii vremelnice a Rusiei, să-şi dea în acelaşi timp toata silinţa atât pentru cuvântul tipărit, cât şi prin viul grai, ca să ferească scumpă-ne Basarabie de siluirile şi jafurile nelegiuite ale anarhiei.

Spre adunarea la îndeplinire a celor mai sus arătate ne-am şi ales un comitet al nostru”13.

Este evident că derularea evenimentelor din interiorul Basarabiei, din vara anului 1917, în viziunea lui Anton Crihan, erau influenţate de frământările ce se produceau în mijlocul ostaşilor basarabeni. Pe la jumătatea lunii iunie, „conducerea mişcării naţionale din Basarabia începe să treacă tot mai mult în mâinile militarilor”.

Acestora li se părea că „lucrurile nu merg destul de repede şi ei erau grăbiţi să ajungă cât mai neîntârziat la rezultate practice precise”14. În acea atmosferă de fierbere revoluţionară, Anton Crihan se face remarcat printre liderii mişcării ostăşeşti de la Odesa prin faptul că lansează ideea creării cohortelor moldoveneşti15.

Nu este lipsit de interes să observăm că unii cercetători consideră că „cohortele înfiinţate de el aveau sarcina să se ocupe în Basarabia de organizarea Partidului Socialist-Revoluţionar Moldovenesc”16. Anton Crihan, la rândul său, susţine că, fiind printre organizatorii cohortelor moldoveneşti de la Odesa, tot el, mai apoi, le-a adus în Basarabia17.

Indică chiar şi o dată concretă când cohortele sosesc la Chişinău şi „iau conducerea în mâinile lor”: 11 iulie 1917. În opinia lui Anton Crihan, impactul s-a simțit imediat – „mersul revoluţiei ia o înfăţişare nouă”18. Forţa numerică a cohortelor moldoveneşti se echivala cu 1600 de soldaţi, reprezentați în 16 unităţi, şi 20 de ofiţeri.

Pentru o acoperire a celor enunţate mai sus, Anton Crihan citează după O. Ghibu, care susţinea, între altele, că aşa-numitele „cohorte moldoveneşti aveau să joace un însemnat rol în viaţa publică a Basarabiei, timp de câteva luni”19.

De altfel, Anton Crihan nu indică concret și funcţia ce o deţinea în legătură cu crearea cohortelor – „cea de inspector al cetelor mobile de miliţie şi comisar de la comitetul moldovenesc pe lângă statul circumscripţiei Odesa”.

Potrivit prevederilor din „Instrucţiunea pentru cetele moldoveneşti”, acestea trebuiau să fie formate din 16 cete mobile (o ceată se compunea din 100 de ostaşi), iar în capul cetelor era inspectorul (Anton Crihan). Scopul acestora era paza siguranţei personale şi publice a cetăţenilor; lupta cu dezertorii; lupta cu anarhia şi contrarevoluţia; prevenirea dezordinilor agrare; menţinerea ordinii în caz de demobilizare etc.”20. Inspectorul cohortelor moldovenești se afla în subordonarea directă a şefului statului major din Odesa, dar și în supravegherea comandamentului garnizoanei dislocate la Chişinău.

Printre acţiunile întreprinse nemijlocit la Chişinău, Anton Crihan îşi atribuie meritul de a fi printre organizatorii Comitetului Militar Central al ofiţerilor şi soldaţilor moldoveni21, care ia fiinţă, după cum ne relatează A. Crihan, pe 22 iulie 1917 şi care avea drept scop „convocarea unui congres al militarilor care să hotărască soarta Basarabiei22. Cert este că, prins în vâltoarea evenimentelor revoluționare, numele lui Anton Crihan este atestat alături de cele mai reprezentative personalităţi ale anului 1917.

Atunci când în toamna anului 1917, Partidul Naţional Moldovenesc îşi alcătuia „izvodul” cu ocazia alegerilor în Adunarea Constituantă rusească23, Anton Crihan „ofiţer, inspector al cohortelor moldoveneşti din Basarabia” este ales alături de Vladimir Chiorescu, Teofil Ioncu, Ioan Pelivan, Daniil Ciugureanu, Profirii Fală, Ioan Codreanu etc. (12 deputaţi)24.

Comitetul central al Partidei Naţionale Moldoveneşti a delegat la acea întrunire „pe cei mai iscusiţi şi mai vrednici oameni din neamul nostru […], oameni de ispravă din sângele nostru […], cu gândul curat şi cu dragoste pentru neamul nostru moldovenesc”. Anume ei trebuiau „să scoată drepturile politice şi naţionale, fără care nu poate trăi niciun neam”, se sublinia în apelul către Fraţii moldoveni25.

La Congresul Militarilor (20-26 octombrie 1917), Anton Crihan a aderat la fracţiunea Blocului Moldovenesc, iar în şedinţele Sfatului Ţării a vorbit în numele Blocului Moldovenesc. Pe lista nominală a deputaţilor Sfatului Ţării (cu mandate validate), în şedinţa din 4 decembrie 1917, este înscris ca „ales din partea Primului congres militar-moldovenesc din toată Rusia” alături de Gherman Pântea, Ion Buzdugan, Vasile Ţanţu (jud. Bălţi)26.

În viziunea lui Anton Crihan, cele mai însemnate hotărâri pe care le-a luat Sfatul Ţării sunt următoarele: Proclamarea autonomiei Basarabiei; hotărârea cu privire la înfiinţarea Sfatului Ţării; fixarea numărului de deputați în Sfatul Ţării și repartizarea lor pe naţionalităţi, moldovenilor atribuind 70 la sută din mandate, iar minoritarilor 3027.

Contextul general al evenimentelor petrecute în Basarabia în toamna anului 1917 – proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti pe 2 decembrie 1917, apoi a independenței față de Rusia, în 24 ianuarie 1918 – a dus expres la radicalizarea mediului social-politic basarabean şi a împins clasa politică basarabeană spre conştientizarea faptului iminent al Unirii.

În legătură cu faptele amintite mai sus, sunt de remarcat câteva idei esenţiale din discursul lui Anton Crihan (1968) cu privire la mişcarea naţională din anii 1917-1918 şi, respectiv, evenimentul Unirii din 27 martie28:

– „Gruparea cea mai activă din componența Sfatului Ţării, care a lucrat permanent şi în mod hotărât pentru Unire, a fost, fără îndoială, Blocul Moldovenesc29;

– „Noi (Blocul Moldovenesc) ştiam că Unirea avea să fie votată cu o mare majoritate de toţi deputaţii din Blocul Moldovenesc, cărora avea să li se alăture şi cei din Fracţiunea Ţărănească;

– „Ceea ce Sfatul Ţării a făcut în ziua de 27 Martie n-a fost decât îndeplinirea unor formalităţi solemne, o mare sărbătoare naţională a moldovenilor dintre Prut şi Nistru, deoarece totul fusese pregătit de mai înainte prin lungi şi tenace tratative dintre Blocul Moldovenesc şi Guvernul românesc”30.

Marea bătălie s-a dat nu pe 27 martie, ci în ziua când Sfatul Ţării a hotărât chemarea armatei române, care a avut loc în luna decembrie 1917 (22 /27 decembrie 1917)31.

Dincolo de toate observăm că convingerile ferme ale lui Anton Crihan, enunţate la o jumătate de veac de la Unire, în 1968, sunt, prin excelenţă, adevărate lecţii de istorie naţională. Lecţii care trebuie neapărat memorizate şi/sau învăţate, ştiute pe de rost, dar și transmise generaţiilor de azi şi de mâine. Înaintaşul nostru avea o conştiinţă clară, o conştiinţă împăcată faţă de generaţia sa, în sensul că ea a făcut ceea ce trebuia să facă:

„Naţionaliştii basarabeni adevăraţi, adică cei cărora Unirea de la 27 martie 1918 li se datorează în întregime, au fost oamenii cei mai curaţi sufleteşte şi mai curajoşi totodată, din câţi mi-a fost dat mie să întâlnesc în întreaga mea viaţă, şi care, nu mă îndoiesc un singur moment, n-ar fi permis nimănui să le forţeze conştiinţa, chiar dacă ar fi ştiut în mod cert că atitudinea lor i-ar fi dus la moarte sigură. Naţionalismul lor însemna dragoste de Neam”.

Şi încă ceva ne-a mai lăsat nouă Anton Crihan – nişte poveţe, marcate de credinţa fermă în destinul neamului românesc:

– „Imperiile […] nu sunt veşnice. Istoria a înregistrat numeroase prăbuşiri de imperii. Ca să nu vorbim decât despre generaţia mea, aceasta a văzut-o pe aceea a imperiului țarilor şi încă altele câteva nu mai puţin răsunătoare. […]. Mai târziu sau mai devreme va veni şi aceea a imperiul sovietic;

– […] Basarabia va redeveni din nou românească, până atunci însă nouă nu ne rămâne decât să sărbătorim, cel puţin, după cum se cuvine, în fiecare an Unirea […], aceasta fiind, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria recentă a Basarabiei”32.

Înaintaşul nostru îşi îndeplinea o datorie morală faţă de generaţiile tinere, care veneau din urmă, mai ales, faţă de basarabenii săi, care în acele condiții ale dezmățului propagandistic de sorginte sovietică cunoşteau foarte puţin despre evenimentul Unirii. Pentru că anume lor li se adresa Anton Crihan:

„[…] Eu mai ştiu cam tot ce vi se întâmplă vouă, scumpii mei fraţi basarabeni, de atunci încoace. Cu toate acestea, e bine să ştiţi şi voi, eu n-am pierdut încă nădejdea să vă vedem pe voi toţi reveniţi odată mai mult şi pentru totdeauna la sânul patriei noastre comune […].

Eu n-am pierdut încă această nădejde, deoarece eu continui să cred că monstrul sovietic odată şi odată va trebui să plesnească. Mai mult chiar, eu cred că ziua aceasta nu mai e departe”33. Aceasta a fost convingerea lui fermă de o viaţă.

 Atât de mare i-a fost credinţa în izbăvirea noastră de sub jugul imperiului roşu, încât o forţă miraculoasă a destinului l-a cruţat şi i-a oferit o şansă unică – trecuse deja peste pragul vârstei de 98 ani – să trăiască aievea mirajul independenţei Basarabiei (27 august 1991).

Fără îndoială, cuvântarea lui Anton Crihan la postul de radio Free Europe din Munchen (1968) poate fi atribuită, în egală măsură, unui testament lăsat pentru generațiile de azi și de mâine.

Discursul lui Anton Crihan este, mai întâi, un act de supremă voinţă civică şi morală, dar şi politică, de care a dat dovadă înaintaşul nostru aflat în condiţii extrem de grele de ilegalitate şi exil.

Aceste mărturii ale istoriei ne ajută să ne apropiem de adevărul istoric, să-l pătrundem, să-l înţelegem, în sfârșit: ce a fost şi cum s-a făcut Unirea; de ce a fost inevitabilă Unirea basarabenilor cu Ţara; care a fost rolul Sfatului Ţării în acel proces de trezire naţională; care a fost rolul militarilor la întregire și a elitei politice basarabene, în special.

Or, discursul lui Anton Crihan nu este altceva decât ecoul de confesiune a unei generaţii de sacrificiu, în numele idealului de întregire a românilor basarabeni.

 

 

 

Sursa:

http://limbaromana.md/index.php?go=articole&n 

 

 

 

Note:

 

1 De pildă, studiul despre Sfatul Ţării, scris în 1919, pe urmele încă proaspete ale evenimentului și rămas în manuscris, a fost descoperit în colecţiile arhivei din Chişinău şi publicat în volum cu titlul: O pagină din istoria Basarabiei. Sfatul Ţării. 1917-1918. Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi selecţia materialului de Ion Negrei şi Dinu Poştarencu, Prut Internaţional, Chişinău, 2004, 288 p.

2 În colecţile Muzeului Naţional de Istorie a Moldovei se deţin importante colecţii referitoare la activitatea unor personalităţi marcante ale mişcării naţionale din anii 1917 și 1918: C. Stere, P. Halippa, A. Baltaga, E. Catelly, T. Neaga, P. Sinadino, I. Harbuz, I. Panţâru și T. Cojocaru.

3 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 13.

4 Anton Crihan, Cum s-a făcut Unirea Basarabiei cu România, Editura Carpaţii, Madrid, 1969, 34 p. (colecţia Carpaţii, nr. 21. S-au tras din această broşură 350 de exemplare în atelierele Tipografiei „Marsiega”, Madrid, ianuarie 1969).

5 A fost adus din Saint Luis, SUA, şi înmormântat la Cimitirul Central din Chișinău. I s-au făcut funeralii naţionale; o stradă din sectorul Centru al Chişinăului îi poartă numele. (Vezi: S-a stins din viaţă ultimul dintre făuritorii Unirii Basarabiei cu România,  Anton Crihan. În: „Lumea Liberă”, 16 ianuarie [nr. 224], 1993; Legendarul Anton Crihan se întoarce din exil. În: „Libertatea”, 19 ianuarie 1993; Anton Crihan a revenit pe pământul strămoşesc. În: „America”18 martie 1993 [ziarul diasporei româneşti din SUA;  semnat de Ion Cepoi preşedintele Societăţii „Viitorul Român” din Los Angeles].

6 Anton Crihan, op cit, p. 9.

Idem, p. 10.

Idem, p. 3-10.

Idem, p. 11-32.

10 Anton Crihan, op. cit. exemplarul consultat de noi s-a păstrat într-o colecție privată la Constanța, România.

11 Idem, p. 3-4.

12 Idem, p. 4 (în  cel de-al 2-lea Guvern al Republicii Democratice Moldovenești). Conduce Ministerul Agriculturii, cel mai greu minister la acea vreme. De acest organ depindea „cum va fi rezolvată problema agrară, în jurul căreia se dădeau luptele de moment”. Vom interveni doar cu precizarea că în Directoratul general îndeplinea funcția de subsecretar de stat al AgriculturiiA mai prezidat şi Comisia Agrară (după 27 martie 1918), care a contibuit la elaborarea proiectului  Legii agrare. A susținut și/sau apărat acest proiect, în calitate de raportor în Sfatul Ţării, dar şi în Constituanta Ţării (1919). Pentru că se ştie că ţăranii basarabeni erau îngrijoraţi cel mai mult de problema agrară (în sensul unei redistribuiri a proprietăţii funciare din contul marilor proprietari).

13 Procesul verbal al adunării ostaşilor moldoveni din Bârlad din 12 mai 1917. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 113-114; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 44, 3 iunie 1917.

14 Anton Crihan, op cit, p. 16.

15 Idem, p. 4.

16 Ion Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, Tipografia Centrală, Chişinău, 1998, p. 138; Generaţia Unirii. Enciclopedie. Ediție îngrijită de Iurie Colesnic, Muzeum, Chişinău, 1998, p. 184 (se afirmă că Anton Crihan a fost membru al Partidului Socialist Revoluţionar Naţionalist).

17 Anton Crihan, op cit, p. 16.

18 Ibidem

19 Onisifor Ghibu, Cum s-a făcut unirea Basarabiei, [Biblioteca „Astra” nr. 9], Editura Asociaţiunii, Sibiu, 1925, p. 10.

20 Instrucţii pentru cetele de miliţionari moldoveni. În: Ștefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 138.

21 Anton Crihan, op cit, p. 17; după cum se ştie, preluarea iniţiativei  de organizare a Sfatului Țării în calitate de organism suprem al Basarabiei autonome, de către Comitetul Militar Central Moldovenesc, apoi de către Congresul ostăşesc (20-27 octombrie 1917),  s-a produs exact peste o lună, în 21 noiembrie 1917.

22 Ibidem.

23 Se consideră că autonomia provincială şi principiile de organizare a organului ţinutal suprem vor fi elaborate de către Adunarea Constituantă rusească, iar permisiunea oficială de a forma organul suprem al Basarabiei va fi acordată de Guvernul Provizoriu din Petrograd.

24 Manifestul electoral al Partidului Naţional Moldovenesc cu ocazia alegerilor în Constituanta rusă. În: Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 128-130; Vezi: „Cuvânt Moldovenesc”nr. 94, 27 octombrie 1917.

25 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mișcarea națională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chișinău, 1993, p. 129.

26 Lista deputaţilor Ţării, ale căror mandate au fost validate în şedinţa Sfatului Ţării din 4 decembrie 1917, vezi Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei. Studiu de documente cu privire la mişcarea naţională din Basarabia în anii 1917-1918, Universitas, Chişinău, 1993, p. 184 (nr. LXXIX).

27 Anton Crihan, op cit, p. 17.

28 După 27 noiembrie 1918 (data lichidării Sfatului Ţării), îndeplineşte funcţia de Director general al Consiliului de administraţie (Pan Halippa, preşedinte). A mai înfiinţat Casa Noastră, instituţie ce avuse menirea să execute Legea agrară basarabeană (până în 1920). Face parte din delegaţia română la Conferinţa ruso-română din Viena (1924). A deţinut mandatul de deputat  în 1919, 1920, 1922, 1932, 1937. În anii 1932-1933, revine în funcţia de administrare a problemei agrare, deţinând-o pe cea de subdirector de stat al agriculturii. Mai contribuie la fondarea Facultăţii de Agronomie (Facultatea de Agronomie a Universităţii din Iaşi, după transferul la Chişinău având sediul în blocul Sfatului Ţării.

A fost printre fondatorii Partidului Ţărănesc Basarabean (1918, atunci când „încă nu exista un asemenea partid  în Ţara veche” (mai apoi se vor uni cu  Partidul Ţărănesc din regat şi cu Partidul Naţional din Ardeal); face parte din „delegaţia permanentă a partidului”; în 1924, se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti (pe cea de la Odesa aşa şi n-a mai absolvit-o); în 1934 îşi ia doctoratul la Paris în domeniul „ştiinţe politice şi economice”; profesor  la Politehnica din Iaşi; în 1947 este scos din învăţământ; în 1948 pleacă la Paris; din 1951 s-a stabilit la Washington; face parte din Comitetul Naţional Român (în 1959, din cauza unor  neînţelegeri interne îl părăseşte); în 1964 îşi dă demisia din acel Comitet.

29 Anton Crihan, op cit, p. 24.

30 Idem, p. 22-23.

31 Autorul  mărturiseşte: „În acea zi nu s-a vorbit direct de Armata română, asta nu trebuie să înşele pe nimeni. Noi ştiam perfect de bine de ce armată era vorba […]. Asta o ştiam noi şi o ştiau şi deputaţii minoritari. Că o ştiau şi aceştia din urmă dovada cea mai bună e că, după luarea acelei hotărâri, reprezentantul Partidului Social-Democrat, care de fapt erau comunişti, şi acela al Bundului s-au  retras din Sfatul Ţării. Ori ca să nu-şi închipuie cineva că noi eram nişte naivi şi nu ştiam ce facem. Aşadar, lupta adevărată pentru Unire atunci s-a dat în luna decembrie 1917, nu la 27 martie. În acel moment însă armata română nu era prezentă în Basarabia ca „să-i înveţe pe deputaţi cum să voteze!”  (vezi Anton Crihan, op. cit, p. 23-24).

32 Idem, p. 11.

33 Idem, p. 34.

 

 

 

16/04/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Aşa-i dat de Dumnezeu, orice neam cu locul său ! VIDEO

 

 

01/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , | Lasă un comentariu

Badea Cârţan, vestitul ţăran român , a trecut de foarte multe ori şi prin Budapesta

 

Gheorghe Cârţan cunoscut şi sub numele de Badea Cârţan (n. 24 ianuarie 1849, Cârţişoara, judeţul Sibiu – d. 7 august 1911),  a fost un ţăran român autodidact care a luptat pentru drepturile românilor din Transilvania, distribuind cărţi româneşti aduse clandestin din România, la sate.

În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.

A călătorit pe jos până la Roma pentru a vedea cu ochii lui Columna lui Traian şi alte mărturii  ale originii latine a poporului român.

Traseul spre Roma l-a urmat prin Timişoara, Szeged, iar la 17 ianuarie a ajuns la Budapesta. La 1 februarie 1896 a ajuns la Viena. De aici a plecat spre Salzburg, apoi spre Innsbruck, de unde a trecut Alpii ajungând la Genova. După patruzeci şi trei de zile, rupând patru perechi de opinci, a ajuns la Roma.

În faţa Columnei lui Traian, badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă. Apoi, ostenit de drum, s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Când s-a trezit, era înconjurat de o mulţime de curioşi.

Unul dintre ei, văzând costumul popular românesc pe care-l purta, a exclamat uimit: „un dac a coborât de pe Columnă”, atât de mare i s-a părut asemănarea între ciobanul român şi dacii de pe basoreliefuri.

În doar două zile, badea Cârţan a devenit celebru în Italia, mai multe ziare scriind despre el.

La Legaţia României din Italia l-a cunoscut pe scriitorul Duiliu Zamfirescu, care în acea perioadă era ministrul reprezentant al României. Scriitorul, aflând despre scopul călătoriei lui Cârţan la Roman s-a întrebat „Ce putere misterioasă mânase pe acest ţăran spre obârşia neamului său?”

În cele patru săptămâni cât a stat la Roma, badea Cârţan a fost invitat în repetate rânduri de personalităţi italiene: profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”.

De la Roma Cârţan a plecat la Veneţia, de unde a plecat la 3 martie, prin Trieste, spre ţară. La Cârţişoara a ajuns la 8 martie 1896. La 18 martie 1896 a plecat spre Bucureşti, unde a fost timp de două zile oaspetele profesorului Urechia.

La 10 iunie 1896 se afla acasă, în Transilvania, când a fost arestat de jandarmii unguri, care i-au confiscat şi fotografia cu Columna lui Traian, şi alte fotografii primite cadou în Italia, precum şi cărţile pe care le deţinea.

A fost bătut şi trimis la Făgăraş, la judecătorie, unde una dintre întrebările care i-au fost adresate a fost „ce treabă ai cu Roma şi cu România?”

Eliberat după două zile, lucrurile confiscate nu i-au mai fost înapoiate.

 

BADEA CÂRŢAN şi redacţia Foii poporului român din Budapesta

 

Badea Cârţan, vestitul cioban călător, cel ce umbla prin lume ca să caute izvoarele fiinţei naţionale, a trecut de foarte multe ori prin Budapesta şi pe la redacţia şi tipografia lui Dimitrie Birăuţiu.

Cu un prilej, aflîndu-se acolo şi vazîndu-i adunaţi pe câţiva dintre militanţii şi liderii români, acesta le trăsneşte una buna:

„Iacă şi dumneavoastră aici: Todică, Birăuţiu, Bănuţiu, în loc să fiţi: Todea, Birău, Ban. Tot mici, tot mici, n-avem un om mare, să faca minuni”. Badea Cârţan avea umor şi era totdeauna bine venit în redacţie. 

Despre acest lucru ne mărturiseşte Sebastian Stanca: „Venea des la Pesta şi totdeauna ne cerceta redacţia. Ne obişnuisem să-l vedem tot la 2-3 luni odată în mijlocul nostru şi dacă întîrzia parcă ne lipsea.
Vorbea cu o predilecţie vădită în pilde. Figurile romane Cesar, Scipio, Traian, August erau pentru badea Cârţan adevărate ideale.

De aceştia se încălzea ochii împăianjeniţi de straşina genelor, lungi şi cenuşii scânteia o lumină mai vie şi obrajii i se rumeniau. Venea în redacţie cu o deosebită sfială.

Pentru el redacţia era biserica culturii, de care se cuvine să te apropii cu cel mai devotat simţ şi respect.

Cu căciula în mînă, scoasă încă de pe scări, deschidea încet uşa şi se furişa în odae oprindu-se brusc lângă prag.

„Trăiască dl Stanca, trăiască dl Bănuţ, trăiască dl Birăuţiu să se facă birău în ogorul neamului.”
Asta era salutul lui obişnuit. Noi ne ridicam zgomotoşi de la mese şi îl luam între noi îmbulzîndu-l cu fel de fel de întrebări.(…)”
El ducea multe reviste şi cărţi pentru răspîndire primite de la Birăuţiu.

Dar şi aducea pentru publicare manuscrie, culegeri de folclor, snoave din cele mai îndepărtate zone.

Badea Cîrţan a ajuns prima dată în capitala Ungariei în timpul procesului memorandiştilor.

„În dimineaţa zilei de 6 mai 1894, cu o zi înainte de începerea procesului (memorandiştilor) pornea din Sibiuspre Cluj şi George Cârţan. Se afla într-un tren înţesat de oameni. printre ei – un grup de memorandişti grupaţi în jurul fruntaşului politic Ion Raţiu. Urale şi marşul “Deşteaptă-te române” se auzeau pe tot traseul”.
“Cînd condamnaţii au ieşit din sală călcînd pe flori, George Cârţan simţea şi vedea cum aceşti oameni făureau, practic, istoria.

El era unul din cei mulţi care ovaţionau, care aruncau cu flori, dar, în acelaşi timp, era unul din cei puţini care ajungeau să stea de vorbă de aproape cu aceşti oameni aleşi. Cei condamnaţi au fost apoi conduşi cu alai la închisorile din Seghedin şi Vaţ. Printre cei care i-a urmat a fost şi Cârţan”. 

“La Seghedin, lui Cârţan de abia i se îngădui să-i vadă, pe domnii noştri prin grilajul care împrejmuia închisoarea. Apoi plecă să-i vadă pe cei de la Vaţ”.
Aşa ca, atunci cînd, Memorandiştii din Cluj sunt întemniţaţi, el spune:

“Eu, cioban George Cârţan.
Nici n-oi bea, nici n-oi mînca
Pîn-de Seghedin n-oi da,
De iubiţii osîndiţi
Ce-s în temniţe zvîrliţi.”

Face drumuri la Vaţ unde este închis Ion Slavici şi la Seghedin unde erau închişi câţiva dintre memorandişti şi se plînge:

“La grădina-n Seghedin
Plîng florile de iasomin
De răsună uliţa
Şi tremură temniţa.
De la Seghedin la Vaţ
Numai drumuri de la fraţi
Numai lacrimi, jale, dor
Pe feţele tuturor”

“Datorită deselor lui apariţii, directorul închisorii din Vaţ, l-a bănuit că ar fi spion; în consecinţă, nu i s-a mai permis accesul în incinta penitenciarului. În această situaţie reacţia lui Cârţan a fost pe cît de neaşteptată pe atît de impresionantă…

Ca să arate totuşi că n-a uitat pe martirii neamului, s-a aşezat liniştit la poarta de intrare şi scoţînd fluierul din şerpar a început să doinească de jale, timp îndelungat, spre surprinderea trecătorilor unguri din afară şi spre mulţumirea celor întemniţaţi, ieşiţi în curte, şi asupra cărora acest semn de viaţă, transmis peste ziduri, produsese o profundă impresie”.

Surse:

Dr. Maria Berényi

https://www.facebook.com/maria.berenyi.9?fref=ts

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki

05/07/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: