LEGĂTURA DINTRE BADEA CÂRȚAN ȘI ALEXANDRU IOAN CUZA

Ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Știți ce legătură este între Alexandru Ioan Cuza și Badea Cârțan?

Alexandru Ioan Cuza a făcut Mica Unire din punct de vedere politic!

Țăranul oier Badea Cărțan a făcut Marea Unire culturală a românilor la acea vreme, transportând peste Carpați 250.000 de cărți (20.000 kg) în desagi și legate de burta oilor!!

PORTRET Anonimus.ro: Badea Cârţan – cel mai citit dintre ţăranii români, un militant pentru reîntregirea neamului

Badea Cârţan, celebrul ţăran român, analfabet în anii adolescenţei, apoi autodidact – fiind cel care a învăţat să citească în timp ce mergea cu oile la păscut -, iar mai apoi a luptat pentru independenţa românilor din Transilvania, inclusiv prin răspândirea cărţilor româneşti în satele din Ardeal, volume care erau aduse clandestin din România.

Se spune că a cărat, timp de peste 30 de ani, către Ardeal, peste munţi, cu mari eforturi, pe cărări numai de el ştiute, peste 250.000 de exemplare de cărţi scrise în limba română, în greutate totală de peste 20 de tone.

Munca sa de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, care toată viaţa sa l-au urmărit, arestat, i-au confiscat şi distrus cărţile.

Pentru a vedea cu ochii săi mărturii privind originea latină a poporului român, a călătorit pe jos până la Roma, unde s-a aflat la Columna lui Traian, iar în 1877 s-a înrolat, ca voluntar, în Războiul de independenţă.

Badea Cârţan a întruchipat credinţa totală pe care un ţăran simplu a putut să o simtă pentru visurile cărturarilor din vremea lui, dar şi o evlavie nemărginită pentru carte, în care regăsea doar lumină şi mântuire…

Gheorghe Cârţan, pe numele său real, s-a născut în comuna Oprea-Cârţişoara, judeţul Sibiu, la 24 ianuarie 1849, fiind fiul lui Nicolae Cârţan şi al Mariei Budac, o familie cu adânci tradiţii oiereşti, care a mai avut alţi şase copii: Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene.

În perioada zbuciumată a anilor 1848 – 1849, familia Teleky a părăsit Ţara Făgăraşului şi Transilvania – pe atunci teritoriu al Imperiului austro-ungar, plecând la Budapesta, iar Oliver Boier, administratorul pământurilor grofului la Cârţişoara, vinde ţăranilor o bucată de teren, casa grofului fiind cumpărată ulterior de preotul Vulcan din Cârţişoara.

Încă de la vârsta de cinci ani, Gheorghe cunoştea bine toate împrejurimile satelor Oprea şi Streza – Cârţişoara, fiindcă vara căuta cuiburi de păsări, iar toamna culegea zmeură, alune şi mure.

Din cauza sărăciei din familie, dar şi fiindcă auzise de la alţi copii din Recea că erau pedepsiţi, dacă vorbeau româneşte, Gheorghe nu a mers la şcoală, iar la vârsta de 11 ani a plecat, alături de membri ai familiei, pe munte cu oile. Tatăl său l-a dus la stâna baciului Axente, sub Curmătura Bâlei, unde va învăţa să facă brânză şi caş. Stâna avea 2000 de oi, jumătate fiind ale grofului Teleky, 500 ale administratorului Oliver Boier, iar restul, al oamenilor din Oprea-Cârţişoara.

În anul 1864, a trecut cu turma, pe munte, ilegal, graniţa dintre Imperiul austro-ungar şi România, pentru a vedea ţara în care auzise că trăiesc fraţii săi români, liberi de orice stăpânire străină.

În 23 mai 1867 şi-a luat cele 40 de oi ce-i reveneau drept moştenire de pe urma tatălui şi, cu ajutorul unui oarecare Ion Cotigă, un intelectual braşovean care devenise cioban din proprie iniţiativă, trece cu turma în România. Cotigă îl învaţă pe tânăr puţină istorie a românilor, câte ceva despre filosofi, apoi îl ajută să înveţe să scrie şi să citească, fiind cel care a inluenţat devenirea ulterioară a tânărului Cârţan.

Aşa a aflat Gheorghe despre Platon şi Socrate, despre istoricii romani şi greci, Titus Livius şi Herodot, dar şi despre Ovidiu, care a murit la Tomis, şi despre Traian şi Decebal – consideraţi părinţii poporului român. Cârţan era pur şi simplu fermecat de ceea ce afla, deşi nu pricepea cum de un cioban precum Cotigă putea să cunoască atâtea lucruri.

În iulie 1867, cei doi ciobani ajung cu turmele lângă Ciulniţa, unde închiriază pentru mai mulţi ani, un teren pentru stână şi păşuni pentru oi.

În anul 1870 Gheorghe ajunsese la vârsta încorporării în armata austro-ungară, iar pentru a evita acest lucru, a rămas în continuare în România şi timp de mai mulţi ani nu a avut nicio ştire de acasă.

În anul 1877, Armata Română i-a rechiziţionat 1.200 de oi şi nutreţul necesar pentru iarnă, apoi Gheorghe se înrolează voluntar în Războiul de Independenţă al României, fără a ajunge pe câmpul de luptă, războiul încheindu-se înainte ca el să fi terminat instrucţia.

La 12 iulie 1878 este lăsat la vatră din Armata Română, apoi Gheorghe a pornit spre Transilvania, dorind să ajungă acasă. În răstimpul în care fusese plecat, mama lui murise.

Însă, în răstimpul în care el nu se prezentase pentru încorporare acasă, cazul lui devenise unul complicat, întîrziase nu mai puţin de opt ani şi era ameninţat cu închisoarea. Pentru a scăpa de detenţie, a fost nevoit să se prezinte la Făgăraş, unde a fost încorporat şi expediat la regimentul 31 Infanterie de la Zemm, lângă Belgrad, iar apoi a ajuns în Bosnia-Herţegovina, unde erau trimişi, de regulă, recruţii români.

Gestul său a avut ca substrat şi dorinţa de a avea toate actele în regulă, pentru a se lăsa de ciobănit şi de a răspândi legal cartea românească în Ardeal. În armată, majoritatea ofiţerilor erau austrieci, iar instrucţia se făcea în limba germană, aşa că, vrând-nevrând, a învăţat limba germană.

La 8 mai 1881, a fost lăsat la vatră după alţi 3 ani de serviciu militar.

A plecat în aceeaşi lună înapoi la Ciulniţa, în România, însă Cotigă, asociatul său, nu a mai dorit să lucreze împreună, astfel încât cei doi s-au despărţit, iar Gheorghe s-a întors în Transilvania cu cele 400 de oi care îi aparţineau, în primăvara anului 1882.

El a fost amendat de mai multe ori pentru că oile sale au păscut pe pământurile unor saşi, ajungând să plătească despăgubiri mult mai mari decât pagubele făcute de oile lui, astfel că, la scurt timp, a rămas fără nicio oaie. Fiindcă nu i s-a făcut dreptate, a plecat la Viena pentru a se înfăţişa împăratului, dar nu a reuşit, iar fiindcă a fost prea insistent, a fost urcat în tren cu forţa de către poliţie şi trimis acasă.

În mai 1894, a participat, la Cluj, la procesul memorandiştilor, motiv pentru care este arestat şi bătut de jandarmi, pe motiv că nu era posibil ca un simplu cioban să asiste din proprie iniţiativă la un proces politic atât de important.

După bătaia încasată a plecat din nou la Viena, unde intră în audienţă la împărat, care îi promite tragerea la răspundere a vinovaţilor.

În ianuarie 1895, Badea Cârţan merge, pe jos, la Bucureşti, pentru a vedea statuia lui Mihai Viteazul, despre care aflase că era un mare erou al românilor. Neavând unde să doarmă, Gheorghe s-a culcat în zăpadă, după cum era obişnuit ca cioban, iar dimineaţa este văzut de Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală, care îi facilitează întâlnirea cu profesorul V. A. Urechia, preşedintele Ligii, şi cu profesorul Grigore Tocilescu. Cu sprijinul acestora, Badea Cârţan a vizitat muzeele din Capitală, Ateneul Român, Universitatea, Academia Română, iar printre alţii i-a cunoscut pe Valeriu Branişte şi Constantin Mille, pe Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, pe Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I. C. Brătianu. Aşa a ajuns Badea Cârţan cunoscut în întreaga ţară.

În anii 1895-1896 i-a vizitat la închisoarea din Vac (Ungaria) pe memorandiştii condamnaţi la detenţie.

A urmat, în ianuarie 1896, plecarea pe jos, la Roma, unde dorea să vadă Columna lui Traian, cu sprijinul profesorului Urechia, care i-a oferit susţinere morală şi financiară, precum şi câteva scrisori de recomandare. Interesant este faptul că în traistă a luat cu el un pumn de pământ din grădina casei şi boabe de grâu, pentru a le aduce ofrandă înaintaşilor romani.

A trecut prin Timişoara, Szeged, Budapesta, Viena, Salzburg, Innsbruck, Genova, ajungând la 15 februarie, la Roma. La Columna lui Traian, Badea Cârţan a presărat pământul românesc şi boabele de grâu, ca ofrandă, apoi s-a culcat la picioarele Columnei, unde a dormit până a doua zi. Dimineaţa, la trezire, a observat că era înconjurat de o mare mulţime de admiratori, iar unul dintre ei, văzând costumul popular românesc al lui Gheorghe, a exclamat: „un dac a coborât de pe Columnă”. Astfel, Badea Cârţan a devenit celebru şi în Italia, mai multe ziare scriind despre el.

Scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministrul reprezentant al României la Legaţia României din Italia, aflând de scopurile vizitei ciobanului român, i-a oferit sprijin şi găzduire, şi i-a mijlocit întâlnirea cu personalităţi italiene, cu profesori universitari, gazetari, oameni de artă, deputaţi şi senatori, fiind considerat „un sol al poporului român”. După o lună de şedere la Roma, Cârţan pleacă spre ţară, apoi, la 18 martie 1896, se află din nou la Bucureşti, ca oaspete al profesorului Urechia.

După ce se întoarce la Cârţişoara, la 10 iunie 1896 este arestat de jandarmii unguri, este bătut crunt şi i se confiscă fotografia cu Columna lui Traian, alte fotografii primite cadou în Italia, dar şi cărţile pe care le avea la el. După ce este trimis în faţa judecătorului, unde este întrebat despre legăturile sale cu Roma şi România, este eliberat după două zile.

În luna august a anului 1896, Gheorghe a plecat spre Paris, via Viena, unde depune o nouă plângere la împărat, în care vorbeşte despre tratamentul la care este supus acasă. La Paris, români aflaţi aici l-au condus să viziteze muzeele pariziene, iar Emil Picot, profesor la Şcoala de limbi orientale, l-a prezentat studenţilor francezi.

Au urmat alte călătorii în Belgia, la Ierusalim şi apoi, din nou, la Roma.

În septembrie 1899, la Roma a avut loc al XII-lea congres de istorie al orientaliştilor, la care au participat peste 700 de delegaţi din 40 ţări, ţara noastră fiind reprezentată de o delegaţie condusă de profesorul Urechia şi de Badea Cârţan, sosit aici din proprie iniţiativă. Senatorul şi profesorul Angelo Gubernatis a propus ca Badea Cârţan, îmbrăcat în portul lui naţional, de cioban român, să fie cel care va depune coroana de lauri din partea membrilor congresului, la Columna lui Traian.

În această perioadă, Badea Cârţan a început să transporte din România în Transilvania, pe cărări de munte puţin umblate, cărţi şi alte tipărituri – toate donate – pentru elevii şi studenţii români ardeleni, în contextul în care orice scriere care pomenea de istoria românilor era interzisă în imperiu.

La 2 iulie 1904, el a participat la Serbările de la Putna, care comemorau 400 de ani de la moartea voievodului Ştefan cel Mare, de unde a plecat cu o grămadă de cărţi donate de folcloristul Simion Florea Marian, pentru „fraţii ardeleni”.

În decembrie 1904, Badea Cârţan a ajuns la Cârţişoara, unde îşi găseşte casa devastată de jandarmi, care îi confiscaseră toate cărţile româneşti. Au urmat alte nenumărate percheziţii, confiscări şi arestări, la una dintre aceste reţineri, în 15 decembrie 1905, fiind confiscate 4.000 volume tipărite în limbile română, maghiară, germană, franceză şi italiană, ducând numărul total de volume confiscate la 70.000.

După mai bine de trei luni de cercetare, la 25 martie 1906, Parchetul general din Târgu Mureş redactează actul de acuzare nr. 893 în cauza penală privindu-l pe G. Cârţan, rechizitoriul recomandând ani grei de închisoare.

A urmat o întrevedere a oficialităţilor maghiare cu împăratul Franz Iosif, care a decis ca toate procesele politice deschise în perioada 21 iunie 1905 – 15 aprilie 1906 să fie revocate.

După zece zile de la întîlnirea amintită, la 27 aprilie, preşedintele Tribunalului Braşov comunică oprirea procesului, iar la 5 mai anunţă renunţarea la acuzare din considerente politice, în aceeaşi zi Cârţan fiind eliberat, după ce a fost obligat să semneze o declaraţie prin care se obligă să renunţe la toate cărţile şi sumele de bani confiscate şi la eventuale despăgubiri.

Acţiunea penală împotriva lui Badea Cârţan se transformă într-un proces al cărţilor româneşti, care va dura un an de zile şi care se va finaliza prin arderea acestora.

Badea Cârţan şi-a petrecut ultimii ani din viaţă călătorind între Ardeal şi România, fiind hăituit în continuare de autorităţile maghiare. El se interesa de situaţia şcolilor confesionale româneşti, folosind legăturile sale cu înalţii ierarhi ai bisericii ortodoxe.

În Bucureşti, porţile palatului regal îi erau întotdeauna deschise şi însuşi regele Carol I nu evită să stea de vorbă cu ciobanul îmbrăcat în sarică şi încălţat cu opinci.

În iarna anului 1910, în timp ce se îndrepta spre Ardeal, Badea Cârţan a fost surprins de o avalanşă de zăpadă, care l-a ţinut îngropat timp de trei zile, şi din care a ieşit cu mare greutate. Întâmplarea i-a produs însă o congestie pulmonară, însă în primăvara lui 1911, acesta şi-a revenit.

În iulie pleacă din nou spre România, însă la câteva zile ajunge la Poiana Ţapului, unde primise găzduire în casa doamnei Lahovari, soţia ministrului nostru la Roma. Aici este chemat un medic care realizează că zilele lui Badea Cârţan sunt numărate.

Scriitorul Mugur Gheorghe, care i-a privegheat ultimele clipe din viaţă, i-a spus: „Bade Gheorghe eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!”.

La 7 august 1911, Badea Cârţan trece în eternitate, fiind înmormântat în costum mocănesc şi cu căciulă ciobănească, în cimitirul din Sinaia. I-au fost alături, pe ultimul drum, doamna Lahovary, sute de intelectuali şi locuitori din Sinaia, Buşteni, Poiana Ţapului. La căpătâiul său au luat cuvântul personalităţi culturale şi politice care au elogiat întreaga viaţă a celui dispărut. Pe crucea de piatră de deasupra mormântului său stă scris: „Aici doarme Badea Cârţan, visând întregirea neamului său”.

Badea Cârţan nu a fost niciodată căsătorit şi nu a avut urmaşi. Preotul Vulcan din Cârţişoara, cel care l-a susţinut permanent pe Badea Cârţan, a murit în anul 1938, nu înainte de a comunica fiicei sale dorinţa sa de a fi donată casa părintească pentru a se amenaja în ea un muzeu în amintirea marelui patriot care a fost Badea Cârţan.

Astfel că, într-o curte largă, în care se află o casă ţărănească cu cerdac, pe două laturi ale ei, se află acum «Muzeul Etnografic şi Memorial Badea Cârţan» din Cârţişoara, înfiinţat în anul 1968, în care sunt expuse icoane pe sticlă, lucrate de Matei Păcuraru – Ţimfora şi de fiul lui Ion, amândoi din Oprea – Cârţişoara.

Mobilierul este format din scaune, blidare şi lăzi de zestre, iar într-o altă încăpere sunt expuse pahare, sticle, căni şi alte obiecte ale manufacturii sticlăriei de la Cârţişoara. Pe pereţi se află expuse cahle de teracotă de fabricaţie locală, cu o vechime de peste două sute de ani. În cea de a treia încăpere sunt păstrate amintirile lui Badea Cârţan, cărţi colectate de el şi salvate de la confiscare şi ardere, portrete şi fotografii.

Aici pot fi admirate, printre altele, «Cronica» lui Şincai, «Descrierea Moldovei», a lui Dimitrie Cantemir, «Crestomaţia română», de I. Menliu sau «Istoria sfîntă a Noului Testament» – datată 1898.

Prin întreaga sa existenţă, prin credinţa şi valorile sale de ţăran simplu, Badea Cârţan a rămas o figură de excepţie pentru istoria neamului românesc.

Publicitate

Unirea Basarabiei cu România, votată în 1918 cu o largă majoritate de Sfatul Țării de la Chișinău, a fost imediat contestată de Ucraina

În 1918, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care respingea actul unirii Basarabiei cu România și ridica pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

După ce autoritățile de la Kiev au respins actul unirii și au ridicat pretenții asupra teritoriului dintre Prut și Nistru.

Guvernul României dat un răspuns amplu și argumentat acestor revendicări pe care le-a respins hotărât. 

În urma disoluției Imperiului Rus, după revoluția bolșevică din 1917, Sfatul Țării de la Chișinău a votat în unanimitate pentru proclamarea independenței Republicii Democratice Moldovenești, pe 24 ianuarie 1918. Tânărul și fragilul stat moldovenesc nu avea cum să reziste singur în fața acțiunilor bolșevicilor și pretențiilor emise de autoritățile ucrainene.

În acest context a fost votat actul unirii Basarabiei cu România la 9 aprilie (27 martie stil vechi – n.r.) 1918. 

La trei zile după votarea unirii, guvernul de la Kiev trimitea o notă guvernului român prin care îl informa ca Rada Centrală (Parlamentul Ucrainei – n.r.) „nu admite decizia ”Sfatului Țării” referitoare la încorporarea Basarabiei la România să fie un act care exprimă voința tuturor popoarelor care locuiesc pe teritoriul Basarabiei; de aceea Republica Democrată Ucraina cere ca regiunile din Basarabia unde populația s-a declarat s-au se va declara ucraineană să fie adăugate Republicii Ucraina”. 

Pe 22 aprilie 1918, guvernul român răspundea notei primite de la guvernul de la Kiev amintind părții ucrainene că

„Basarabia s-a unit de bunăvoie cu Patria-mamă, în virtutea unui vot aproape unanim exprimat al Sfatului Țării, adunarea națională legislativă a Republicii Moldovenești a Basarabiei. Această adunare este expresia voinței Națiunii, având deci aceeași origine ca și Rada Centrală ucraineană, reprezentând deci, ca și Rada, puterea suverană, ceea ce îi dă dreptul să ia decizii definitive și de aceeași importanță pentru populația Basarabiei ca și deciziile luate de Rada în legătură cu locuitorii Ucrainei. […] Trebuie, de altfel, remarcat că Sfatul Țării a fost ales în mod liber, într-o perioadă în care nici nu se putea problema unirii cu România”.

De asemenea, guvernul român atrăgea atenția că, după cunoștințele sale, „nu există nicio reuniune din Basarabia în care populația să se fi declarat ucraineană și să fi cerut alipirea la Ucraina”. 

Ucraina a cerut anexarea Basarabiei

Guvernul de la Kiev a revenit cu o notă extinsă, trimisă guvernului român pe 5 mai 1918, prin care încerca să demonstreze necesitatea anexării Basarabiei de către Ucraina: 

„Timp de mai mult de un secol Basarabia a făcut parte din Imperiul Rus și s-a găsit în relații politice și economice cu cea mai apropiată vecină a sa, Ucraina. În perioada constituirii Republicii Ucraina, în luna noiembrie 1917, guvernul ucrainean considera ca, în favoarea legăturii federative care lega din nou Republica Ucraineană de toate celelalte părți ale Imperiului Rus, Ucraina să păstreze această legătură în raport cu Basarabia. După proclamarea independenței Ucrainei, guvernul ucrainean, neadmițând deloc ruptura definitivă dintre Ucraina și Basarabia și luând în considerarea aspirațiile unei minorități notorii din populația Basarabiei și-a propus să stabilească relații mai strânse cu Republica Moldovenească, conferindu-i dreptul autonomiei politice”. 

Guvernul Ucrainei „și-a propus, conform expresiei formale a voinței poporului Basarabiei, și își propune același lucru și astăzi, să dea la toată populația Basarabiei o autonomie politică ce i-ar garanta cele mai largi drepturi în domeniul social, politic și intelectual. Este evident că interesele vitale ale Ucrainei – strategice și economice – cer ca Guvernul Ucrainei să insiste pe încorporarea Basarabiei, care își păstrează autonomia politică față de Ucraina…” se arăta în nota trimisă guvernului român.

Această notă a primit un răspuns vast pe 19 iunie 1918, prin care guvernul român argumenta că Ucraina nu are niciun drept asupra Basarabiei. Guvernul român a amintit părții ucrainene istoria Basarabiei și modul în care această provincie a fost ocupată de Imperiul Rus. 

„Geografic, etnografic, istoric, așa-zisa provincie a Basarabiei a fost deci tot timpul un pământ românesc și a format o parte integrantă și indivizibilă a Principatului Moldovei.

Doar numele de ”Basarabia” nu este absolut moldav; și totuși acest nume, rezervat până în 1812 exclusiv extremității meridionale a acestui teritoriu, este de asemenea român, comemorând cucerirea lui Basarab, domn de Valahia, care în prima parte a secolului al XIV-lea a supus prin arme ținuturile situate între brațele Dunării, cursul inferior al Prutului și Nistrului și Marea Neagră.

Acesta este trecutul; pentru prezent este important să se constate că, deși a fost smulsă Moldovei acum 106 ani, și de atunci sustrasă cu precauții inchizitoriale de la orice influență a patriei-mamă, aspectul românesc al pământului Basarabiei aproape că nu s-a schimbat”.

ADDENDA:

Teritoriul delimitat de râurile Prut (la vest), Nistru (la est) și de Dunăre și Marea Neagră la sud, a reprezentat partea de est a Moldovei medievale. Acest teritoriu, denumit Basarabia , a fost ocupat de Imperiul Țarist în 1812, în urma unui tratat de pace cu Imperiul Otoman. Țara Românească și Moldova, aflate sub suzeranitate otomană au fost scena unui război între Rusia și Turcia, declanșat în 1806.

Deși au obținut mai multe succese militare și au ocupat cele două provincii, rușii s-au văzut nevoiți să negocieze pacea cu turcii, pe fondul deteriorării relațiilor cu Franța. 

În noiembrie 1811, o delegație rusă și una otomană s-au întâlnit la Giurgiu pentru negocieri.

Rușii, care inițial au cerut teritoriul până la Prut, au plusat, solicitând granița pe Dunăre, adică stăpânirea celor două țări române. Turcii au respins pretențiile rușilor, fiind dispuși să accepte numai cedarea teritoriului dintre Prut și Nistru.

Negocierile au continuat la București, însă nu așa rapid cum sperau rușii. Amenințați de pericolul invaziei napoleoniene, rușii au acceptat oferta otomană. 

Pe 16 mai 1812, s-a semnat tratatul, care arăta că, „hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei și până la locul unde se întâlnește cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei și până la mare…”.

Imperiul Țarist a intrat astfel în posesia unui teritoriu de 43.630 km (mai mare cu 7.400 km decât al Moldovei de la vest de Prut), cuprinzând cinci cetăți, 17 târguri, 685 sate și o populație de 482.630 de oameni.

În ciuda unui intens proces de rusificare și de deznaționalizare, desfășurat în următorul secol, în momentul declanșării Primului Război Mondial, populația Basarabiei a rămas majoritar românească.

Bibliografie (surse): 

https://historia.ro/sectiune/general/reactia-ucrainei-dupa-unirea-basarabiei.

Mihail E. Ionescu (coord), Românii în „Marele Război”. Anul 1918, Editura Militară, 2019. 
Ion Calafeteanu, Unirea Basarabiei și a Bucovinei cu România 1917-1918, editura Hyperion, 1995. 

MIHAIL SADOVEANU despre identitatea românească a Basarabiei

Mihail Sadoveanu despre identitatea românească a Basarabiei

După Eminescu, Mihail Sadoveanu a fost cel mai mare scriitor român care s-a ocupat sistematic de Basarabia scrie în prestigioasa revistă https://www.limbaromana.md.jurnalistul Ioan C. POPA, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti și fost consilier diplomatic la Chişinău în perioada 2000-2004.

Așa cum s-a întâmplat și în cazul altor scriitori din perioada interbelică (Duiliu Zamfirescu – primul comisar general numit de guvernul român în Basarabia, 1918; Liviu Rebreanu, autor a două broșuri de popularizare a provinciei în 1919; Gib I. Mihăescu, autorul romanului Rusoaica, o capodoperă în epocă ș.a.), Sadoveanu s-a numărat printre intelectualii de marcă ai României care, imediat după Marea Unire de la 1918, au făcut cunoștință cu românii basarabeni direct la fața locului, prin mai multe călătorii în provincia din stânga Prutului.

Prima dintre ele s-a efectuat la invitația lui Onisifor Ghibu, marele luptător ardelean pentru drepturile istorice ale Basarabiei.

Mihail Sadoveanu, aflat atunci la Iași în funcția de director al Teatrului Național din capitala Moldovei, s-a deplasat cu o trupă de teatru la Chișinău la 23 ianuarie 1918, unde au fost prezentate două piese: Fântâna Blanduziei (V. Alecsandri) și Răzvan și Vidra (B.P. Hașdeu), spectacole care, după cum își amintea Ghibu mai târziu, au umplut sala până la refuz, iar sufletele moldovenilor basarabeni „au vibrat într-o măsură cum nu se crezuse că poate fi nici măcar visată vreodată”¹.

 Au mai fost și alte vizite, iar în urma acestor contacte Sadoveanu publica la Chișinău, succesiv, volumele Povestiri pentru Moldoveni și Priveghiuri (1920), apoi Orhei și Soroca. Note de drum (1921), acesta din urmă, la care ne vom referi în continuare, fiind tipărit și la București în 1922 cu titlul Drumuri basarabene (volum reeditat în 1994)².

Într-una din povestiri (Vechea și frumoasa Moldovă…), Sadoveanu ne oferă o imagine eminesciană asupra Moldovei medievale din epoca de glorie a lui Ștefan cel Mare, inspirat de lucrarea Descriptio Moldaviae a voievodului și cărturarului Dimitrie Cantemir:

„Văd Moldova cea veche din munți până-n Nistru și până-n limanurile mării, cu cetățile ei de piatră și satele albe presărate în lungul apelor. Lanuri, turme și prisăci – o țară ca o grădină, înspre care râvnesc necontenit, limbile prădalnice. Toate semințiile spâne și urâte au bântuit-o. Din zorii veacurilor pământenii au avut de suferit necontenite izbiri.

Crai și împărați au întemeiat la hotarele ei vremelnice stăpâniri: ungurii și leșii, turcii și tătarii… N-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndârjire (…)

Țara aceasta rar s-a bucurat deplin de bunurile ei. Pe pământul ei a curs atâta sânge și lacrimi, a fost atâta încălcare și atâta silă, încât privirile și cântecele urmașilor au rămas triste”³.

Sadoveanu revine la aceeași epocă în povestirea Lacrimile ieromonahului Veniamin, în care slujitorul bisericii rememorează vremuri de altădată:

„Pe orice drumuri ai umbla, în Țara Moldovei, dai de vechile ctitorii ale lui Ștefan Vodă; cetăți a ridicat la hotare pentru apărarea țării. Și cetățile vechi le-a întărit și le-a sporit. Și la toate avea pârcălabi și oaste: la Ismail, la Cetatea Albă și la Chilia, la Soroca, la Hotin și la  Crăciuna. Și avea și în inima țării cetăți: la Roman, la Neamț, la Orhei și la Suceava (…) Și așa s-au așezat de la Ștefan Vodă oștenii lui pe moșiile țării. Și urmașii acelor oșteni sunt răzeșii și mazâlii din zilele noastre”. 

Despre urgiile care s-au abătut mai apoi și despre sfârtecarea vechii Moldove, scriitorul apelează la memoria aceluiași ieromonah:

„Și, din ce am fost noi, neamul românesc, rupt și împărțit în trei din vechi, acuma și mai tare ne-au sfârtecat și ne-au stricat dușmanii”. Mai întâi a fost anul 1775, când austriecii „au pus graniță nouă și-au cuprins pământul din miază-noapte al Moldovei, cu mormintele voievozilor de demult și cu scaunul vechi al Moldovei, Suceava, și cu mormântul lui Ștefan-Voievod-cel-Sfânt de la Putna.

Și-acuma, la 1812, au cuprins și muscalii jumătate din Moldova, de la Nistru până la Prut. Și zadarnic au plâns și-atuncea moldovenii și plâng și-acuma cu mare glas…”⁴.  

Într-o altă povestire memorabilă, Doina, scrisă în iulie 1919 și inclusă în volumul Drumuri basarabene, scriitorul revine asupra tristeții care răzbate din cântecele românilor basarabeni după „domnia unei limbi străine… de o sută și mai bine de ani”. Din convorbirea cu un mazâl moldovean de pe malul Nistrului, Sadoveanu reține următoarea mărturie: „Rușii cântă foarte armonios…; dar doina îi sfredelește până-n fundul sufletului, căci moldovanul și pe dracul l-a înduioșat cu amărăciunea lui prefăcută-n cântec”⁵.

Autorul nu trece cu vederea pericolul bolșevizării Basarabiei la finele Primului Război Mondial și rolul ostașilor români în prevenirea acestei amenințări, episod relatat de maica Evghenia, egumena mănăstirii Răciula:

„Atunci am tras mare spaimă. Auzeam de prădăciuni în alte părți, de moarte de om, da nu credeam. Și iaca, într-o zi vin la noi bolșevici. Erau amestecături de moscali cu norod din sate… Vin, țipă, răcnesc… Ce vreți, creștini buni? Ei dădeau din mâni și strigau rusește. Eu nu pricep, zic: nieznaiu pa ruschi… eu moldoveancă! Atuncea s-a aflat unul care ne-a spus în limba noastră că lor nu le trebuie nici mănăstire, nici maici… Să ne ducem unde-om ști! Ne strângem în sfânta biserică, îngenunchiem la Maica Domnului și ne rugăm… Întru ajutorul ei am crezut și ne-a scăpat de primejdie, cum s-a auzit că vin soldații de peste Prut, s-au împrăștiat oamenii, n-am mai auzit de ei”⁶.

Mihail Sadoveanu, ca atâția mari intelectuali și oameni politici români de atunci, privea cu uimire la miracolul pe care l-a reprezentat regăsirea fraților cu frații prin unirea de la 1918:

„Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ți strice rânduielile, cei întunecați să ridice dușmănii, tu ești unul și nedespărțit, ca un uriaș mormânt, în care dorm părinții noștri…Așa stau de multe ori și visez pe paginile voievodului Cantemir. Sufletul meu, din trecut se înalță în viitor, vede poporul cel cinstit slobozit din cătușe, ridicându-se în depline drepturi, cu fruntea iarăși în lumină, ca strămoșii cei tari.Dacă după atâta zbucium, după atâtea jertfe, am răzbit la limanul unde ne aflăm și ne-am înfrățit cei despărțiți și ne-am găsit iarăși în bătrâna noastră ocină moldovenească, apoi soarta a avut asta scris în cărțile ei tainice”⁷.

În perioada care a urmat, Sadoveanu și-a scris marile sale romane istorice în care reînvie sub ochii cititorilor trecutul de luptă și de glorie al vechilor voievozi moldoveni și al vitejilor slujitori ai acestora, într-o provincie întreagă, care se întindea „de la munte la Nistru”.

Scriitorul a trăit cu durere drama noii ocupații, de această dată sovietice, din 1940, iar în anii războiului îl găsim în grupul de inițiativă al Academiei Române care, sub coordonarea savantului Dimitrie Gusti, a pus în aplicare planuri de cunoaștere aprofundată a soartei românilor din Răsărit, intrați sub administrații străine.

 După război, a urmat o lungă tăcere a scriitorului. Nu a renunțat însă niciodată la marile sale opere, scrise cu mintea și cu sufletul, despre moldoveni.

Detractorii săi de azi, nu puțini la număr, „uită” că Sadoveanu reînvie, în romanele sale istorice, viața vechii Moldove când era întreagă, până la Nistru și la Ceremuș. Chiar și în 1952, când deținea și funcții politice în noul regim, Sadoveanu publica romanul Nicoară Potcoavă, dedicat luptei moldovenilor pentru libertate, temă despre care scrisese încă din 1902 și 1904⁸, dar reluată cu mult talent la maturitate.

Tot la începutul anilor 1950, după cum relatează marele lingvist basarabean Eugeniu Coșeriu, când oficialii instalați de sovietici la Chișinău au propus traducerea în „moldovenește” a unor opere ale sale, Mihail Sadoveanu a izbucnit: „Auzi, mișăii, sî mă traducî pi mini în limba me!”⁹.

Opera lui Sadoveanu, publicistică și scriitoricească, rămâne permanent o poartă deschisă spre o mai bună înțelegere a istoriei Moldovei din stânga Prutului și a locuitorilor ei.

Note și referinţe bibliografice

¹ Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, selecție și introducere de Ion Bulei, București, Editura Eminescu, 1990, p. 161.

² Mihail Sadoveanu, Drumuri basarabene, prefață de Fănuș Băileșteanu, ediție îngrijită de Șerban Velescu, București, Editura Antares, 1994.

³ Drumuri basarabene, 1994, p. 10-11.

⁴ Ibidem, p. 7-8.

⁵ Ibidem, p. 13-15.

⁶ Ibidem, p. 87-88.

⁷ Ibidem, p. 11-12.

⁸ M. Sadoveanu a scris mai multe versiuni ale romanului despre acest erou: prima publicată în 1902 (Frații Potcoavă), reluată sub titlul Șoimii (1904) și finalizată la maturitate, în 1952 (Nicoară Potcoavă).

⁹ Revista „Limba Română” (Chișinău), nr. 10, 2002. Ediție specială dedicată savantului Eugeniu Coșeriu.