CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

ADEVĂRUL DESPRE ACTUL DE LA 23 AUGUST IESE LA LUMINĂ ÎNCET DAR SIGUR…

23 august 1944. Așa cum a fost

Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală. „Dumnezeu nu bate cu parul!”.

Cu ani în urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea – ţinută în secret decenii la rând – în paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai. Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată pentru posteritate. Prin amabilitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu, portalul Ziariştii online şi revista ART-EMIS, au publicat conţinutul însemnărilor Mareşalului, acestea fiind accesibile publicului larg.

Astăzi, vă prezentăm (în reluare, cu câteva comentarii adăugate la finele documentului)un document inedit despre Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944. Devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate. Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală, TOŢI ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale sovietelor.

Acest text inedit este parţial reprodus după transcrierea înregistrării pe placă a ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944 în Salonul Galben de la Palatul Regal. Documentul aflat în Arhivă, Fond C.C. al P.C.R., Secția Cancelarie, Dosar 215/1944 ne-a fost pus la dispoziţie de domnul Mircea Vâlcu Mehedinţi; (Ion Măldărescu, Redactia ART-EMIS )

Regele Mihai, despre 23 august 1944: “Actul pe care l-am condus nu a fost o  capitulare fără condiții”

Foto: Regele Mihai și Mareșalul Ion Antonescu

„O palmă dată poporului român şi istoriei acestui neam. Un scuipat în obraz, pe care cotropitorul ţării l-a folosit în loc de ştampilă”[1].

23 august 1944 reprezintă unul dintre momentele jenante din istoria românilor. Ce n-aş da să-l pot contrazice pe scriitorul Ştefan Dumitrescu care afirmă că „suntem un popor axiofag, care ne distrugem, ne mâncăm singuri valorile”?

Tot el, referindu-se la acel ruşinos 23 august, scria: 

„...Mareşalul avea să fie arestat de un puţoi de rege, care nu-şi ştersese nici caşul de la gură… Când au aflat că Regele şi tâmpiţii cu care a făcut el treaba asta, l-au arestat pe Antonescu, ruşilor nu le-a venit să creadă… Ce, ăştia sunt nebuni, îşi bat joc de noi? Cum adică să-l aresteze pe Mareşal şi să ni-l dea legat, pentru ce ne fac ei cadoul ăsta? […] aşa suntem noi deştepţi în istorie, le facem duşmanilor de moarte cadouri şi tot noi le plătim după aceea. […] Aceia care l-au arestat pe Mareşalul Ion Antonescu, pentru că, în infantilismul lor au crezut că pentru aceasta li se vor înălţa statui, au săvârşit una dintre cele mai mari ticăloşii. Ei s-au mânjit pentru totdeauna de sânge şi dezonoare” [2]. 

Mai târziu, abjecţia de proces înscenat Mareşalului în 1946 de către aşa numitul Tribunal al Poporului şi derulat sub regie străină, în stilul execuţiilor sumare […].

„În dimineața zilei de 22 August, trupele rusești erau la 20 km de Bolgrad, 10 km de Bârlad și 5 de Bacău. Dezastrul total se apropia cu pași repezi, iar pe front armatele române, în fața retragerii germane se predau sau atacau pe germani. În București, Mareșalul Antonescu discuta cu Clodius ultimele amănunte privind încheierea unei convenții comerciale, care nu era altceva decât o crimă, căci procentele de cereale, oleaginoase și petrol erau sporite, iar resursele nu mai puteau fi asigurate, față de perspectiva pierderii teritoriului într-o cadență uluitoare. În aceste împrejurări am vizitat, la ora 11 ½ a.m., pe atașatul militar al Turciei, rugându-l să comunice din partea opoziției unite, printr-un cod stabilit între blocul național și aliați, întrebarea pe care o adresam celor trei mari puteri și anume:

  1. Admit Națiunile Unite ca România să declare în mod unilateral, în termen de trei zile (respectiv până în seara de 24 august, ora 24.00) că încetează lupta?
  2. Admit Națiunile Unite ca această declarație să fie făcută de încă Mareșalul Antonescu? Puneam această întrebare pentru că răspunsul afirmativ ar fi putut înlătura calificarea celor doi Antonești drept criminali de război.
  3. Pot Națiunile Unite să ne dea un răspuns încă în cursul zilei de 22 august?

Cifrul a fost expediat la Cairo și Ankara, primul la ora 12.40, al doilea la ora 14.00. La ora 17.00 atașatul militar al Turciei a remis secretarului meu răspunsul:

  1. Punctul 1 din chestionarul blocului democratic este admis fără rezerve, cu adăogirea că o notă scrisă va trebui remisă de Ministrul României la Ankara, celor trei ambasadori ai Națiunilor Unite, în cel mult 24 ore de la proclamația adresată prin Radio, românilor.
  2. Se admite Mareșalul Antonescu, însă guvernul va trebui să se retragă după încheierea armistițiului și semnarea lui la Moscova. Prin aceasta, aliații renunță la calificarea de criminali de război, cu condițiunea ca cei doi Antonești să recunoască, în preambulul armistițiului, înfrângerea și să semneze actul.
  3. Se insistă că este ultima ocazie de a ne asigura un viitor demn de vechile prietenii ce le-am avut cu aliații și de memoria lui Titulescu.

La ora 17.15 blocul democratic a luat cunoștință de răspuns, hotărând a face imediat demersurile necesare pe lângă Mihai Antonescu și a se obține o întrevedere cu Mareșalul Antonescu. În același timp am trimis pe domnul Bebe Brătianu la Rege, pentru a-L pune în curent cu evoluția situației.

Condițiile armistițiului erau:

– Teritoriale – frontiera din 1940.

– Demobilizarea a ½ din armată, iar 20 divizii să ocupe Ardealul de Nord.

– Economice – 1.000.000.000 plătibili în 4 ani în mărfuri.

– Politice – garnizoane în Moldova în orașele capitală de județ pe timp de 5 ani.

Fiecare punct avea mai multe paragrafe ce urmau a fi discutate la Moscova.

La ora 19, Regele mi-a comunicat prin secretarul său că a obținut suprimarea garnizoanelor, reducerea efectivelor pentru Ardeal și că de urgența încheierii armistițiului depind îmbunătățirile condițiilor economice și financiare. În ce privește chestiunea reacțiunei germane, întrucât ea nu fusese pusă de Aliați, urma să se ceară ca germanii să părăsească țara în 7 zile, iar la prima agresiune să declarăm Germaniei război. Blocul Democratic a aprobat raportul și a hotărât facerea ultimului demers pe lângă guvern.

La ora 20, Mihai Antonescu a fost primit de domnul C. Brătianu, declarându-se în totul de acord cu hotărârile luate și luându-și angajamentul să convingă pe Mareșal de a nu pierde ultima ocazie de a se salva.

La ora 23, spre surprinderea mea, am fost rugat de o voce la telefon să nu părăsesc casa, întrucât într-un sfert de oră urma să fiu vizitat de o persoană amică. Am așteptat la poartă, nerăbdător să aflu un moment mai devreme cine putea fi. Am fost stupefiat să văd pe Rege, însoțit de un caporal din Regimentul de Gardă Călare.

Mi-a declarat zâmbind că a „șters-o” prin dos și a luat un camarad cu el, ca să-l conducă, întrucât acesta știe strada unde locuiesc, deoarece fusese curier la Corpul Cavalerilor și îmi adusese pe vremuri o corespondență. Regele era îmbrăcat în pullover, cu pantaloni golf, cu capul gol (într-adevăr avea capul „gol” – n.n.), și de la stația Scala venise cu tramvaiul 16 la clasa a 2-a, trecând pe platforma din față a unui vagon deschis, biletul nu și l-a cumpărat El, ci caporalul le-a cumpărat pe amândouă. Intrând în biroul meu, l-am lăsat pe caporal împreună cu soția mea și cu secretarul care aștepta telefonul de la Mihai Antonescu.

Regele mi-a declarat deschis că se teme ca lăsând pe Antonești să semneze armistițiul, aceștia vor încerca să se cramponeze de putere, ceea ce nu mai poate admite. Mi-a indicat și a insistat asupra faptului că nu are nici o încredere în Antonești și că El personal și-a ales garda pentru sine de 23 august, înarmând suplimentar gradații și a adăugat că și-a luat toate măsurile ca lovitura să reușească, însă trebuie grăbită, și terminată chiar a doua zi. Iar motivul adevărat pentru care venise era următorul: să se constituie chiar în acea noapte un nou guvern, pentru orice eventualitate.

În fața insistenței Regale, am chemat pe domnii Dinu Brătianu și Pătrășcanu, arătându-le situația. Am promis Regelui că la ora 7 ½ din a doua zi, va avea lista guvernului și am plecat apoi însoțindu-l pe jos până la Fundația unde Regele a trimis pe caporal înainte și apoi s-a strecurat după el, prin aripa neterminată. Probabil că se înțelesese cu sergenții din postul de la stradă și cu ostașii din gardă.

La înapoiere, soția mi-a comunicat că în convorbirea avută cu caporalul ce însoțise pe Rege, acesta i-a declarat că pe tot parcursul distanței de la Palat la mine, Regele l-a înjurat pe Mareșal și pe soția sa, gratificându-I cu diverse epitete foarte „populare”.

La ora 1.00 am primit o comunicare telefonică de la Mihai Antonescu, care mă anunța că Mareșalul, în urma expunerii sale și a vizitei domnului Mihalache, a hotărât convocarea unui consiliu de miniștri plini pentru 23 august ora 10, unde sunt rugat să iau parte ca delegat al Blocului Democratic.

La ora 2.00, într-o scurtă vizită la domnul C. Brătianu, am aflat că guvernul era constituit și gata să facă față oricărei eventualități (Se va intercala lista). Am remis lista secretarului meu, care a înaintat-o la Palat, la ora 7 dimineața; în același timp i-a remis-o Regelui și generalului Sănătescu.

La ora 10.00 m-am prezentat la Președinție. La ora 10 ¼ a sosit și Mareșalul, încruntat, cu cravașa în mână, răspunzând rece și distrat la plecăciunile ce I se făceau. Luau parte la Consiliu: Mihai Antonescu, I.Petrovici, Atto Constantinescu, Petre Ionescu, I. Marinescu, Marian, General Şteflea, Piky Vasiliu, Col. Elefterescu etc. Redau textual discuțiile urmate:

Mareșal Ion Antonescu: Domnilor, domnii din opoziție au găsit de cuviință să se constituie în bloc și să trateze pacea peste capul Guvernului. Recunosc, este un act de curaj, dar răspunderea o are Mareșalul Ion Antonescu, singurul care are drept să aprecieze asupra chestiunei de a se încheia sau nu un armistițiu cu U.R.S.S. Nu D-lor (arătând spre mine și ridicând tonul) și probabil complicele dumnealor, Regele D-lor de la Sinaia, au a se amesteca în această chestiune. Apoi, ironic: și au aerul să-și spună, uite te salvăm și pe dumneata, numai grăbește și încheie armistițiul. Nu domnilor, Mareșalul Antonescu nu are nevoie să fie salvat. El e tare și e patriot.

Am aruncat o privire lui Mihai Antonescu și la gestul său, arătând că și el e surprins de atitudinea Mareșalului, m-am sculat și am întrebat: Aceasta este atitudinea Dvs. definitivă?

Mareşalul: Așteaptă, ai răbdare, ce, ai vreun interes?

Dinu Brătianu: Da, al țării și dacă D-ta crezi că este timp de circ, te rog să dai reprezentația pe frontul care a ajuns la 250 km de noi și mâine va fi la 150 km. Îți repet, aceasta este hotărârea D-tale? Pentru că nu D-ta ai ultimul cuvânt.

Mareşalul: Tăcere: Domnilor, ca să nu se spună că sunt încăpățânat, voi oferi Rusiei un armistițiu. Voi preveni și Germania. Și cum sunt sigur că vor refuza să discute cu mine, astfel voi avea descărcarea de a duce războiul până la ultimul om (strigând) până la capăt (răcnind) până la victoria finală a Axei. Tăcere mormântală. Apoi: Ei, ești mulțumit, Domnule Brătianu?

Eu: Nu. Dar nu înțeleg să discut cu D-ta în fața Consiliului. În acest moment Mihai Antonescu este chemat afară. Înapoindu-se anunță pe Mareșal că Regele dorește să-l vadă.

Mareşalul: Să mă lase în pace. Spuneți-i că acum am o altă treabă mai importantă de făcut decât să mă duc la Palat. Apoi, cu un gest măreț, m-a invitat într-o cameră alăturată, unde a urmat următoarea convorbire:

Mareşalul: De ce ești nemulțumit?Eu: Domnule Mareșal, ți s-a spus că Aliații admit să discute cu D-ta și că, consecința pentru D-ta este că scapi de răspunderea crimei de război. Cum vrei D-ta să anunți Germania? D-ta ai fi putut face aceasta dacă ai fi avut siguranța că ți se respinge oferta; atunci, da, nu ai fi avut altă ieșire, deși te previn, că dacă aliații refuzau să discute cu D-ta, toate măsurile erau luate. Sunt împuternicit de cele patru partide, să-ți comunic că D-ta nu ai altceva de făcut decât să execuți ceea ce ți se cere. Dacă anunți Germania, țin să-ți fac serviciul să te anunț că armata din Moldova va ridica armele împotriva Germaniei. (În acest moment Gen. Şteflea anunță că a căzut Bolgradul, Morlenii și că rușii sunt în împrejurimile Bacăului).Mareşalul: Bine; dați-mi răgaz până la ora 2, când voi merge la Rege să tratez.

Eu: Ce să tratezi? Ascultă, domnule Mareșal, suntem oameni serioși sau ne jucăm cu soarta țării?

Mareşalul: Aveți cuvântul de onoare al Mareșalului Antonescu, că nu voi anunța Germania, dacă mi se garantează securitatea mea, și știi că Mareșalul nu-și calcă cuvântul.Eu: Însuși Regele vă garantează securitatea. Vă veți putea adăposti la Palat, dacă aveți temeri.Mareşalul: Și soția mea?

Eu: Și.

Mareşalul: Bine. La 2, la Palat. M-a condus la ușă.Când am ieșit cu mașina de la Președinție, caporalul care îl însoțise pe Rege, a făcut semne șoferului să oprească. S-a urcat în mașină și mi-a comunicat să merg la stăpânul său. Regele, foarte furios, îmi comunică grav că s-a gândit să-l cheme pe Mareșal ca să-i ceară să termine mai curând. (Probabil primise alte instrucțiuni de la Moscova – n.n.). I-a răspuns obraznic. L-am calmat, apoi mi-a spus:

Regele: Să știi că am să-l oblig să trimită telegrama cifrată chiar din biroul meu, ca să mă asigur, și apoi, imediat, cât nu se termină emisiunea la Radio, să dăm un comunicat sobru, iar seara voi citi Proclamația. Nu cumva crede că o va da el…Am aprobat soluția și am plecat s-o comunic Blocului, care o adoptase pe loc.La ora 2 ½ am primit un telefon de la Palat. Mareșalul nu sosise. Am plecat imediat la Snagov, unde am găsit pe Mareșal furios. Cu mare greutate l-am convins să plece la 3 ½ la Palat, împreună cu Ică Antonescu.La ora 4.00, când oaspeții intrau pe poarta Palatului, nu mai funcționa nici un telefon între Palat și oraș, afară de al D-lui C. Brătianu, unde ne aflam toți. Legăturile cu Snagovul fuseseră tăiate. Surprinderea noastră a fost totală. (Regele își luase toate măsurile să nu poată fi stingherit în arestarea premeditată a Antoneștilor, indiferent de răspunsul pe care l-ar fi primit de la aceștia. Regele deja primise ordin, de la Moscova, să-i aresteze pe cei doi – n.n.)La ora 4 ½, un telefon de la Palat previne pe D-l C. Brătianu că D-l General Sănătescu cheamă pe toți miniștrii din guvernul constituit în noaptea precedentă. Stupoare. La ora 5.00, toți miniștrii erau strânși în sala de așteptare.  La ora 5 ¼ a apărut, fără nici un protocol, Regele, care le-a spus:

Regele: Domnilor, luați-vă posturile în primire și socotiți-vă în Consiliu de Miniștri Extraordinar, sub președinția Mea. Antoneștii au fost obraznici și i-am arestat. S-a terminat cu era lor. Nu puteți depune jurământul, căci trebuie desființat Decretul 3072. Nu-mi cereți amănunte. Am înregistrat pe placă convorbirea cu Antoneștii și nu veți mai avea nevoie de nici o lămurire mai mult. Și acum, la lucru.Rolul meu de purtător de cuvânt al opoziției luase sfârșit. După ce mi-au mulțumit, Regele mi-a făcut din ochi și m-a condus la ușa hall-ului.

Acasă l-am găsit pe Generalul Arhip, care mi-a povestit următoarele:Generalul Arhip: La ora 5 ½ l-am primit pe Generalul Dobre, care fusese prevenit că Mareșalul a plecat la Palat și că miroase că se va petrece ceva. În cazul când la ora 5 ½ n-a ieșit de la Palat, el, Dobre, va lua măsuri pentru a-I înlesni plecarea de la Rege.

La ora 5 ½ Gen. Dobre s-a prezentat Gen. Ahip, căruia i-a declarat că Mareșalul s-ar părea că a fost deținut cu forța la Palat și că trebuie ca Statul Major să ia măsuri de salvare. Generalul Arhip i-a răspuns: Dacă Mareșalul este reținut cu forța la Palat, aceasta înseamnă că a pierdut încrederea Regelui și a țării.

Cum îți închipui D-ta că o să încercuiesc Palatul și pe șeful Armatei (Regele) ca să salvez un particular?

Eu: Generalul Dobre a plecat cu coada în jos. Astfel s-a terminat domnia Antoneștilor. Printr-un curaj de nedescris.Regele lucrând pe cont propriu, ajutat numai de ostași (15 la număr – n.n.) a pus la punct o întreagă rețea de microfoane, aparate de înregistrat, montate de Rege și subordonații săi, arme automate subtilizate de la unitate, sonerii sub biroul Regal, toate cu scopul de a se dovedi, în fața istoriei, ședința istorică din după amiaza zilei de 23 august 1944.

Audiența Mareșalului și a lui Ică Antonescu după înregistrarea pe plăci[3]Mareșalul: Să trăiești, Majestate! (Se aude și vocea lui MihaI Antonescu spunând ceva asemănător).

Regele: Domnilor, nu este timp de pierdut, ați adus țara, cu toate reprezentările ce v-am făcut, într-o situație din care numai încetarea imediată a luptei și gonirea germanilor din țară, o pot salva.

Mareșalul: Majestatea Ta se înșeală…

Regele. Mai întâi obișnuiește-te să vorbești cuviincios. Ce-i aia, Majestatea Ta?

Mareșalul: Majestatea Ta…

Regele: Voastră.Mareșalul: Voastră, dacă vreți.

Regele: Nu că vreau, trebuie.

Mareșalul: Astăzi sunteți nervos.

Regele: Da, pentru că D-ta când te-am chemat azi dimineață m-ai tratat ca pe un nimic (dând cu pumnul în masă). Nu-ți permit să-ți arogi drepturi asupra persoanei mele. Crezi D-ta că am să admit să mi se uzurpe prerogativele și eu să asist ca un incapabil la sfărâmarea țării mele?Mareșalul: Dar cine o sfărâmă?

Regele: Voi toți și când vă chem, nu aveți timp pentru Regele țării.

Mareșalul: Voiam să vă spun că vă înșelați dacă credeți că salvați țara printr-un armistițiu.

Regele: Nu v-am chemat să-mi faceți observații și să vă dați păreri. Scopul pentru care v-am chemat este să trimit de aici, din biroul meu, telegrama alăturată, privind încetarea ostilităților cu națiunile aliate. Urmează o pauză, apoi:

Mareșalul: Citește Domnule Antonescu și vezi, crezi că Mareșalul poate trimite o telegramă ca asta?Ică: Cine a făcut-o?

Regele: Ce vă privește. Dacă n-o dați o dau eu.

Mareșalul: Cum vă puteți închipui că Mareșalul poate trăda aliații germani și a se arunca în brațele Rusiei?

Regele: Cine trădează, Domnule? Dumneata sau nemții. Dumneata ai garantat frontiera Germaniei sau Germania pe a României. Dacă e garanția pe Milcov, pe Argeș, (strigând) pe Olt?Mareșalul: Nu sunt surd. De ce strigați?

Regele: Ba ești. Altfel ai fi auzit vuietul țării. Scurt: Domnule Mareșal, dai telegrama sau nu?Marerșalul: Nu! Așa, nu!

Regele: Dar cum?Mareșalul: Să iau contact cu Germania?

Regele: Ce e. Ne târguim aici, Domnule Antonescu.

Mareșalul: Mareșal Antonescu.

Regele: Domnule Antonescu, de patru ani îmi uzurpi drepturile. N-ai avut nici încrederea, nici simpatia mea. De patru luni lucrez cu opoziția să salvez țara. Mă crezi, o știu bine, un copil bâlbâit și prost. Dar aceasta o vor judeca românii mei. Dar dacă crezi că sunt trădător vei încerca cea mai cumplită deziluzie. Sunt Regele țării și al D-tale. Vreau să scap țara și (lovind cu pumnul în birou) nimeni și nimic nu-mi poate sta împotrivă.

Mareșalul: Majestatea Voastră este tânăr și fără experiență.

Regele: Suferința este o experiență.

Mareșalul: Nu poți dispune de țară dacă…

Regele: Sunt șeful armatei și ordinul Meu a fost dat.

Mareșalul: (violent). Ce ordin? Știe Măria Ta că Majestatea Ta ar putea pierde Tronul?
Regele: Mă ameninți? Dumneata pe Mine? Te-am adus Eu la cârmă? Crezi că mai ai puterea să ordoni aici? Și D-ta, D-le Mihai Antonescu, faci cauză comună cu șeful D-tale?

Ică: Majestate, comiteți o eroare și o imprudență judecând astfel pe Mareșal.Regele: D-ta dai sau nu telegrama?

Ică: D-l Mareșal trebuie să hotărască.

Regele: Aici și de aici înainte hotărăsc Eu. V-am oferit prilejul să vă salvați și pe voi. Am vrut să vă adăpostesc chiar. Vă voi adăposti și acum, dar în beciu. Domnilor, sunteți arestați!Se aud zgomote de pași, uși deschise și strigăte: Sus mâinile!

Mareșalul: Cum, eu mareșalul țării…

Regele: Vax! Luați-i de aici. Să vie generalul Sănătescu[3].

Imagini pentru 23 august 1944 photos"

Comentarii după surse oficiale

Ioan Mocsony Stircea – În vineri 18 august (1944), după o zi în care fusesem de o activitate neobișnuit de febrilă, pentru că presimteam că în săptămâna următoare vom asista la declanșarea ofensivei sovietice, atât rațional, întrucât atât Mike (regele), Ioani (Ioanitiu) și cu mine dadusesem din « situațiile » ultimelor 3-4 zile, încă mai clar decât din acelea ale săptămânilor anterioare, că deplasările, de altfel din ce în ce mai neînsemnate, ale unor unități din dispozitivul inamic în sens lateral de-a lungul liniilor, dar altfel lipsa oricăror încercări de contacte cu ale noastre și apoi tăcerea gurilor de foc rusești trădau, pt noi care știam că atacul urmă să fie omogen, aspectul umpluturilor de ajun întru ticsirea foarte conștiincioasă a celor mai mărunte goluri, așa că ni se păruse a fi ultimul finisaj, cât și intuitiv – astfel încât pusesem toată ziua ordine în hârțoagele Cancelariei și în ale mele particulare, arzând tot ce nu avea rost a fi păstrat în caz de evacuare…

Raportul zilei, care că totdeauna descria situația celei precedente, arată că de-a lungul întregului front rușii porniseră la orele 24 fixe din noaptea de 16 spre 17 august un tir de artilerie grea sistematic, bogat, intens și neîntrerupt asupra tuturor pozițiilor româno-germane cu o densitate, regularitate și precizie necunoscute până acum și-l sustinusera cu aceeași putere de foc și pe același ritm toată noaptea și ziua următoare, ba chiar cu o tendința de intensificare și accelerare către amurg, a.i. comandamentul se aștepta la atac în noaptea de joi sau vineri…

Va să zică ni se dăduse primul indiciu al semnalului – prealarma… Foarte degajat l-am întrebat dacă Sănătescu se și culcase sau puteam să-l mai deranjez, dar Robert mi-a declarat că plecase după dejun în excursie la Bran și s-ar întoarce prin Rucăr (eu înțelegând că se dusese să-i contacteze pe comandantul corpului de la Brașov și pe acei ai garnizoanelor de la Pitești, Târgoviște), că regele mă așteptase până la 10 când a plecat „sus” (se referă la stână – locul de amor cu amanta)… Acest raport (următorul, nu cel menționat mai sus) era într-adevăr babanisim, și pe când Robert nu pricepea bună mea dispoziție, Emilian (Ionescu) a înțeles prea bine ce gânduri și simțăminte mă animau.

Rușii nu se bornaseră la o zi întreagă, ci mai adugasera alte 24 de ore de tocare mai rapidă și mai intensă a pozițiilor noastre cu toate calibrele, după care trecură la atac, Exact cum le cerusem și ne făgăduiseră, pe absolut toată lungimea frontului românesc… Ambii ajutanti (regali) erau emoționați!, cu diferența că Bossy se află la culmea nervozității, declarând că nu se mai pomenise în istoria militară o asemenea stratagemă, pe când Ionescu (Emilian), f. calm, a observat laconic că, în această formă, ofensivă părea evident menită să producă decizia finală asupra armatei noastre.

La ora 9 Mike (regele) a sosit singur la Peleș direct de la stână, unde se vedea după ochii lui adânc cercănați că luase un acont serios pt. nopțile în care se aștepta să doarmă singur. M-am scuzat de nerăbdarea mea de a viola plicul cu pricina (cu raportul), la care făcându-mi cu ochiul a spus: Foarte grav dar cred că-i mai gravă situația decât scrie în raport, ia să vedem, și după ce-l citi de 2 ori a adăugat trăgând cu coadă ochiului la mine: « Ai dracului sovieticii ăștia, că să atace așa, chiar peste tot în același timp; sunt tare curios ce o să mai zică dl. conducător al statului și după asta » …soldații români și sovietici se băteau și mureau absolut inutil din moment ce ne hotărâsem să capitulăm în clipă primirii semnalului rușilor sub formă declanșării unui gen de ofensivă f. costisitoare pt. ei și cerută de noi pe cuvântul Coroanei și al opoziției de a ieși din război imediat depunând sau întorcându-ne armele și că, prin urmare, trebuia să ne ținem de acest angajament, orice întârziere costituind o reală trădare și crimă… nu eram deloc nervoși din cauza această(se referă la atacul sovietic pe toată linia frontului, atac solicitat de rege și apropiați), întucât aveam asigurarea M.M.G. că liniile noastre erau cvasi necuceribile de când avuseseră vremea să fie puternic întărite și organizate în cursul celor două luni de răgaz, în care traseul lor nu se schimbase decât pe alocuri și f puțîn, în avantajul nostru mai degrabă decât în cel al dușmanului”. Ioan Mocsony Stircea, fost secretar particular al regelui, fost mareșal al Curții Regale[4].

„Maresalul refuză să urce și trebui fortat sa umble ca sa nu fie dus pe sus. Bîlă, voinic al dracului, îl ridicâă din umăr peste 3 trepte dar neputând sa meargă-n rând toțti trei sergentul-major trebuia de-acum să-l împingă pe arestat, treabă la care Anton îl ajuta cu pumnii, cărându-i mareșalului câțiva zdraveni în spate și imbrancindu-l cam brutal de mânie că acesta îi sabota operația rapidă a încarcerării și cărându-i în același timp cu jargonul temnicerilor: « Nu vrei să mergi? Las că te învăț eu, pășește, bă, ridică-ți cracii, faci pe nebunul, hai? Uită-te, na, încăpățânatule! » și se auzi un pumn în spate ce sună că dat într-un butoi. Mă apropiasem de scară cu gândul să le dau o mâna de ajutor…când Mike ieși din birou și-mi strigă: Vezi să nu-l căpieze pe moșneag, probabil că nu poate mișca de frică! Și-ntradevăr în clipă aceea Bij (mareșalul) zbiera ca un posedat de spaima morții: Unde mă duceți? la care Anton îl apostrofă: « Lasă gură și să vezi! » și-i aplică simultan un alt direct în spate.

Atunci Ionică întoarse capul și-l scuipă în față spunând: « Nemernicule, porcule, slugoiule, nu meriți uniformă, n-ai fost o zi pe front, ai s-o plătești cu viață! ». Anton și-a scos batista să-și șteargă față de scuipat, apoi i-a tras bătrânului un pumn în ceafă de i-a mers untul și în fine și-a scos pistolul și i-a băgat gura în spate între coaste în dreptul inimii și i-a spus: «Mișcă, mă, altfel te-mpușc, javră bătrână! »”[5].

Pamfil Seicaru – „L-am văzut pe mareșalul Antonescu la Olăneșți în ziua de 7 august 44. Mi-a cerut să plec urgent în Spania, la Madrid. Iată un adevăr care se ocolește în special în emigrație: Conferință de la Stockholm, în vederea negocierilor unui armistițiu, care s-au dus cu d-na Kolontay. Inițiativa negocierilor a venit de la Stalin. La Stockholm era, ca ministru al României, Nanu. Mareșalul mi-a spus: «Am obținut 3 puncte, mai sunt încă 2 puncte; le vom avea. Rușii nu vor să-i apuce iarnă. Carpații anulează valoarea tancurilor. De aceea avem nevoie, dat fiind că armistițiul se va încheia, de o baza de apărare în afară hotarelor țării. Rușii vor semna armistițiul așa cum îl cred eu favorabil, în condițiile actuale, țării noastre. Dar nu-l vor respecta. Sigur vor fi încălcări și nu vom putea protesta în presa noastră. Așa cum am vorbit, avem nevoie în afară României de organe de presă prin care să denunțăm opiniei internaționale orice încălcare a celor prevăzute în acordul de armistițiu. Spania este țara în care noi putem desfășura denunțările ruseșți ale obligațiilor luate, Franco nu va relua cât va trăi relațiile cu Rusia Sovietică. Deci nu vom fi împiedicați. Vei pleca imediat acolo, la Madrid vei caută să închiriezi sau chiar să cumperi o tipografie. Ești de meserie și gazetar și tipograf. Vom face și depozit de hârtie. Caută-ți colaboratori pt. o publicăție în limba franceză și alta în limba engleză, amândouă, săptămânale. După ce ai aranjat totul, te întorci că să stabilim programul de acțiune. Vei avea semnat de Ică un ordin de a ți se pune la dispoziție suma necesară pt. arvună. Mă ții la curent cu ce ai făcut prin ministrul Dumitrescu».

Deci plecarea mea era cu un scop precis, urmând să mă întorc pentru a primi ultimele instrucțiuni. Totul trebuia să fie ținut secret. Știa doar Mihai Antonescu. Din nefericire, acest diminutiv politic caută să-și asigure pentru orice eventualitate prietenia regelui. Legătura cu regele o făcea prin Niculescu-Buzești, șeful cifrului. Imediat ce s-a aflat de misiunea mea, s-a comunicat legației germane că eu nu plec la Madrid, ci la Lisabona pentru a semna armistițiul. Uluiți, cei de la legația germană nu știau ce să creadă: cel care susținea în articole războiul contra Rusiei sovietice și denunța imperialismul moscovit mergea să semneze armistițiul. În consecință, nu mi-a dat viza de tranzit, ci numai de intrare în Germania, la Viena urmând să mi se dea viza de ieșire. Am plecat totuși, deși îmi dădeam seama că ceva s-a produs, o indiscreție… Afirmația blocării mele în Germania a confirmat-o ministrul român la Berlin, generalul Ion Gheorghe, într-o carte în care a relatat că i s-a comunicat denunțul venit de la Externe, că am misiunea de a semna armistițiul la Lisabona.

Înțeleg că se crede că nu este oportun să se arate adevărul despre înlănțuirea evenimentelor de la noiembrie ’43, când la Stockholm ambasadoarea Kolontay a propus ministrului României în Suedia, Nanu, începerea unor negocieri în vederea unui armistițiu, și până la 23 august ’44. Nimeni nu a observat o stranie coincidență și anume: la scurt interval de timp între inițiativa Rusiei de a negocia un armistițiu cu România, s-a început la BBC Londra un atac în limba franceză, făcut de Steed, în care eram acuzat că duc în eroare opinia publică acuzând Rusia de a intenționa să ajungă la Marea Egee. I-am răspuns prin „Curentul”; un nou atac din partea lui Steed care încheia spunând că România nu are altceva de făcut decât să capituleze fără condiții și cât mai repede. La ultimul meu răspuns a amuțit.

Deci, Rusia ne propunea să negociem un armistițiu iar Anglia ne cerea să capitulăm fără condiții. Și s-a mers la capitulare, așa cum cerea Anglia. Că Mihai era un cretin, nu o mai discutăm, cine a izbutit să realizeze capitularea fără condiții a fost Elena, mama lui Mihai, femeia miracolului biologic care a izbutit să facă în 6 luni și jumătate un copil normal de 4 kg, de a fost nevoie să se publice un comunicat oficial semnat de mai mulți profesori universitari de la facultățile de medicină, în care se suținea că este posibil… Ceea ce se ignoră adesea este afurisită de inteligență a poporului român, care nu poate fi înșelat de comunicate oficiale semnate chiar de necontestate autorități științifice. Rezultatul comunicatului: Mihai a fost numit «Mihai Viteză » și « Mihai Pripitul »…

Această femeie (Elena) a urât poporul român, dar i-au plăcut banii lui. Ea voia să aducă familia regală a Greciei din nou pe tron. Churchill susținea, împotriva guvernului pe care îl prezida, readucerea regelui Greciei pe tron. De aici zelul Elenei de a realiza capitularea fără condiții. Eu când termin de dezbătut problemele vitale ale țării, voi lămuri și finalul josnic al dinastiei operat de Carol al II-lea și cretinul regal Mihai I. Și informația ce ți-am dat-o, privitoare la afirmația făcută de o fosta secretara a lui Cezar Petrescu că i-aș fi propus să mă însoțească și el ar fi refuzat, constituie o piesă din angrenajul operațiilor ce au dus la capitularea fără condiții. Va fi – cred eu – necesar să prezint finalul dezonorant al monarhiei în România”. (Pamfil Șeicaru)

General Platon Chirnoagă – „Vă puteți imagina, doamnă, pe politicienii cu responsabilități în Franța cerându-le germanilor, în timpul războiului, să preia ofensiva și să distrugă Armata franceză? Și, dacă un astfel de fapt s-ar fi întâmplat, cum l-ar califica legile pentru apărarea statului francez? […] În noaptea de 23 August (1944 – s.r.), regele Mihai anunța la Radio că fusese semnat un armistițiu cu sovieticii. […] De fapt armistițiul nu a fost semnat până pe 12 Septembrie (1944 – s.r.), la Moscova. Trimișii regelui au suferit acolo cea mai grea dintre umilinți; au trebuit să aștepte 15 zile, înainte de a li se face cunoscute condițiile impuse de către U.R.S.S., pe care au trebuit să le semneze fără să crâcnească. În timpul acestor 15 zile, trupele sovietice ocupaseră întreaga Românie. Astfel, au făcut imposibilă orice reacție din partea țării care, cu siguranță s-ar fi produs dacă s-ar fi cunoscut condițiile înainte de a se semna.

Dat fiind că nu se semnase armistițiul, toate trupele române, care se aflau pe frontul din Moldova și Basarabia și care încetaseră focul, după ordinul regelui Mihai, au fost făcute prizoniere de către ruși; soldații și ofițerii au plecat captivi către Rusia. Așa că a fost o capitulare și nu un armistițiu. Există aici un rege care își predă armata dușmanului. În ce țară din lume poate fi găsit un șef de stat asemănător? Pe 20 Iulie 1945, i s-a decernat prin mareșalul Tolbukhin din ordinul lui Stalin „Ordinul Victoriei Sovietice” („Победа” – s.r.). Tristă onoare de a fi decorat de către dușmanul de moarte al poporului său!

Va exista cineva poate care să creadă că oricum regele și conspiratorii săi nu puteau să facă ceva mai mult. Dar nu este adevărat: când Finlanda a fost băgată în corzi de către ofensiva Armatei Roșii, guvernul țării a fost încredințat miticului mareșal Mannerheim. Acesta fusese conducătorul Războiului de Eliberare din 1918 împotriva Rusiei sovietice și apoi condusese Armata în Războiul de iarnă, din 1939-1940 și în Războiul de continuare, din 1941-1944. Avea un portofoliu plin de lupte date împotriva comuniștilor ruși și era simbolul determinării țării sale de a se apăra împotriva intenției de a fi anihilată și absorbită. Sovieticii au ținut cont de acesta și au negociat cu finlandezii un armistițiu care, în contextul finalului anului 1944, trebuie considerat ca fiind foarte favorabil pentru Finlanda, care i-a permis menținerea independenței sale și nu a admis trupelor sovietice pătrunderea pe pământul său. Atitudinea regelui Mihai și a celorlalți « învățăcei de vrăjitor » care îl însoțeau și-l ajutau a fost contrară:și-a trădat proprii săi soldați și pe poporul său și a încredințat România, fără condiții, sovieticilor. Nu trebuie să ne mire că Stalin decidea să-și stoarcă prada la maxim”. (Platon Chirnoagă – general, om politic și istoric militar, ministru de război în Guvernul Național Român de la Viena; 10 decembrie 1944 – 8 mai 1945).

––––––––––[1] Ştefan Dumitrescu, Delirul, vol.II, Râmnicu Vâlcea, Ed. Fortuna, 2004[2] Ibidem[3] Fond C.C. al P.C.R. – Secția Cancelarie – Dosar 215/1944[4] Ioan Mocsony Stircea,fragmente din dosarele „23 august” desecretizate de C.N.S.A.S.[5] Idem, Ioan Mocsony Stircea, sursa citată

23/08/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Controverse privitoare la actul istoric de la 23 august 1944

 

 

 

 

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos"

 

 

 

 

 

 

Unul dintre punctele culminante ale celui de-Al Doilea Război Mondial, cel puţin în ceea ce priveşte istoria poporului nostru, o reprezintă actul de la 23 august 1944, când România s-a desprins de Germania Nazistă, s-a alăturat Naţiunilor Unite şi a luptat împotriva vechiului aliat.

Evenimentul în sine este reprezentat de arestarea mareşalului Ion Antonescu din dispoziţia regelui Mihai, formarea unui guvern de coaliţie din membrii partidelor PNŢ, PNL, PCR şi PSD şi lupta trupelor române împotriva forțelor armate ale Germaniei naziste, îndeosebi pe Valea Prahovei şi Bucureşti. Noul guvern, constituit sub conducerea generalului Constantin Sănătescu, avea misiunea de a încheia armistiţiul.

Urmările deciziei luate de România în data 23 august au fost privite diferit de către cele două blocuri militare. Astfel, nemţii au considerat-o ca o trădare sau opera unei clici de trădători – fapt pe care germanii ni-l reproșează până în zilele noastre, sub o formă sau alta.

Naţiunile Unite au privit această decizie ca un gest de bravură, subliniind faptul că actul în sine a dus la scurtarea războiului, unul dintre argumentele acestui fapt fiind decorarea ulterioară a regelui Mihai de către Stalin cu ordinul Victoria cu diamante (foto jos) şi de către preşedintele SUA, Harry Truman, cu Legiunea de merit în grad de comandor.

În decursul anilor care au urmat, paternitatea acestui eveniment a devenit un subiect controversat, deoarece oamenii politici şi istoricii i-au dat diferite interpretări, în funcţie de anumite contexte istorice şi interese. La început, evenimentul a fost numit „lovitură de palat”, accentuând rolul decisiv al Regelui Mihai în arestarea Mareşalului Antonescu, pentru ca mai apoi să fie numit „lovitură de stat”, organizată de rege cu sprijinul unor generali şi al partidelor politice.

După numai un an şi două luni, odată cu începerea comunizării ţării, comuniştii îşi atribuie în întregime meritele acţiunii din 23 august. Ulterior, la 22 august 1949, „lovitura de stat” devine „actul de la 23 August 1944, pregătit şi înfăptuit de către Partidul Comunist Român”, iar mai târziu, evenimentul devine „ziua eliberării României de către glorioasa Armată Sovietică, ziua doborârii dictaturii fasciste antonesciene de către forţele patriotice conduse de partid, cea mai mare sărbătoare naţională a poporului nostru”.

Începând cu anul 1955, Partidul Comunist atribuie evenimentului calificativul de „insurecţie armată” organizată bineînţeles de Partidul Comunist alături de forţele populare şi de armată. La scurt timp după venirea lui Nicolae Ceauşescu, se definitivează titulatura de „revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă”.

După anul 1989 părerile încep să fi împărţite din nou după cum urmează: Monarhiştii îi atribuie regelui rolul decisiv în scoaterea României din război, în timp ce adepţii lui Antonescu consideră evenimentul act de trădare, iar susţinătorii partidelor politice istorice susţin meritele înaintaşilor lor. În enciclopedia online Wikipedia, evenimentului îi este dată următoarea explicație: „Al Doilea Război Mondial: România a ieşit din alianţa cu puterile Axei, trecând de partea aliaţilor. Mareşalul Ion Antonescu, conducător al statului, a fost arestat în urma loviturii de stat organizată de regele Mihai I al României, formându-se un guvern condus de Constantin Sănătescu”.

 

 

Preliminariile evenimentului

 

 

Despre lucrurile petrecute înaintea „puciului” de la 23 august există o diferenţă în ceea ce priveşte cât erau de informate terţele părţi care ar fi avut de suferit în urma unui asemenea eveniment, şi mă refer aici atât la Antonescu, cât şi la Hitler (Germania nazistă).

Imagini pentru 23 august 1944 photos"

Foto: Regele Mihai și mareșalul Ion Antonescu

Mareşalul Antonescu cunoștea tot ce făceau oponenţii lui, fapt incontestabil datorită documentelor din perioada 1943-1944 pe care le deţinem. Ne referim cu precădere la rapoartele Direcţiei Generale a Poliţiei şi ale Inspectoratului Judeţean al Jandarmeriei.

Mareşalul era informat la zi şi corect de tot ce i se pregătea de către opoziţie şi Casa Regală, anume înlocuirea guvernului condus de el cu Guvernul Sănătescu şi ieşirea României din Axă, precum şi faptul că liderii principalelor partide politice, Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu, voiau totuşi să păstreze guvernarea Antonescu ca alternativă după ieşirea din Axă.

Motivele pentru care Mareşalul Antonescu nu a reacţionat în niciun fel sunt numeroase. Primează totuşi judecata greșită că problemele vitale ale ţării se puteau rezolva numai „cu el şi prin el”.

Această motivaţie intimă a fost, după cum se va dovedi, o eroare uriaşă pentru un şef de stat. O altă eroare a fost şi ideea că adversarul politic intern nu va avea curajul de a reacţiona, dată fiind grava situaţie generală a ţării şi necunoaşterea problemelor. Din cauza acestei greșeli de viziune, Mareşalul nu a pus mare preţ pe valoarea membrilor opoziţiei şi pe șansa lor.

Ca argument în acest sens există notele lăsate de Antonescu asupra unui raport al SSI din 23 iunie 1944, intitulat Notă cu privire la chipul în care apreciază Maniu posibilităţile de armistiţiu ale României. Era exact cu două luni înaintea puciului, iar Mareşalul, luând act de manevrele persoanelor implicate, le rezerva un „rol de ciocli care așteaptă să moară omul, ca să-i ia în primire cadavrul! Frumos, foarte frumos şi mai ales patriotic rol şi-au asigurat”. Cât priveşte moralitatea complotiştilor, ei reprezentau „toate zdrenţele adunate de vânt la colţuri de stradă şi gunoaie”.

Referindu-ne la viziunea pe care o avea Hitler despre ce i se pregătea aliatului său, putem spune că acesta nu a fost la curent cu pregătirile complotiştilor de la 23 august 1944. Führerul a avut informaţii, dar acestea au venit pe foarte multe căi (militari, diplomaţi, spioni, consilieri economici) acest fapt creând un puzzle greu de descifrat. În plus, multe erau contradictorii. Hitler nu a acordat destulă atenţie informaţiilor primite şi pentru că era foarte ocupat, fiind prins în vâltoarea înfrângerilor suferite.

Relativ la soarta lui Antonescu, Hitler era îngrijorat de ceva timp, dat fiind faptul că în ianuarie-februarie 1944, temându-se că România va ieşi din coaliţia cu Axa, a ordonat începerea pregătirilor tehnice ale planului „Margaretha II”, ce viza invadarea României. Salvarea a venit în urma vizitei pe care Antonescu i-a făcut-o Führerului în 26-27 martie 1944. La 24 de ore după întrevedere, Hitler ordona încetarea demersurilor de invadare a României. Acest rezultat al întrevederii celor doi lideri a fost favorabil celor care pregăteau complotul, deoarece în situaţia în care România ar fi fost invadată şi Antonescu înlăturat, acesta ar fi fost înlocuit cu un conducător ales de nazişti şi cel mai probabil guvernul ar fi fost înlocuit cu un guvern marionetă, în care mai mult ca sigur niciunul dintre complotişti nu şi-ar fi găsit locul.

Dacă la întâlnirea din februarie Hitler a fost liniştit de asigurările pe care i le-a dat Antonescu, nu același lucru putem spune şi despre ultima lor întâlnire, din data de 5 august 1944, care a avut loc la Rastemburg. Discuţiile au fost frontale, Hitler cerându-i direct şi răspicat lui Antonescu să spună dacă va merge cu el în război până la capăt sau nu.

Informaţiile ne arată că cei doi n-au ajuns la o soluţie comună. Hitler, conform unei stenograme germane, apare că ar fi lămurit lucrurile, pe când Antonescu, după propriile note pe care le-a scris la întoarcerea la Bucureşti, spune că ar fi avut o poziţie fermă asupra durităţilor lui Hitler. Iată exact cuvintele mareşalului:

Era să adaug, dar m-am reţinut, privitor la ruptura dintre România şi Germania. Niciodată un popor nu poate să ia un angajament orbeşte alături de alt popor, când acesta face o acţiune şi politică şi militară greşită şi cine spune că Germania nu va mai face de acum înainte aceleaşi greşeli? Nu pot sacrifica poporul meu dacă se produc astfel de greşeli. Din stenograma germană rezultă că Antonescu şi-a dat totuşi acordul: De altfel, niciun aliat al Germaniei nu este atât de loial ca România. Ea va rămâne de partea Germaniei şi va fi ultima ţară care va părăsi Reich-ul, pentru că ştie că sfârşitul Germaniei înseamnă sfârşitul României.

În concluzie, la momentul respectiv nu era în avantajul României să se opună Germaniei sau să lupte contra ei.

Discuţia dintre Antonescu şi Hitler este cel mai bine sintetizată de generalul Titus Gârbea, şeful Misiunii Militare române pe lângă OKW. Din rezumatul făcut de Titus Gârbea redăm cel mai elocvent fragment. Antonescu a creat un moment tensionat, la care Hitler, încruntat şi nervos, sare din domeniul militar al discuţiei în domeniul politic, fără legătură. El îi cere lui Antonescu să răspundă dacă va lupta ca aliat al Reich-ului, în fruntea armatei române, până la limita extremă. Mareşalul a fost surprins şi indignat de această întrebare fără ocol, care îndepărta perspectiva încheierii războiului. Foarte dezamăgit, a răspuns prin nişte întrebări.

Iată-le: «Îmi cereţi să mă sinucid împreună cu poporul şi armata mea? Cum este cu putinţă? Cum puteţi crede că aş putea lupta alături de diviziile germane, înarmate aşa de bine, când aţi refuzat mereu să-mi acordaţi ajutoarele militare solicitate? Cum credeţi că veţi menţine Frontul de Răsărit odată cu intrarea Turciei în război [2 august 1944], intrare ce oferă Aliaţilor posibilitatea cuceririi Mării Negre şi a Bulgariei, chiar lângă noi? Cum credeţi că, lipsiţi de apărarea antiaeriană, putem rezista raidurilor aliate?». Reacţia neaşteptată a lui Antonescu l-a descumpănit pe Hitler; acesta nu se aştepta la atâta vehemenţă şi din această cauză răspunde cu lucruri care nu pot să stea în picioare. Titus Gârbea, referindu-se la rezultatul discuţiilor, afirmă că acesta a fost unul nul.

La ieşirea din sala unde a avut loc întrunirea, Antonescu le-a spus lui Titus Gârbea şi Ion Gheorghe, ministrul nostru în funcţie la Berlin: Auzi, domnule… Ăştia sunt gangsteri! Ai văzut, domnule, mi-a pus mâna în gât şi m-a întrebat dacă sunt de acord să mă sinucid cu el, împreună cu armata şi poporul român! În urma acestei ultime discuţii, putem explica cele două opinii puse în antiteză, şi anume opinia susţinătorilor lui Antonescu şi opinia adversarilor săi. Cei care îl susţineau au văzut un lucru demn de admirație şi încredere. Printre aceştia se număra şi Titus Gârbea, care afirma: Ion Antonescu nu avea ideea fermă de-a rămâne până la sfârşit alături de Hitler şi nici gândul să rămână împreună cu România, cu armata ei şi cu tot neamul nostru alături de Germania.

În partea opozanţilor, acest lucru nu făcea decât să întărească idea că Antonescu trebuia demis cât mai repede, deoarece atitudinea lui faţă de Hitler la ultima întâlnire făcea să crească încrederea în el a aliaţilor, cu precădere a ruşilor. În argumentarea acestui lucru putem vedea atitudinea lui V.M. Molotov la adresa lui Lucreţiu Pătrăşcanu, conducătorul delegaţiei României la Moscova, acesta afirmând într-un schimb de replici: Antonescu reprezenta poporul român, iar dvs. o aventură!

Un alt argument îl reprezintă spusele lui Iuliu Maniu în momentul întruniri de la Palat din data de 22 august: Preferatul aliaţilor în ceea ce priveşte semnarea armistiţiului, în afară de mine bineînţeles, este Antonescu, domnilor. De ce? Pentru că el este şeful guvernului, este şeful armatei şi îi cunoaşte cel mai bine pe nemţi, deci el poate asigura transformarea cu minimum de riscuri. Şi mai e ceva domnilor, Antonescu este singura persoană din ţară asta pe care Hitler o respectă.

Pregătirea complotului

Ca urmare a politicii lui Antonescu, şi anume aceea de prelungire a războiului alături de Axă, în anul 1944 s-au creat alianţe între opozanţii Mareşalului. Cea mai importantă este Blocul Naţional Democrat (iulie 1944) din care făceau parte liderii principalelor partide politice: Iuliu Maniu – P.N.Ţ, Constantin I.C. Brătianu – P.N.L, Titel Petrescu – P.S.D şi Lucreţiu Pătrăşcanu – P.C.R. De menţionat că la complot au participat atât membrii BND, cât şi ofițeri superiori ai armatei. Prima etapă în pregătirea complotului o constituie acţiunea unei formaţiuni militare formată din C. Sănătescu, D. Dămăceanu şi E. Bodnăraş, care sub raport tehnic au definitivat preparativele concrete ale arestării lui Antonescu, stabilindu-se ca dată 26 august – ultima sâmbătă din lună. Au ales această zi pentru că, fiind sfârşit de săptămână, mareşalul se afla în Bucureşti şi, în momentul convocării n-ar fi bănuit ce i se pregătea. Ceea ce a devansat loviturii de stat pe data de 23 august este o sumă de elemente care au intervenit în zilele acelea: situaţia şi apelul disperat de pe front care ar fi făcut ca mareşalul să se deplaseze din capitală fără posibilitatea de a se mai întoarce pe 26 august, decizia lui Antonescu de a informa pe Hitler prin Clodius că se va retrage din Axă, intenţia lui Antonescu de a continua lupta până va obţine o singură victorie pe linia Focşani – Nămoloasa, victorie care să-i asigure condiţii mai bune pentru armistiţiu.

Desfăşurarea evenimentelor

Am să încep relevarea evenimentelor petrecute prin enumerarea câtorva actorilor principali din cele 30 de personalităţi marcante care se aflau la Palatul Victoria în ziua de 23 august: Ioan de Mocsonyi-Styrcea (apropiat şi sfetnic al regelui Mihai), D. Dămăceanu, Emilian Ionescu, C. Sănătescu (militari), Lucreţiu Pătrăşcanu, Bellu Zilber, Mihai Antonescu, Gheorghe Barbul, Grigore Gafencu şi Eugen Cristescu. Toţi cei enumerați au lăsat mărturii mai mult sau mai puţin însemnate, cărora istoria le-a atribuit un rol în nararea corectă a acestui eveniment. Voi prezenta evenimentele petrecute în 23 august 1944 în ordinea desfăşurării lor, după cum urmează:

În data de 22-23 august Mareşalul Antonescu luase decizia fermă de a încheia armistiţiu cu Naţiunile Unite – lucru pe care complotiștii îl ştiau foarte bine. Mareşalul fusese rugat de către membrii conducători ai B.N.D să conducă operaţiunea de semnare a armistiţiului. Mareşalul era convins că semnarea tratatului trebuia făcut numai după înştiinţarea lui Hitler, lucru pe care l-a şi făcut, prin intermediul lui Clodius, dându-i acestuia un răgaz de 24 de ore până în data de 24 august orele 1800. Lucrurile nu au mai stat însă aşa, deoarece Antonescu s-a răzgândit şi a căzut la un consens cu Gh. Brătianu, acesta din urmă promiţându-i că-i va aduce o „scrisoare de garanţie” semnată de liderii istorici, care atestă faptul că aceştia erau de acord cu condiţiile puse de Antonescu pentru încheierea armistiţiului. Până la urmă, Gh. Brătianu nu i-a mai prezentat scrisoarea lui Antonescu, motivul cel mai plauzibil fiind acela că Iuliu Maniu n-a vrut s-o semneze. La orele 1500 Mihai Antonescu a fost convocat la palat, urmat de Mareşal la orele 1615.

Mihai Antonescu, care sosise înaintea mareşalului, a avut o scurtă întrevedere cu Regele Mihai şi cu generalul Sănătescu, propunând, din proprie iniţiativă să plece la Ankara cu un avion gata pregătit, pentru negocierea armistițiului. Regele l-a refuzat şi i-a spus să aştepte venirea mareşalului pentru discuţii. În pauza de 30 de minute, Regele s-a întâlnit cu complotiștii în Casa nouă de lângă Salonul galben, unde urmau să fie arestaţi Antoneştii, aici făcându-se şi planul prin care regele trebuia să-l forţeze pe Mareşal să semneze armistiţiul. În caz contrar, ei ar fi intervenit alături de soldaţi şi l-ar fi arestat pe Mareşal.

După sosire, regele i-a ordonat Mareșalului să încheie neapărat armistiţiul. Suveranul român a fost contrat de Antonescu, care i-a spus că nu primeşte ordine de la un copil, replicându-i că ştie el cel mai bine ce are de făcut şi nu vrea să dea ţara pe mâna ruşilor. Nevrând să cedeze presiunilor Regelui Mihai, conform consemnului avut cu complotiştii, Ion Antonescu este arestat la ordinele lui Constantin Sănătescu de către garda regelui, condusă de Emilian Ionescu. De reţinut că regele n-a schiţat niciun gest, ci pur şi simplu a părăsit încăperea pe uşa din spate. Cei doi Antoneşti au fost arestaţi şi închişi în camera seif a palatului.

Regele Mihai îl numeşte în funcţia de prim-ministru pe Constantin Sănătescu iar ca ministru de externe pe N. Buzeşti. La orele 2200, regele dă un comunicat la radio către ţară prin care anunţă ieşirea din Axă şi destituirea lui Antonescu. În dimineaţa zilei de 24 august, un reprezentant al guvernului român pleacă la Ankara pentru a informa reprezentanţii guvernelor URSS, SUA şi Marii Britanii asupra noii situaţii politice și militare din România. În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti, noul ministru al afacerilor externe, transmite emisarilor români la Cairo – Barbu Știrbey și Constantin Vişoianu – hotărârea guvernului de a li se acorda depline puteri pentru a semna imediat armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi SUA. Guvernul URSS s-a pronunţat, la 25 august 1944, pentru încheierea armistiţiului pe bazele comunicate la 12 aprilie 1944 şi ale unor modificări aduse acestora în cadrul negocierilor secrete de la Stockholm. Guvernele de la Moscova, Londra şi Washington au convenit ca negocierea armistiţiului să se desfăşoare la Moscova.

După arestare, Mareşalului Antonescu a fost ţinut în camera seif alături de Mihai Antonescu, după care au fost predați unui grup de comunişti condus de inginerul Ceauşu, zis şi Bodnăraș şi ţinuţi într-o casă conspirativă din Bucureşti până la trimiterea lor la Moscova, pentru a fi judecaţi. Un lucru foarte important ce trebuie menţionat este însemnarea dată pe 20 aprilie 1946 în urma interogatoriului lui Avram Bunaciu, din care ne putem da seama că Ion Antonescu a apreciat corect evenimentele. Ex-mareșalul spune următorul lucru:

…Mergând la Palat [în după-amiaza de 23.8.1944], l-am găsit pe culoare pe d-l Mihai Antonescu şi am mers împreună la Rege. Am văzut în curte tancurile pe care mi le ceruse să se apere de nemţi. Ţevile erau îndreptate spre casă. Atunci, în faţa lui Mihai Antonescu şi Sănătescu, i-am spus că nu mai e nimic de făcut şi că aşteptăm numai un răspuns de la d-l Clodius şi scrisoarea partidelor politice. Sănătescu se sculă şi spuse: «Vi le aduc eu». Regele a ieşit din cameră şi după o jumătate de ceas s-a reîntors cu un pluton de soldaţi din garda Palatului cu revolverele în mână. Surprins, am spus: «Ce înseamnă aceasta, Majestate?». În timpul acesta, m-a luat de coate un maior [Anton Dumitrescu] pe care l-am făcut «mişel». Lui Sănătescu i-am spus: «Nu ţi-e ruşine, d-tale, om bătrân, să-l pui pe Rege, un copil, să facă astfel de lucruri neuzitate?». După ce Sănătescu mi-a spus: «Sunteţi arestat fiindcă nu aţi vrut să faceţi armistiţiu» şi i-am răspuns «Cum îndrăzneşti să afirmi că nu am vrut să fac armistiţiu?», Regele a trecut în altă cameră. După aceasta, Sănătescu a făcut semn soldaţilor să ne scoată [din „Salonul Galben”]. Am fost băgaţi într-o casă de fier în care-şi ţinea (presupun) d-na Lupescu bijuteriile. Era o încăpere mică, lipsită de fereastră, fără scaune. Am stat până la 4, când a venit d-l Ceauşu, care ne-a dus într-o casă de la periferie [în Bucureşti] unde am stat 8 zile [până pe 30 august 1944], când ruşii ne-au ridicat şi dus la Moscova.  

 

 

 

 

Imagini pentru 23 august 1944 photos"Imagini pentru 23 august 1944 photos"

 

 

 

Puncte de vedere ale istoricilor asupra evenimentelor din 23 august 1944

 

Pentru o viziune clară asupra evenimentelor, este important de aflat punctul de vedere al oamenilor avizați, care făcut studii aprofundate asupra acestui eveniment istoric unic. Am făcut o sinteză a părerilor următorilor istorici: prof.univ.dr. Alesandru Duțu, Neagu Djuvara, prof.univ.dr. Ioan Scurtu, acad. Dinu C. Giurescu, dr. Ottmar Traşcă și prof.univ.dr. Cristian Troncotă:

Prof.univ.dr. Alesandru Duţu: „România nu avea la 23 august 1944 altă soluţie decât trecerea de partea Naţiunilor Unite”. Profesorul Duţu susţine că, indiferent de poziţiile divergente ale specialiştilor şi memorialiştilor, actul de la 23 august reprezintă trecerea României de partea Naţiunilor Unite.

Acest lucru s-a făcut şi pentru că situaţia Armatei Române pe front era foarte grea, deoarece nemții retrăseseră cu puţin timp înainte 12 divizii blindate și motorizate, ducându-le pe frontul din Polonia, precum şi din cauza unor greşeli de comandament şi execuţie a misiunilor de către români.

De asemenea, armata rusă, formată din 1.000.000 de militari, reuşise să rupă frontul româno-german şi să producă pierderi mari trupelor noastre. Prin urmare, victoria sovieticilor era doar o chestiune de timp. Evenimentul de la 23 august, de trecere a românilor de partea Naţiunilor Unite, le-a adus sovieticilor avantaje strategice, concretizate prin prăbuşirea frontului german pe flancul său sudic, dând posibilitatea unei translaţii într-un timp scurt spre frontul de vest, aceasta însemnând pentru ei o avansare bruscă cu circa 900 km.

Nu în ultimul, rând, prof. Duță subliniază faptul că acest eveniment a deschis drumul spre împlinirea idealului românesc, şi anume eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei, ocupată de unguri în 1940, fapt care s-a şi petrecut, datorită eroismului armatei române.

Neagu Djuvara: „Un act dureros, dar, din păcate, indispensabil şi chiar intervenit prea târziu”. D-l Djuvara consideră că şeful statului – Regele Mihai – şi-a făcut datoria cu determinare şi curaj, iar un rol cheie l-a avut armata, care a ascultat ordinele suveranului. Soluţia aceasta a fost una corectă, dar intervenită destul de târziu – un factor în întârzierea trecerii de partea aliaţilor constituind-o Ion Antonescu. Domnul Djuvara mai susţine că părăsirea alianţei cu Germania a accelerat ocuparea ţării de către Armata Roşie, dar nu a determinat-o.

Prof.univ.dr. Ioan Scurtu: „…un act necesar, dar insuficient pregătit, ţara fiind lăsată la discreţia Armatei Roşii”. Profesorul Scurtu subliniază faptul că actul de la 23 august 1944 a fost unul dintre cele mai importante evenimente petrecute în cel de-Al Doilea Război Mondial. Prin ieşirea României din Axă, Germania a pierdut un important şi puternic aliat, important mai ales în privința resurselor de petrol. Acest act coincide şi cu înlăturarea unui regim autoritar şi revenirea, cel puţin teoretic, la un regim democratic, întemeiat pe Constituţia din anul 1923.

Academician Dinu C. Giurescu: 23 august 1944 „a fost o schimbare de 180° dictată de o stringentă necesitate. Armata a fost factorul hotărâtor în efectuarea răsturnării de la 23 august 1944”. Domnul Giurescu susţine că schimbarea din 23 august a fost singura modalitate de a mai salva ce mai era de salvat în împrejurările de atunci. Mareşalul Antonescu, în timpul scurt cât a fost reţinut la palat, a arătat de ce nu a încheiat armistiţiul cu ruşii. El a rămas credincios crezului său militar, deşi considerentele politice de atunci se aflau clar pe primul loc. Deşi Mihai Antonescu, cu aprobarea tacită a Mareşalului, a lansat tatonări la Berna, Madrid, Lisabona, Ankara și Stockholm, acestea nu s-au finalizat. Un alt aspect pe care d-l Giurescu pune accent este că oamenii politici nu şi-au unit eforturile şi au lucrat separat, chiar în opoziţie unii cu alţii: „Dată fiind desfăşurarea evenimentelor, întrebarea rămâne în categoria «ce s-ar fi întâmplat dacă».

Prevedea planul de operaţiuni al Stavka ocuparea Moldovei întregi, cu oprirea temporară pe linia Focşani–Nămoloasa–Galaţi? Dacă da, atunci ocuparea României ar fi durat mai mult şi s-ar fi făcut pe etape. Într-o asemenea ipoteză, Moscova ar fi aplicat, probabil, schema din Polonia, cu instalarea unui guvern «popular», pro-moscovit, în teritoriul «eliberat». Dar toate acestea rămân simple ipoteze”. Ca și ceilalţi specialişti, d-l Giurescu subliniază importanţa Armatei Române în canalizarea evenimentelor, care s-a focalizat în jurul palatului.

Cercetător șt. dr. Ottmar Traşcă: „Ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act de salvare naţională”. Domnul Traşcă susţine că ieşirea României din alianţa cu Germania a fost un act care a scutit teritoriul ţării noastre de a fi teatrul unor lupte cu efecte devastatoare. Nu se putea lua în calcul continuarea luptei alături de Axă, deoarece diferenţa între cele două tabere era una foarte mare şi în favoarea Naţiunilor Unite, iar luarea în calcul a unei victorii pentru obţinerea unor condiţii favorabile încheierii armistiţiului era de domeniul irealului.

Prof. univ. dr. Cristian Troncotă: „23 august 1944 a fost o adaptare a strategiei româneşti la noua configuraţie politico-militară…, singura soluţie posibilă prin care păstram şansa de a redobândi nord-vestul Transilvaniei”. Profesorul Troncotă spune că decizia de la 23 august a demonstrat, ca şi în cazul altor evenimente istorice, că România, fiind un stat mic, nu-şi putea permite decât alianţe de conjunctură cu cel mai puternic. Nu poate fi vorba de trădare, deoarece ne-am conformat deciziilor luate de cei mari. Istoria demonstrează că suntem mai degrabă disciplinaţi în detrimentul oportunismului şi că ne-am urmărit, aşa cum era și normal, interesul naţional.

Implicaţii internaţionale ale evenimentului şi opinia istoricilor străini

Implicaţii internaţionale. Cu siguranţă, putem spune despre acest eveniment că a fost unul dintre cele mai semnificative care s-au petrecut în cel de-Al Doilea Război Mondial. Unul dintre motive este acela că prin întoarcerea armelor de către români contra germanilor războiul a fost scurtat. Chiar dacă victoria aliaţilor era doar o chestiune de timp, intrarea României alături de Naţiunile Unite în război a făcut ca ţara noastră să economisească resurse și a evitat ca teritoriul ţării să devină teatrul unor lupte dezastruoase pentru noi. Un alt lucru important este că SUA şi Marea Britanie au văzut prin acest demers al naţiunii noastre o garanţie de stabilitate în zonă, urmând să lase totul sub influenţa sovieticilor, iar ei să-şi canalizeze forţele asupra planurilor pe care le aveau, în special luptei pe care o duceau contra nemților pe frontul de vest. Din punctul meu de vedere, cea mai importantă consecință este aceea că trecerea de partea aliaţilor a facilitat, indirect și treptat, „bolşevizarea” ţării.

Opinia istoricilor străini. Legat de evenimentul 23 august 1944, este foarte important să vedem și păreri din cele două tabere implicate: germanii și rușii.

– Locotenent-colonel (r) dr. Klaus Sconerr susţine faptul că retragerea României din Axă nu a fost percepută de germani ca un eveniment la fel de grav precum invazia anglo-americană din Franţa, pierderea Italiei centrale sau înaintarea Armatei Roşii în regiunea baltică. Ceea ce s-a întâmplat la 23 august 1944 are un impact diferit în conştiinţa celor două popoare (german şi român). Pentru România, trecerea de partea aliaţilor reprezintă o cenzură din punct de vedere politic, economic şi militar. Urmările politice ale evenimentului se regăsesc în cei peste 40 de ani de regim comunist. În Germania, opinia publică nu a perceput acest eveniment cu aceeaşi intensitate ca în România, din cauza situaţiei militare dezastruoase în care se afla.

– Prof. univ. dr. O.A. Rjevesevsky afirmă că lovitura de stat din 23 august a redus din sacrificiile şi distrugerile ce afectau România, că a apropiat sfârşitul războiului în Europa şi că măsurile luate de rege au fost juste şi necesare.

Concluzii

Indiferent cum a fost numit evenimentul de la 23 august – lovitură de stat, lovitură de palat, insurecţie armată etc., el a avut un efect major în istoria naţiunii noastre şi în istoria mondială. Controversa apare mai ales pentru că ne punem semne de întrebare legate de ce ar fi fost dacă n-ar fi avut loc. Ce s-ar fi întâmplat dacă pacea ar fi fost încheiată de Antonescu? Ce întorsătură ar fi avut istoria?

Lucrurile acestea nu le putem şti, dar partea frumoasă este că putem face studii, cercetări şi supoziţii.

Cu trecerea timpului, vor apărea cercetători care vor găsi explicaţii mai aproape de adevăr. Acest lucru va fi posibil datorită faptului că va dispărea partea de subiectivism a cercetătorilor de astăzi, care încă sunt tentați să încline în favoarea uneia dintre taberele implicate.

 

 

 

Articol: 23 AUGUST 1944
– UN EVENIMENT CONTROVERSAT –

 

General maior (r) dr. Mihail E. Ionescu

în „Revista de istorie militară” nr. 113-114/2009

05/02/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Problema cu 23 august

Foto: Trupe americane defilează în Paris, august 1944.

Care este problema cu 23 august şi în special cu 23 august 1944, care până în 1990,era socotit de propaganda trădătoare comunistă aservită cotropitorilor sovietici  ”momentul eliberării întregului popor”?

Mai avem un 23 august, cel al pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, când URSS și Germania nazistă și-au împărțit Europa, hăcuind-o după bunul plac.

Printr-o nenorocită foaie de hârtie, Polonia, Țările Baltice și Basarabia au dispărut. (Bucovina de Nord și Ținutul Herța au fost luate de ruși în afara tratatului amintit un an mai târziu).

Trebuie precizat că dispariția respectivelor state/societăți/provincii a fost marcată de asasinate în masă de o brutalitate greu de imaginat, care au avut ca scop eradicarea structurii sociale existente, mase mari de oameni fiind mutate în câteva nopți în Siberia cu trenurile de vite, fără aer, mâncare, apă etc.

Masacrele de la Katyn și de la Fânta Albă sunt doar două dintre cele mai cunoscute momente, urmare directă a pactului Ribbentrop-Molotov.

23 august 1944 reprezintă începutul modernității în jos a României, al evoluției unui întreg popor la comanda ideologiei sovietice. 

Zicem ”evoluție” și nu ”involuție”, pentru că au fost câteva momente în care societatea românească a reușit să producă câteva serii de anticorpi prin care a izbutit să se replaseze pe o orbită relativ normală:

1952 – eliminarea de la guvernare a guvernării directe sovietice (gruparea Pauker); 1964 – reorientarea prooccidentală a politicii externe și încetarea arestărilor politice în masă/eliberarea supraviețuitorilor holocaustului pușcăriilor comuniste;

1968 – eliberarea parțială a gândirii sociale din închisoarea marxism-leninismului ideologiei de stat, ceea ce a impulsionat apariția celei de a doua generații de intelectuali cu gândire liberă – ”generația BCU” – a cărților și revistelor la zi în cultura universală.

Prima generație liberă în gândire – generația Labiș, fusese alcătuită din cei ce terminau liceul în momentul arestărilor în masă de după 1944.

Pe baza ei România a triumfat asupra comunismului prin linia Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Marin Preda – ca să menționăm doar pe cei din literatură, dar și științele economice, juridice, sociologia, științele exacte și cele naturale – au cunoscut succese majore ca gândire în universal în raport cu reperul național (astăzi căutăm, ca năucii, succese internaționale fără reazemul obligatoriu al răspunsurilor naționale).

***

O să încerc să propun trei imagini fundamentale, kinestetice* – cum ar zice R. Motru, cu care generația mea a intrat în contact în ”școala comunistă”, privind 23 august 1944, ca să înțelegem de ce această ”sărbătoare” nu a fost niciodată credibilă.

Prima imagine: URSS, „putere eliberatoare”. 

«Comisarul poporului pentru Afacerile Externe, V.M. Molotov, face cunoscut ambasadorului Poloniei în URSS că întrucât „Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări și surprize [se referea la luptele polonezilor cu nemții care îi invadeseră la 1 sept. 1939, în virtutea tratatului Ribbentrop-Molotov…] ce pot crea o amenințare pentru URSS … guvernul sovietic a dat dispozițiuni Comandamentului suprem al armatei roșii să ordone trupelor să treacă frontiera și să ia sub protecție viața și averea populației din Ucraina de Vest și Bielorusia de Vest”.

În ziua următoare marile unități sovietice execută ordinul.» (Leonida Loghin, „Al doilea război mondial … Cronologie”, Ed. Politică, București, 1984, p.17).

Cum poate ca o țară pașnică, condusă de miniștrii ”ai poporului”, să invadeze o altă țară, tot în numele ”poporului”?

De unde până unde invadarea Poloniei înseamna ”averea populației din Ucraina și Bielorusia”? Unde sunt polonezii?

Au devenit ucraineni, bieloruși? Și cum invadarea unei țări înseamnă ”a lua sub protecție”?

A doua imagine: comunismul – democrația celor 1000 (?!).

Am avut prieteni care făceau meditații la franceză, la pian, etc.

Limba franceză era limbă obligatorie din clasa a II-a și, credeți-mă, se făcea cum trebuie.

Păcat că Franța nu a avut capacitatea să fructifice această uriașă disponibilitate lingvistică a românilor bine educați.

Dar să revenim. O bună parte dintre meditatorii de franceză erau ”vechii” aristocrați scăpați din lagăre.

Limba franceză fusese lingua franca a elitelor europene, nu doar a celor românești, în perioada interbelică.

Deci, orele de meditație acolo erau și prilejuri de trezire.

Și unul dintre cele mai importante mesaje pe care generația mea l-a reținut a fost acesta:

„partidul comunist avea în România doar 1000 de membri în 1944” și, „în plus, era din România, nu Român, tocmai pentru că nu era un partid românesc.”

Mai târziu, când am avut acces la documente, am putut vedea că cifra era cât se poate de exactă: în România partidul comunist avea cel mai mic număr de membri din Europa, adică 0,006% din total populație**.

Cum să pretinzi că faci Republică Populară, adică a celor mulți, „democrația întregului popor”, când tu ești doar 1000 de oameni?

Copii copii, dar înțelegeam și noi că „popular” înseamnă „cei mulți”, or, cei 1000, erau … infinit de puțini.

În plus, știam de la profesorul de istorie, cel care ne spunea mai în glumă mai în serios, atunci când eram „zmei”:

„Tu, din ultima bancă, ridică-te în ultimele două picioare!”, într-a opta, că, prin 1924, PCdR fu scos în afara legii pentru că pretindea că România nu e stat național ci, stat imperialist, format prin oprimarea altora.

Măi să fie! Care erau ăștia „altora”?

Desigur, știam povești cu „ungurii din Harghita” că nu-ți-ar da pâine dacă nu vorbești ungurește, dar cu siguranță nu era vorba despre oprimare; ca să nu mai vorbim că săracii oameni, chiar dacă înțelegeau mai greu românește, îți dădeau pâine – cum am aflat într-o vizită prin clasa a IX-a.

(Dar de ce nu prea știau românește? m-am întrebat atunci: poate pentru că nu îi obliga nimeni).

În liceu, alt profesor de istorie, ne-a spus că, în 1924 PCdR a dat acel comunicat la solicitările Kominternului – organizația mondială a comunismului controlată de Moscova.

Mă uit acum în „Istoria României în Date” și văd că șeful PCdR intrat în ilegalitate fu Köblös Elek … Și încă ceva, cu un an înainte, PCdR acționa în România în 1923 și prin intermediul „Ligii drepturilor omului”, pe care tocmai o înființase … curioase similitudini (vezi „Istoria României în Date”, coord. de Horia C. Matei, Ed. Enciclopedică, București, 1972, pp.327-328).

Iar de la Komintern la familiile tismănenilor, brucanilor și ai altor „învățători ai democrației”, ”ai drepturilor omului” și dilematici de azi, nu e nici măcar un pas de făcut.

Azi este, din păcate, dictatura urmașilor celor 1000. Ineptă – fără proiect național, deci incapabilă să sesizeze prioritățile publice, cu atât mai puțin răspunsurile, ahtiată de putere – motiv pentru care paralizează circuitul normal al valorilor fiind cvasidictatorială, cosmopolită – bine integrată într-o rețea internațională de „păzitori de porți” și cu cultură „pe de-asupra” esenței lucrurilor.

Acestea sunt trei dintre cele mai îndemână trăsături ale elitei care domină spațiul social românesc din 1944 încoace, indiferent de regim: comunist sau „democratic” de după 1989.

Ceea ce lipsește regimului de astăzi este crima, mai ales crima în masă, dar practica arestării ideilor este deja răspândită, cu concursul „birocratizării” controlat de frații lor de la Bruxelles, pe mâna cărora a încăput idealul integrării europene.

A treia imagine: Şirul de soldaţi români făcuţi prizonieri şi batjocoriţi pe nedrept.

 

 

Imagini pentru soldaţi români prizonieri la sovietici

 

 

 

Înainte de a „da imaginea” „de liceu” următoare, nu pot să nu mărturisesc că automat îmi vine în minte, discutând despre demnitatea de a fi român prin demnitatea armatei române, contralucrarea pe care o executăm cu sârg prin școli și licee în acest sens, azi.

Azi învățăm copiii despre orice și oricum, având ca obiectiv cert tocmai slăbirea acestei demnități.

Unul dintre cei mai importanți actori ai demnității naționale este Armata.

Îi învățăm să fie neutri despre orice, ca și cum totul ar fi o chestie de gust și de plăcere individuală, uitând că neutralitatea merge mână în mână cu indiferența iar, aceasta din urmă, cu iresponsabilitatea.

Cu alte cuvine, pregătirea viitorilor manageri de bancă și de fabrici începe la orele de istorie, geografie și limba română: pentru că mai înainte de orice responsabilitatea înseamnă demnitate, asumarea a ceea ce ai, a ceea ce ai fost și ce poți fi în ființa ta colectivă. Zice Noica, despre omul acesta „dezorientat”:

”din cauza neutralității  s-a putut ajunge la un concept atât de sărac al rațiunii, cum este cel de astăzi” (Noica, „Devenirea întru ființă …”, Humanitas, București, 1998, p.149).

Va să zică, nu doar oameni nedemni, dar și slăbuți la minte – ăștia, școliții fără demnitate națională: a nu se confunda viclenia, descurcăreala,  cu inteligența, dar această discuție o vom face altă dată.

În fine, să revenim la imaginea kinestetică privind 23 august 1944:
«Armata a 4-a română. Mare unitate, aflată la 23 august 1944 pe frontul din Moldova, în compunerea grupării de armate general Wohler … avându-și diviziile dispuse la vest de Prut.

În total, Armata a 4-a avea 5 corpuri de armată, 16 divizii … și 4 comandamente, de valoarea a 4 brigăzi ….  

La 22 august, în jurul orei 12, Ion Antonescu a ordonat A4 replierea pe poziția fortificată Focșani-Nămoloasa-Galați (FMG) … Această decizie … „a fost luată de acord cu generalul Wöhler eri, 22 august, la ora 11” [se specifica într-un document militar de epocă. Interesant, deci nemții nu erau chiar atât de iraționali].

În seara de 23 august, la orele 22,40, comandantul A.4 – generalul de corp de armată Ilie Șteflea (care preluase cu o zi înainte comanda pentru a dirija replierea ordonată) – a primit de la marele Stat Major ordinul de sistare a luptei cu trupele sovietice, de încetare a subordonării față de comandamentele germane și de retragere și concentrare pe linia fortificată FNG.

Acest ordin a fost confirmat din nou, de Marele Stat Major la orele 24.  …

La unitățile izolate în masa trupelor germane, recepționarea prin radio a documentelor politice ale noului guvern a constituit semnalul declanșării imediate a acțiunii împotriva germanilor. …
Încă de la miezul zilei de 23 august (orele 13,30) sovieticii pătrunseseră „la vest de Siret, pe Cosmești, Adjudeni și Sagna” și interceptaseră comuncația Pașcani-Roman.

Forțele blindate sovietice „înaintează în spațiul între Bârlad și Siret, amenințând comunicațiile”.  

La 24 august, spre seară, trupele sovietice au intrat în Bacău, iar la 26 august, la prânz, „au ajuns cu unitățile motomecanizate la Adjud și nord Tecuci …”

În aceste împrejurări, retragerea spre sud a marilor unități ale A4 avea să capete un aspect deosebit.

Avându-se în vedere rezultatele contactelor cu comandanții  militari sovietici la Tulcea, s-a ordonat, la 25 august seara, cea de-a doua fază a replierii strategice, spre zona București-Ploiești. … În acest moment situația forțelor A4 era în general necunoscută la București. …

Despre Corpul 7 armată și Divizia 8 infanterie nu se știa nimic. Coloanele diviziilor 1 gardă, 1 blindată, 4, 6, 1, 8, 13, 20 infanterie, comandamentelor  103 și 104 munte, precum și elementele neîndivizionate ale corpurilor 1, 5 și 7 armată fuseseră însă depășite de vârfurile trupelor blindate sovietice.

Deci, replierea spre spațiul București-Ploiești avea să fie executată doar de o parte din forțele A4, celelalte rămânând izolate în Moldova.

… Marile unități ale A.4 izolate în Moldova prin depășirea lor de către forțele sovietice, și-au manifestat, prin glasul comandanților, dorința de a lupta împotriva germanilor alături de armata sovietică.

Convocați, la 26 august la comandantul Armatei 7 de gardă sovietică, generalii români au cerut ca marile unități românești care erau considerate prizoniere, să continue lupta împotriva Wehrmachtului.

Li s-au stabilit zone de staționare și au continuat până la 1 septembrie pregătirea pentru luptă. La 1 septembrie, ora 10, marile unități erau gata de deplasare, cu întregul armament. În ziua următoare efectivele lor au fost declarate prizoniere (circa 50-55000 oameni). …»

(Florin Constantiniu, Mihail E. Ionescu, „August 1944. Repere istorice”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp.51-52, s.n.). Armata a 3-a a fost și ea dezarmată și luată prizonieră după declararea armistițiului, după ce trecuse Dunărea, pe la Tulcea. 

Am subliniat echilibristica făcută de istoricii români pentru a spune lucrurilor pe nume într- țară comunistă: rușii au luat prizoniere ambele armate române prezente pe frontul de Est, mai exact în România, în august 1944, deși regele Mihai ordonase încetarea ostilităților contra URSS și îndreptarea armelor împotriva Germaniei.

Nu mai vorbim de faptul că diplomația sovietică, ca și cea americană și britanică fuseseră informate din timp despre acest fapt.

Pentru ruși, armistițiul a însemnat lipsirea României de unul dintre factorii săi constitutivi: armata.

Ce a rămas, urma să fie băgat în pușcăriile comuniste.

(Până atunci, Armata 1 și Armata a 4-a refăcută, au luptat alături de sovietici până la Viena și aproape de Praga).

***

Și acestea sunt doar ”trei imagini” ”din copilărie” privind grozăviile momentului 23 august.

Nu putem decât să ne minunăm de paralizia istoricilor de pe la noi cu privire la tratarea acestei chestiuni.

Lămurirea momentului 23 august ar fi trebuit să fie parte a miturilor fondatoare prin care să fie repornită pe baze demne și precise România după 1989.

Ne dăm seama, pe mai departe, de faptul că grozăvia continuă când dăm de un Boia, care aruncă le gunoi dreptul nostru la așa ceva, sau de un Tismăneanu care spune că comunismul (sic!) este o creație a societății românești.

A cui?!!

A sutelor de mii de soldați arestați ilegal? A milionului de țărani, preoți, militari, profesori deportați, trimiși în pușcării?

Pentru care regimul comunist al lui Dej a însemnat ”combinarea dintre concepțiile etniciste interbelice cu ideile staliniste”? (citat aproximativ din [Raportul Tismăneanu], Comisia Prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România, „Raport final”, Bucureşti, 2006, p.469)

***

Iată, deci,  trei dintre imaginile esențiale în raport cu care 23 august 1944 s-a impus în conștiința unor generații de tineri din perioada comunistă. Nu întâmplător, acești oameni sunt mai greu de păcălit.

Îi poți însă destructura punând presiune pe viața de familie, pe structura veniturilor, cum de altfel se și face.

Îi vânturi prin străinătățuri, îi domesticești corporatizându-i (le reduci limbajul și gândirea la spațiul îngust al trainingurilor) sau le dai funcții purtătoare de sinecuri prin administrația centrală. ”Greul” vine după ei, prin generațiile pentru care România nu este altceva decât non-prezență, care vorbesc limba română fără să aibă conștiința acestui gest de o cosmicitate unică.

***

De ce avem,o problemă cu 23 august?

Pentru că, așa cum arătam, este un început forțat, ratat, al contemporaneității românești.

Primul start, 1918, după întregirea României, a fost unul dintre cele mai fecunde perioade istorice, cu o densitate de personalități, probleme asumate, succese și soluții de mare valoare.

Societatea românească se regăsise și învățase să își fructifice în energie socială creatoare tangajul interior, inerent marilor prefaceri.

Am intrat în august 1944 sub ciocanul comunismului pentru care România era un stat multietnic și imperialist, și am ajuns astăzi, la 20 de ani după „revoluția democratică din 1989” sub același pericol al pierderii statului-funcțional și al unității naționale.

August 1944 a însemnat începutul sfârșitului pentru modernizarea naturală, prin lichidarea elitelor muncitoare (țăranii) și gânditoare (profesorii, avocații, militarii, medicii).

August 1944 înseamnă începutul instituționalizării prostiei și incompetenței, unde bunele soluții au însemnat excepția prin munca eroică a unora, scăpați de sub satârul bolșevizant.

August 1944 a însemnat începutul programat al holocaustului generațional și al profesiilor.

Pentru că o societate se ține cu conștiința și acțiunea în virtutea unei misiunii publice, asumată de câte un val de tineri, respectiv de ocupații profesionale.

Azi, mișcarea de generație în România este o curiozitate pentru cei mai mulți, iar corpurile profesionale nu au nici un fel de prezență cu demnitate publică.

Cu toții suntem căutători de existență printre resturile diviziunii muncii mondiale.

August 1944, a însemnat începutul barbarizării societății românești. Și nu, nu suntem într-un nou Ev Mediu.

Ar fi fost bine. Evul Mediu românesc a fost creștin și, până la fanarioți, a stat sub însemnul învățăturilor lui Neagoe Basarab.

A fost mare, a fost cult, demn și liber, chiar dacă mereu în tensiunea otomană, poloneză, ungurească etc. Țăranii fură liberi cei mai mulți dintre ei, cel puțin până la Mihai Viteazul (dar cam de pe atunci începe, paradoxal … epoca modernă europeană).

Democrația la noi fu inventată la sat, arată Stahl cu studiile sale despre satul devălmaș (obștile sătești) și Iorga cu teoria romaniilor populare, chiar mai înainte de Evul Mediu. Nu.

August 1944 este începutul celui mai mare fals prin care a trecut poporul român: ridicarea demagogiei la rang de politică de stat – ceea ce a condus la lichidarea funcției statului, și a infiltrării ideologiei în esența omului, în viața lui de familie.

Am ieșit din aceste două uriașe provocări? (De ce ar putea fi falsificate doar tablourile/banii/vinul iar viața popoarelor nu?)

***

Pe 25 August, aniversăm eliberarea Parisului din 1944.

Se impune totuşi o comparaţie între eliberarea Parisului  și a Bucureștiului, un eveniment care istoria a vrut să se petreacă în acelaşi timp.

 

 

 

 

Video: 25 august 1944 -Trupe americane  în Paris.

 Azi ești subțire dacă ești antiamerican…

Cum am fi fost azi dacă un fil asemănător  ar fi fost și din București,  nu numai la Paris, pe 25 august 1944?

 

Două destine, tragic diferite. În Paris au intrat americanii, în Bucureşti, rușii.

 

 

 

 

 

 

Păcat că francezii în loc să-l reinventeze pe Pascal, și-au irosit libertatea inventând neomarxismul. Ăsta da lux!

 

 

NOTE:

* Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957), psiholog, pedagog, sociolog, om politic, președinte al Academiei Române în 1938-1941, unul dintre cei mai marcanți membrii ai culturii critice,  Junimea – elita formată de școala lui  Titu Maiorescu, cu pregătire în Germania.

 (Una dintre gravele probleme ale României de astăzi are la origine tocmai slăbiciunea sau absența acestei culturi critice. În acest fel, în România se manifestă doar cultura sincronizării, a dezvoltării prin imitație.)

„Mecanismul actului voluntar se compune din următoarele patru categorii de elemente:

1) reprezentarea intelectuală a actului ce avem intențiunea să executăm;

2) imaginea produsă de un act executat anterior, act care este identic sau asemănător cu acel ce este să fie executat (imaginea kinestetică);

3) neuronii care comandă direct mișcării mușchilor; 4) elemente de asociare între aceste trei. …
Mișcările corpului nostru sunt cauzele, nu numai a efectelor cari se împrăștie în lumea materială externă, ci și a unor efecte cari se răsfrâng asupra sufletului nostru: adică asupra sistemului nostru nervos central …

Acestea din urmă formează imaginile de mișcare sau kinestetice, cari devin veriga indispensabilă în lanțul mecanismului voluntar.

Orice mișcare nouă nu se execută decât prin mijlocirea imaginilor de mișcare [kinestetice] formată din impresiunile lăsate de vechile mișcări [experiențe] executate de corp …” (Rădulescu Motru, pp.290-291. s.n.)
Înțelegem, iată, rolul bunicilor, al părinților și al lecturilor potrivite pentru destinul nostru.

Imaginile kinestetice se manifestă, sub diferite forme, și în lumea animală, prin fenomene de tipul imprinting, prin care comportamente cheie transmise foarte rapid de către un model (părinți) generează structuri complexe comportamentale cu manifestare de durată, ulterioare.

** vezi Chiper, Ioan. (1998). Considerations regarding the Numerical Evolution and Ethnic Composition of RCP, 1921-1952 [Consideraţii privind evoluţia numerică şi compoziţia etnică a P.C.R., 1921-1952] in Archives of Totalitarianism, nr. 21(4), pp. 25-44

 

SURSA:

https://radubaltasiu.blogspot.com/ care-este-problema-cu-23-august 

11/08/2019 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

   

%d blogeri au apreciat: