RAPTUL BASARABIEI LA 1812- un act tâlhăresc între un hoţ cu „frică de Allah” şi altul cu „frică de Dumnezeu”

„Se urcă Basarabia pe cruce/ Şi cuie pentru ea se pregătesc, Şi primăvara jale ne aduce /

Şi plânge iarăşi neamul românesc. Noi n-avem nici un drept la fericire/Mereu în casă moare cineva.”

(Adrian Păunescu)

Se spune că Domnul la ziua Marii împărţiri ne-a dat nouă, românilor, cele mai bune pământuri, dar, pentru echilibru, şi cei mai răi vecini. De fapt, vecinul din est se face vecinul oricui, dacă doreşte. Aşa a procedat întotdeauna, lăţindu-se pe a şasea parte a Terrei. Aşa a procedat şi la 1812, când a rupt din trupul vechii Moldove cea mai frumoasă parte a ei – Basarabia.

De atunci s-au început marile probleme pentru frântura de popor român din Basarabia. Într-o zi frumoasă de mai, când pe partea de est a vechii Moldove totul reînvia după o iarnă friguroasă, Basarabia era urcată pe cruce scrie https://ioncoja.ro/raptul-basarabiei.

Cuiele i se pregătiseră din timp. Din trupul Ţării Moldovei, încă sângerând după raptul Bucovinei, se tăia cea mai frumoasă parte a ei, numită impropriu de ruşi Basarabia. La 16 mai 1812, prin semnarea Tratatului de pace ruso-turc la Bucureşti pe Prut, de jure, a fost instalată pentru prima dată sârmă ghimpată.

Şi crucea instalată pe Prut, cum ar spune maestrul Dabija, ca stâlp de hotar între fraţi, între creştini. „…Hotarul dintre cele două state să fie râul Prut, de la intrarea acestuia în Ţara Moldovei şi până la locul unde se întâlneşte cu fluviul Dunărea, iar de acolo să urmeze partea stângă a fluviului Dunărea, până la Gura Chiliei şi până la mare, iar gura amintită să fie folosită în comun de ambele părţi”. (Tratatul de pace ruso–turc de la Bucureşti, 16/28 mai 1812).

Să ne amintim de tratatul de la Iași din a. 1792 când Ecaterina a II-a a ocupat Transnistria, ajungând la Nistru, fixând în tratat „hotarul pe veci între imperiul rus și cel turc”.Au trecut ca un cuţit prin trupul Moldovei, ocrotită şi păstrată întreagă pentru urmaşi cu atâta sânge de către Ştefan cel Mare. Actul tâlhăresc între un hoţ cu frică de Allah şi altul cu frică de Dumnezeu a avut loc.

Ziua de 16 mai 1812 a fost cea mai neagră din istoria multimilenară a acestei aşchii de popor dintre Prut şi Nistru. În acea zi de primăvară cea mai frumoasă parte a vechiului stat Moldova, numită impropriu de ruşi Basarabia, a fost răstignită pe cruce. Fără a avea niciun drept, reprezentanţii Porţii Otomane au semnat un act neghiob de cedare a părţii dintre Prut şi Nistru Imperiului Rus, întins pe două continente.

La 1812 nu mai avea cine se opune. În preajma domnitorului erau oameni cumpăraţi de ţarul rus, precum prinţul Moruzi. În legătură cu acest act nelegitim Karl Marx nota: „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra ţărilor române”.

Ca să nu mai vorbim de Rusia, care nu avea nici un drept să ia ce nu-i aparţinea, dar o asemenea Rusie nu a existat niciodată şi nu va exista vreodată. În sfârşit, la 16 mai 1812, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti şi trădării dragomanului Dumitrache Moruzi (printre altele, rudă a celuilalt trădător, cel de la Kuciuk-Kainargi), teritoriul principatului Moldova dintre Prut şi Nistru şi din Carpaţi până la Marea Neagră, numit impropriu Basarabia de către ruşi, a fost anexat la Imperiul Rus, care şi-a realizat, astfel, visul de aur: de a stăpâni Gurile Dunării.

Un alt trădător al Basarabiei, alături de grecul Moruzi, a fost armeanul Manuc-Bei, proprietarul celui mai renumit han din Bucureşti, în care s-au dus tratativele de pace (iar la noi, în Basarabia, a fost renovat și transformat în muzeu Conacul lui Manuk-Bei de la Hâncești!). Trimisul lui Napoleon Andreossy, care urma să-l convingă pe marele vizir să nu semneze pacea, a întârziat, iar depeşa sa adresată marelui vizir a fost reţinută de către trădătorul Moruzi.

Cea mai informată a fost Rusia, care a grăbit mersul tratativelor şi i-a forţat pe turci să încheie această pace dezonorantă şi neavantajoasă pentru sultan. Astfel Basarabia, a nimerit în îmbrăţişarea „creştinească” a fratelui mai mare pe o perioadă de peste 200 de ani, din care nici până astăzi nu poate să se elibereze. După ocuparea Basarabiei, Rusia încetăţeneşte denumirile turceşti de Cahul în loc de Frumuşica, Bender în loc de Tighina, Ackerman în loc de Cetatea Albă, Ismail în loc de Obluciţa ş.a.m.d. Toate acestea s-au făcut cu un singur scop: de a şterge cât mai mult din istoria românească a acestor locuri.

Principatele române, slăbite de dominaţia turcească de peste 300 de ani, de schimbarea deasă a domnilor, stimulate de marile puteri ale epocii (în primul rând de Turcia, dar şi de Polonia, Imperiul Austriac), de domniile fanariote, păreau o pradă uşoară pentru imensul colos (militar doar, nu şi cultural, economic) din Asia – Rusia.

În pofida mai multor ucazuri ale ţarului de a se comporta bine cu popoarele balcanice (pentru a-şi crea o aură de salvatori ai dreptcredincioşilor în faţa acestor popoare năpăstuite de soartă), soldaţii armatei ţariste, pe unde treceau, se comportau mult mai rău decât turcii (genele de cuceritori nomazi erau încă vii în sângele soldaţilor ruşi, care se considerau europeni, însă rămâneau asiatici prin comportament, dar şi prin sânge). Jugul turcesc era înlocuit cu un mult mai greu jug rusesc, exprimat prin nenumăratele corvoade şi greul aprovizionării armatelor ruseşti în timpul interminabilelor războaie ruso-turce (aduceţi-vă aminte expresiile batjocoritoare ale lui Kutuzov, spuse în adresa ţăranilor români atunci când, din lipsă de boi, erau înhămaţi la care).

Trecând la istoricii ruşi, să notăm întâi mărturisirea, pe care o făcea în 1910 un bun cunoscător al problemei, generalul Kuropatkin, ministrul de război al imperiului şi istoric militar: „Anexarea Basarabiei de către Alexandru I n-a fost întâmpinată de populaţia românească a acestei provincii cu bucurie. Dimpotrivă, autoritatea slabă a Turciei, care a acordat drepturi de autonomie locuitorilor locali şi populaţiei, nu numai păturii de sus, ci şi masei poporului, ar fi fost de preferat decât înghiţirea Moldovei şi Valahiei de către Rusia”.

Aspecte legale. La 16 mai 1812, Basarabia este încorporată în Imperiul Rus. Să ne întrebăm care a fost legalitatea acestei anexări? Răspunsul este că nu a existat niciun drept legal. A fost un ordinar rapt hoţesc, nu ocupare, fiindcă nu a rezultat în urma unui război ruso-moldovenesc. Acest lucru este confirmat de mulţimea de acorduri încheiate, de mărturiile unor mari personalităţi ale timpului.

Să încercăm să analizăm o serie de acorduri care stipulau drepturile ţărilor româneşti. „Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în întreaga lor întindere” se menţiona în actul de capitulaţie încheiat în 1634 între Moldova şi sultanul Mehmet IV, care, evident, era în vigoare şi la 1812.

Acest drept este confirmat şi în cronica lui Ion Neculce despre pacea de la Karlowitz în urma războiului austro-turc din 1699 „…polonezii ceruseră, de asemenea, Moldova, însă turcii le-au răspuns că le era cu neputinţă să le-o cedeze, deoarece era un principat care se supusese Înaltei Porţi de bunăvoie şi nu fusese cucerit cu sabia. Polonezii au fost deci nevoiţi să-şi retragă cererea”. Iar în 1712, după victoria asupra lui Petru I, turcii au încercat să transforme în raia cetatea Soroca de pe Nistru. Asupra acestei intenţii a protestat primul domnitor fanariot moldovean, Nicolae Mavrocordat, argumentând că „era de datoria şi în interesul Imperiului să menţină şi să respecte cu fidelitate angajamentele pe care foştii sultani şi le luaseră faţă de popoarele a căror supunere fusese voluntară şi condiţionată, şi să nu încalce privilegiile şi drepturile ce le fuseseră garantate”.

Să vedem ce argument „serios” au găsit ruşii, argument contestat de însăşi unul din neprietenii noştri din acea perioadă, L.S. Berg: „Unele ziare ruseşti inventează probleme patriotice, afirmând că Rusia are drepturi asupra Basarabiei, deoarece armatele ei au trecut de atâtea ori prin Moldova (oare nu auzim şi astăzi astfel de inepţii de ale ruşilor, pentru care, conform unui cronicar, hotarul Rusiei întotdeauna a fost legat de şeaua calului nomadului rus-n.a.), a cărei parte componentă este Basarabia, negândindu-se în acest moment că aceste imixiuni pe teritoriul Moldovei erau nelegitime, cu atât mai mult ele au avut loc în timpul războiului cu Turcia, dar nu cu Moldova, pentru Moldova aceasta fiind o adevărată catastrofă”.

Că aceasta a fost anume o catastrofă ne vorbeşte şi răspunsul obtuzului general Kutuzov la plângerile ţăranilor basarabeni împovăraţi de corvoadele interminabile. Mai folosesc istoricii un fals precum că Basarabia nu a fost parte componentă a Moldovei, a fost o unitate teritorială separată (acest lucru se vede şi în divizarea teritorială a principelui rus Prozorovschi, prezentată mai sus). „Nici Rusia, nici Turcia, nici alte puteri nu considerau Basarabia ca făcând parte din Moldova, ci ca o provincie turcească, independentă de Moldova.

Astfel, de câte ori e vorba de ţările române şi Basarabia, nimeni nu o cuprinde în cele dintâi, ci totdeauna o pune separat, zicându-se: Valahia, Moldova şi Basarabia. Astfel este pusă în tratatul de la Kuciuk-Kainargi, în tratatele ulterioare dintre Rusia şi Turcia şi în toată corespondenţa diplomatică”. Autorii [Mușat M., Ardeleanu I: De la statul geto-dac la statul roman unitary, București, 1983] arată că „Până la anexarea sa la Imperiul rus în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca Moldova, din care făcea parte, constata juristul Egunov.

Astfel, este imposibil de a vorbi despre administraţia Basarabiei până la anexarea sa la Rusia, fără a vorbi de Divanul Moldovei, căruia îi era subordonată Basarabia. În Basarabia nu există domeniu care să nu aibă documente emise de Divanul Moldovei”. Despre ce fel de autonomie largă acordată Basarabiei şi dezvoltare benefică vorbesc unii istorici ruşi, dacă chiar idolul lor, până mai ieri (dar poate încă este şi astăzi?), K. Marx, unul dintre ideologii bolşevicilor şi neobolşevicilor ruşi, declara la 1883 despre atrocităţile comise de ruşi în principate:

„…Ruşii s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat toate iluziile…Ţăranul, care suferise cel mai mult de pe urma ocupaţiei, n-avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de ura…Turcia nu putea să cedeze ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană recunoscuse acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunsese că nu are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de suveranitate” [K. Marx].

Un alt ideolog comunist Friedrich Engels scria referitor la raptul Basarabiei de la 1812: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia este românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nu poate fi vorba de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă nume de ruşi; aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf” [Marx & Engels]. Unii ultrapatrioţi ruşi declară că raialele „turceşti” din Basarabia au fost luate de la turci. Şi dacă aceste raiale au fost eliberate de ruşi, de ce nu au fost transmise Moldovei, aşa cum prevedea tratatul secret încheiat de ţarul Alexei Mihailovici cu domnitorul Moldovei Gheorghe Ştefan. În tratat se stipula, printre altele, restabilirea suveranităţii moldoveneşti asupra cetăţilor moldoveneşti şi Bugeacului: „…teritoriile şi cetăţile, pe care Turcul le-a desprins de Moldova, şi anume: Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi provincia Bugeac, Ţarul Rusiei le va recâştiga şi le va reda Principatului Moldovei jure haereditaria”. Acelaşi lucru era prevăzut şi în tratatul secret încheiat între ţarul Pentru I şi domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir în 1711 la Luţk: „Pământurile principatului, după vechea hotărnicire moldovenească, asupra cărora Domnul va avea drept de stăpânire, atât cele cuprinse între râul Nistru, Cameniţa, Bender cu tot ţinutul Bugeacului, Dunărea, graniţele ţării munteneşti şi ale Transilvaniei şi marginile Poloniei, după delimitările făcute cu aceste ţări” [N. Iorga]. Acelaşi lucru rezulta şi din proclamaţia lansată de către Dimitrie Cantemir către supuşii săi, în care se spunea: „Dar, necredinciosul, Păgînul, care nu respectă jurămîntul dat, ne-a distrus fortăreţele şi pe altele le-a ocupat: Tighina, Cetatea Albă, Galaţi, Reni, Soroca, Ismail şi alte localităţi pe Dunăre şi în tot districtul Bugeacului… Şi cetăţile care ne-au fost luate de tirani, ne vor fi date înapoi, aşa cum spune Majestatea sa Ţarul în proclamaţia sa” [N. Iorga].

Cât despre raiaua Hotin, „…populată preponderent cu ucraineni” (!!!), istoricul moscovit a dat-o în bară. Este cunoscut faptul că, până la 1711 Hotinul era cetate de est a Principatului Moldovei, pierdută, în urma aventurii lui Petru I în Moldova, la 1711.

Dacă e să analizăm, atunci este clar că, până la Cantemir, cetatea era locuită preponderent de români moldoveni. Din care mare dragoste a turcilor faţă de ucraineni, după 1711, Cetatea ar fi fost repopulată cu ucraineni? Un fals în cel mai caracteristic stil rusesc.

Conform prevederilor Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din anul 1774, Rusia garanta integritatea teritorială a Principatelor Române (şi ce s-a ales, până la urmă, din aceste garanţii?).

Ce argumente mai trebuie pentru a demonstra că la 1812 a fost o cotropire crasă a fostelor raiale turceşti, la care Rusia „eliberatoare” a mai înhăţat şi restul Basarabiei, transformând-o într-o ordinară gubernie rusească? Acest lucru îl recunoaşte însuşi ţarul Alexandru I în manifestul lui din 6 august 1812:

„Această pace, care ne-a fost dată de Dumnezeu, a adus foloase strălucite Imperiului Rusesc, cuprinzând în hotarele lui suprafaţa pământului bine populată şi fertilă, care are întinderea de la Akerman până la gurile râului Prut, care se află la o distanţă de nouă verste de Iaşi (sic!) şi de la gurile acesteia până la frontiera Cezarină şi de acolo spre jos de Nistru, în total aproape 1000 de verste, cuprinzând în ea cele mai vestite cetăţi: Hotin, Bender, Chilia, Ismailul şi multe alte oraşe comerciale (ţarul scăpase Cetatea Albă (Akerman) din această listă – n.n.)”. Oare nu e clar din manifestul ţarului că Rusia era foarte mulţumită cu ce se căpătuise în urma jafului? De ce atunci unii falşi istorici umblă cu fofârlica, cu aşa-numita „eliberare”?

Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui teritoriu era evidenţiată şi de savantul rus P. Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812 putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu moldovenii n-am avut război”.

Publicitate

Despre statul post-sovietic Republica Moldova ca NESUCCESOR de drept al Moldovei

  

 

 

 

 

 

PRUT – TRUP RUPT sau despre statul post-sovietic Republica Moldova ca NESUCCESOR de drept al Moldovei.

 

 

Cu ocazia împlinirii a 197 de ani de la răşluirea din trupul viu al Moldovei a părţii ei de răsărit, numită mai târziu Basarabia, publicistul și militantul unionist Vlad Cubreacov de la Chișinău scria :

„La 16 mai 2009 nici un ziar nu a scris despre această tristă aniversare, nici un post de radio sau de televiziune, fie la Chişinău, la Iaşi sau la Bucureşti nu şi-a amintit de marea tragedie întâmplată în istoria noastră la 16 mai 1812. Pe câţi oare îi mai doare astăzi cu adevărat 16 mai 1812?”.

Începând cu 16 mai 1812, denumirea de PRUT, printr-un joc de cuvinte, singurul posibil prin recombinarea literelor sale, a început să fie citită TRUP RUPT! 16 mai 1812 reprezintă ziua tragică în care Prutul a fost făcut linie de frângere a trupului şi sufletului nostru etnic pe altarul intereselor murdare ale două imperii.

Acum suntem la o distanţă de 199 de ani de la semnarea de către ruşi şi turci, în Hanul armeanului Manuc bey din Bucureşti (agent în serviciul Rusiei, cu o contribuţie directă la raptul teritorial din 1812), a acelei nenorocite hârtii prin care Rusia ţaristă şi Turcia otomană sfârtecau Principatul Moldovei.

De această dată, presa de limbă română de pe ambele părţi ale Prutului a fost mai sensibilă şi a abordat subiectul, de regulă şi din păcate, doar sentimental şi patriotard.

Cel mai mare voievod român din toate timpurile, Ştefan cel Mare şi Sfânt, cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, cel mai mare istoric român, Nicolae Iorga, cel mai mare compozitor român, George Enescu, cu toţii fii ai vechii Moldove vor fi în continuare revendicaţi de ambele maluri ale Prutului, ca dovadă că sângele apă nu se face, indiferent de meandrele istoriei noastre chinuite şi contorsionate.

La anul vom aniversa două secole de la crima istorică comisă de cele două imperii împotriva naţiunii noastre. Este de aşteptat că atât partida naţională, cât şi partida imperială (sau cea moldovenistă, filoimperială), se vor raporta, fiecare în felul său, diametral opus celui al părţii adverse, la eveniment.

Putem presupune de pe acum că dezbaterea publică va rămâne la cotele de anul acesta, cu simpla diferenţă că accentele se vor îngroşa. Singurul subiect nou care va fi atacat în mod inevitabil va fi cel al succesiunii juridice, al legitimării sau falsei legitimări istorice a Republicii Moldova.

Declaraţia de independenţă din 27 august 1991, în încercarea de a aduce claritate asupra lucrurilor, parcă ar vrea dinadins să ne ducă într-o zonă a confuziilor periculoase, atunci când se referă la „statalitatea neîntreruptă” şi la raptul teritorial din 1812, sugerând o succesiune juridică între Ţara Moldovei şi actuala Republică Moldova, dar şi, ceea ce este mai mult decât interesant de observat, între România interbelică şi Republica Moldova.

Să urmărim textul a trei alineate din actul de naştere al Republicii Moldova:

„Având în vedere trecutul milenar al poporului nostru şi statalitatea sa neîntreruptă în spaţiul istoric şi etnic al devenirii sale naţionale;

Considerând actele de dezmembrare a teritoriului naţional de la 1775 şi 1812 ca fiind în contradicţie cu dreptul istoric şi de neam şi cu statutul juridic al Ţării Moldovei, acte infirmate de întreaga evoluţie a istoriei şi de voinţa liber exprimată a populaţiei Basarabiei şi Bucovinei;

Subliniind că fără consultarea populaţiei din Basarabia, nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa, ocupate prin forţă la 28 iunie 1940, precum şi a celei din R.A.S.S. Moldoveneasca (Transnistria), formată la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al U.R.S.S., încâlcind chiar prerogativele sale constituţionale, a adoptat la 2 august 1940 „Legea U.R.S.S. cu privire la formarea R.S.S. Moldoveneşti unionale”, iar Prezidiul său a emis la 4 noiembrie 1940 „Decretul cu privire la stabilirea graniţei între R.S.S. Ucraineană şi R.S.S. Moldovenească”, acte normative prin care s-a încercat, în absenţa oricărui temei juridic real, justificarea dezmembrării acestor teritorii şi apartenenţa noii republici la U.R.S.S.”.

Vom reţine că doi dintre termenii dihotomici cu care operează Declaraţia de independenţă sunt: „moldoveni” şi „limba română”, parcă accentuând dilema identitară şi vrând să sugereze că o chestiune ca cea a succesiunii de drept a statului ar rămâne deschisă.

Aşadar, să vedem cine este succesorul de drept al Ţării Moldovei, pentru a anticipa orice speculaţie la care se va deda tot mai mult în continuare partida imperială şi cea moldovenistă proimperială. Părerea noastră este că între Republica Moldova, ca stat constituit la 27 august 1991, şi Ţara Moldovei nu există nici un fel de continuitate juridică.

Aceasta nu înseamnă că am fi adepţii revizionismului sau iredentismului, oricare ar fi sensurile pe care li le atribuie unii sau alţii. Noi acceptăm realităţile politice şi ne asumăm întreaga istorie naţională aşa cum a fost ea.

Preocuparea noastră majoră este ca Lumea Românească de astăzi, prin cei doi moduli politici de bază ai săi, România şi Republica Moldova, să prospere şi să se consolideze spre binele cetăţenilor din cele două state, lăsându-i lui Dumnezeu teren de acţiune privind destinul nostru viitor.

Precum se ştie, etnia română a fost, pe întreg parcursul evului mediu şi până în secolul XIX, o naţiune tristatală, multistatalitatea fiind un fenomen obişnuit în cazul tuturor naţiunilor de talie mare sau medie din Europa timpului respectiv. Unul dintre statele noastre naţionale a fost Ţara Moldovei. Dreptul internaţional public numeşte desfiinţarea unui stat de către altul sau întreruperea suveranităţii sale pe o parte importantă a teritoriului, prin ocupaţie şi subjugare, cu termenul latin debelatio.

Ocupaţia austriacă din 1775 a părţii de nord a Ţării Moldovei şi ocupaţia ţaristă din 1812 a jumătăţii de răsărit a Ţării Moldovei reprezintă cazuri clasice de ocupaţie şi subjugare, adică de debelatio. Cu precizarea că aceste cazuri de debelatio (ocupaţie şi subjugare),  invocate, în principiu, corect în Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova nu au fost niciodată complete, ci doar parţiale.

Din respect faţă de adevărul istoric trebuie să observăm că ele se referă însă strict la Ţara Moldovei, care, în 1859 s-a unit (prin fuziune, nu prin absorţie, am spune astăzi în termeni juridici curenţi) cu Ţara Românească (Muntenia sau Valahia), constituind Principatele Unite, care, la rândul lor, s-au numit, din 1 iunie 1866, România, după numele etniei fondatoare.

Putem vorbi despre o perfectă continuitate juridică, din 1359 până astăzi, între Ţara Moldovei, Principatele Unite şi România, indiferent de tipurile de regim care s-au succedat. Nicăieri, pe această linie neîntreruptă de continuitate juridică şi succesiune statală nu apare şi nici nu avea cum să apară Republica Moldova, născută pe ruinele defunctei URSS.

În paralel, în planul succesiunii bisericeşti însă, există loc pentru analogii interesante, întrucât Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, cu existenţă neîntreruptă din 1401 până astăzi, este unul din precursorii Patriarhiei Române, care o succede ascendent.

Pe de altă parte, Mitropolia autonomă a Basarabiei de astăzi este, tot prin analogie, un fel de echivalent ecleziastic al actualei Republici Moldova, pe când Mitropolia Chişinăului şi „a întregii Moldove” este un fel de analogă a puterii de ocupaţie rusească care, prin titulatură şi aspiraţii expansioniste afişate, ridică pretenţii asupra spaţiului şi moştenirii vechii Mitropolii a Moldovei cu reşedinţa mai întâi la Suceava, iar mai apoi la Iaşi.

Aşadar, în accepţia dreptului internaţional clasic şi modern, România este singurul succesor juridic ascendent al Ţării Moldovei cu capitala la Suceava şi Iaşi, iar, în accepţia dreptului canonic ortodox, Patriarhia Română este singurul succesor juridic ascendent al Mitropoliei Moldovei cu reşedinţa la Suceava şi Iaşi.

Chestiunea continuităţii sau succesiunii juridice şi de stat nu este reflectată expres în nici unul dintre actele normative interne ale României de astăzi. Faptul lasă loc pentru interpretări eronate şi speculaţii, alimentând tendinţe şi reflexe expansioniste în raport cu statul român modern, mai cu seamă din partea unor cercuri politice de la Chişinău, aliniate sau arondate intereselor centrului de putere responsabil pentru acel nenorocit debelatio din 1812.

Pentru a vedea cum procedează alte state în cazuri similare, vom observa, cu titlu de fapt divers, că, bunăoară, Federaţia Rusă se revendică oficial a fi succesor (continuator) juridic al tuturor formaţiunilor statale care au precedat-o.

Astfel, Legea federală a Federaţiei Ruse cu privire la compatrioţii de peste hotare, din anul 2000, cu completările şi modificările ulterioare, prevede în Preambulul său: „Federaţia Rusă este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Statului Rus, a Republicii Ruse, a Republicii Sovietice Socialiste Federative Ruse (RSSFR) şi a Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (URSS). Instituţia cetăţeniei ruse este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii ruse”.

Extrapolând situaţia, am putea să ne imaginăm că, un text similar de lege, adoptat la Bucureşti, ar trebui să arate cam astfel: „România este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei şi a Ţării Româneşti, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Populare Române şi a Republicii Socialiste România. Instituţia cetăţeniei române este coroborată cu principiul caracterului neîntrerupt (al continuităţii) statalităţii române”.

Aici este însă vorba doar despre imaginaţie şi deziderat, întrucât, oricât am scruta ansamblul cadrului legislativ românesc, nu vom putea găsi nimic de genul acesta.

Rămânând pe linia extrapolărilor şi ţinând cont de realităţile istorice, nimeni nu-şi poate imagina un text de lege asemănător adoptat de Legislativul de la Chişinău: „Republica Moldova este succesorul de drept şi continuatoarea de drept a Ţării Moldovei, a Principatelor Unite, a Regatului României, a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basarabia), a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM)”.

Firul continuităţii statale de drept, care să lege Republica Moldova de astăzi de vechiul stat naţional (românesc) al Ţării Moldovei, este rupt. Ruperea lui s-a produs la 16 mai 1812, prin acel debelatio parţial, când suveranitatea Ţării Moldovei a fost suspendată prin răşluirea, ocuparea şi subjugarea părţii de la răsărit de Prut a ţării de către Imperiul Ţarist, cu mârşava complicitate a Imperiului Otoman.

Unde mai pui că, prin Constituţia sa, România „este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, pe când Republica Moldova refuză formula şi, prin Constituţia din 1994, declară că „este un stat suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, adăugând articolul nehotărât „un” şi omiţând termenul „naţional”, pentru a nu fi nevoită să precizeze denumirea naţiunii.

Sub ochii noştri se poartă astăzi un adevărat război de revendicare a continuităţii şi moştenirii juridice a Ţării Moldovei, victima tratatului ruso-turc semnat la Bucureşti în neagra zi de 16 mai 1812. Suntem abia la începutul acestui război, care va dura ceva timp. Pericolele pe care le prezintă acesta ţin de riscul real al unui nou debelatio realizat prin acel soi de ocupaţie şi subjugare subtilă pe care ne-am obişnuit să-l numim cu un cuvânt ciudat: transnistrizare.

Datele contextului istoric s-au schimbat, evident, de la 1812 încoace. Singura diferenţă dintre vechiul şi actualul peisaj geopolitic în care ne aflăm este că astăzi ruşii nu mai discută cu turcii, ci cu germanii, ca şi în 1939.

Întâmplător sau nu, anume în fatidica zi de 16 mai premierul Filat a anunţat că pleacă iarăşi la Berlin pentru a discuta, după cum ne-a spus chiar el, prefaţându-şi vizita, „chestiunea transnistreană”. Va deveni oare Vladimir Filat un nou Manuc bey al timpurilor noastre?

Şi dacă tot am recurs la tristul joc de cuvinte „Prut – trup rupt!”, nu am vrea să credem că celălalt râu important din „spaţiul istoric şi etnic al devenirii noastre naţionale” ne va oferi, la două secole distanţă de 16 mai 1812, prilejul să spunem, într-o dureroasă îngânare, „si Nistrul – sinistrul!”

 

Articolul a apărut cu titlul inițial ”Prut – trup rupt sau despre debelatio de la 16 mai 1812”în revista Flux md., ediția de vineri, 20 mai 2011, pag. 9.