FOAMETEA, TEROAREA ȘI ȘANTAJUL – INSTRUMENTELE FOLOSITE DE COTROPITORII SOVIETICI PENTRU SUPUNEREA BASARABENILOR

Istoricul Anatol Petrencu, președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, a menționat în timpul unui interviu acordat agenției de presă IPN, preluat de Timpul md., că nostalgicii perioadei sovietice ar trebui să cunoască faptul că regimul de atunci era unul bazat pe teroare, frică și șantaj, notează IPN.

La doi ani după genocidul foametei din 1946-1947, în Basarabia începea o altă dramă a țărănimii, la 6 iulie 1949 fiind organizat cel mai mare val al deportărilor, operațiune numită codificat „IUG”.

Peste 11 mii de familii, 40 de mii de persoane au fost strămutate în regiunile Kazahstanului de Sud, precum și în regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk.

„Al doilea val al deportărilor a avut loc în 1949 când lumea deja ieșise din foamete. Aici la fel s-a impus factorul politic și ideologic, legat de colectivizarea agriculturii. În Basarabia, în perioada interbelică, țăranii au fost împroprietăriți cu până la 6 hectare de pământ. Când a venit puterea sovietică în 40, pământul a fost naționalizat, dar lăsat țăranilor pentru a fi lucrat. În 49 s-a venit cu al doilea val de deportare, pe motiv că oamenii vizați erau așa-numiți „exploatatori sau chiaburi”.

Era invocat motivul exploatării omului de către om. Oamenii, de frica deportărilor, au scris mii de cereri pentru a intra în colhozuri. Uniunea Sovietică a fost un stat bazat pe frică și șantaj”, a spus Anatol Petrencu.

Operațiunea criminală a fost organizată în secret cu mult timp înainte de noaptea deportărilor, spune istoricul. Cot la cot cu ocupanții au lucrat băștinașii care au trecut de partea regimului.

„Rusia a câștigat războiul împreună cu aliații, cu americanii, cu Occidentul. Administratorii care au venit în Basarabia în 1944 se comportau cu aere de superioritate, de învingători. Dar comportamentul lor era departe de a fi civilizat, erau bețivi, înjurau, furau bunurile oamenilor. La fel cum face acum armata rusă în Ucraina. Imaginea ocupantului a rămas în memoria oamenilor drept una negativă. În Basarabia au existat colaboraționiști, oameni care s-au dat cu puterea sovietică și au întocmit listele deportaților. În 49 listele au fost întocmite în primării. Acești colaboraționiști nu au fost iertați. Acest fenomen era posibil pentru că erau oameni invidioși pe cei mai înstăriți”, a explicat președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova.

Cel de-al treilea val al deportărilor a avut loc în 1951 și a vizat, în special, elementele religioase considerate un potențial pericol la adresa regimului. Operațiunea numită codificat „Sever” a presupus strămutarea în Siberia a peste 700 de familii.

„Motivele celui de-al treilea val au fost religioase. „Martorii lui Iehova” sunt categoria de oameni care nu votează, nu acceptă serviciul miliar și sovieticii au decis să-i deporteze. Pe motivul deportării „martorilor lui Iehova” au fost incluși în liste și intelectuali, oamenii critici față de regim, rezervați față de politica regimului sovietic. Urmările acestor deportări au fost catastrofale pentru că au plecat cei mai buni gospodari. Au fost deportați oamenii care chiar și la locurile de detenție au ridicat agricultura. Nostalgicii de astăzi trebuie să cunoască aceste lucruri.

Trebuie să înțeleagă că Uniunea Sovietică a promovat o politică represivă”, a spus istoricul Anatol Petrencu.

Publicitate

Dosar istoric. Foametea provocată în Basarabia de cotropitorii sovietici a condamnat la moarte sute de mii de oameni. VIDEO

Condamnați să moară de foame

Pe 28 iunie 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța, care aparțineau statului român la acel moment.

Din primele ore după ocupație, au început represiunile împotriva tuturor cetățenilor pe care regimul de ocupație îi considera periculoși pentru URSS, care au culminat cu deportarea în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a elitei intelectuale, a administrației române și a fețelor bisericești rămase pe teritoriile ocupate.

După câteva zile petrecute în vagoanele pentru vite, bărbații au fost despărțiți de soții și copii, fiind duși în închisorile Gulagului.

Femeile și cei mici au fost duși în Siberia sau Kazahstan, pentru a fi folosiți la munci fizice necalificate.

Autoritățile sovietice nu au creat condiții pentru ca deportații să fie asigurați cu hrană și, în consecință, a crescut drastic mortalitatea printre aceștia, scrie Mariana S. ȚĂRANU, conferențiar universitar, doctor în istorie în publicația https://www.timpul.md.

Sistemul de cartele alimentare

În prima săptămână, familiile deportate în Kazahstan intenționat nu au fost asigurate cu hrană. Oamenii erau nevoiți să vândă lucrurile pe care reușiseră să le ia de acasă sau să le schimbe pe mâncare cu localnicii. Apoi a fost introdus sistemul de cartele.

În cazul familiilor, ajunse în Siberia, acest sistem a fost instituit chiar din prima zi. Raţia alimentară pentru o persoană constituia 200 grame de pâine pe zi. Boris Vasiliev își amintea că mamă-sa a primit cinci foi cât jumătate de caiet, împărțite în pătrățele numerotate. Erau atâtea pătrățele câte zile avea luna.

La magazin, i-au tăiat un pătrățel din fiecare foaie și biata femeie s-a întors plângând cu bucata de pâine. Mai mult nu le dădeau nimic, doar ceai sau apă fiartă.

Cele 200 de grame de pâine trebuiau răsplătite prin muncă, fiind împărțite doar femeilor care lucrau și îndeplineau norma fixată de autorități. Dacă o mamă se îmbolnăvea sau era epuizată de muncă, ea și copiii săi erau lipsiți, respectiv, de mâncare și mureau.

În primele luni de deportare, familiile își primeau tainul de la prăvăliile improvizate. Cu toate acestea, pâinea nu era adusă cu regularitate, iar calitatea ei era sub orice nivel. Era caldă și crudă, încât o puteai frământa ca s-o coci iarăși. De regulă, o aduceau pe la orele două-trei de noapte și oamenii prindeau rând de cu seară.

150 de grame de pâine pentru doi ari de pământ săpați

Primăvara, îndată ce se dezgheța pământul, copiii deportaților ieșeau în câmp, pe terenul unde se cultivaseră cartofi. Răscoleau solul și strângeau cartofi putrezi, pe care îi aduceau acasă şi îi spălau, îi curățau, îi pisau și făceau un fel de „turte” coapte pe plită, nesărate, fără făină. Spre vară, oamenii mâncau ștevii cu tot cu rădăcină, urzică și chiar și lobodă, iar ceva mai târziu ciuperci și zmeură.

Mai multe familii s-au salvat, mâncând supe din broaște țestoase. Alții, pentru a supraviețui, omorau pisici și câini, cu care se alimentau. Erau și cazuri când oamenii se umflau de foame și își pierdeau viața.

Foamea, la care au fost supuși deportații, o descrie în memoriile sale și Ecaterina Chele, profesoară din Bălţi. În perioada decembrie 1941 – februarie 1942, scrie ea, au primit jumătate de kilogram de pâine pe zi, dar din iunie li se dădea 200 grame de făină de grâu, dacă îndeplineau norma de trei ari la săpat. Pentru doi ari primeau numai 150 de grame de pâine.

Când a apărut roada anului 1942, cei care lucrau zi și noapte au început să fie hrăniți doar cu jumătate de lipie pe zi. Explicația era simplă – pâinea se duce pentru necesitățile frontului.

„Legea celor 12 spice”

În situația în care toți deportații sufereau de foame, femeile nu reușeau să-și îndeplinească norma de lucru. Astfel, tainul pe care îl primeau nu era complet. Iar din primăvara lui 1942, pâinea era eliberată direct la locul de lucru al femeilor, unde supraveghetorii nu le permiteau să ia nicio bucățică acasă, pentru copii. Uneori, mamele îşi găseau copiii seara morți de foame și frig. De aceea, îi luau pe cei mici cu ele și le dădeau chiar acolo să mănânce, iar apa o beau din canale.

Alteori, femeile își umpleau pe furiș buzunarele cu boabe de cereale de pe câmp, expunându-se unui mare risc. Dacă erau prinse, nimereau sub incidența „Legii celor 12 spice”, care prevedea condamnarea pentru asemenea acțiuni la zece ani de închisoare. Olga Bujor-Motoc descria cu lacrimi în ochi suferința prin care a trecut mamă-sa, care secera secară împreună cu o altă deportată, Olga Fuștic.

Dacă nu se afla departe, se ducea și ea până la ele, unde făcea focul și cocea spice de secară, pe care le mâncau. Într-o zi, când ea nu era cu ele, cele două femei au vrut să-i aducă și ei câteva spice coapte. Dar, ghinion, le-a ieșit înainte paznicul, care le-a găsit în buzunare 200 de grame de spice. În scurt timp, ambele au fost condamnate la câte doi ani de pușcărie. Sute de alte familii au împărtășit această tragedie.

Copiii mâncau din gunoi

Copiii, care nu împliniseră vârsta de 12 ani, umblau cu cerșitul pe la localnici, culegeau pomușoare sau se angajau cu ziua. Una dintre supraviețuitoarele calvarului, Ana Sorocean, își amintește că tinerii, dar și copiii, alegeau resturile din gunoi. Localnicii vărsau căldările în tomberoane, de unde cei mici adunau capete de pește și alte resturi. Iar Xenia Gore relatează despre cum kazahii aruncau la gunoi cojile de zămos, pe care copiii le râșneau și asta le era pâinea.

Când găseau o coajă mai grosuță, o rupeau și o împărțeau între ei. Surorile sale mai mari, adaugă Xenia Gore, au fost luate în colhoz, unde nu primeau bani, ci numai de mâncare. De aceea, după o zi de muncă la colhoz, lucrau în gospodăriile kazahilor. De regulă, strângeau balega uscată de vacă.

„O loveam cu călcâiul și o desprindeam de pământ. Așa mergeam și poc! Poc! Umpleam sacul și îl căram în spate kazahilor, ca să ne dea ceva de mâncare. Pentru un sac plin ne dădea o pălușcă de zară, rămasă după ce băteau untul. Ei o beau pentru a-și potoli setea. Erau călduri mari. Luam pălușca ceea și fuga acasă. N-o beam singură, i-o duceam mamei s-o împartă la toți”, îmi amintește Xenia Gore.

Pentru copiii, care lucrau cu ziua la kazahi, o zi de muncă la prășit era răsplătită cu o căldare de cartofi și cu o masă. Vara, copiii pășteau și mulgeau vitele localnicilor, pentru care primeau carne, lapte și brânză.

Și în 1943 deportații continuau să moară de foame

În primii ani de deportare, din cauza foamei, a condițiilor climaterice, a lipsei oricărei îngrijiri medicale și a atitudinii față de deportați, mulți dintre aceștia au decedat. Aproape fiecare familie a pierdut atunci câte cel puțin un membru.

Mai întâi au murit bătrânii, apoi copiii mici, dar au fost și cazuri când și-au pierdut viața familii întregi. Ana Sorocean spunea că din cei în vârstă nu a scăpat viu niciunul. Potrivit ei, în iarna lui 1941, când a început o foame cumplită, familia sa a pierdut trei membri. Primul a fost bunicul său, Andrei, care a decedat la începutul lui decembrie.

La mijlocul aceleiași luni i-a murit și bunica. Sora mai mică, Paraschița, avea doar trei anișori când s-a îmbolnăvit și s-a stins văzând cu ochii. Toți au fost înmormântați la un cimitir, nu departe de casă. Iar Elizaveta Dulghier a pierdut acolo trei surori și pe frate-său. Depășind cu greu această situație, mamă-sa zicea: „Mai bine Stalin nu se năștea pe fața pământului! Din cauza lui mi-am îngropat patru copii pe pământ străin, cum de îl mai ține pământul?!”.

La rândul său, Eugen Livovschi, membru-corespondent al Academiei de Științe a Moldovei, își amintea că, în Siberia, oamenii continuau să moară de foame și la începutul anului 1943.

Înfometarea populației a fost provocată de autoritățile sovietice pentru a dezumaniza oamenii. Fiind supuși acestei criminale metode de reeducare, ultimul scop al deportaților era de a nu ceda în fața morții.

Tragica soartă pe care au avut-o la curtea Moscovei, Domniţa Elena (Olena) Voloşanca şi fiul său Dimitrie, fiica şi nepotul marelui Ştefan voievod

 

 

 

 

Foto: Extras de pe tabloul votiv al bisericii Sf.Nicolae Domnesc din Iaşi : Prima din stanga, Domniţa Elena (Olena), fiica lui Ştefan cel Mare şi a Evdochiei de Kiev.

 

CUM AU FOST OMORÂȚI LA CURTEA MOSCOVEI FIICA  ȘI NEPOTUL LUI ŞTEFAN CEL MARE  

 

 

Politica de alianţe a Sfântului Voievod Ştefan cel Mare împotriva pericolului turcesc a fost o constantă a întregii sale domnii. Pentru această cauză a încercat să se apropie de curtea Moscovei, nepregetând să ofere mâna fiicei sale, Elena, fiului Cneazului Ivan al III-lea.

Aceasta avea însă să sfârşească tragic, căzând victimă intrigilor de la curtea cneazului, ratându-se astfel unica şi nerepetabila şansă ca ţarii ruşi să coboare din apărătorul creştinătăţii.

Cu aproape o sută de ani în urmă, Alexandru Papadopol-Calimachi prezenta într-o şedinţă a Secţiunii Istorice a Academiei Române o lucrare amplă despre Sofia Paleolog, nepoata împăratului Constantin XII Paleolog, şi Domniţa Elena(1465 – 1505), fiica Voievodului Moldovei Ştefan cel Mare.

Era prima încercare a unui istoric de reconstituire a tragicului destin al fiicei Domnului Moldovei, care căzuse victima unor uneltiri şi încâlcite interese politice de la curtea Cneazului Moscovei.

Nicolae Iorga a preluat şi el o parte din ideile şi concluziile lui Papadopol despre această dramă în „Istoria lui Ştefan cel Mare”, iar mai târziu, Constantin Gane în „Trecute vieţi de doamne şi domniţe”, fără prea multe informaţii suplimentare.

Prin deceniul şapte al secolului trecut, apar date noi, rezultate din cercetarea bibliografiei ruseşti, în monografia „Ştefan cel Mare”, scrisă de Alexandru V. Boldur, după care subiectul a fost practic uitat.

Cu câţiva ani în urmă, tragicul destin al Domniţei Elena a fost readus în actualitate, cu date noi, de către istoricul Maria Magdalena Szekely.

O scrisoare neterminată

 

 

„Slăvitului şi prin darul lui Dumnezeu fericitului şi de Hristos iubitului şi de Dumnezeu binecuvântatului cu mare cinste, încununatului şi în toate ţările prea măritului şi singur stăpânitorului, iar pentru noi prea dulcelui şi scumpului domn şi dragului părinte Ioan Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al ţării Moldovei, închinăciune adâncă şi dragoste credincioasă şi adevărată de la iubita fiică a Domniei Tale şi Domniţă Elena, Mare Cheaghină a Moscovei.

Întru aceasta, scumpe şi iubite Domn al nostru şi drag părinte, cerând mila lui Dumnezeu, am fost bucuroşi până acum să auzim despre a Domniei Voastre viaţă şi bună sănătate, pentru care noi, auzind despre viaţa şi buna sănătate a Domniei Voastre, cu sârguinţă aducem laudă milostivului Dumnezeu şi ne bucurăm din suflet, şi întru aceea rămânem în mulţumire şi vă ţinem pe toţi în cinste, şi tot astfel, scumpe Domn şi prea dulce părinte al nostru, dau ştire Domniei Voastre că doresc ca milostivul Dumnezeu şi Prea Cinstita Maica Domnului să vă aducă Domniei Voastre fericire…”

Iată un fragment de scrisoare neterminată pe care Domniţa Elena a început să o scrie acum o jumătate de mileniu, „din îndepărtatele şi neprimitoarele ţinuturi ruseşti”, cum spune doamna Szekely, părintelui ei, Ştefan cel Mare. Nu se ştie din ce motive epistola nu a fost expediată şi nici terminată. Ea s-a păstrat într-o arhivă, ajungând până în zilele noastre.

Să fi vrut domniţa să-i comunice tatălui ei drama pe care o trăia la curtea din Moscova? Să fi dorit să-l roage să intervină pentru a-i curma suferinţele? Să fi răbufnit în sufletul ei dorul mistuitor faţă de părintele pe care îl iubea atât de mult, căruia îi brodase pe steagul de luptă chipul Sfântului Gheorghe? Întrebări la care este greu să dai un răspuns.

 

Un mariaj cu substrat politic

 

Domniţa Elena era rodul căsătoriei, din 5 iulie 1463, a lui Ştefan cel Mare cu Evdochia de Kiev, sora Cneazului Simeon Olelkovici. Numele ei apare, pentru prima dată, într-un document din 10 mai 1466. Elena mai este numită uneori şi Olena, în forma rutenească a numelui dat de părinţi. Aşadar, ea s-a născut în intervalul 1464-1466.
Abia ridicată din leagăn, Elena rămâne orfană de mamă, la 25 noiembrie 1467.
În 1479, s-a ivit ocazia ca tânăra domniţă să contracteze o căsătorie cu Ivan Ivanovici cel Tânăr, fiul Cneazului Ivan al III-lea, mariaj cu un substrat evident politic, care urmărea asigurarea temeiniciei relaţiilor dintre Moldova şi ţara soţului ei, într-o Europă dominată din ce în ce mai mult de turci.

În acest scop, Ştefan face apel la sora răposatei sale soţii, Cneaghina Teodosia. În aprilie 1480, aceasta îi trimite o scrisoare Domnului Moldovei, în care îi comunică faptul că atât Marea Cneaghină, cât şi Marele Cneaz au binevoit „că să vrea să ia pentru fiul său pe fiica ta. Şi Marea Cneaghină şi Marele Cneaz au poruncit ca să poruncesc către tine ca tu cu acest lucru cu tot să trimiţi la Marele Cneaz pe omul tău bun”.

O logodnă, ca un adio

Nu se ştie din ce motive Ştefan a tergiversat un an de zile tratativele pentru această căsătorie. În 1481, el trimite totuşi o solie la Moscova, după ce, în prealabil, îl rugase pe Craiul Cazimir al Poloniei să lase liberă trecerea „prin Marea Cnejie a Litvei” a soliilor lui către „Cneazul Moscovei”.

Un an mai târziu, o solie moscovită, formată din Andrei şi Petre Plesceev şi Ivan Zinovievici, soseşte la curtea lui Ştefan cel Mare, unde s-a şi săvârşit logodna Elenei, „probabil în Biserica Mirauţilor, în care-şi odihnea trupul doamna Evdochia, mama miresei”, după cum crede istoricul Maria Magdalena Szekey. Solia de la Moscova avea să plece de la curtea lui Ştefan cu mireasa.

Din acel moment, Elena nu avea să-şi mai vadă niciodată tatăl şi ţara.

Un alai de mare prinţesă

Drumul pe care l-a străbătut alaiul tinerei mirese poate fi reconstituit după descrierea din salv-conductul (permisul de liberă trecere) dat de regele Poloniei, Cazimir, la 28 martie 1482.

Astfel, Elena era însoţită de o suită de soldaţi, de nobili, oameni cu stare, care şi cai. Alaiul a trecut prin Sniatin, Trembovla, Liov, Belz, Chelm şi Brest-Litowsk.

Domniţa Elena a ajuns la Moscova spre sfârşitul anului 1482, după sărbătoarea Sfântului Filip, plecarea ei din Moldova făcându-se mult mai târziu, după data la care intra în vigoare salv-conductul de la regele Poloniei.

Prinţesa a fost primită la Moscova de bunica logodnicului său, mama lui Ivan al III-lea, şi cazată la Mănăstirea Voznesenskaia, unde a rămas până la oficierea căsătoriei, la 6 (sau 16) ianuarie 1483.

 

 

 

 

 

Detaliu din giuglgiul brodat care înfăţişeaza încoronarea lui Ivan cel Tânăr, soţul Olenei Voloşanca. În imagine s-ar afla şi fiica lui Ştefan cel Mare.

 

 

 

Căderea în dizgraţie a Domniţei

 

La 10 octombrie anul următor, Elena dădea naştere unui fiu, botezat cu numele de Dimitrie. Toate lucrurile păreau a merge bine „pentru mlădiţa Marelui Ştefan, numai că la 7 martie 1490, soţul ei, Ivan, murea fie de podagră, cum s-a spus, fie, mai sigur, de otrava strecurată de medicul evreu din Veneţia, Leon”, este de părere Maria Szekely.

Din acel moment, viaţa Domniţei Elena a început să se transforme într-un calvar, din cauză că Sofia Paleolog, a doua soţie a lui Ivan al III-lea, nu vedea cu ochi buni atenţia pe care Marele Cneaz o acorda nurorii şi nepotului său.

„Mai mult, ea dorea cu orice preţ ca Elena şi Dimitrie să cadă în dizgraţie, iar fiul ei, Vasile, să devină moştenitor al tronului. Aceste manevre au declanşat ceea ce istoricii au numit „criza dinastică moscovită din intervalul 1497-1502”, spune doamna Szekely. Situaţia era deosebit de gravă pentru că, până la această dată, niciodată la curtea rusească nu se pusese problema alegerii moştenitorului între urmaşul primului născut (acesta din urmă fiind deja mort) şi cel mai mare supravieţuitor dintre fiii prinţului domnitor. Acest impas a fost creat din pricina Domniţei Elena şi a fiului ei.

Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?

Aflând despre situaţia creată la Moscova, Ştefan cel Mare cere în 1496 principelui lituan Alexandru cale liberă spre Rusia pentru solii săi, „ca să se încredinţeze de sănătatea fiicei sale, a Marii Cneaghine şi a nepotului său”.

În această perioadă, la curtea lui Ivan al III-lea, Sofia Paleolog împreună cu o parte dintre boierii ruşi puneau la cale un complot, care în cele din urmă a fost dejucat de Marele Cneaz, care l-a proclamat pe Dimitrie Mare Cneaz al Vladimirului, al Moscovei şi Novgorodului. Liniştea Elenei avea să dureze doar trei ani. Sub influenţa soţiei sale, Ivan al III-lea şi-a îndepărtat în cele din urmă nora şi nepotul, închizându-i în temniţă, numindu-l pe Vasile moştenitor al tronului.

Ştefan era la curent cu ceea ce se întâmplase la curtea cuscrului său. De aceea, în septembrie 1502, la puţin timp după întemniţarea Elenei şi fiului ei, cerea informaţii despre aceştia de la hanul tătar Mengli Ghirei, întrebându-l:

„Fi-vor în viaţă fiica şi nepotul meu?” Din necunoaştere sau din dorinţa de a-l menaja, hanul tătar îl informează pe Domnul Moldovei că nimic nu este adevărat, că „aceasta tot e minciună, neadevăr”.
În 1504, Ştefan avea să treacă la Domnul, întunecat de grija fiicei şi nepotului său, neştiind exact care era soarta lor.

Înainte de marea plecare, dezamăgit de faptul că mult dorita alianţă cu Moscova nu s-a concretizat şi că Europa catolică nu-i acorda un sprijin concret, de pe patul de suferinţă, caută întelegerea cu turcii şi lăsa urmaşilor ţara liberă, în pace.

La 18 ianuarie 1505, greu încercata Domniţă Elena îl urma în veşnicie pe tatăl său, atât de drag, după o lungă suferinţă trăită într-un turn, legată în fiare, după cum consemnează o cronică rusească.

Dizgraţia şi moartea „Voloşancăi”

Căderea în dizgraţie a „Voloşancăi”, cum o alinta socrul său Ivan al III-lea pe Domniţa Elena, a făcut obiectul analizei mai multor istorici. Alexandru Papadopol-Calimach o punea exclusiv pe seama intrigilor Sofiei Paleolog şi a complotului boierilor.

În ultima vreme, s-a mai conturat o ipoteză ciudată, legată de apartenenţa Elenei la secta iudaizanţilor, apărută la Novgorod şi răspândită repede şi la Moscova.

Un sobor al Bisericii ruse, întrunit în 1504, a condamnat erezia iudaizanţilor.

Imediat, au început arestările, multe mănăstiri unde aceasta pătrunsese fiind închise sau chiar arse. În ceea ce o priveşte pe Domniţa Elena, se pare că ea ar fi fost convertită de Ivan Maximov la această sectă. Istoricul George Vernadsky, care s-a ocupat de subiect, este cel care a emis această ipoteză.

El este de părere că ascensiunea la putere a Elenei, prin fiul său, ar fi însemnat şi ridicarea iudaizanţilor, căderea ei marcând începutul sfârşitului acestei erezii.

Un manuscris rusesc din secolul al XVI-lea cuprinde trei miniaturi, în care sunt înfăţişate scene din ultimii ani de viaţă ai Elenei: căderea în dizgraţie a domniţei şi fiului ei Dimitrie, proclamarea ca moştenitor a lui Vasile Ivanovici, arestarea Elenei şi a lui Dimitrie şi moartea Elenei.

Dintr-un text explicativ, aflăm că ea a fost înmormântată în Mănăstirea Voznesenskaia, cu titlul de Mare Cneaghină, iar alteori cu numele de Elena „Voloşanca”, cum o numea socrul ei….

 

 

 

CITITI SI :

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/12/09/o-istorie-a-zilei-de-9-decembrie-video-4/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/01/31/fiica-lui-stefan-cel-mare-al-moldovei-olena-elena-volosanca1465-%E2%80%93-1505/

 

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/09/ziua-de-9-decembrie-in-istoria-romanilor/

 

Surse:

http://ziarullumina.ro/sfarsitul-tragic-al-domnitei-elena-fiica-lui-tefan-cel-mare-7998.html

http://basarabialiterara.com.md/?p=35394