CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

31 ianuarie 1418 – S-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, gloriosul domn al Ţării Româneşti. VIDEO

 

 

 

Mircea cel Bătrîn (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș, România

 

Mircea cel Bătrân (n.1355-d.1418), Domn al Munteniei 1386-1418, pictură din biserica Episcopiei de Argeș.

 

 

 

La 31 ianuarie 1418 s-a stins din viață Mircea cel Mare sau „cel Bătrân”, de două ori domn al Munteniei şi a fost înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Leunclavius, Mircea a domnit timp de 32 de ani în Țara Românească între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418.

A fost fiul voievodului Radu I și fratele lui Dan I (numai după tată), căruia i-a urmat la tron după moartea acestuia, la 23 septembrie 1386.

Potrivit istoricilor, Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana şi pe Mircea, cu doamna Calinichia.

Despre doamna Calinichia există  mai multe supoziţii şi anume că ea ar fi fost (potrivit unei cronici sârbeşti târzii din sec. al XVII-lea), a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, sau o prinţesă bizantină, pentru că numele ei este grecesc sau că ar fi provinit dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând după întinsele moşii pe care le deţinea acolo.
 

În documentele oficiale ale vremii, Mircea cel Mare apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”.

Supranumele de „cel Bătrân”  însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu evoluția limbii acesta a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a păstrat neschimbat.

Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupunea, în general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.

Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia ca în Occident numerotarea domnilor, Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.

Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe tabloul votiv de la schitul Brădet.

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia. 
Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana de Cilly .

Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea, doamna Anca.

Remarcabil comandant militar şi om politic, Mircea cel Mare, s-a aflat în bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Moldova, a repurtat victorii asupra turcilor şi a intervenit, după 1402, în luptele pentru succesiune în Imperiul otoman. 

 În baza interesului reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman, Mircea se aliază cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. A fost vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, și Amlaș și Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și domeniul Bologa cu 18 sate.

Cu toate că jurămîntul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la existența acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două țări, încheiat la Brașov în 7 martie 1395.

Mircea cel Mare a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I al Moldovei, Mircea a reușit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări.

Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia), relațiile dintre Ungaria și Muntenia se înrăutățesc.

Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoiește în 1410 tratatul cu Polonia.

În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I Mușat. Pînă la moartea voievodului muntean, relațiile dintre cele două principate românești vor rămîne cordiale.

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu țarii bulgari din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpînirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și alipește Munteniei acest ţinut  în 1388.

 Mircea cel Mare al Munteniei a fost  în istoria europeană  o figură proeminentă a luptei antiotomane a creștinilor din Balcani. În urma bătăliilor de la Rovine și Argeș, în 1395 pierde tronul și se retrage în Transilvania. 

În Muntenia, turcii îl așează în scaunul domnesc pe un anume Vlad, care va fi îndepărtat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la cruciada anti-otomană. După cîteva succese minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie.

Anul următor, 1397, pe rîul Ialomița, precum și în 1400, Mircea cel Bătrîn zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.

Înfrîngerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlan sau Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor.

În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea.

Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a ajutat pe Musa Celebi să devină sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți pretendenți (Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-Din).

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrîngă oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah. Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfîrșitul domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită un fiu zălog la Constantinopol.

  Din 1408 domnitorul muntean îl va asocia la domnie pe fiul cel mare, viitorul domn al Munteniei Mihail I.

Mircea Voievod a luat măsuri pentru consolidarea economiei, armatei, administrației și bisericii. El a centralizat puterea, a emis monedă și a stimulat comerțul, dezvoltarea mineritului și agriculturii.

A dotat armata și a construit cetăți. Mircea ctitorește o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor, precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor acestora. În 1401, mitropolitul Munteniei (Valahiei) primește titlul de „exarh al plaiurilor”, avînd astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. 

Creşterea puterii economice şi militare a ţării  îi vor permite să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, și să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.

Mircea a avut mai mulți fii, căci – scriau cronicarii greci Ducas și Chalcokondil – „ducând o viață liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”.

Mihail, asociat la domnie în 1408, moare în 1420. Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d. 1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).

Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul. Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. 

Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman, căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.

Reușind să împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân a devenit o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.

 

 

 

Fișier:Harta Tarii Romanesti, 1404.png

 

 

 

În timpul domniei lui  Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier în vest până la Marea Neagră în est.

Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale a Munteniei în acea epocă. 

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub forma:

„Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Voievodul muntean a fost evocat de-a lungul vremii în literatură (Grigore Alexandrescu – „Umbra lui Mircea. La Cozia” în 1844, Dimitrie Bolintineanu „Viața lui Vlad Țepeș Vodă și Mircea cel Bătrân” în 1863 și poezia „Mircea cel Mare și solii”, Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, 1881, D. Ciurezu – „Noaptea-n miez la mănăstire”, Eugen Jebeleanu – „Cozia”, Ion Brad – „Epitaf la mănăstirea Cozia”, Victor Tulbure – „Mircea”, Ioan Alexandru – „Imnul lui Mircea cel Bătrân”, Dan Ioan – „Cavalerii Ordinului Basarab”),teatru Dan Tarchila – Io , Mircea Voievod , sculptură (statui în Piața Centrală din Târgoviște, în Râmnicu Vâlcea, Pitești, Turnu Măgurele, Tulcea, București, Constanța), pictură (în special frescele ctitoriilor), film (Sergiu Nicolaescu – „Mircea” în 1989). De asemenea, o serie de instituții de învățământ (colegii naționale din Constanța și Râmnicu Vâlcea, Academia Navală din Constanța ce administrează și bricul Mircea etc.), străzi, piețe și cartiere poartă numele marelui domnitor.

Epoca lui Mircea a beneficiat de o atenție largă a specialiștilor în istorie și disciplinele conexe, existând un important număr de lucrări în acest sens.

 

 

 

File:Interbelic Durostor County CoA.png

 

 

Chipul domnitorului a figurat și pe stema județului Durostor din Dobrogea de sud (Cadrilater), în perioada interbelică, ca simbol al stăpânirii sale pe acel teritoriu.

 În memoria urmaşilor, Mircea a rămas ca un mare conducător care a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită rezistenţei sale a putut fi  menţinută nu numai independenţa statală a Munteniei dar şi a Moldovei.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://www.istoria.md/articol/718/31_ianuarie,_istoricul_zilei

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Mircea_cel_B%C4%83tr%C3%A2n

http://istoriamilitara.org/

31/01/2018 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , | 2 comentarii

14 noiembrie 1878 -Ziua Dobrogei. Proclamația Principelui României Carol I de Hohenzollern, prin care se consfințea unirea Dobrogei cu Ţara

 

 

 

 

Trecerea Dunării de trupele române, 1878

 

  14 noiembrie este ziua unirii Dobrogei cu România. Este ziua în care, la Brăila, în anul 1878 s-au desfășurat festivitățile prilejuite de punerea în aplicare a art. 46 al Tratatului de la Berlin, prin care străvechiul teritoriu românesc dintre Dunăre și Marea Neagră revenea la Patria-mamă.

 

La sfârşitul războiului dus de România şi Rusia împotriva Imperiului Otoman, situaţia Dobrogei era dezolantă: majoritatea musulmanilor părăsiseră provincia, o mare parte dintre cerchezii care fuseseră  colonizaţi de turci după 1864 s-a dedat la jafuri, distrugeri, crime, terorizând populaţia rămasăşi au avut loc numeroase răfuieli între creştini şi musulmani.

În marea lor majoritate, românii au rămas la locurile lor şi au adoptat o atitudine paşnică şi tolerantă. Între 1877-1878 s-a instaurat o administraţie provizorie rusească.

Imediat după preluarea teritoriului de către administraţia românească s-a trecut la reorganizarea şi reconstruirea provinciei.

A fost abolită dijma otomană şi introdus un sistem mai uşor de taxe, iar prin decret domnesc au fost garantate proprietăţile locuitorilor care fuseseră abandonate în timpul războiului.

La 1/13 iulie 1878  a fost semnată forma finală a Tratatului de la Berlin,  care în articolele 22-46 prevedea  dispoziţii  referitoare la România. Marile puteri recunoşteau independenţa totală a României faţă de Imperiul Otoman şi îi atribuiau Dobrogea, formată din insulele care alcătuiau Delta Dunării, sangiacul Tulcei cu districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest Silistra şi până la Mangalia. De asmenea revenea la ţară  şi Insula Şerpilor.

Teritoriul care a revenit României avea o suprafaţă de 15 776 kmp, o populaţie de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani) și putea asigura României controlul sectorului fluvial Galaţi-Tulcea-Sulina, a gurilor de vărsare ale Dunării, precum şi accesul la Marea Neagră de la vărsarea braţului Chilia până la 5 km sud de Mangalia.

Cei mai mulţi erau tătarii (71.000), urmaţi de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruşi, circasieni şi germani.  

Autorităţile române s-au retras din judeţele Ismail, Cahul şi Bolgrad, care intraseră în componenţa Moldovei din 1856 şi apoi a României, ca urmare a păcii încheiate de marile puteri cu Rusia.

  Conform dispoziţiilor Tratatului de la Berlin, la 1 octombrie 1878, Rusia a ocupat acest teritoriu din Basarabia de Sud,

 

 

 

 

 

 

În acelaşi timp partea română a început pregătirile pentru unirea Dobrogei cu România. Au fost alocate fondurile necesare reorganizării administrative, iar în paralel s-a stabilit o delegaţie română pe lângă comisia europeană însărcinată cu fixarea frontierei româno-bulgare. 

La 14 noiembrie 1878 a fost  citită Proclamația către dobrogeni a Principelui României Carol I de Hohenzollern, care consfințea preluarea de către România a administrației Dobrogei:

„Locuitori de orice naţionalitate şi religie, Dobrogea – vechea posesiune a lui Mircea cel Bătrân – de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un Stat unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi ocârmuieşte. Cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii: viaţa, onoarea şi proprietatea sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe ţări străine. Religiunea voastră, familia voastră, pragul casei voastre vor fi apărate de legile noastre şi nimeni nu le va putea lovi, fără a-şi primi legitima pedeapsă… Armata română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât a menţine ordinea şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire.

Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii. În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţie definitivă, care va ţine seama de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornicite poziţia voastră cetăţenească. Iubiţi ţara la a cărei soartă este lipită de acum şi soarta voastră.”

 

 

 

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Harta modificărilor frontierelor statelor Europene în urma tratatului de la Berlin 1878

Preluarea acestei provincii a fost posibilă în urma semnării tratatului de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) și San Stefano (19 februarie / 3 martie 1878), tratate ce au pus capăt Războiului Ruso-Turc de la 1877-1878, cunoscut și ca Războiul de Independență al României.

La data de 13 noiembrie, Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu au stabilit ultimele dispoziții pentru intrarea armatei române în Dobrogea. 

A fost emis şi un ordin de zi către armată, căreia Domnitorul îi ordona:

„Soldaţi! Puterile Mari europene, prin Tratatul de la Berlin, au unit cu România Dobrogea, această veche posesiune a părinţilor noştri de mai înainte. Azi veţi pune piciorul pe acest pământ care devine din nou românesc! Însă acum veţi merge în Dobrogea, nu în calitate de cuceritori, ci de amici, ca fraţi ai locuitorilor, care de azi înainte sunt concetăţenii noştri. Soldaţi!

În această nouă Românie veţi găsi o populaţie care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai Statului român, au aceleaşi drepturi la protecţiunea ţi dragostea voastră…Aşadar, drum bun soldaţi şi Dumnezeu să vă aibă în pază. Gândul meu vă însoţeşte neîntrerupt. Trăiască România!”

 

 Cum a trăit Carol I zilele de dinaintea luării în stăpânire a Dobrogei. Monarhul a trecut Dunărea doar când armata a dat undă verde

 Foto: Regele României Carol I de Hohenzollern 1866-1914 (n.1839 – d.1914)

 

 După aproape 500 ani de stăpânire otomană neîntreruptă, străvechiul pământ românesc al Dobrogei revenea la sânul României.

Marea miză, independenţa de stat a României, fusese câştigată. Ţara a pierdut, însă, Basarabia de sud, primind la schimb o provincie strategică pentru echilibrul Europei: Dobrogea, cu braţele Dunării şi cu ieşirea la Marea Neagră. 

În dimineața zilei de 14 noiembrie 1878 principele  Carol I, după ce a călătorit o noapte întreagă, a ajuns la Brăila. Acolo a fost primit de Ion C. Brătianu, generalul G. Angelescu – comandandul Diviziei militare ce urma să intre în Dobrogea, prefectul județului, primarul Brăilei și consilieri locali și de un mare număr de cetățeni ai orașului.

Au fost organizate mai multe festivităţi. S-au ţinut discursuri iar    Episcopul Mechidesec al Dunării de Jos a oficiat un Te Deum în faţa unui altar improvizat. Prinţul Carol a defilat în fruntea trupelor prin mulţimea care arunca flori. Apoi,trupele române reprezentate de  regimentele 4, 5 şi 7, un regiment de artilerie şi Regimentul 2 Roşiori, comandate de generalul Gheorghe Anghelescu, cel care avea să conducă prima divizie a Dobrogei, s-au îndreptat spre port.

Proclamația dată cu prilejul intrării Dobrogei în componenţa statului român afirma angajamentul solemn al respectării legilor țării, a religiei minorităților și a proprietăților, a ordinei și disciplinei.

După încheierea festivităţilor oficialitățile, împreună cu Principele Carol I și prim-ministrul Ion. C. Brătianu, au traversat Dunărea pe vasul Ștefan cel Mare și au păşit pe pământul Dobrogei, la Ghecet.

Aici au fost întâmpinați de numeroși localnici dobrogeni: români, turci, tătari și bulgari.

 De la Ghecet, Carol I s-a întors în capitală pentru a deschide întrunirea Corpurilor Legiuitoare, însă nu înainte de a ura drum bun trupelor militare care plecau spre Măcin.

Autoritățile civile și militare ale statului român au ajuns la Măcin, apoi la Babadag, după care, în ziua de 18 noiembrie, au intrat în Tulcea. În orașul Constanța au ajuns în ziua de 23 noiembrie 1878.

În calitate de prefecți au fost numiți R. Opran la Constanţa şi G. Ghica la Tulcea.

Proclamaţiile regale, care îndemnau la înţelegere şi respect, au fost două documente fundamentale ale căror intenţii se vor regăsi şi în legile privind Dobrogea – Legea din 1880 pentru organizarea Dobrogei sau «Constituţia Dobrogei», cum o numea Kogălniceanu, şi Legea pentru regularea proprietăţii imobiliare în Dobrogea.

Carol I continua astfel politica lui Cuza faţă de ţinutul dintre Dunăre şi Mare, pe care îl considera «mărgăritar al Coroanei României». Regele Carol I îşi dorise mult Dobrogea, cu riscul pierderii în urma Războiului de Independenţă de la 1877 a Basarabiei de sud, cu judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad. Era conştient că regiunea va aduce ţării un avantaj strategic şi economic de primă mână: ieşirea la Marea Neagră. Şi mai ştia că o Românie modernă nu se poate construi fără o ieşire la Marea Neagră, fără un pod maiestuos peste Dunăre şi fără un oraş comercial care să valorifice zestrea naturală a litoralului.

Unirea Dobrogei cu Patria Mamă a reprezentat, după unirea Moldovei cu Țara Românească din 1859, o nouă și importantă etapă în procesul de desăvârșire a unității de stat a românilor, proces încheiat prin Marea Unire din 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia.

 

Din anul 2015 data de 14 noiembrie a fost instituită prin lege „Ziua Dobrogei”.

 

 

 

Surse:

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Unirea_Dobrogei_cu_Rom%C3%A2nia

http://www.istoria.md/articol/656/14_noiembrie,_istoricul_zilei#1878

14/11/2017 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

ŢARA MEA-I UN COLŢ DE RAI

21/10/2017 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: