Uneltele cu care sovieticii au supus Armata Română. VIDEO

 

Divizia Tudor Vladimirescu, unealta cu care sovieticii au supus Armata Română.

Iosif Visarionovici Djugasvili (Stalin) a declansat in 15 noiembrie 1943 operatiunea de destructurare a armatei romane, unul dintre stalpii statului roman modern: atunci s-a infiintat, in Uniunea Sovietica, divizia I Infanterie „Tudor Vladimirescu”, urmata imediat de catre o alta divizie, „Horia, Closca si Crisan”, scrie   Petrisor Peiu pentru Ziare.com.

Cele două divizii  au fost constituite din prizonieri de război români aflati in lagarele sovietice dupa batalia de la Stalingrad și care aveau de ales între a trăi în Gulag sau să treacă de partea  sovieticilor, ceea ce constituia crimă de înaltă trădare pe timp de război.

 
Crearea diviziei „Tudor Vladimirescu nu a fost un fapt inedit.

Divizia poloneză „Tadeusz Kosciuszko” condusă de col. Zygmunt Berling, ori Brigada independentă cehoslovacă a colonelului Ludvik Svoboda au fost dovezi ale unei decizii de strategie anterioară exemplului românesc.

Aceste divizii de voluntari – voluntariatul implica asumarea individuală a unui angajament scris al persoanei – au fost folosite mai târziu într-o măsură mai mare sau mai mică de Moscova pentru ascensiunea partidelor comuniste din aceste state către cucerirea puterii.

 În principiu, corpul voluntarilor se angaja să lupte pe front împotrina Germaniei naziste şi aliaţilor săi cu toate mijloacele puse la dispoziţie, într-un cuvânt, luptau pentru a scăpa de condiţiile inumane din lagărele de prizonieri şi alegeau roata norocului pentru a se reîntoarce acasă ori a muri pe front.

 Divizia I Infanterie Tudor Vladimirescu, a fost organizată sub atenta supraveghere a NKVD. Numele a fost inspirat de experienţa avută de Tudor Vladimirescu în timpul războiului ruso-turc din 1806-1812, când a luptat în armata rusă și a fost decorat cu Ordinul Sfântul Gheorghe, clasa a – III – a. 

Guvernul Sovietic a aprobat crearea de unităţi militare de voluntari pe data de 2 octombrie 1943 

Înfiinţarea concretă s-a produs pe data de 15 noiembrie 1943, membrii fiind nevoiţi să depună un jurământ de credinţă, încâlcând astfel flagrant Codul de Justiţie Militară – articolele 498-499, respectiv articolul 501 – care pedepsea cu moartea actul de trădare.

După bătălia pierdută de Germania şi aliaţii săi la Stalingrad şi Cotul Donului – printre care se găsea şi România – numărul prizonierilor români deţinuţi în URSS trecuse de o sută de mii de militari.

  Cea care a coordonat eforturile propagandistice, a asigurat componenta ideologică şi a fost cureaua de transmisie între divizie şi sovietici a fost Ana Pauker (pe numele ei real – Ana Rabinsohn ).

Ana Pauker, viitor ministru de externe în al doilea guvern Groza, aflată pe teritoriul sovietic încă din 1941 activa ca un important resort al mobilizării şi agitaţiei propagandistice pentru formarea primei divizii de voluntari români din rândul prizonierilor de război.

A apărut în uniformă de colonel sovietic la mai multe întruniri organizate de organele NKVD pentru recrutarea voluntarilor.

Ea a fost ajutată, printre alții, de Petre Borilă (Iorgu Dragan Rusev), Leonte Răutu (Lev Oigenstein), Dumitru Coliu (Dimităr Colev), Vasile Luca (Luka Laszlo, cel mai apropiat colaborat al Anei Pauker în Uniunea Sovietică) sau Valter Roman (Ernest Neulander).

Toţi cei enumeraţi vor intra în ţară odată cu trupele sovietice şi vor sosi în Bucureşti în ziua de 31 august 1944, pe tancurile ruseşti.
Înainte de înființare, soldaților și ofițerilor aflați în lagărele de prizonieri li s-au prezentat cele două soluții posibile: fie se alătură mișcării, fie vor avea de îndurat o captivitate dură în Gulag.

Majoritatea covârşitoare a soldaţilor s-a raliat apelului, în proporţie de aproximativ 90%, spre deosebire de cadrele superioare, unde doar o parte dintre ofiţeri  s-au alăturat Diviziei. 

Dumitru Petrescu, unul dintre ilegaliștii comuniști aflati atunci la Moscova în echipa Ana Pauker, a coordonat efortul de ideologizare a ofiterilor si soldatilor romani din cele doua divizii, adica i-a transformat in uneltele comunizarii viitoare a Armatei.

 Ei au depus un juramant care continea fraza cheie: „Jur sa păstrez cu sfintenie fratia de arme cu Armata Rosie”, 

Scopul înființării acestor divizii a fost acela  de a elimina cadrele militare ostile comuniștilor sau URSS, de a controla politic și ideologic forțele armate ale României.

Instaurarea comunismului în România s-a făcut cu ajutorul principal al tancurilor sovietice, dar interfaţa, reprezentanții politici, au fost membrii Partidului Comunist, un partid-anexă al Cominternului – Internaționala a – III – a, controlat cu autoritate de la Moscova.

 

  Divizia Tudor Vladimirescu l-a avut  drept comandant pe col. Nicolae Cambrea, ca șef de stat major pe lt.-col. Iacob Teclu și ca adjunct politic pe col. Mircea Haupt.

Încă de la constituire divizia făcea parte din sistemul sovietic militar și doar după instaurarea deplină a comunismului în România a devenit parte a armatei române, aducându-și din plin contribuția la comunizarea sistemului militar românesc.

Divizia „Tudor Vladimirescu” a fost adusa la București inca din 31 august 1944, impreuna cu tancurile sovietice, si a fost „integrata” rapid in Armata Română, participand la razboiul de pe frontul de vest. 

A participat ca parte a armatei sovietice la luptele din Transilvania, ajungând până în munții Tatra. Pentru faptele de arme alături de armata U.R.S.S., la 9 februarie 1946 va fi acordată medalia sovietică „Victoria” unui grup de 58 de ofițeri români din această divizie.

Pe 29 decembrie 1947, cu numai o zi inainte de alungarea de pe tron a regelui Mihai, ministrul comunist al Apararii, Emil Bodnaras, isi incununeaza opera de preluare a Armatei prin Ordinul 2808/1947, prin care 30 de generali si 49 de colonei care conduceau Armata au fost inlocuiti cu ofiteri ai unitatii „Tudor Vladimirescu”.

La 30 decembrie 1947, militarii Diviziei „Tudor Vladimirescu” au participat, alături de comuniști, la lovitura de stat care a răsturnat ilegal ordinea constituțională în România, înlocuind Garda Regală de la Palatul Elisabeta, ce fusese arestată.

  În anul 1947 această divizie a fost parțial motorizată.

 

 

 

FOTO: Col. Nicolae Cambrea, primul comandant al Diviziei Tudor Vladimirescu

Aşa cum îi mărturisea Stalin fruntaşului comunist  iugoslav  Milovan Djilas ”în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut; cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. 

Prizonieri deveniți voluntari

 

Jurământul îi obliga pe soldați să lupte împotriva trupelor hitleriste și să cultive o relație de prietenie față de Uniunea Sovietică:

„Jur poporului meu robit de Nemţi să lupt pentru libertatea şi propăşirea lui.

Jur să-mi îndeplinesc fără şovăire îndatoririle mele de ostaş în tabără, pe câmpul de luptă, oricând şi oriunde, să mă supun ordinelor comandaţilor mei şi să păstrez secretul militar.  

Jur să lupt pentru o prietenie trainică între România şi Uniunea Sovietică, care mi-a dat putinţa să lupt cu arma în mână pentru distrugerea duşmanului comun – Germania Hitleristă.

Jur să păstrez cu sfinţenie frăţia de arme cu Armata Roşie. Jur să lupt până la ultima picătură de sânge contra nemţilor fascişti, care mi-au târât ţara în războiul lor nelegiuit”.

 

FOTO: Mitingurile organizate de comuniști își arătau sprijinul pentru Divizie FOTO: RONCEA.RO

 Colonelul Nicolae Cambrea (din noiembrie 1944, general, în urma unui ordin semnat de către Stalin) a ajuns în fruntea diviziei.

Acesta fusese șeful Statului Major al Diviziei 5 Infanterie, luat prizonier după bătălia de la Cotul Donului, în noiembrie 1942. Cu valoare anecdotică, a rămas celebră epigrama dedicată de Păstorel Teodoreanu colonelului Cambrea şi valabilă şi pentru ceilalţi voluntari:

„Din falnic vânător de munte/ Mi te-a făcut Ana Pandur/ Întâi ţi-a înfipt o stea în frunte/ Şi-apoi un Debreţin…în cur.”

Alţi trădători ajunși la conducerea diviziei au fost colonelul Iacob Teclu – şeful Statului Major al Diviziei Tudor Vladimirescu, Mihail Maltopol – preşedintele Asociaţiei prizonierilor români din URSS şi colonelul Mircea Haupt – adjunct politic şi comandant provizoriu după ce Nicolae Cambrea a fost rănit în luptele din apropiere de Oradea, la începutul lunii octombrie 1944.

„URSS, cea mai puternică țară din lume”

În Ordinul de zi nr. 1, din 15 noiembrie 1943, colonelul Cambrea clama că lupta le va aduce „libertatea și belșugul și să nu uitați că avem alături de noi ca prieteni, ca sprijin și vecina URSS, cea mai mare și mai puternică țară din lume. Numai alături de ea, țara noastră va fi în viitor fericită și respectată.”

Soldații au început imediat antrenamentele, într-o tabără lângă Riazan, la aproximativ 80 de kilometri de Moscova. Logistica era asigurată de sovietici, care se ocupau îndeaproape şi de instruirea voluntarilor. Propaganda printre soldaţi era asigurată prin intermediul ziarului Graiul Liber, o replică a ziarului Direcţiei Politice a Grupului de Trupe a Armatei Roşii – Graiul Nou – şi a Secţiei de Educaţie şi Cultură, condusă de Dumitru Petrescu – ilegalist aflat în grupul de la Moscova.

Un detaliu interesant rezultă dintr-un interviu dat de colonelul Cambrea ziarului Scânteia în luna noiembrie 1944.

Acesta afirmă că una dintre condițiile puse de sovietici pentru înființarea formațiunilor voluntare a fost aceea că soldații nu vor fi întrebuințați împotriva unităților românești.
Ruşii şi-au dat seama că s-ar putea ca voluntarii să refuze ordinul de a trage în soldaţii de rând, din moment ce întreaga propagandă se concentra pe trupele germane şi „trădătorii” români de la conducerea ţării.

„Salvați” de 23 August

Nu au mai fost nevoiţi să intre în luptă împotriva unităţilor militare româneşti, deoarece a intervenit Actul de la 23 august, trupele ruseşti înaintând adânc pe teritoriul României, fără luptă.

 Divizia Tudor Vladimirescu a participat la luptele împotriva armatei ungare începând cu 7 septembrie, fiind încadrată, alături de celelalte trupe româneşti, Frontului II ucrainean, în bătăliile duse în zonele Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Târgu Mureş, Oradea Mare, Debreţin, Munţii Tatra.

Aportul cel mai semnificativ a fost dat pentru cucerirea orașului Debrețin (Debrecen), astfel că prin ordinul nr. 0374, Comandantul Suprem al Armatei Roşii se acorda Diviziei I Infanterie română de voluntari Tudor Vladimirescu (…) denumirea de Debreţin.

Începând din acest moment, unitatea va fi cunoscută sub numele de Tudor Vladimirescu-Debreţin.

Rolul politic

Odată îndeplinit rolul militar, divizia a trecut la afirmarea misiunii politice. Au început campanii agresive în ziarul partidului care militau pentru eliminarea cadrelor militare bănuite a fi comis crime de război şi a fi fost responsabile de dezastrul ţării.

Cele două încadrări erau foarte largi, practic, orice ofiţer superior putând fi acuzat de colaborare cu regimul Antonescu şi, implicit, să fie responsabil de dezastrul ţării.

 

 

FOTO: Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca și Teohari Georgescu (grupul moscovit) FOTO: FOTOTECA ONLINE A COMUNISMULUI ROMÂNESC

  Nicolae Cambrea, Iacob Teclu sau liderii importanţi ai Partidului Comunist vorbeau de rolul viitor al Diviziei, care poate constitui un nucleu sănătos pentru democratizarea Armatei Române ,o adevărată armată a poporului.

În realitate, ”democratizarea armatei” însemna eliminarea indezirabililor, a anticomuniștilor și antisovieticilor, infiltrarea unităților cu membrii ai Diviziei și crearea unui corp de cadre militare loial Partidului Comunist.

Pentru a-şi asigura aderenţi şi pentru eficientizarea propagandei în rândurile soldaţilor Armatei Române s-a înfiinţat, în cadrul Ministerului de Război, Direcţia Superioară a Educaţiei, Culturii şi Propagandei.

 Aceasta îşi va schimba denumirea de două ori: din 12 octombrie 1945 va fi cunoscută sub numele de Inspectoratul General al Armatei pentru Educaţie, Cultură şi Propagandă, iar începând din 5 octombrie 1948 va fi Direcţia Superioară Politică a Armatei.

Pericolul reprezentat de aceşti agenţi ai Moscovei a fost sesizat şi de către Nicolae Rădescu (președinte al Consiliului de Miniștri între 6 decembrie 1944 și 28 februarie 1945) care, într-un memoriu trimis secretarului de stat american James Byrnes, avertiza că democratizarea armatei nu însemna decât introducerea în fiecare unitate, mare sau mică, a comisarului politic provenit din Divizia Tudor Vladimirescu, după sistemul sovietic.

Din nefericire, anglo-americanii nu au putut face nimic pentru împiedicarea sovietizării României și, implicit, a Armatei Române.

Misiunea de destructurare a Armatei Regale Române şi introducerea de agenţi loiali comuniştilor şi sovieticilor a fost uşurată de reintegrarea parţială apoi, totală, în cadrul Armatei Române a voluntarilor din Divizia Tudor Vladimirescu- Debreţin.

 Aceştia au constituit nucleul aparatului de educaţie politică şi ideologică din cadrul Armatei, condus de generalul Victor Precup (susţinător al Regelui Carol).

Dezamăgit de rolul atribuit după Restaurația Carlistă, acesta încearcă să declanșeze un complot împotriva Regelui în aprilie 1934.

Lovitura eşuează şi este internat în lagărul de la Doftana. Aici va fi iniţiat şi cooptat de comunişti.

A fost unul dintre numeroşii tovarăşi de drum ai comuniştilor) şi a pus bazele nucleului viitoarei Armate a Republicii Populare Române. Rolul atribuit voluntarilor Diviziei a fost completat prin Ordinul de Ministru nr. 2808 din 29 decembrie 1947 (ministrul Apărării Naționale era Emil Bodnăraș) care decapita conducerea Armatei.

În prima fază, au fost înlocuiţi 30 de generali  şi  49 de colonei, , în mare parte cu reprezentanţii unităţii Tudor Vladimirescu.

Raţiunea pentru care a fost constituită divizia îşi atinsese scopul – eliminarea celor care erau cunoscuţi pentru atitudinea ostilă la adresa comuniştilor şi a Uniunii Sovietice, controlul politic asupra pârghiilor de decizie în Ministerul Apărării şi la Marele Stat Major şi controlul ideologic, începerea drumului de creare şi educare a unei armate de tip nou, loiale conducerii Partidului, sub atenta supraveghere a agenţilor şi consilierilor militari sovietici, care asigurau expertiza necesară.

 

 

 

 

 

În ciuda refuzului unui număr însemnat  de militari români de a deveni părtași la trădarea țării,  „comitetul de convingere” a fost  întărit cu col. Nicolae Cambrea – viitor comandant al diviziei „Tudor Vladimirescu”, col. Iacob Teclu, şef de stat major şi col. Mihai Maltopol – responsabil cu redactarea şi distribuirea gazetei diviziei, „Graiul Liber” având girul generalului Mihail Lascăr, aflat la rândul său în captivitate.

Din octombrie şi până în luna mai 1944, divizia a fost antrenată şi înarmată, find aptă de a intra în prima linie a frontului ca divizia I română de infanterie a Frontului 2 Ucrainian.

Evoluţia politică şi militară a celui de-al doilea război mondial şi particular actul de la 23 august 1944 a făcut ca preconizata luptă dusă de români împotriva altor români să fie evitată.

Conform Codului de Justiţie Militară, art. 498-499 şi 501 , valabil din 1939, voluntarii români constituiţi în divizia „Tudor Vladimirescu” se găseau în situaţia de trădare de ţară şi urmau să fie executaţi de autorităţile militare române în caz de capturare.

Într-o situaţie similară s-au găsit şi românii încadraţi în Armata Naţională de Eliberare condusă de gen. Platon Chirnoagă, armată aflată sub conducerea politică a Guvernului român de la Viena condus de Horia Sima (Germania a pregătit din timp o alternativă politică formată preponderent din membri ai Mişcării Legionare refugiaţi după eşecul Rebeliunii – ianuarie 1941 – în câteva oraşe germane, în cazul în care la Bucureşti, mareşalul Ion Antonescu sau regele Mihai ar încerca ieşirea din Axă, după model italian).

Diferenţa dintre cele două corpuri de voluntari este că unii au fost exoneraţi de executara pedepsei – membrii diviziei „Tudor Vladimirescu” – pe când ceilalţi au fost „vânaţi” de noul regim de la Bucureşti multă vreme. (În octombrie 1943, divizia „Tudor Vladimirescu se găsea în poziţia de trădare de ţară, fiindcă statul român prin armata sa se găsea de partea forţelor Axei, iar în noiembrie 1944, Armata Naţională de Eliberare sub ordinul Guvernului de la Viena, se găsea la rândul ei în aceiaşi postură fiindcă lupta declarat împotriva României care trecuse în Coaliţia Naţiunilor Unite)

Prin două decrete-lege din aprilie şi august 1945 o parte din voluntarii diviziei „Tudor Vladimirescu” au fost încorporați în  Armata Română.

În scurt timp, aceştia au asigurat funcţionarea nucleului care a întreprins schimbări majore în interiorul structurii naţionale de apărare, al cărui comandant suprem era încă regele Mihai.

În cadrul diviziei „Tudor Vladimirescu” şi-a făcut apariţia comisarul politic şi Serviciul Agitprop – agitaţie şi propagandă după un model sovietic care au contribuit la politizarea armata română sau la tranziţia de la Armata regală la Armata populară..

Printre relatările privind constituirea Diviziei „Tudor Vladimirescu” sunt semnificative și relatările veteranului de război Oleg Dombrovschi (n. în România Mare, în 1919, la Orhei), publicate în EVENIMENTUL ZILEI, 23 ian. 2009, p.6-7).

„În anii detenției sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul unei schisme care separă și astăzi apele veteranilor de război: înființarea diviziei Tudor Vladimirescu. Creată la ordin sovietic și compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al defensivei noii lumi […]

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a constituit la finele anilor ’40 republica populară erau manevrate de acești foști prizonieri români ai lagărelor, descurcăreții de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. […] Antifasciștii au venit și la Yelabuga, cu discursurile învățate pe de rost și veșnic înșelătoarea întrebare: «Cine nu vrea să se înscrie în Tudor Vladimirescu?» .

Oleg nu voia și a rămas consecvent, în ciuda sfaturilor «prietenești». «Chiar a venit unul și mi-a spus să mă înscriu că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea nici un viitor. Nu m-am putut abține să nu-l înjur.»”
Aceasta este una din mărturiile de la cei care au trăit în prizonieratul sovietic și au participat direct la evenimentele amintite.

 

 

 

 

 

 

 

 

Surse: 

 

 

https://www.timpul.md/articol/divizia-tudor-vladimirescu-unealta-cu-care-sovieticii-au-supus-armata-romana–138877.html

http://www.romania-actualitati.ro/divizia_tudor_vladimirescu-69236

 

https://evenimentulistoric.ro/tradatori-sau-eroi-secretele-romanilor-din-tudor-vladimirescu 

Regimul comunist de trădare natională: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

 

România – încotro?

 

 Regimul de exploatare comunistă: 23 august 1944 – 22 decembrie 1989

După arestarea mareşalului Ion Antonescu,  în România a fost initiat prin minciună şi ură faţă de români,  regimul de asuprire şi de exploatare comunistă, cu consecinţe grave pe termen lung pentru ţara noastră.

În cele 16.544 zile de regim comunist au avut loc şi următoarele acţiuni politice:

 

 

 

 

a. Gheorghe Gheorghiu – Dej.

În perioada 24 august 1944 – 19 martie 1965, România a fost condusă de comunistul Ghe. Gheorghiu – Dej adică timp de 7.504 zile, perioada pentru care sunt considerate secrete:

01 – Scriitorul Banu Rădulescu a primit ordin de la conducerea comunistă să scrie cartea despre grevele de la Atelierele Griviţa din 1933. Cercetând, scriitorul a găsit în arhive un angajament de turnător la Siguranţă, a lui Gheorghiu – Dej (27-660, 661), rămânând necunoscute:

 

• data şi locul întocmirii documentului de informator, confirmat de cel în cauză.

• conţinutul acestui angajament de informator.

• informaţiile, prezentate de turnător, organelor Siguranţei

02 – Pentru păstrarea teritoriului din Transilvania, conducerea comunistă din Budapesta, a ordonat trecerea tuturor organizaţiilor hothyste, la partidul comuniştilor din România. (27-671) Din această operaţiune militaro – politică, nu au fost publicate oficial informaţii nici pentru:

• identitatea căpeteniilor comuniste de la Budapesta şi de la Bucureşti, care au îndeplinit acest program;

• lista căpeteniilor hortyste, care au devenit comunişti români;

• efectivul organizaţiei maghiare în cauza, transformat în comunişti;

• lista nominală a noilor comunişti români care în perioada 1940 – 1944 au persecutat populaţia românească în Transilvania ocupată;

• principalele acţiuni politice şi de altfel desfăşurate de aceşti „noi comunişti români”.

03 – Ana Pauker a avut însărcinarea conducerii sovietice să formeze  Divizia „Tudor Vladimirescu” – a Armatie Roşii, din prizonieri români, împreună cu Vasile Luca şi cu coloneii prizonieri Captaru şi Cambrea. (66-31).

Foto: Ana Pauker

Această bolşevică, în luna august 1944, a venit în ţară în calitate de comisar şef a Diviziei „Tudor Vladimirescu ” cu gradul de colonel (67- 85), acţiune militar – politică, căreia i-a fost menţinut secretul şi pentru:

• efectivul de militari din divizia respectivă;

• lista nominală a ofiţerilor din această unitate militară romano-sovietică;

• conţinutul jurământului depus de militari pentru U.R.S.S.;

• servicii aduse României de ofiţerii Captaru şi Cambrea;

• temeiul legal folosit pentru recăpătarea cetăţeniei române a militarilor din divizia respectivă, inclusiv de către Ana Pauker.

04 – La Moscova exista un registru care a aparţinut Anei Pauker cu 185 de nume de comunişti români care s-au refugiat în U.R.S.S. în timpul războiului (67-30), formaţie comunistă pentru care nu au fost publicate nici informaţii oficiale, privind;

• nominalizarea comuniştilor în cauza, originea socială şi etnicaă a acestora;

• funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic sau de stat, sovietic;

• funcţiile acordate în Statul Român, celor 185 de comunişti;

05 – În timpul războiului civil din Spania, peste 500 de comunişti romani au luptat de partea republicanilor, printre care s-au numărat şi: Petru Borilă, Mihai Burcă, Constantin Doncea, Mihail Florescu Valter Roman, Gheorghe Stoica, etc. (66 -26), rămânând necunoscute până în prezent:

• lista nominală a celor peste 500 de comunişti români care au luptat de partea republicanilor din Spania şi pregătirea lor profesională;

• lista comuniştilor care s-au reîntors în România şi funcţiile îndeplinite după 23 august 1944;

• rezultatele activităţii acestora, confirmate de organismele centrale de partid şi de stat;

06 – La 2 martie 1945, comandantul Armatei 4 Române, generalul Gheorghe Avramescu a fost chemat la Punctul de comandă a frontului şi arestat de sovietici.

Ulterior, generalul Avramescu a fost executat de sovietici, fără ca guvernul român să fie informat asupra faptelor care au dus la o asemenea măsură extremă.

Foto: generalul Gheorghe Avramescu

Au mai fost arestate şi condamnate, executând detenţia în U.R.S.S.: – familia generalului Avramescu – translatorul – căpitanul Sergiu Glavce – medicul personal – slt. dr. Alex. Tutulescu (65 – 308). Această acţiune politică desfăşurată de sovietici a fost considerată ca fiind un secret de stat, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

• atitudinea şi intervenţiile făcute de conducerea statului nostru pentru preluarea de la sovietici a cazului respectiv;

• faptele pentru care a fost condamnat şi executat generalul în cauză;

• componenţa familiei Alexandru Avramescu, care a fost arestată şi condamnată, în detenţie în U.R.S.S. şi vinovăţia acestora;

• vinovăţiile căpitanului Sergiu Glavce şi a slt.dr. Alex Tutulescu pentru care au fost arestaţi şi transportaţi în U.R.S.S.;

• localitatea din U.R.S.S., unde au fost închise persoanele respective şi durata detenţiei acestora;

• condamnaţii în U.R.S.S., care s-au întors în ţară, data întoarcerii acestora şi poziţia statului nostru faţă de dânşii.

07 – Formaţia comunistă din guvern a impus la 18 decembrie 1944 arestarea tuturor miniştrilor şi subsecretarilor care au fost membrii ai guvernelor din perioada decembrie 1937- 23 august 1944 (68 -106) rămânând necunoscute:

• lista nominală a înalţilor demnitari din cei opt ani de conducere a ţării, care au fost arestaţi;

• vinovăţiile pentru care au fost judecaţi şi condamnaţi – şi lista nominală a acestora;

08 – În ziua de 21 ianuarie 1945, a fost emisă Legea Nr. 50, care viza urmărirea şi pedepsirea criminalilor şi profitorilor de război (27- 674), lege pentru care nu exista informaţii oficiale privind:

• conţinutul notei prezentate de ministrul justiţiei Lucreţiu Pătrăşcanu pentru această lege;

• lista criminalilor de război, cu faptele comise de aceştia, arestaţi judecaţi şi condamnaţi;

• lista profitorilor de război, arestaţi şi condamnaţi, care au obţinut avantaje materiale şi volumul acestora;

09 – În aceeaşi zi, a fost emisă şi Legea Nr. 51, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării (27 – 674), acţiune politică, căreia i s-a impus regimul secret şi pentru următoarele părţi componente:

• conţinutul notei prezentată de ministrul Lucreţiu Pătrăşcanu;

• faptele care au fost incluse în categoria penală privind dezastrul ţării;

• lista nominală a condamnaţilor în baza acestei legi, ca vinovaţi pentru producerea dezastrului ţării.

10 – În primăvara anului 1945, guvernul Groza a dispus preluarea fără plată a suprafeţei de 1.468.000 ha pământ de la marii proprietari. Din această suprafaţă, 1.109.000 ha a fost dată la 900.000 familii ţărăneşti, diferenţa de 359.000 ha a fost trecută în rezervă statului (69 – 26). Pentru această operaţiune politică, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

• suprafeţele de pământ expropriate, pe judeţe şi pe proprietari;

• suprafeţele de pământ împroprietărit, pe judeţe şi efectivele de împroprietăriţi;

• suprafeţele de pământ rămase în administrarea statului, pe judeţe;

11 – La 17 mai 1945, ministrul de război, generalul C. Vasiliu – Răşcanu, a ordonat în scris Marelui Stat Major, să se predea Comisiei Aliate de Control:

• – toate documentele pe care le are Marele Stat Major asupra sa primite de la Cabinetul militar al mareşalului Ion Antonescu;

• – toate jurnalele de operaţii ale Marilor Unităţi, aflate la M.St.M – serviciul istoric;

• – jurnalul de operaţii privind perioada 22 VI 1941 – 23 VIII 944;

Şi această operaţiune de preluare de către sovietici a documentelor militare unicate şi de bază a Statului nostru, a rămas necunoscută de către romani, neexistând informaţii oficiale nici pentru:

• lista nominală a documentelor militare predate sovieticilor de către ministrul de război;

• măsurile dispuse de ministrul C. Vasiliu – Răşcanu, pentru refacerea fondului documentar militar, cu documentele pe care le-a predat sovieticilor;

• intervenţiile oficiale ale conducerii statului nostru pentru readucerea în ţară a documentelor militare în cauză.

12 – La începutul lunii februarie 1945, a fost dispusă de conducerea statului nostru măsura întocmirii „Recensământului general al populaţiei din România” (71), acţiune de fond pentru care nu au fost publicate nici informaţii privind:

• efectivele de personal care au fost încadrate pentru acest recensământ şi volumul retribuţiei acestora;

• volumul cheltuielilor suportate de stat pentru desfăşurarea, prelucrarea şi finalizarea operaţiunilor impuse de recensământul în cauză.

• conţinutul recensământului populaţiei din România, pe localităţi, sex, religie şi naţionalitate;

13 – La începutul lunii iunie 1946, prin Legea Nr. 411, a fost desfăşurată operaţiunea de efectuare a recensământului străinilor din mediul urban şi rural din România.

Necesitatea efectuării recensământului a fost susţinută de ministrul de interne Teohari Georgescu, ca fiind impusă de realitatea că începând din anul 1939, evidenţă şi controlul străinilor în ţara noastră a fost aproape inexistentă;

Acelaşi ministru a precizat şi necesitatea statului român de a revizui numărul foarte mare al străinilor aflaţi pe teritoriul ţării (71) Despre realitatea situaţiei străinilor aflaţi în ţara noastră la mijlocul anului 1946, nu au fost prezentate informaţii oficiale, nici pentru:

• numărul străinilor aflaţi în România la mijlocul anului 1946, în mediul urban şi în cel rural, pe localităţi.

• naţionalitatea şi etnia străinilor în cauză;

• legalitatea şederii acestora în ţara noastră;

• organele statului nostru care au aprobat străinilor să vină şi să rămână în România;

• măsurile dispuse sau propuse de ministrul de interne, pentru introducerea legalităţii la cerinţele străinilor de a se instala în ţara noastră.

14 – În anul de învăţământ 1945 / 46, 25 tineri evrei au devenit studenţi în anul V la Facultatea de Medicină din Bucureşti, fără să prezinte dovada că absolvisera anii I – IV.

Din studenţii respectivi a făcut parte şi Nicolae Cajal, care apoi a îndeplinit funcţia de vicepreşedinte al Academiei Române (67-32, 33, 34) nefiind cunoscute elemente de bază ale acestei iniţiative de grup:

• formă de învăţământ superior unde studenţii respectivi au urmat şi au promovat anii I-IV medicină;

• activitatea desfăşurată de aceştia după terminarea studiilor la facultatea de medicină;

• perioadă în care dr. Nicolae Cajal a fost membru şi apoi vicepreşedinte al Academiei Române;

• contribuţia academicianului Nicolae Cajal la dezvoltarea ştiinţei medicale în România;

15 – Un rol important pentru instalarea regimului comunist în România în perioada 1945-1948, revine francmasoneriei, reactivată după cel de al doilea război mondial. Dintre francmasonii cooperanţi, parveniţi la funcţii, au făcut parte şi: – Horia Hulubei – Mihail Sadoveanu – Mihai Ralea – Victor Eftimiu (64 -315). Pentru activitatea francmasonică desfăşurată în cadrul intelectualilor români, nu exista informaţii nici pentru:

• identitatea organizaţiilor respective şi forurile externe de conducere a acestora;

• conducătorii formaţiilor francmasonice interne şi efectivele de intelectuali înscrise în ele;

• conţinutul statutelor de organizare şi de funcţionare;

• temeiul legal pentru funcţionarea francmasoneriei în România;

• realizările concrete în perioada comunistă, ale celor patru francmasoni nominalizaţi, pentru păstrarea şi dezvoltarea tradiţiei şi credinţei creştin – ortodoxă a neamului românesc.

16 – La mijlocul anului 1944, mareşalul Antonescu a transferat în Elveţia: – 20 milioane de franci elveţieni – 20 tone de aur fin pentru „Fondul de Rezistenţă Naţională”.

Cu fondurile respective urma să fie finanţata activitatea de rezistenţă a peste 2.000 de persoane din elita ţării, care trebuia să apere în străinătate interesele României (65- 386) Întrucât nu au fost prezentate oficial informaţii privind modul de utilizare a fondurilor respective, sunt necesare următoarele explicaţii privind:

• componenta formaţiei de rezistenţă care urma să plece din ţară şi pregătirea lor profesională;

• măsurile dispuse de Banca Naţională a României pentru administrarea legală în Elveţia a fondurilor în cauză;

• măsurile dispuse de Conducerea Statului Român, după 23 august 1944 pentru normalizarea administrării fondurilor aflate în Elveţia şi rezultatele obţinute.

Foto: Petru Groza

17 – La 23 mai 1945, şeful guvernului român, Petru Groza, a declarat unui ziarist englez, că în perioada sa de două luni de conducere a statului, au fost arestaţi 90.000 de români (66- 54) neexistând informaţii nici pentru:

• realitatea efectivului de arestaţi din perioada martie – mai 1945

• categoriile profesionale ale celor arestaţi în perioada respectivă

• vinovăţiile pentru care au fost lipsiţi de libertate persoanele arestate.

18 – Comuniştii din România au propus lui Stalin, mutarea graniţelor U.R.S.S., pe crestele Carpaţilor, din Obcina Bucovinei până la Orşova, propunere care a fost respinsă de către dictatorul de la Moscova (15- 255). Pentru această acţiune politică duşmănoasă neamului nostru, nu exista oficial nici informaţiile privind:

• identitatea comuniştilor care au oferit sovieticilor majoritatea teritoriului românesc;

• modul de organizare preconizat pentru teritoriul românesc cedat;

• soarta populaţiei româneşti din teritoriile respective.

19 – Pentru clarificarea situaţiei militarilor dispăruţi pe frontul din est, cât şi pentru cei luaţi prizonieri de sovietici după 23 august 1944, nu au fost prezentate oficial informaţii. Pentru această problemă naţională au apărut repere în lucrările unor istorici, care se referă la un efectiv 469.000 militari, adică: – 283.000 militari dispăruţi în perioada 26. VI. 1941 – 23. VIII. 1944 (49 -171 ) – 186.000 militari dispăruţi după 23 august 1944 ( 52 – 477 ) În vederea cunoaşterii în ţara noastră a soartei militarilor români care au căzut prizonieri în războiul din Est, sunt necesare următoarele informaţii oficiale, minime:

• efectivul militar care a fost capturat de armata sovietică;

• efectivul de prizonieri români care au format, diviziile „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan ”.

• efectivul de prizonieri români care a fost eliberat de sovietici;

• efectivul care a decedat în timpul prizonieratului;

• efectivul militarilor dispăruţi în timpul războiului care nu a fost identificat printre prizonieri.

20 – Prin Decretul prezidenţial Nr. 1454/12.VIII.1948, au fost numiţi membrii Academiei R.P.R ., fără nominalizarea a 100 de academicieni. Întrucât lista academicienilor eliminaţi a rămas nepublicată (72-509 ), sunt necesare şi următoarele informaţii oficiale:

• lista cu cei 100 academicieni îndepărtaţi şi motivul înlăturării acestora;

• contribuţia academicienilor în cauza, prin operele lor, la întărirea autorităţii instituţiei respective;

• motivarea oficială de către noua conducere, a înlăturării academicienilor respectivi;

21 – Din cei 100 academicieni excluşi, 23 au fost întemniţaţi – iar din aceştia, 13 au decedat în puşcarii sau imediat după eliberare (72 – 514 – 519). Pentru această acţiune politică întreprinsă de conducerea comunistă, nu au fost prezentate oficial nici informaţiile privind:

• faptele săvârşite de cei 23 academicieni pentru care au fost arestaţi şi durata întemniţării;

• cauzele deceselor celor 13 academicieni;

• condiţiile materiale în care au trăit membrii familiilor academicienilor arestaţi;

22 – În cadrul Academiei R.P.R., au fost făcute noi alegeri în zilele 1- 2 noiembrie 1948, cu care ocazie au devenit academicieni şi: – Mihail Roller, titular activ la secţia de istorie, filozofie şi economico – judiciară. – Simion Oieriu, membru corespondent la secţia de ştiinţe geologice, geografice şi biologice, (72-512) – rămânând necunoscute:

• pregătirea profesională şi formele de învăţământ superior absolvite;

• realizările anterioare obţinute de noii academicieni şi recunoscute oficial înainte de noiembrie 1948.

23 – Din anul 1948, director al Securităţii regionale Cluj, a fost Patriciu Mihai, evreu, la ordinul căruia s-a desfăşurat acţiuni de reprimare a populaţiei româneşti din Valea Someşului (67 -76 -79 ). Despre această personalitate comunistă, a fost păstrat secretul şi asupra următoarelor acţiuni ale acestuia;

• care i-a fost numele şi prenumele, înaintea participării sale ca membru al formaţiei comuniste române deplasată în Spania, pentru susţinerea regimului comunist (republican) în anul 1936 (66 – 26).

• activitatea desfăşurată în România în perioada 1944 -1947;

• pregătirea sa militară, pentru gradul de colonel, cu care a început cariera de comandant al securităţii – la Cluj.

• componenţa etnică a cadrelor de conducere din Securitatea regională Cluj;

• motivarea înscenării unei organizaţii subversive a locuitorilor români din zona, denumită „Garda Albă”

• numărul locuitorilor din zona arestaţi, judecaţi şi condamnaţi, şi natura vinovăţiilor acestora;

• durata cât a condus Securitatea Regională Cluj şi activitatea desfăşurată după pensionare;

• situaţia materială a familiei sale;

• identitatea copiilor, pregătirea lor profesională şi starea economică a acestora.

24 – În intervalul 13 mai – 29 august 1948, Ministerul de interne a organizat şi a desfăşurat patru acţiuni de arestări (72-836-839), adică acţiunile din:

• – 13 mai privind arestarea legionarilor;

• – 20 mai când sunt arestaţi 3000 ofiţeri ai armatei romane şi apoi 2.000 ţărănişti şi liberali;

• – 19 august, cu arestarea a aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I.;

• – 29 august, când sunt arestaţi peste 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului.

Despre acţiunile de arestare menţionate, nu există informaţii oficiale nici pentru.

• efectivul de legionari care se aflau în stare de detenţie, la data de 13 mai 1948 şi efectivul celor arestaţi după această zi şi delictele săvârşite.

• vinovăţiile celor 3000 de ofiţeri şi a celor 2000 de politicieni arestaţi în ziua de 20 mai, pe localităţi.

• faptele penale pentru care au fost arestaţi în noaptea de 19 august cei aproximativ 1000 ofiţeri ai S.S.I. -ului, pe localităţi.

• motivarea arestării celor 1000 de ofiţeri din Siguranţa Statului, în ziua de 29 august 1948, pe localităţi.

25 – În perioada 1948 – 1956, numeroşi etnici maghiari au fost aduşi la Bucureşti şi plasaţi în funcţii administrative cheie, mai ales în aparatul represiv (27 – 672) În cazul acestei acţiuni dăunătoare interesului naţional, opinia publică a fost lipsită şi de informaţiile oficiale privind:

• identitatea conducătorului comunist care a dispus venirea maghiarilor în aparatul de administrare a Capitalei;

• identitatea împuternicitului şi a formaţiei sale care a fost delegată să asigure venirea maghiarilor în capitală.

• efectivul de maghiari şi a familiilor acestora care au primit domiciliul în Bucureşti în perioada menţionată şi numărul imobilelor puse la dispoziţia acestora;

• organismele de stat şi de partid, unde au fost repartizaţi maghiarii în cauză;

• rezultatele principale obţinute de etnicii maghiari respectivi, de ordin politic, economic şi represiv.

26 – Prin tratatul de Pace de la Paris semnat la 10 februarie 1947 frontiera de la Dunăre cu U.R.S.S., a fost stabilită pe braţul Chilia până la vărsarea ei în Marea Neagră – apoi în larg, la nord de Insula Şerpilor – teritorii care au rămas în componenţa ţării noastre. Ulterior, acest Tratat de Pace, a fost încălcat de conducerea comunistă a ţării noastre prin:

• – predarea Insulei Şerpilor, către U.R.S.S., printr-un protocol încheiat la Moscova la 4 februarie 1948, şi a procesului verbal de predare, încheiat la 28 mai 1948;

• – procesul verbal încheiat la 26 noiembrie 1949, prin care s-a stabilit frontiera româno – sovietică pe Canalul Musura aflat la vest de braţul Chilia, în partea până la vărsarea în mare (63 – 340)

În cazul acestor două acţiuni politice de trădare naţională ordonate de conducerea comunistă după încheierea Tratatului de Pace de la Paris, nu au fost prezentate explicaţii nici pentru:

• legalitatea proceselor verbale de predare către U.R.S.S., a unor părţi din teritoriul României, care a fost recunoscut prin Tratatul de Pace de la Paris.

• mărimea suprafeţelor din teritoriul românesc, predate ţării vecine;

• motivarea dată de către Gheorghiu Dej şi Petru Groza, conducătorii statului nostru, pentru cedarea acestor teritorii Uniunii Sovietice.

• contribuţia ministrului de externe Ana Pauker şi a secretarului său general Eduard Mezincescu la predarea celor două teritorii, către U.R.S.S.

• conţinutul proceselor verbale respective.

27 – Lupta împotriva armatei de ocupaţie sovietică a început din lună martie 1944, prin: – batalionul fix „Bucovina” – punctul fix „Vulturii” pe muntele Dumitriţa – Fălcău; – şcolile pentru lupta de gherilă de la Fundu Moldovei şi Sadova – unităţile mobile, conduse de Vladimir Macoveiciuc, Constantin Cenuşă şi alţii, (73 – 215), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

• identitatea comandanţilor unităţilor militare „Bucovina” şi „Vulturii ”, efectivele de ostaşi şi acţiunile întreprinse de aceste formaţii de luptă.

• identitatea comandanţilor celor două şcoli pentru lupta de guerilă şi efectivele de cursanţi;

• numărul unităţilor mobile de luptă, comandanţii acestora şi principalele acţiuni militare executate.

28 – După 23 august 1944, au apărut forme organizate de luptă armată, împotriva sovietizăriii României. Din aceste forme organizate, au fost aduse la cunoştinţa românilor un număr de şapte, cu 95 organizaţii, din care:

• – Bucovina 13 organizaţii

• – Moldova 14 organizaţii

• – Dobrogea 7 organizaţii

• – Oltenia 10 organizaţii

• – Banat 8 organizaţii

• – Transilvania , 43 organizaţii Această luptă inegală, generalizată la nivelul întregii ţări, s-a întins în timp, din 1944 în Bucovina, până în anul 1962, anul când a fost ucis în ultimele lupte din Munţii Banatului, ţăranul Ion Banda (72-213-278)

Întrucât, până în prezent, oficial nu au fost aduse la cunoştinţa românilor această rezistentă populară, faţă de nedreptăţile săvârşite de regimul comunist, sunt necesare, publicarea oficială măcar a următoarelor componente:

• numărul total al organizaţiilor de rezistenţă, care au acţionat în perioada 1944 -1962, pe provincii şi identitatea conducătorilor acestora.

• efectivele de luptători, ale organizaţiilor respective;

• numărul luptătorilor arestaţi, şi a celor executaţi, pe puşcării;

29 – După alte surse de informaţii, din cele 35 puncte de rezistenţă anticomunistă din 1957, 27 erau conduse de legionari, iar în anul 1957 – din 17 organizaţii, 11 erau conduse de asemeni, de legionari ( 15 – 236) Şi la informaţiile de mai sus, lipsesc următoarele precizări:

• efectivele de legionari care au acţionat în rândul formaţiilor de luptă anticomunistă;

• identitatea legionarilor care au condus formaţiile de luptă respective;

• efectivele de legionari care au fost arestate şi condamnate;

• lista faptelor săvârşite în dauna poporului român, de legionarii arestaţi;

• lista legionarilor care au decedat în puşcării;

• lista legionarilor care au fost eliberaţi din închisori;

30 – Până la 23 august 1944, au acţionat în România 1.000 de comunişti şi 3.000 de masoni, primii în slujba Moscovei, secunzii în slujba Parisului şi Londrei ( 15 -247 ), formaţii clandestine pentru care nu au fost publicate oficial nici informaţiile privind:

• lista nominală a comuniştilor care au acţionat în clandestinitate, etnia şi funcţiile ocupate de aceştia după 23 august, în ţara noastră;

• lista nominală a celor 3.000 de masoni, etnia şi funcţia acestora în timpul războiului şi după 23 august 1944.

31 – Nu este cunoscut efectivul românilor de etnie germană, care la începutul anului 1945 au fost duşi din România, la muncă de reconstrucţie intre Don şi Urali, numărul acestora fiind cuprins între 70.000 şi 85.000 de persoane (73 – 434 ), rămânând necunoscute.

• motivarea conducerii statului nostru, pentru trimiterea la muncă forţată în U.R.S.S., a germanilor respectivi, deşi în armistiţiul din 12 septembrie 1944 nu era cuprinsă o asemenea obligaţie;

• numărul real al germanilor care a fost oferit Uniunii Sovietice pe sexe;

• numărul real al germanilor care s-au întors în ţară, în anii 1948/ 49, adică după patru ani de muncă depusă în U.R.S.S.

32 – Pentru suprafeţele de pădure particulară care au fost luate de la proprietari de către statul comunist după anul 1946, nu au fost emise documente de expropriere, secretul fiind păstrat şi pentru:

• suprafeţele de pădure confiscată de stat pe judeţe şi pe feluri de proprietate;

• numărul de proprietari, pe feluri de păgubiţi şi pe judeţe;

• felul documentelor în baza cărora organele silvice au preluat terenurile forestiere respective în administrare.

• instituţiile statului la care se afla documentele respective.

33 – Lagărele de muncă forţată au fost înfiinţate de Ministerul de interne în anul 1949, acţiune politico – poliţistă pentru care nu exista informaţii oficiale nici pentru:

• motivarea desfăşurării acţiunii respective de către conducătorul comunist şi şeful guvernului român.

• localităţile unde au funcţionat aceste lagăre;

• efectivele celor lipsiţi de libertate, din care ţărani acuzaţi de: – sabotaj economic – absenţă la muncă – opunere la colectivizarea agriculturii:

• efectivul de militari repartizat pentru paza lagărelor respective

• principalele lucrări executate în cadrul acestor lagăre de muncă

• durata de funcţionare a lagărelor în cauză;

• efectivele decedaţilor din lagărele de muncă;

34 – La 20 mai 1949, Biroul politic al P.M.R., a aprobat proiectul construirii canalului Dunăre – Marea Neagră, investiţie la care, U.R.S.S., a participat cu ajutor financiar (73 – 384) Pentru acest obiectiv însemnat de investiţii, nu au fost publicate oficial informaţii privind:

• volumul fondurilor româneşti, folosit pentru acest obiectiv;

• volumul şi felul fondurilor primite de la U.R.S.S., în scopul executării canalului respectiv ;

• efectivele de: militari, salariaţi, voluntari, de arestaţi, care au fost folosite la această lucrare;

• motivarea sistării şi apoi a renunţării la obiectivul în cauză;

35 – În C.A.P.- uri, în anii 1956 – 1958, organele de specialitate din Ministerul Agriculturii, au valorificat peste 800.000 de cabaline, prin uciderea şi măcinarea acestora şi administrarea ca proteina nobilă în hrana porcinelor şi păsărilor din crescătorii ( 73-106 ), neexistând informaţii oficiale nici pentru:

• motivarea prezentată de ministrul agriculturii pentru distrugerea inventarului viu în cauza;

• motivarea aprobării transmisă de preşedintele Consiliului de miniştrii, privind uciderea cabalinelor existente în patrimoniul G.A.C.

• efectivele de cabaline omorâte, pe judeţe;

36 – În ziua de 25 iunie 1958, ultimii 35.000 de militari sovietici au plecat din România (66-114) fiind supuse secretului de stat şi următoarele informaţii:

• efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în ţara noastră, până la încheierea Tratatului de Pace de la Paris la 10 februarie 1947;

• efectivul mediu al militarilor sovietici care au rămas în România până la 25 iunie 1958;

• costurile suportate de statul nostru pentru întreţinerea armatei sovietice în perioada 23 august 1944 – 25 iunie 1958;

• temeiul legal şi conţinutul acestuia, referitor la întreţinerea unei părţi din armata sovietică, de către ţara noastră după terminarea războiului;

37 – În primăvara anului 1962 a fost terminată acţiunea politică de colectivizare a agriculturii şi a satelor româneşti (69-116) Despre modul de înfăptuire de către regimul comunist a programului său de proletarizare a ţăranilor, nu exista informaţii oficiale nici pentru:

• numărul de gospodarii ţărăneşti care au fost înscrise în formaţii colective, cu membrii de familie, cu suprafeţe de teren, pe judeţe

• numărul gospodăriilor din judeţele respective, care nu s-au înscris la C.A.P. – uri cu suprafaţa lor de teren.

38 – Conducătorul statului nostru, Gheorghiu – Dej, l-a convocat în ziua de 21 octombrie 1964 pe ambasadorul U.R.S.S. şi i-a cerut retragerea consilierilor din ţara noastră. Consilierii în cauză, au părăsit România la sfârşitul anului 1964 (66-121 ), rămânând cu caracter secret şi următoarele aspecte:

• numărul mediu anual înregistrat pentru consilierii sovietici şi a membrilor lor de familie care au venit în perioada 1944 – 1964 ;

• instituţiile statului nostru, pe lângă care şi-au desfăşurat activitatea;

• numărul locuinţelor care au fost puse la dispoziţia consilierilor în cauză;

• costurile suportate de ţara noastră pentru întreţinerea acestor specialişti sovietici;

• rezultatele deosebite, concrete, obţinute de ţara noastră, ca urmare a activităţii depuse de consilierii respectivi;

39 – Primul anuar statistic al României după al doilea război mondial, a fost publicat abia în anul 1957, cu o componentă incompletă de informaţii, realitate care a fost provocată şi prin:

• neincluderea recensământului populaţiei efectuat la începutul anului 1945;

• neincluderea în acest anuar statistic a numărului de întreprinderi industriale de stat şi a celor cooperatiste, care au existat în ţara noastră în timpul războiului şi nici a celor care au existat în perioada 1945 -1947,

• anularea obligaţiei de publicare oficială a informaţiilor privind comerţul exterior exercitat în perioada 1941-1944 şi în perioada 1945-1956 cu nominalizarea: – produselor exportate, volumul acestora şi ţările cumpărătoare, – cât şi a produselor aduse din exterior, volumul acestora şi ţările furnizoare;

• păstrarea secretului asupra activităţii şi a realizărilor obţinute de către instituţiile: poliţie, securitate şi justiţie.

40 – În regimul comunist instaurat în România, puterea supremă a fost deţinută de fapt de formaţia politică care a făcut parte din Nomenclatură . Membrii comitetului central, funcţionarii superiori de partid, au ocupat principalele funcţii, constituind marea Nomenclatură (15-263 ), neexistând până în prezent cunoscute informaţii nici pentru:

• identitatea comuniştilor care au făcut parte din Nomenclatura respectivă în perioada 23 august 1944 – 19 martie 1965;

• funcţiile deţinute de aceştia în aparatul politic şi în statul comunist;

• volumul drepturilor băneşti de care a beneficiat formaţia nomenclaturistă în perioada respectivă;

• rezultatele deosebite obţinute de activiştii respectivi, în direcţia: refacerii gospodăriilor ţărăneşti, a întăririi învăţământului, administrarea corectă a bogăţiilor naţionale şi pentru întoarcerea prizonierilor romani din U.R.S.S.

• componenta etnică a formaţiilor din Nomenclatură, pe instituţii politice şi administrative.

41 – Membrii Securităţii au fost selecţionaţi în perioada 1948 – 1964 din pleava societăţii româneşti, adică din:

• – criminali, tâlhari, hoţi;

• – bolnavi psihic, şi

• – vagabonzi, coordonaţi de agenţi sovietici. (16-265)

În cazul organizării şi funcţionarii Securităţii în perioada respectivă nu exista informaţii oficiale nici pentru:

• efectivele cadrelor de conducere şi a celor de execuţie ale Securităţii, pe ani;

• efectivele de securişti cu antecedente criminale, tâlharii, hoţii, bolnavi psihic şi vagabonzi, pe ani;

• motivarea oficială a preluării indivizilor respectivi, în instituţia represivă nou creată;

• efectivul agenţilor sovietici care au coordonat formaţiile securităţii române, obiectivele programate şi cele realizate de aceşti agenţi;

• volumul fondurilor băneşti şi materiale utilizate de securitate în perioada 1948 – 1964.

42 – În perioada 1953 -1973 au plecat din România, în special în Israel, peste 400.000 de evrei. (15-352) În Monitorul Oficial I Nr. 114/ 13 februarie 2008, a fost publicată Hotărârea de Guvern Nr. 130 prin care au fost declasificate şi 46 Hotărâri ale Consiliului de Miniştri din anii 1961 – 1965 cu următoarele componente, fără identitatea persoanelor respective:

• – renunţarea la cetăţenia română unui număr de 14779 solicitatori, cuprinşi în 34 H.C.M.-uri

• – retragerea cetăţeniei române cu două H.C.M.-uri pentru 56 de cazuri;

• – acordarea cetăţeniei cu şapte H.C.M.-uri, la un număr de 1076 indivizi care au stat în ţara noastră fără cetăţenie română;

• – acordarea cetăţeniei române pentru 345 solicitanţi, cuprinşi în trei H.C.M.-uri.

Pentru cunoaşterea realităţii demografice din ţara noastră, sunt necesare măcar următoarele informaţii oficiale:

• efectivele evreilor care au renunţat la cetăţenia română în perioada comunistă 1944 -1964 şi în perioada 1965 -1989, pe localităţi;

• nominalizarea celor care au stat în România fără cetăţenie şi funcţiile care au fost îndeplinite de aceştia, pe localităţi;

• nominalizarea celor cărora li s-a retras cetăţenia română şi faptele comise de dânşii;

• motivarea părăsirii ţării de către evrei, după consolidarea regimului de exploatare comunistă în Români;

43 – La începutul anului 1960, conducerea comunistă a impus ţării noastre modificări de fond în structura administrativă. În urma acestor modificări, au fost desfiinţate unele judeţe, iar altora li s-a schimbat denumirea istorică care au fost recunoscute şi după primul război mondial, cum au fost cazurile din:

• Moldova, unde la cele 16 judeţe au fost făcute 9 modificări în denumirea acestora, modificări prin care au fost înlăturate şi istoricele nume: Baia, Câmpulung, Covrului, Fălciu, Putna, Tutova, etc.;

• Muntenia – în cadrul celor 11 judeţe, au fost efectuate 3 înlocuiri de nume, din care: denumirea de Muscel şi cea de Vlaşca;

• Oltenia, a fost operată cu o singură înlocuire de nume: – judeţul Romanaţi.

• Transilvania, la cele 23 de judeţe au fost efectuate 10 înlocuiri de nume printre care: Ciuc, Făgăraş, Târnava – Mică, Târnava – Mare, Trei Scaune, etc.;

În cazul înlăturării denumirilor istorice, în cauză, nu exista explicaţii oficiale, nici pentru:

• înlăturarea denumirii judeţelor respective;

• atitudinea conducerii Academiei R.P.R. şi a secţiei sale de istorie, faţă de eliminarea denumirii judeţelor în cauză.

 

SURSA INFORMAŢIILOR (Bibliografie);
Nr. crt.	Titlu	Pag.	Autor	Editura	Anul
1	Istoria Parlamentului şi a vieţii parlamentare în România	143, 185, 189, 194, 456,	–	Editura academiei R.S.R. Bucureşti	1983
2	Istoria loviturilor de stat in România, volumul I	232, 239, 336	Alex Mihai Stoenescu	International Publishing Company	2006
3	Constituţia din 1923 În dezbaterea contemporanilor	25,81,443	–	Humanitas, Bucureşti	1990
4	O istorie sinceră a poporului român	262, 279, 282, 307, 332, 333, 348, 359, 360, 466, 467	Florin Constantin	Univers Enciclopedie Bucureşti	1997
5	Casa Regală – volumul I – 1866-1900	17,18,65,129	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	2003
6	Burghezia română	126, 131, 134, 218	Stefan Zeletin	Humanitas Bucureşti	1991
7	Opere economice	367	P.S. Aurelian	Editura Academiei R.S.R.	1967
8	Istoria loviturilor de stat în România volumul II	124, 127, 176, 188, 211, 214, 232, 237, 246, 312, 313, 314, 316, 322, 324, 327, 380	Alex Mihai Stoenescu	International Publishing Company	2006
9	De ce a fost sacrificat Eminescu ?	93, 94, 97	Theodor Codreanu	Editura ’’Grigore Tăbăcaru’’ Bacău	2001
10	Studii	489, 530	G. Zane	Editura Eminescu	1980
11	Răscoala ţăranilor de la 1888	10, 152	Constantin Corbu	Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti	1978
12	Istoria Dreptului Românesc volumul I	172	–	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1980
13	Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea intai	255, 308	–	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1984
14	Istoria Dreptului Românesc volumul II – partea a doua	183, 233	–	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1987
15	Neam fără noroc – sau blestemul lui Zamolxe	98, 110, 164, 178, 191, 209, 236, 247, 255, 263, 264, 265, 352	Alexander E. Ronnett	Editura Vicovia Bacău	2008
16	Stenogramele şedinţelor Consiliului de miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul I	191, 206, 538	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	1997
17	Casa Regală volumul II – 1901-1930	205, 207, 216, 262, 280	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	2004
18	Relaţiile agrare şi mişcări ţărăneşti în România	196, 558, 572, 585	Institutul de Istorie ’’N. Iorga’’ al Academiei R.S.R.	Editura Politică	1967
19	Reforma agrară din 1921 în România	146, 231, 307, 342, 352	D. Sandu	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1975
20	Sub trei dictaturi	42	Lucretiu Pătrăşcanu	Editura Politică Bucureşti	1970
21	Pentru legionari volumul I	20, 21, 28, 97, 114, 235, 273, 322, 364	Corneliu Zelea Codreanu	Editura Scara Bucureşti	1999
22	România, cu şi fără Antonescu	209, 291, 293, 335	Gheorghe Buzatu	Editura Moldova Iaşi	1991
23	Magazinul istoric	24	–	–	octombrie 2008
24	Amorurile principelui Carol de Hohenzolern	–	Gabriel Perrenii	Editura Omnes	1971
25	Armata, mareşalul şi evreii	52, 59, 105, 166, 201, 448, 449, 484	Alex Mihai Stoenescuv	Rao International Publishing Company	1998
26	Casa Regală volumul III – 1930-1937	77, 113, 144, 178	–	Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti	2005
27	Istoria loviturilor de stat în România volumul III Cele trei dictaturi	13, 121, 122, 123, 139, 142, 256, 311, 398, 399, 538, 539, 543, 553, 562, 660, 661, 669, 671, 672, 674	Alex Mihai Stoenescu	Rao International Publishing Company	2006
28	Viaţa economică şi politică a României 1933-1938	100, 130, 131, 282	Emilia Sonea • Gavrilă Sonea	Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti	1978
29	România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa (1919 – 1944) – Mişcarea legionară	44, 81, 102, 103, 112, 118	Michele Rallo	Sempre Bucureşti	1999
30	Viaţa politică şi procesul lui Iuliu Maniu volumul I	129, 130, 262	Cicerone Ioanitoiu	Bucureşti	1997
31	Viaţa politică din România 1918 – 1944	150	Ioan Scurtu	Editura Albatros Bucureşti	1982
32	Era Libertăţii Statul Naţional Legionar volumul I	102, 113, 116, 121, 201	Horia Sima	Editura Gordian Timişoara	1995
33	Procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938)	223, 224, 225, 226	Kurt W. Treptow – Gheorghe Buzatu	– Iaşi	1994
34	Istoria Gărzii de Fier 1919 – 1941 Mistica Ultranationalismului	10, 11, 261, 283, 292	Francesco Veiga	Humanitas Bucuresti	1993
35	Mişcarea legionară – în texte originale şi imagini	203, 204, 205, 206, 207, 208, 209, 210	Editor Lucian Borleanu	Editura Lucman Bucureşti	–
36	Legiunea ’’Arhanghelul Mihail’’	208	Armin Heinen	Editura Humanitas Bucureşti	1999
37	Destinul Miscarii Legionare	72, 73, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84	Stefan Aparaschivei	Editura Gama	1996
38	Casa Regală volumul IV – 1938-1947	VIII, X, 106, 240	–	Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti	2006
39	Capitalul strain in societatile anonime din Romania, in perioada interbelica	118	Constantin Bogdan – Adrian Platon	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1981
40	Casa Regală şi afacerile cu devize 1935 – 1940 volumul IV	26, 97	Costin Murgescu	Editura Academiei R.S.R. Bucureşti	1970
41	Garda de Fier – organizaţie teroristă de tip fascist	62, 63, 131	Mihai Fatu – Ion Spalatelu	Editura Politică Bucureşti	1980
42	Istoria politică şi militară a razboiului României contra Rusiei Sovietice	58	General Platon Chirnoaga	Editura Fides Iaşi	1997
43	Era libertăţii – Statul Naţional Legionar volumul II	76, 82, 116, 119, 125, 126, 129, 131	Horia Sima	Editura Gordian Timişoara	1995
44	Evreii sub regimul Antonescu	77, 311, 312, 335	Radu Ioanid	Editura Hasefer a F.C.E.R. Bucureşti	1997
45	Arhivele totalitarismului	32	Revista Institutului Naţional pentru studiul totalitarismului	Anul I	№ 1/1993
46	Legionarii noştri	178, 179	Ion Coja	Editura Kogaion Bucureşti	1997
47	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul II	58, 181, 359, 755	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	1998
48	Noica şi Mişcarea Legionară	256	Sorin Lavric	Humanitas Bucureşti	2007
49	Mareşalul Antonescu şi Catastrofa României	108, 171	Eduard Mezincescu	Editura Artemis Bucureşti	1993
50	Evreii sub regimul Antonescu	48	Radu Ioanid	Editura Hasefer Bucureşti	1997
51	Hitler, regele Carol şi mareşalul Antonescu – Relaţiile româno-germane 1938 – 1944	271, 279, 280, 285	Andreas Hillegruber	Humanitas Bucureşti	1994
52	Procesul lui Ion Antonescu	178, 196, 477	–	Editura Eminescu	1995
53	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul IX	27, 42, 429	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	2006
54	Preliminarii politico – diplomatice ale insurecţiei române din august 1944	92, 133, 461, 462, 464, 468, 478, 479	A. Simion	Editura Dacia Cluj	1979
55	Monitorul Oficial	–	–	№ 299	17-XII-1941
56	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul III	381, 433	–	Arhivele Naţionale ale României Bucureşti	2001
57	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VII	250	–	Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti	2003
58	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul VIII	625	–	Arhivele Nationale ale Romaniei Bucuresti	2004
59	Stenogramele şedintelor Consiliului de Miniştri – Guvernarea Ion Antonescu volumul X	518	–	Arhivele Naţionale ale Romaniei Bucureşti	2007
60	Jurnal	151	Constantin Sanatescu	Editura Humanitas Bucureşti	1993
61	23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul III	XXI	Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară	Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti	1985
62	23 august 1944 – documente 1944 – 1945 volumul IV	542	Direcţia Generală a Arhivelor Statului Centrul de studii şi cercetări de istorie şi teorie militară	Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucuresti	1985
63	Stenogramele şedinţelor Consiliului de Ministri – Guvernarea Ion Antonescu volumul V	226	–	Arhivele Nationale ale Romaniei Bucureşti	2005
64	România ca o pradă	305, 315	Radu Theodoru	Editura Alma	–
65	România la cumpăna istoriei	308, 309, 357, 385, 386	Ion Suta	Editura Enciclopedică Bucureşti	1991
66	România sub regimul comunist	26, 31, 54, 114, 121, 179	Dennis Deletant	Biblioteca Sighet, Fundatia Academia Civica Bucureşti	1997
67	Mari crime împotriva naţiunii române – Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României	30, 32, 33, 34, 76, 77, 78, 79, 85, 88, 89	Neagu Cosma	Bravo Pres	1995
68	Sovietizarea României – Percepţii angro-americane 1944 – 1947	106	Ion Chiper – Florin Constantin – Adrian Pop	Iconica Bucureşti	1993
69	Dezvoltarea economică a României 1944 – 1964	26, 116	Academia R.P.R. – Institutul de cercetări economice	Editura Academiei R.P.R. Bucureşti	1964
70	Monitorul Oficial № 33 din 10 februarie 1945	–	–	–	1945
71	Monitorul Oficial № 128 din 5 iunie 1946	–	–	–	1946
72	Anul 1948 – instituţionalizarea comunismului	509, 512, 514 – 519, 832 – 839	–	Fundaţia Academia Civică	1998
73	Instaurarea comunismului – Între rezistenţă şi represiune	06, 213 – 278, 384, 434	–	Fundaţia Academia Civică	1995
74	Buletinul Oficial al R.S.R. № 1 din 21 august 1965	–	–	–	1965
75	Anii 1973 – 1989 Cronica unui sfarşit de sistem	152, 831	Analele Sighet – 10	Fundaţia Academia Civică	2003
76	Buletinul Oficial I , № 39 din 1 decembrie 1989	–	–	–	–
77	Jurnalul fericirii	34, 82, 107, 151, 286	N. Steinhardt	Editura Dacia Cluj	1991
78	Buletinul Oficial I , № 13 din 18 aprilie 1989	–	–	–	1989
79	Buletinul Oficial I , № 38 din 30 noiembrie 1989	–	–	–	1989
80	–	Buletinul Oficial I , № 18 din 2 aprilie 1989	–	–	1989
81	Buletinul Oficial I , № 62 din 7 decembrie 1989	–	–	–	1989
82	Anuarul statistic al României – 1990	105, 630 – 645	–	Comisia naţionala pentru statistică	1990
83	H.C.M. № 1557/1973	–	–	–	1973
84	H.C.M. № 73/1975	–	–	–	1975
85	H.C.M. № 76/1975	–	–	–	1975
86	H.C.M. № 189/1976	–	–	–	1976
87	Decretul № 358/1976	–	–	–	1976
88	Decretul № 322/1979	–	–	–	1979
89	Decretul № 220/1976	–	–	–	1976
90	Politice	63	H.R. Patapievici	Humanitas Bucureşti	1997
91	Treptele tranziţiei spre capitalism	36, 37	Silviu Brucan	Nemira	1999
92	Stâlpii noii puteri în România	144	Silviu Brucan	Nemira	1996
93	Pagini inedite din istoria dreptului vechi românesc	30, 153 – 203	Andrei Radulescu	Editura Academia Română Bucureşti	1991
94	Echipa de sacrificiu – Din culisele guvernării postrevoluţionare 5.I.1990 – 5.II.1991	16, 69, 70, 115	–	Editat de ’’România azi’’ S.A. Bucureşti	1992
95	România: revoluţia încâlcită	175, 176	Nestor Rates	Editura Litera Bucureşti	1994
96	Revoluţia trăită	58	Ion Iliescu	Editura redacţiei publicaţiilor pentru străinătate	1995
97	Monitorul Oficial II – Dezbateri Parlamentare	–	–	Senat	№ 205 din 10 noiembrie 1995 – Senat
98	Cuget Ortodox № 9 (anul II) iulie – august 2009	15	–	Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava	2009
99	Cuget Ortodox № 8 (anul II) mai – iunie 2009	4	–	Editat de Mănăstirea Sfântul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Suceava	2009
100	Dicţionarul enciclopedic român volumul II D –J	210	–	Editura Politică Bucureşti	1964
101	Garda de Fier, în ancheta Tribunalului de la Nürberg	7	Mihail Fotin Enescu	Fundatia culturală ‚„Buna Vestire” Sibiu	1996
102	Geneza revoluţiei române de la 1848	39, 43	Gheorghe Platon	Editura Junimea	1980
103	Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria	27, 45, 102, 128, 129, 130, 158, 166, 167, 267	Dr. N. C. Paulescu	Bucureşti	1913
104	Scrieri politice	344, 382, 395, 424, 456, 502	C. Rădulesc Motru	Editura Nemira	1998
105	România – la cumpăna istoriei	374, 381, 386, 387	Ion Suta	Editura Ştiinţifică	1991
106	Naţionalişti, antinaţionalişti, O polemică cu publicistică românească	35, 87, 96, 105, 106, 116, 117, 172	Gabriel Andreescu	Polirom Iaşi	1996
107	Consiliul Suprem de Apărare a Ţării	3, 4, 32, 70, 110, 113, 124, 133, 134, 137, 139, 140	Consiliul Naţional de acţiune împotriva Corupţiei şi Crimei Organizate	„Cartea Albă a crimei organizate şi a corupţiei” 1998	1998
108	O. U. G. Nr. 21/ 20.V.1997 Legea Nr. 140/24. VII.1997	–	–	–	1997
109	Legea Nr. 271/ 29.V.2001	–	–	–	2001
110	Razboiul nevăzut III&mbsp;Politica Filo-Sionistă a României În faţa Europei şi a lumii editia a-II-a	75, 376, 398	Cornel Dan Nicolae	Carpathia Cartea Secretă	2006
111	Constituţia României Articolele: 82, 90, 108, 109	–	–	–	–
112	Naţionalism – sau Democraţie	150, 179	Aurel C. Popovici	Editura Albatros Bucureşti	1997
113	Neoiobăgia Studiu economico- sociologic al problemei noastre agrare	33	C. Dobrogeanu- Gherea	Editura Librăriei Socec Bucureşti	1910
114	Democratia hienelor Spionaj, sange si teroare	4, 28	Colonel (R) Florian Garg	Editura „Obiectiv” Craiova	2002
115	Contribuţia unor minorităţi naţionale la bolşevizarea României	6, 7	Neagu Cosma	Editura Bravo Press	1996
A	Armistiţiul din 1944 si implicaţiile lui	8, 9	Cornel Coposu	Editura Gandirea Romaneasca Bucureşti	1990
B	Anuarul Statistic al Romaniei 1937-1938	–	–	–	1937-1938
116	Istoria Bisericii Ortodoxe Române	–	Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu	Editura Episcopiei Dunării de Jos Galaţi	1996

Sursa: http://axa.info.ro/politica/v-romania-incotro/