CER SI PAMANT ROMANESC

Cuvant despre noi, romanii

S-au scurs 29 de ani de la agresiunea militară rusească împotriva Republicii Moldova. VIDEO


În urmă cu 29 de ani, pe 2 martie, Republica Moldova devenea stat membru cu drepturi depline în Organizaţia Naţiunilor Unite.

Din nefericire, această zi a rămas una neagră în istorie. La Nistru începea conflictul armat împotriva Republicii Moldova scrie cotidianul https://www.timpul.md/ care apare la Chișinău.

Cum a început totul şi care au fost provocările ce au precedat războiul propriu-zis.

 Sfârşitul anilor ’90. Republica Moldova, pe atunci încă RSSM, era lovită de acţiuni de separatism în zona de sud şi regiunea de est. În timp ce planul de „creare a aşa-numitei republici găgăuze” şchiopăta, focarul separatismului este transferat şi în stânga Nistrului. Până a se ajunge la un război în toată regula, pe fundalul mişcărilor de renaştere naţională a basarabenilor, regiunea de est clocotea de mişcări secesioniste inspirate de Moscova.

Pe parcursul anului ’89 încep ample mişcări de nesupunere faţă de autorităţile de la Chişinău, manifestări împotriva limbii române şi alfabetului latin. Pe 2 septembrie 1990, la Tiraspol, este proclamată aşa-zisa „republică moldovenească sovietică socialistă nistreană”. Pe 17 septembrie este dat jos tricolorul de pe sediul comitetului executiv raional Dubăsari şi arborat steagul separatist. Prin asemenea acţiuni instigatoare, cei de la Kremlin încercau cu orice preţ să provoace vărsări de sânge, ceea ce nu le-a reuşit în sudul republicii. Continuând provocările, şi-au atins scopul. Prima confruntare sângeroasă a avut loc pe 2 noiembrie 1990 pe podul de la Dubăsari, soldată cu trei morţi şi peste 40 de răniţi de ambele părţi.

În timp ce pe malul drept abia se forma Ministerul de Interne, la Tiraspol, construcţia armatei era, în linii mari, finalizată. Suportul venea direct de la comandantul armatei a 14-a, care asigura forţele secesioniste cu ofiţeri, arme şi muniţie. Aşa-numitele forţe armate ale Tiraspolului aveau un efectiv de peste 20 de mii de oameni, plus efectivul de 6 mii 500 de soldaţi ai armatei ruse. Chişinăul putea miza doare pe cele câteva mii de poliţişti.

Între timp, provocările continuau. Pe 13 decembrie, 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, un grup de gardişti deschid focul asupra poliţiştilor moldoveni. Trei au decedat pe loc, al patrulea s-a stins la spital. Din decembrie 1991 până în martie 1992, au fost înregistrate 57 de acţiuni criminale ale separatiştilor în raport cu poliţiştii. Chişinăul privea pasiv la toate astea.

1 martie 1992. Gardiştii şi cazacii înscenează o bătaie în oraşul Dubăsari pentru a atrage poliţia subordonată Chişinăului, în ambuscada pregătită. Şeful interimar al comisariatului de poliţie Igor Skripcenco, venit la faţa locului, este împuşcat. Ulterior, sediul poliţiei este atacat, iar poliţiştii rămaşi, luaţi prizonieri şi maltrataţi. A doua zi, pe 2 martie, Republica Moldova devine membru al ONU. A fost ziua când începe războiul propriu-zis. În zilele următoare, la Tiraspol sosesc mii de cazaci în ajutorul separatiştilor.

Pe parcursul următoarelor săptămâni sunt semnate câteva acorduri de încetare a focului, dar încălcate de fiecare dată de separatişti. Pe 20 martie 1992, la Summit-ul OSCE de la Helsinki, este creat un mecanism cvadripartit de reglementare a conflictului, format din Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina. Paralel, forţele separatiste continuă atacul cu armament greu a mai multor localităţi. În luna aprilie armata rusă se implică direct în război.

La începutul lunii aprilie, poliţiştii moldoveni încearcă să elibereze oraşul Tighina. Încercare eşuată. În luptă cad opt poliţişti.

2 aprilie 1992. Comandantul Armatei a 14-a adresează un ultimatum Chişinăului. Să-şi retragă forţele militare la 15 km de Tighina pe care voia să o controleze în totalitate. Pe 5 aprilie 1992, în oraş intră 20 de blindate ale Armatei a 14-a, având arborat drapelul Federaţiei Ruse. Pe 19 mai, şeful Apărării de la Moscova ordonă mobilizarea şi pregătirea de luptă a tuturor unităţilor militare ale Armatei a 14-a, motivând că regiunea transnistreană ar fi pământ rusesc care trebuie apărat. Ostaşii noştri aveau în faţă una dintre cele mai puternice armate din lume.

Alături de poliţişti, în linia întâi, erau şi voluntarii veniţi din mai multe regiuni ale republicii.

Având susţinerea televiziunii ruse de stat, separatiştii instigau la ură şi insuflau o stare de psihoză printre locuitorii din stânga Nistrului, fluturând cu ideea unirii cu România.

Iată ce spunea, însă, un cetăţean de naţionalitate rusă, cu mintea lucidă: „Eu sunt de naţionalitate rus, dar nu afirm că trebuie să conduc cu toţi. Nu. Am venit în republică, dar să mă ierte Dumnezeu, eu nu cunosc limba „moldovenească”, dar eu copiilor mei le spun: „Învăţaţi limba „moldovenească”. În orice ţară unde te afli trebuie să-i cunoşti limba”.

Cazacii şi gardiştii, potrivit mărturiilor celor care au reuşit să fugă din calea războiului, recurgeau la crime greu de imaginat. Îşi băteau joc de băştinaşi, apoi, la televiziunea rusă, prezentau cadavrele ca atrocităţi comise de poliţia moldoveană.

Vărsarea de sânge a fost oprită pe 21 iulie 1992.

Preşedintele de atunci al Republicii Moldova Mircea Snegur şi liderul de la Kremlin Boris Elţîn îşi pun semnăturile pe aşa-numita convenţie cu privire la principiile reglementării paşnice a conflictului armat de pe Nistru. Chişinăul era silit să accepte documentul. Altă cale nu era.

02/03/2021 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , | Un comentariu

Prof. dr. Anatol Petrencu: Delegaţia basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris și lupta împotriva diversionismului antiunionist rus

 

27 martie 1918 - Primul pas către Marea Unire: Basarabia revine în granițele românești

 

 

 

 

27 martie 1918 – Sfatul Țării din Republica Democrată Moldovenească (fosta gubernie țaristă rusă Basarabia) votează cu o mare majoritate UNIREA cu Țara Mamă, România.

A urmat marea bătălie diplomatică pentru recunoașterea pe plan internațional a acestei uniri. 

 

Rostul şi rolul delegaţiei basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris

Activitatea delegaţiei României în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris este studiată destul de bine de istoriografia românească. Au fost publicate documente diplomatice, scrisorile unor delegaţi, articole şi monografii.

Atât membrii delegaţiei române, cât şi istoricii contemporani români au considerat că în capitala Franţei România a fost prezentată de o singură delegaţie.

În pofida acestui fapt, sunt mai mulţi autori care consideră că au activat două delegaţii oficiale, una de la Bucureşti (România), alta de la Chişinău (Basarabia). Această opinie eronată a fost repetată cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la Unirea Basarabiei cu România şi făurirea României întregite (2018).

În articolul de faţă au fost analizate documentele timpului, în special – corespondenţa lui Ion Pelivan cu persoane politice din Chişinău, care demonstrează fără tăgadă că basarabenii trimişi oficial la Paris au activat în cadrul unei singure delegaţii româneşti.

În 2018, cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la Marea Unire şi formarea României întregite au fost expuse diverse subiecte, legate de importantul eveniment, între care şi participarea delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris (1919).

Între opiniile expuse cu acest prilej s-a afirmat cum că la Conferinţa de Pace de la Paris au fost două delegaţii româneşti – una reprezenta România, cealaltă – Basarabia, altfel spus: ce fel de Unire a Basarabiei cu România a fost dacă au fost două delegaţii distincte?

Problema participării delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris cu scopul recunoaşterii Unirii Basarabiei cu Patria-mamă România, la 27 martie 1918, a fost examinată de istoricii din Chişinău[1].

Basarabenii Ion Pelivan şi oamenii lui sunt trataţi ca parte componentă a delegaţiei României. De exemplu, istoricul Ion Ţurcanu scrie

„…Delegaţia română, iar în cadrul ei – Pelivan şi oamenii săi, trebuia să fie cât mai insistentă. Ceea ce s-a şi făcut”[2].

Întâlnim, însă, şi o altă opinie, care alimentează confuzia. Astfel, istoricul rus Mihail Melitiuhov scrie că în septembrie 1919 România a trimis în Paris o delegaţie a basarabenilor, care prin toate mijloacele demonstra caracterul progresist al Unirii Basarabiei cu România[3].

Scopul acestui studiu este de a demonstra care a fost rostul şi rolul delegaţiei oficiale a basarabenilor la Conferinţa de Pace de la Paris şi care erau intenţiile altor „basarabeni”, aflaţi în capitala Franţei.

Pentru realizarea scopului propus am utilizat surse documentare ale timpului[4], precum şi lucrările specialiştilor în acest domeniu[5].

La 18 ianuarie 1919, la Paris, şi-a deschis lucrările Conferinţa de Pace care avea drept scop rezolvarea problemelor apărute între statele învinse şi cele învingătoare în urma Marelui Război, precum şi organizarea politică a Europei postbelice (problema frontierelor) şi soluţionarea problemelor de ordin economic ale statelor beligerante.

 

 

 

 

 

 

 

 

Delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris era condusă de preşedintele Consiliului de Miniştri Ion I. C. Brătianu (foto sus).

 

 

 

 

Pe parcurs, componenţa nominală a delegaţiei oficiale s-a modificat, în activitatea ei fiind antrenate alte persoane oficiale. Pe parcursul lucrărilor Conferinţei, delegaţia oficială română a fost consultată de specialişti din diverse domenii.

La baza rezolvării litigiilor apărute în urma războiului mondial a fost pus principiul naţionalităţilor (fiecare naţionalitate să beneficieze de propria ţară).

Astfel, sarcina delegaţiei române a fost recunoaşterea prin tratate de către Aliaţi a României întregite, rezultat al deciziilor forurilor reprezentative ale Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.

La 3 februarie 1919, Ion Inculeţ, ministrul Basarabiei în Guvernul de la Bucureşti, i-a trimis o scrisoare lui Ion Pelivan, la acel moment – director al justiţiei în Directoratul (guvernul) provizoriu (de tranziţie) de la Chişinău, în care a insistat asupra plecării lui Ion Pelivan la Paris:

„Dragă Ionel, este absolută nevoie să pleci la Paris, să reprezinţi Basarabia. Am vorbit cu Bucureştii şi părerea tuturor este că nu poate pleca altul decât Măria ta…”[6]

Ion Pelivan a dat curs propunerii, expuse de Ion Inculeţ, şi la mijlocul lunii martie 1919 a ajuns a la Paris, fiind însoţit de soţia sa, Maria Pelivan, şi de I. Condurache, secretar-asistent. Starea de lucruri de la Legaţia română de la Paris l-a decepţionat pe Ion Pelivan (despre asta i-a scris prietenului lui Daniel Ciugureanu, delegatul guvernului de la Bucureşti în Basarabia.

În pofida greutăţilor existente la Paris, Ion Pelivan s-a angajat plenar în opera de convingere a Marilor Puteri Aliate ca aceştia să recunoască oficial România reîntregită.

În cadrul delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris Ion Pelivan a fost nominalizat membru al Comisiei financiare în calitate de consilier, şi al Subcomisiei proprietate industrială.

Din corespondenţa întreţinută de Ion Pelivan că factorii de decizie de la Bucureşti, precum şi cu persoane apropiate de la Chişinău, devine clar că el se considera delegat oficial al României, nu al Basarabiei, iar activitatea de bază a lui a fost să determine Mariile Puteri să recunoască Unirea Basarabiei cu România.

În Paris, destul de repede, Ion Pelivan a constatat că Basarabia era prea puţin cunoscută membrilor delegaţiei României, că în anii războiului Statul Român a promovat o activitate propagandistică pro-Bucovina şi pro-Transilvania şi prea puţin sau chiar deloc pro-Basarabia.

Astfel, în una din scrisori, adresate lui Daniel Ciugureanu, Ion Pelivan constata: „În tot timpul războiului, pentru Basarabia nu s-a făcut nici o propagandă favorabilă nouă.

Din contra, ruşii şi evreii, în Elveţia, America, Anglia şi aici, în Franţa, prin toate jurnalele, majoritatea cărora sunt evreieşti, au tratat Basarabia ca ocupată de armata română, fără consimţământul ei. Apoi, despre „teroarea armatei şi administraţiei române” s-a făcut o vâlvă nespusă”[7].

În plus, Ion Pelivan a constatat prezenţa uriaşă a intereselor Rusiei faţă de Basarabia. Aceste interese erau promovate de diverse persoane, legate de trecutul acestei provincii româneşti. La Paris activa fostul ambasador al Rusiei ţariste Vasili Maklakov, cu pretenţii de reprezentant „oficial” la Conferinţa de Pace.

Tot aici se afla fostul ministru de Externe rus Serghei Sazonov, fostul membru al Guvernului Provizoriu din Rusia, istoricul Pavel Miliukov, alţi foşti demnitari ruşi.

În aprilie 1919, în Paris a sosit o delegaţie formată din fostul mareşal al nobilimii basarabene Alexandr A. Krupenski, fostul primar al Chişinăului în 1917, Alexandr Karol Schmidt, fostul preşedinte al fracţiunii ţărăneşti în Sfatul Ţării Vladimir Ţâganko.

Aceştia s-au prezentat drept reprezentanţi ai „Comitetului de salvare al Basarabiei de sub jugul românesc”, organizaţie constituită la Odesa.

Ulterior la numiţii „delegaţi” au aderat încă câteva persoane.

În scrisoarea lui Ion Pelivan din 28 aprilie 1919, adresată lui Daniel Ciugureanu, este prezentată activitatea grupului respectiv: „Au sosit aici de vreo 2-3 săptămâni dnii A. K. Schidt şi A. N. Krupenski, care punându-se în legătură strânsă cu dnii Sazonov şi Sevastopulo (fostul secretar al fostei legaţii ruse aici), precum şi cu alţi ruşi şi rusofili, au început o propagandă înverşunată contra alipirii Basarabiei la România şi făţiş, şi pe sub mână”.

Ion Pelivan i-a trimis adresatului ziarul „Le Temps” din 28 aprilie 1919, unde, „dându-se drept mandatarii Zemstvei Guberniale” şi numindu-se „delegaţii Basarabiei”, spun lucruri jignitoare şi neadevărate la adresa României şi Sfatului Ţării „bolşevist” şi „anarhist”, iar drept consecinţă cer „întoarcerea Basarabiei la Rusia reconstituită”[8].

Pretinşii reprezentanţi ai Basarabiei la Paris au desfăşurat o activitate de invidiat: au organizat conferinţe, au publicat cărţi şi broşuri propagandistice, articole şi materiale, care conţineau afirmaţii false, referitoare la Unirea Basarabiei cu România, cum că Unirea din 27 martie 1918 ar fi fost „o invenţie a delegaţiei basarabene şi totodată a unui grup de intelectuali din Chişinău”, cum că actul Unirii ar fi fost „smuls prin forţă şi corupţie”.

Ion Pelivan scria mai târziu: „La un moment dat, marele publicist August Gauvaine, un prieten al nostru, mă invită şi îmi atrage atenţia asupra acţiunii mârşave a „delegatului basarabean” A. Krupenski, care umbla dintr-o redacţie în alta a gazetelor mari din Paris, cu nişte „ţărani basarabeni improvizaţi”, „ţărani de carnaval”, care „mărturisesc” şi se plâng în moldoveneşte, că ei nu pot suporta „jugul românesc în Basarabia”[9].

Activitatea lui Ion Pelivan a avut un caracter combativ şi multilateral. Astfel, patriotul român basarabean a demonstrat că Krupenski, Schmidt et K° nu aveau mandate ce ar fi demonstrat că ei reprezintă Basarabia, că erau simpli impostori. Ion Pelivan a publicat un şir de articole în ziarele „Le Temps”, „Matin”, „Figaro”, „La Victoire” etc., în care a arătat că Alexandr Krupenski nu era „socialist”, după cum se prezenta acesta în capitala Franţei, ci „mareşal al nobilimii din Basarabia, dictator de fapt al acestei provincii nenorocite, şambelan al ţarului Nicolai al II-lea şi mare latifundiar basarabean”[10].

Ion Pelivan a dovedit că A. Krupenski avea motive personale să protesteze împotriva Unirii Basarabiei cu România, asta pentru că Sfatul Ţării (Parlamentul legitim al Basarabiei) a expropriat moşiile marilor proprietari, între care şi cea a lui A. Krupenski; pământurile expropriate fiind împărţite ţăranilor fără sau cu puţin pământ.

La sugestia unui amic francez, Ion Pelivan a publicat broşura „Le nobles Kroupenski”, în care, pe bază de documente, a arătat „trecutul de cameleoni, renegaţi şi delapidatori de bani publici, a unor reprezentanţi ai familiei Krupenski, ramura rusificată din Basarabia”[11].

Având argumente incontestabile, Ion Pelivan a demonstrat că Alexandr Carol Schmidt, de origine germană, cu care fusese coleg la Universitatea din Dorpat, într-adevăr a fost ales, în 1917, primar al Chişinăului, cu precizarea că cei care l-au ales nu au fost locuitorii oraşului, ci soldaţii ruşi, dezertori de pe Frontul român.

După ce arătase faţa adevărată a altor „reprezentanţi” ai Basarabiei, Ion Pelivan conchidea că toţi aceşti indivizi, care se erijau în „delegaţi ai Basarabiei” şi care au fost în mâna guvernelor din Petersburg simple instrumente de deznaţionalizare şi rusificare a moldovenilor basarabeni, nu aveau nici o legătură organică cu pământul Basarabiei şi prin urmare nu aveau dreptul de a vorbi în numele ei.

Cu privire la propaganda cauzei româneşti la Conferinţa de Pace, Ion Pelivan a constatat o prestaţie slabă a acesteia pentru perioada aflării lui ion I. C. Brătianu în fruntea delegaţiei României.

Lucrurile s-au schimbat în noiembrie 1919, odată cu venirea lui Alexandru Vaida-Voievod la Paris. „Publicaţiile româneşti s-au înmulţit în mod considerabil”, – scrie Ion Pelivan.

Problema recunoaşterii Unirii Basarabiei cu România se tărăgăna. La un moment, Ion Inculeţ şi-a expus dorinţa de a veni la Paris pentru a impulsiona soluţionarea problemei. Ion Pelivan, însă, era de altă părere: venirea lui I. Inculeţ ar fi dăunat cauza basarabenilor.

La sugestia lui Ion Pelivan, la Paris au fost trimişi reprezentanţi ai diferitor categorii sociale din Basarabia.

 

 

 

 

 

Astfel, au fost trimişi „Moşu” Ion Codreanu, ţăran din satul Ştefăneşti, judeţul Soroca, din partea Congresului ţărănesc pan-basarabean, poetul Sergiu Cujbă, reprezentant al cooperativelor şi cercurilor intelectuale basarabene şi studentul Gheorghe Năstasă, delegat al studenţimii basarabene, toţi cu mandate în regulă.

Aceşti reprezentanţi ai Basarabiei, timp de 4-5 săptămâni, „s-au prezentat mai multor delegaţi francezi, italieni şi unui delegat englez, prezentându-le fiecăruia câte un memoriu în chestia Basarabiei. Ei au făcut bună impresie în cercurile respective…[12]. Aceşti reprezentanţi ai diverselor pături sociale basarabene nu prezentau o „delegaţie a Basarabiei”, aşa cum scriu unii autori.

Ei, aceşti reprezentanţi basarabeni, au susţinut cauza Unirii în cadrul activităţilor delegaţiei României la Paris, mandatul lor nu a fost reprezentarea Basarabiei ca o unitatea administrativ-teritorială aparte, scopul lor a fost demonstrarea caracterului românesc al provinciei deja unite cu România în martie 1918.

În capitala Franţei, pe durata desfăşurării Conferinţei de Pace, în afara delegaţilor oficiali, a diferiţilor autoproclamaţi „oficiali”, de fapt impostori, au activat diverşi aventurieri, între care „vestitul Cătărău” – Ilie V. Cătărău (1888-1955), aventurier politic[13]. Despre acest personaj Ion Pelivan a scris următoarele:

Aici, în Paris, se află vestitul Cătărău. A fost la Brătianu, dar n-a fost primit. L-a primit colonelul Toma Dumitrescu, căruia-i cerea vreo slujbă. Însă n-a fost angajat. Acum văd că se linguşeşte pe lângă delegaţia ardelenească.

Unii din ardeleni unt încântaţi de Cătărău… Mai deunăzi, în lipsa mea de acasă, mi s-a aruncat prin fereastra deschisă în cameră o mică bombă de sticlă, care, când s-a fărâmat, a umplut odaia de o putoare nespusă, de un fel de gaz, ce aducea a ou clocit şi de o mulţime de bucăţele foarte mărunte  de sticlă. Nevastă-mea care se afla în odaia de alături, odaia de baie, s-a speriat foarte mult. Ea crede că asta este trebuşoara lui Cătărău”[14].

 

 

 

 

 

S-a întâmplat în 11 iunie 1919, 11-13 - Jurnal Spiritual

 

 

 

 

 

La 28 octombrie 1920, recunoscând că pin punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic Unirea Basarabiei cu România este justificată şi având în vedere că populaţia din ţinut a manifestat dorinţa de a se uni cu România, reprezentanţii Angliei, Franţei, Italiei şi Japoniei, pe de o parte, şi ai României, pe de altă parte, au recunoscut suveranitatea României asupra Basarabiei.

Votul Sfatului Ţării din 27 martie 1918 a căpătat consacrare internaţională.

În concluzie: Documentele studiate demonstrează că în capitala Franţei a fost o singură delegaţie, care reprezenta interesele naţionale ale României întregite. Recunoaşterea internaţională a Unirii Basarabiei cu România s-a datorat activităţii asidui a întregii delegaţii române, în cadrul căreia au muncit şi reprezentanţii legitimi ai Basarabiei, între care, un rol de excepţie l-a avut Ion Pelivan, scrie istoricul de la Chișinău, prof. universitar dr.Anatol Petrencu, pe blogul său http://anatolpetrencu.promemoria.md.

 

 

Textul  acestei comunicări a fost prezentat în cadrul Conferinței științifice internaționale „Contribuția Armatei Române şi a elitelor la apărarea şi recunoașterea internațională a Marii Uniri (1919-1920)”, desfăşurate la Iaşi, la Cercul Militar, Filiala Iași a Muzeului Militar Național „Regele Ferdinand I”, pe data de 20-22 iunie 2019.

 

Bibliografie:

 

1. Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

2. Melitiuhov Mihail. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010.

3. Pelivan Ion. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43.

4. Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, p. 187-194.

Surse web:

Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]


[1] Ion Ţurcanu. Unirea Basarabiei cu România. Preludii, premise, realizări, Chişinău, Firma editorial-poligrafică „Tipografia Centrală”, 1998, capitolul „Ioan Pelivan despre examinarea chestiunii basarabene la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920), p. 187-194. Tot aici a fost retipărită „Corespondenţa de la Paris a lui Ioan Pelivan”, p. 294-332.

[2]Ibidem, p. 188.

[3] Mihail Melitiuhov. Бессарабский вопрос между мировыми войнами. 1917-1940 [Problema Basarabiei între cele două războaie mondiale. 1917-1940], Moscova, Editura „Vece”, 2010, p. 89.

[4] Revista de lectură istorică „Patrimoniu” a publicat memoriile lui Ion Pelivan, redactate în decembrie 1940, întitulate „Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920)”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1991, nr. 1, p. 27-43. În 1993 aceiaşi revistă a publicat un set de scrisori, semnate de Ion Pelivan, trimise din Paris oamenilor politici de la Chişinău, scrisori în care semnatarul prezenta situaţia reală privind recunoaşterea Unirii Basarabiei cu România în capitala Franţei – „Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori”. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 55-90.

[5] Aduc mulţumiri istoricului Ion Negrei pentru materialele oferite autorului acestor rânduri.

[6]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace de la Paris în scrisori. În: Patrimoniu. Revista de lectură istorică, 1993, nr. 1, p. 56.

[7]Ibidem, p. 66.

[8]Ibid., p. 58.

[9] Ioan Pelivan. Ion C. Inculeţ şi Conferinţa de Pace de la Paris…, p. 30.

[10]Ibidem, p. 31.

[11]Ibidem.

[12]Ibid., p. 42.

[13] Vezi mai mult: Ilie Cătărău. În: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ilie_Cătărău [accesat 4. 11. 2019]

[14]Delegaţia basarabeană la Conferinţa de Pace…, p. 67.

 

26/09/2020 Posted by | ISTORIE ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a minorităților naționale în RSS Moldova

 

 

 

 

 

 

romanii_pe_harta

Foto: Arealul de răspândire a poporului  român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Mitul aşa-numitei românizări a moldovenilor şi al discriminării politico-juridice a alolingvilor în RSS Moldova

 

 Continuarea articolului ”O diversiune rusească- CREAREA AŞA-NUMITEI REPUBLICI MOLDOVENEŞTI NISTRENE” ”https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2020/01/31/o-diversiune-ruseasca-crearea-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene/

 

 

 

Nici ţarismul rus, nici regimul totalitar sovietic nu aveau interesul să dezvolte relaţii social-economice, politico-juridice şi naţional-culturale armonioase între românii moldoveni din stânga Nistrului şi cei din dreapta acestui fluviu, mai ales cu cei de la vest de Prut.

Ghidându-se de dictonul Divide et impera, promotorii politicii imperiale expansioniste au elaborat şi au susţinut cu tenacitate şi în permanenţă teoria privind existenţa a două popoare est-romanice distincte – român şi moldovean, membrii cărora ar fi vorbit două limbi diferite – română şi moldovenească. În anii 1924-1940, aceste idei aberante au fost inoculate populaţiei RASSM prin intermediul şcolilor, presei, radioului, structurilor partidului comunist, organizaţiilor comsomoliste, sindicatelor etc.

Etnicii români şi limba română erau prezentaţi populaţiei din stânga Nistrului nu numai ca ceva străin, ci şi ca inamici, duşmani ai limbii şi culturii moldovenilor.

Tentativele pedagogilor, scriitorilor şi savanţilor din RASSM de a dezvolta limba, literatura şi cultura populaţiei autohtone prin folosirea succeselor obţinute în domeniile respective de către conaţionalii lor din România erau întâmpinate cu ură şi duşmănie de către autorităţi, îndeosebi de către instituţiile represive sovietice.

Astfel, pentru contribuţia activă la traducerea în viaţă a rezoluţiei biroului comitetului regional de partid din Moldova al PC (b) din Ucraina referitor la trecerea limbii moldoveneşti (în realitate a graiului moldovenesc) la grafia latină, adoptată la 2 februarie 1932 la ordinul conducerii CC al PC (b) al URSS, au avut de suferit sute de intelectuali din raioanele din stânga Nistrului.

Majoritatea adepţilor şi promotorilor alfabetului latin în RASSM, care doreau sincer prosperarea graiului matern, au fost etichetaţi drept „naţionalişti moldoveni”, arestaţi şi condamnaţi în anii 1936-1939 la diverse pedepse pentru comiterea aşa-numitei crime de „românizare a linghii moldoveneşti” prin introducerea cuvintelor „româneşti franţuzite, neînţelese pentru truditorii moldoveni”.

Membrii colectivelor, din care făceau parte persoane represate, au fost impuse, în cadrul unor adunări şi mitinguri, să condamne vehement activitatea lor, stigmatizându-le, după cum li se cerea, cu cele mai periculoase etichetări din punct de vedere al climatului politico-juridic din URSS: „naţionalişti burghezi”, „duşmani ai norodului”, „naţionalişti moldoveni”, „agenţi ai boierilor români”, „românizatori ai linghii moldoveneşti”, „duşmani ai puterii sovietice” etc.

Participanţii la aceste întruniri au fost nevoiţi să încuviinţeze şi să aplaude condamnările abuzive, adoptate atât de instanţele judecătoreşti legitime, cât şi de cele ale organelor anticonstituţionale extrajudiciare, adică de către osoboe soveşcianie, dvoiki, troiki.

Prin deciziile adoptate de adunările respectivelor colective se cerea ca şi pe viitor să fie pedepsiţi cât mai dur toţi duşmanii poporului sovietic pentru a „curăţa” URSS de elementele care, în opinia lor, frânau edificarea socialismului.

La fel ca şi în alte republici sovietice, ziarele, revistele şi emisiunile radiofonice din RASS Moldovenească publicau şi difuzau cu regularitate materiale cu privire la condamnarea oamenilor.

Astfel, locuitorilor din Transnistria li se inoculau, treptat, timiditatea şi frica. Populaţia autohtonă din raioanele din stânga Nistrului era timorată, orişice pledoarie în apărarea limbii materne şi a culturii naţionale erau, de regulă, calificate drept activităţi naţionaliste şi antisovietice.

Mai mult ca atât, regimul totalitar sovietic, prin intermediul sistemului de instruire în şcoli şi a celui de agitaţie şi propagandă, a reuşit să educe, inclusiv în rândurile etniei autohtone, ura faţă de graiul moldovenesc cu grafie latină şi, îndeosebi, faţă de glotonimul „limba română”, etnonimul „român”, faţă de România şi chiar faţă de locuitorii Basarabiei.

 

 

 

 

 

 

Moldovenisme_15.11.27

 

 

 

 

 

 

Am examinat, relativ detaliat, modul de terorizare a populaţiei din RASS Moldovenească de către regimul totalitar sovietic în anii 30 ai secolului al XX-lea, aplicat cu perseverenţă atât după 1940, cât şi după 1988, pe întreg teritoriul RSSM, îndeosebi în raioanele din stânga Nistrului, împotriva oamenilor oneşti, care militau pentru dezvoltarea firească a limbii materne, pentru revenirea ei la grafia latină, pentru recunoaşterea identităţii ei cu limba română.

Deseori au fost terorizaţi şi represaţi cei care pledau pentru egalitatea reală a limbilor, pentru ca activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti şi a altor instituţii din RSSM să fie exercitată nu numai în limba rusă, dar, obligatoriu, şi în limba română, numită atunci oficial „limba moldovenească”.

Frica şi ura faţă de glotonimul „limba română” şi de etnonimul „român”, inoculate locuitorilor Transnistriei, chiar şi membrilor etniei autohtone, în perioada de teroare din anii 30 ai secolului XX le-a permis adepţilor forţelor politice de orientare imperial-şovină să prezinte, începând cu anul 1988, trecerea graiului moldovenesc la grafia latină drept modalitate de românizare a „limbii moldoveneşti” şi a „norodului moldovenesc”, atrăgându-i, astfel, pe o parte din locuitorii zonei de est a RSSM la luptă împotriva decretării limbii moldoveneşti drept limbă de stat şi revenirii ei la grafia latină.

Ura faţă de etnia majoritară s-a manifestat cu o deosebită putere în rândurile vorbitorilor de limbă rusă şi, îndeosebi, a migranţilor alolingvi, concentraţi în întreprinderile industriale subordonate ministerelor unionale, în timpul examinării Scrisorii deschise a celor 66 de intelectuali, publicată la 17 septembrie 1988 în ziarul „Învăţământul public”, scrisoare în care se pleda pentru conferirea statutului de limbă de stat limbii moldoveneşti, recunoaşterea identităţii ei cu limba română şi revenirea limbii moldoveneşti la grafia latină.

27-august-1989

Urmărind scopul de a dezbina mişcarea de eliberare naţională a populaţiei autohtone, care lua avânt în 1988, în luările lor de cuvânt la adunările colectivelor de muncă, în cadrul emisiunilor radio şi tv, în publicaţiile din presa periodică, reprezentanţii migranţilor denaturau doleanţele îndreptăţite ale autorilor Scrisorii deschise pentru salvarea de dezastru a limbii materne a băştinaşilor, prezentându-le în calitate de manifestări naţionaliste şi tendinţe periculoase de lichidare a limbii moldoveneşti, prin aşa-zisa „românizare” a ei.

Migranţii şi urmaşii lor se străduiau să insufle autohtonilor sentimentul de frică şi, concomitent, de ură faţă de propunerile de a trece limba moldovenească la grafia latină şi de a recunoaşte identitatea ei cu limba română.

Astfel, a început terorizarea psihologică deschisă a populaţiei autohtone din Moldova de către migranţii alolingvi, îndeosebi a românilor moldoveni din zona de est a republicii.

Vorbitorilor de limbă rusă nu le convenea ca limba moldovenească (de facto, graiul moldovenesc, care, împreună cu graiurile muntenesc, bănăţean, crişan şi maramureşan constituie limba literară română) să obţină statutul de limbă de stat şi astfel să fie utilizată obligatoriu în activitatea structurilor de stat legislative, executive, judiciare, în instituţiile şi organizaţiile de deservire a populaţiei, în administraţiile fabricilor şi uzinelor, ale colhozurilor şi sovhozurilor din republica noastră.

Pe migranţii sosiţi cu miile din RSFSR, Ucraina, alte republici unionale cu scopul de a deţine funcţii de conducere în structurile aparatului organelor partidului comunist, ale instituţiilor de stat la nivel central, raional şi local, în întreprinderile economice, organizaţiile sindicale, comsomoliste, nu-i aranja perspectiva învăţării limbii populaţiei autohtone, pe care ei doreau s-o dirijeze.

În luările de cuvânt la diverse adunări şi mitinguri, vorbitorii de limbă rusă militau oficial de la tribună pentru păstrarea bilingvismului existent în RSSM, propunând în acest scop decretarea a două limbi de stat – moldovenească şi rusă.

De exemplu, prin rezoluţia mitingului din aprilie 1989, colectivul Uzinei Metalurgice Moldoveneşti din Râbniţa, constituit majoritar din migranţi (membri ai 32 de naţionalităţi) aduşi în Moldova din diferite regiuni ale URSS, insista, în mod ultimativ, asupra decretării în RSSM a două limbi de stat – „moldovenească şi rusă”.

Dar, ştiinţific, bilingvismul reprezintă utilizarea de către aceeaşi persoană a două limbi diferite. Drept exemplu de bilingvism armonios poate servi cazul Finlandei, unde demnitarii de stat, funcţionarii publici, persoanele antrenate în deservirea populaţiei utilizează în activitatea lor profesională două limbi – finlandeza şi suedeza.

În 1989, în RSSM, doar membrii etniei autohtone şi o proporţie infimă a membrilor minorităţilor naţionale puteau utiliza şi limba română, şi cea rusă.

Pe parcursul anilor 1792/1812-1989, grupurile naţionale, formate din migranţi aduşi de ţarismul rus şi de guvernanţii regimului totalitar sovietic, au neglijat constant, însuşirea limbii materne a românilor moldoveni. Conform datelor recensământului din 1989, din cei 600.366 ucraineni care locuiau în republica noastră au declarat că ar cunoaşte „limba moldovenească” doar 86.143 persoane (14,3% din numărul total); din cei 562.069 de ruşi – 66.466 (11,8%); din cei 153.458 de găgăuzi – 8.435 (5,5%); din cei 88.419 de bulgari – 8.252 (9,3%); din cei 65.672 evrei – 10.468 (15,9%); din cei 19.608 bieloruşi – 1.244 (6,3%); din cei 7.335 de germani – 469 (6,4%) de persoane.

Datele recensământului demonstrează că majoritatea absolută a membrilor grupurilor naţionale n-au utilizat niciodată „limba moldovenească” alături de cea rusă şi, deci, bilingvismul rus-moldovenesc nu a existat niciodată.

Pe parcursul a circa două secole (1792/1812-1989), în Moldova a existat doar un bilingvism unilateral, moldovenesc-rus.

Elita politică a migranţilor alolingvi şi a urmaşilor lor dorea ca acest tip de bilingvism să fie promovat, cu orice preţ, şi în continuare în RSSM.

Speranţele elitei migranţilor se rezumau la următoarele: prin decretarea a două limbi de stat se va putea menţine, şi pe viitor, monopolul limbii ruse în activitatea organelor de stat, administrative, judecătoreşti, la fabrici şi uzine, în colhozuri şi sovhozuri etc., pentru ca totul să rămână ca în trecut, ca în perioada anilor 1792/1812-1989, când, cu susţinerea ţarismului rus şi ulterior a regimului totalitar sovietic era suficient să cunoşti doar limba rusă şi aveai posibilitatea să ocupi orice post de conducere în Moldova.

În pofida presiunilor psihologice, economice şi politice, Sovietul Suprem al republicii, prin actele normative lingvistice, adoptate la 31 august şi 1 septembrie 1989, a conferit limbii moldoveneşti statutul de limbă de stat, a legiferat revenirea ei la grafia latină, a constatat juridic identitatea limbii moldoveneşti cu limba română, i-a conferit limbii ruse statutul de limbă de comunicare interetnică şi, pentru prima dată în istorie, pe cale legislativă, prin art. 4 al Legii cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldoveneşti, au fost reglementate modalităţile de utilizare a limbilor materne ale membrilor grupurilor etnice din RSSM, inclusiv: ucraineană, bulgară, găgăuză, ivrit, idiş, ţigănească.

Trecerea de la egalitatea formală a limbilor, existentă până în 1989, la cea reală, a permis populaţiei autohtone să-şi utilizeze limba maternă în toate instanţele de stat, administrative, judiciare, în instituţiile de cultură, în organizaţiile obşteşti, în întreprinderile economice etc.

Treptat, şi documentele au început să fie perfectate în limba română. Membrilor etniei autohtone li s-a oferit posibilitatea reală de a-şi înscrie copiii în instituţii preşcolare, medii generale şi superioare de învăţământ în limba maternă.

S-a procedat la pregătirea şi susţinerea în limba maternă a tezelor de doctorat, editarea în această limbă a rezultatelor investigaţiilor ştiinţifice.

Astfel, a fost stopat parţial procesul de deznaţionalizare şi de rusificare a românilor moldoveni, degradare a limbii lor materne pe teritoriul aflat sub jurisdicţia organelor constituţionale ale Republicii Moldova. 

Sursa:

http://istoriamilitara.org/stiinta/istorie-per-zi/802-nelegitimitatea-crearii-asa-numitei-republici-moldovenesti-nistrene-partea-6.html

 Autor: Dumitru C. GRAMA

 

01/02/2020 Posted by | LUMEA ROMANEASCA | , , , , , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

%d blogeri au apreciat: